Curs 6

Tulburări de tip anxios

De regulă, anxietatea şi angoasa sunt două aspecte care se discută în acelaşi cadru tematic,
acest lucru generând ambiguităţi sau confuzii (Enăchescu, 2005).
Angoasa este definită ca fiind acea senzaţie internă de restrângere şi inhibiţie a funcţiilor
respiratorii care, de obicei, constituie faza fiziologică a anxietăţii, rezultând din
reprezentarea unui rău, a unui pericol iminent pentru individ.
În secolul XX, psihiatria preia termenul de angoasă din filosofie şi morală, considerând-o «o
stare de afect neplăcută reprezentând răspunsul fiziologic al individului la un conflict
intrapsihic” (A.M. Freedman, H.L. Kaplan, B.J. Sadock, an).
A Porot (apud. Enăchescu, 2005) defineşte anxietatea în raport cu următoarele trei condiţii
esenţiale:
a) sentimentul iminenţei unui pericol, nedeterminat, însoţit de elaborarea fantasmatică a
unor imagini tragice, catastrofice pentru individ;
b) o atitudine de aşteptare în faţa unui pericol, o adevărată stare de alertă care invadează
persoana în totalitatea sa, sistându-i orice fel de activitate;
c) impresia incapacităţii persoanei de a putea acţiona în faţa pericolului, combinată cu
sentimentul propriei sale dezorganizări şi aneantizări.
Ca oraganizare simptomatologică, sindromul anxios cuprinde trei grupe de manifestări
(Enăchescu, 2005):
1. simptome psihopatologice: stare de nelinişte şi tensiune internă, circumscrierea
sentimentului vital la impresia de tortură, chin, suferinţă, sentimentul vital de depresie şi
suferinţă
2. simptome psihomotorii: fenomene de expresie mimică specifice, agitaţie psihomotorie,
inhibiţie psihomotorie
simptome neurovegetative: paloarea feţei, transpiraţie bruscă, tahicardie, tahipnee, uscarea
mucoasei bucale, diaree, inapetenţă, insomnii, reducerea libidoului şi a potenţei.
Copiii şi adolescenţii care prezintă/raportează stări de teamă excesivă, de îngrijoare
persistentă, încordare şi temeri pot să sufere de o tulburare de tip anxios. Aceste tulburări
de tip anxios sunt printre cele mai frecvente tulburări întâlnite la vârstele mici. Un studiu
condus de către Departamentul de Servicii de Sănătate, USA (1999) asupra unui eşention de
copii cu vârste cuprinse între 9 şi 17 ani a ajuns la concluzia că aproximativ 13% din
persoanele de această vârstă au un anumit tip de tulburare anxioasă.
Tulburările de tip anxios cuprind următoarele categorii:
Fobiile: temeri nerealiste şi copleşitoare faţă de anumite obiecte sau situaţii;
Tulburare de anxietate generalizată: un pattern de îngrijorări excesive şi nerealiste, care nu
pot fi atribuite nici unei experienţe stresante, traumatice recente;
Atacul de panică: atacuri de panică terifiante, care „beneficiază” de o expresie
neurovegetativă bogată, complexă, paroxistică, cum ar fi tahicardia, senzaţia de ameţeală;
Tulburarea obsesiv - compulsivă: constă în implicarea copilului într-un cerc vicios format din
gânduri neliniştitoare recurente, a căror apăsare este redusă la un nivel relativ suportabil,
acceptabil doar prin apelarea la comportamente repetitive, ritualice.
Tulburarea de stres posttraumatic: caracterizată prin pattern-uri de flashback, apărând la
copiii şi adolescenţii care au fost expuşi unei experienţe stresante, traumatizante, cum ar fi
abuz emoţional, fizic, sexual, martor vizual sau subiect al unor violenţe, expunere la alt tip de
traume, cum ar fi războiul sau dezastrele naturale.

Anxietatea de separare

O tulburare de tip anxios specifică perioadei copilăriei este anxietatea de separare.

Anxietatea de separare este o tulburare caracterizată prin anxietate excesivă în ceeea ce
priveşte separarea faţă de o figură de ataşament majoră din viaţa copilului. Este
diagnosticată atunci când copilul dezvoltă o intensă anxietate, până la nivelul de atac de
panică, ca rezultat al separării sau al iminenţei/posibilităţii separării de părinte sau de altă
persoană iubită (figura de ataşament). Aceasta tulburare poate fi acompaniată de izbucniri
emoţionale, plângeri fizice şi psihice. Tulburarea apare în special la vârsta preşcolară sau
antepreşcolară şi apare rar la adolescenţă. Anxietatea interferează cu activitatea normală a
copilului. Copiii refuză să părăsească casa singuri, refuză să meargă în tabere, să meargă în
vizită acasă la un prieten, în tabere sau drumeţii. Acasă, ei se „atârnă” de părinţi sau îi
urmăresc ca o umbră peste tot, Apar adesea acuze organice, somatizări: dureri de cap, de
stomac, senzaţii de leşin şi vomă, palpitaţii cardiace, ameţeli. Pot apărea probleme de somn:
insomnie de adormire, încercări de a dormi cu figura de ataşament etc. Când sunt despărţiţi
de părinţi, ei prezintă preocupări şi idei morbide referitoare la ceva (situaţie) ameninţător şi
rău care poate să li se întâmple lor sau celor dragi sau temeri că nu vor mai fi împreună
niciodată.
Tulburarea poate fi, de asemenea, acompaniată de frica de întuneric. Ca factori
predispozanţi putem vorbi despre situaţii stresante în familie: moartea unei persoane
apropiate, a unui animal de companie, bolile de tip cronic, schimbări de viaţă majore,
divorţul şi separarea părinţilor, părinţii supraprotectori, părinţii autoritari şi extrem de
exigenţi.
Anxietatea de separare poate genera aşa numita fobie de şcoală. Acest tip special de fobie
de şcoală este determinată de frica de a fi despărţiţi de părinte şi nu de frica de mediul
şcolar.
Anxietatea de separare pare brusc la copii fără a exista, aparent, semne anterioare ale
problemei.

Indicatori: cel puţin 3 din următoarele comportamente trebuie să fie

observabile cel puţin 2 săptămâni:
1. copilul prezintă preocupări nerealiste referitoare la ceva rău care se
poate întâmpla figurii de ataşament sau pot prezenta frica că figura de
atşament îi va părăsi şi nu se va mai întoarce
2. copilul se teme că o calamitate se va produce şi îl va separa de figura
de ataşament
3. copilul refuză în mod repetat să meargă la şcoală pt a sta acasă cu
figura de ataşament.
 4. copilul în mod persistent refuză să rămână singur, atârnându-se,
urmărind ca o umbră de figura de ataşament
5. copilul refuză în mod persistent să meargă la culcare fără să fie alături
de figura majoră de ataşament
6. copilul prezintă în mod repetat coşmaruri care implică tema separării
7. copilul are plângeri de natură fizică în zilele cu şcoala sau când
anticipează separarea de figura de ataşament
8. copilul prezintă stres excesiv când anticipează separarea de casă sau
de figura de ataşament
9. copilul prezintă semne puternice de distres când este separat de casă
sau de figura de ataşament

Tratamentul anxietăţii este precedat de o evaluare clară.

În fazele floride, extreme ale anxietăţii se poate iniţia abordarea clientului printr-un
tratament medicamentos anxiolitic pentru reducerea simptomelor de anxietate, medicaţie
care reduce, în special, simptomatologia neurofizică.
Abordarea terapeutică se continuă cu consiliere sau psihoterapie. Cele mai utilizate şi mai
eficiente psihoterapii în rezolvarea tulburărilor de tip anxios sunt psihoterapia cognitiv-
comportamentală, cu diferitele sale tehnici cognitive şi tehnicile de modificare
comportamentală, tehnica desensibilizării sistematice progresive Wolpe. Se mai utilizează
terapiile psihanalitice, psihodinamice, umaniste, etc.
Anxietatea de separare este doar un tip de manifestare a anxietăţii la copii. Celelalte
manifestări sunt fobiile şi mutismul electiv.
Fobiile

Fobiile simple la fel ca şi la adulţi, la copii, sunt frici copleşitoare faţă de obiecte specifice
(fată de animale, faţă de anumite situaţii) frici pt care nu există explicaţii logice. Aproximativ
43% dintre copii de 6-12 ani au 7 sau mai multe frici dar nu sunt fobii. Aceste frici cel mai
adesea dispar fără să fie nevoie de tratament.
În luarea deciziei de iniţiere a unei abordări terapeutice rebuie să se facă atent şi profesional
tocmai această diferenţiere între temeri/frici ale copilăriei şi fobii.
Frica exagerată poate să determine apariţia unor manierisme nervoase la copii cum ar fi:
bâlbâiala, roaderea unghiilor, sugerea degetului mare sau poate conduce la timiditate,
retragere sau neaşteptate acte de agresivitate.
Cauzele frecvente ale temerilor copiilor sunt: experienţe pe care copiii nu le înţeleg şi le
consideră ameninţătoare, învăţarea acestor comportamente de la alte persoane anxioase
din anturajul său, tensiunile familiale (bătăi, divorţ, separare, abuzul de substanţe. Există o
serie de fobii/temeri ale micii copilării care se datorează neînţelegerii cauzalităţii unor
fenomene sau noutăţii unor obiecte (vezi tabelul de mai jos), dar acestea se sting de la sine,
de cele mai multe ori fără a necesita o abordare psihoterapeutică, pe măsură ce copilul se
maturizează şi obţine mai multe informaţii lămuritoare referitoare la obiectul fricii sale.
Tab.1: Temerile obişnuite ale copilăriei
0-2 ani: zgomote puternice, măşti şi costume, senzaţii bruşte
2 ani: plecarea mamei, momentul culcării, mersul la grădiniţă, zgomotul
trenului, camionului, tunetului, vântului, culorile închise, obiectele mari,
pălăriile, obiectele care se mută, câini şi animale sălbatice
3 ani: plecarea mamei şi a tatălui noaptea, moartea, persoanele în vârstă,
măştile, monştrii, întunericul, animalele, oameni în uniformă
4 ani: sirena pompierilor
5 ani (mai puţine temeri, mai mult temeri vizuale decât auditive): temeri
despre oameni "răi", a fi pierdut, mama nu se întoarce acasă, căderi, mai
puţină teamă de animale

Tratamentul fobiilor la copii este similar cu tratamentul implicat în cazul adulţilor:

- desensibilizare sistematică progresivă;
- expunere;
- psihoterapie individuală şi de grup;
- medicaţie, dacă se consideră necesar.
În timp fobia fie dispare, fie scade substanţial în intensitate, astfel încât nu mai
interferează cu activităţile zilnice.
Tulburarea obsesiv – compulsivă

OBSESSII
OBSESSII

UȘURARE/ALINA
UȘURARE/ALINA ANXIETATE
ANXIETATE
RE
RE

COMPULSII
COMPULSII
Anxietatea/fobia şcolară

Fobia școlară

Unul dintre cele mai importante lucruri care trebuie ținute minte când abordăm
problematica fobiilor este acela că fobiile nu sunt rationale. Nu dezvățăm pe cineva de ele,
nu le disipăm prin dojenire sau pedepsire. Pentru persoana care simte o fobie, nu contează
dacă o asigurăm că o vom proteja de obiectul fobic, dacă oferim asigurări și argumente
rationale, dacă promitem recompense pentru renunțarea la fobie.

Problema este frica, persoanei îi este frică. Și știe asta din fiecare semnal pe care i-l dă corpul
său: accelerarea bătăilor inimii, rata neregulată a respirației, transpirația, tremorul, senzația
de amețeală, etc. Și peste toate, tronează convingerea că îndepărtarea de obiectul fobic
(evitarea, fuga) este singura soluție pentru a nu muri. Dacă nu poate ieși din situație, se
agață terorizat de cea mai apropiată persoană matură.

Obiectul/situația
fobică

Modelul conceptual al tulburării fobice

Don't be too timid and squeamish about your actions. All life is an experiment. The more
experiments you make the better. 
 Ralph Waldo Emerson

Fobia școlară are impact nu doar asupra elevului, ci și asupra întregii familii, asupra
personalului școlii și asupra specialiștilor în sănătate mintală care lucrează cu elevul. De
multe ori, fobia școlară este înțeleasă greșit și, în consecință, minimalizată sau tratată
inadecvat.
O intervenție inadecvată, poate determina o deteriorarea a prezenței copilului la școală,
problematica anxiogenă se agravează, iar acest ciclu este perpetuat. Fobia școlară este
exacerbată în timp și poate evolua spre depresie clinică.
Principalele motive ale evitării școlii derivă din sentimente intense relaționate cu procesul de
separare/individualizare, fobia școlară fiind determinată de anxietatea de separare,
combinată cu îngrijorare față de relațiile sociale cu adulții și cu colegii la școală. Pot fi
evidențiate sentimente manifeste de anxietate, dar există și cazuri în care pot fi identificate
sentimente subiacente cum ar fi: sentimental abandonului, dezamăgire, vină, îngrijorare,
rușine, stânjeneală, etc. Aceste sentimente neexprimate și neabordate devin precursori ai
evitării școlare.

Probleme
de
respirație

Amețeală Frica de
Frica că pierdere a
va leșina controlului

Frica că Pusee de
va cald sau
înnebuni rece

Tabloul bogat al manifestărilor fiziologice în fobie

Cauze ale fobiei școlare:

 Unui copil îi poate fi frică să meargă la școală din cauza unor situații de care se teme
sau de care este terorizat (frica de a eșua la un test important, de profesori exagerat de
stricți, de a performa/a vorbi în fața clasei, bătaie/terorizare din partea unor colegi).
 Sentimentele de abandonare – copilul poate crede că, o dată plecat la școală, părinții
îl vor abandona și îl vor lăsa acolo pentru totdeauna, astfel dezvoltându-se frica de a merge
la școală.
 Anxietatea de separare se poate apărea mai ales dacă există o legătură puternică
între copil și un părinte (de obicei mama). Aceastp situație diferă de sentimentele de
abandon prin faptul că acestui copil nu-i este frică de școală, ci de gândul și de actul părăsirii
casei.
 Un copil sau adolescent poate refuza să meargă la școală dacă are expectații nerealist
de ridicate față de el însuși și poate simți că nu va fi în stare să facă față cerințelor. Presiunea
parentală poate avea un rol important în această situație.
 Copiilor și adolescenților le poate fi frică să meargă la școală din cauza stimei de sine
scăzute, fiindu-le frică de ceea ce ceilalți copii pot gândi despre ei, îngrijorându-se pentru
imaginea lor (dacă sunt sau nu "cool").

Iată câteva semne timpurii comune ale unei anxietăți crescute a copilului care pot conduce
spre evitarea școlii:
 Frecvența crescută/excesivă a întârzierilor
 Absențele de luni și post-vacanță
 Creșterea frecvenței plângerilor somatice vagi dimineața
 Boli și tulburări nespeciicate dimineața
 Plângeri neîntemeiate referitoare la colegi și la profesori
 Plâns și/sau crize temperamentale la abordarea unor discuții legate de școală
 Scuze iraționale ale copilului pentru motivele care îl împiedică să meargă la școală
într-o anumită zi (de exemplu, ”Sunt deja în întârziere și nu pot merge acolo în mijlocul
orei”)
 Promisiuni false ale elevului referitor la absenteismul său (promisiuni repetate că va
merge mâine la școală, apoi nu respectă promisiunea).
Recunoașterea de timpurie a acestor semne în stadii timpurii este de preferat, decât lipsa
acțiunii în virtutea presupunerii că elevul va începe pur și simplu să se simtă bine și va iniția
 reîntoarcerea la școală. Starea emoțională a unui copil nu se va îmbunătăți dacă stă acasă și
nu primește tratament pentru a face față sentimentelor relaționate cu
separarea/individualizarea. Chiar dacă copilul poate susține că se simte mai bine în timpul
unei zile de școală petrecută acasă, această stare de alinare este doar temporară, iar
sentimentele subiacente vor continua să reapară următoarea dimineață, când anxietatea se
reîntoarce.

Profesioniștii trebuie să ajute părinții copilului să preia controlul, să ofere așteptări ferme și
să ia decizii, în loc să permită copilului să dicteze cursul acțiunii. Fără intervenție și fără un
mesaj clar, situația va continua să se deterioreze.

În cadrul planului de intervenție, trebuie abordată și ambivalența parentală referitoare la

trimiterea copilului la școală în ciuda refuzului său. Ambivalența trebuie conștientizată,
înțeleasă și abordată therapeutic, în vederea diminuării probabilității ca ea să saboteze
inconștient reîntoarcerea elevului la școală. Părinții trebuie să nu încurajeze, să nu întărească
rezistența copilului de a se întoarce la școală prin oferirea unei șederi conortabile,
recompensatoare acasă (acces la televizor/internet, telefon, alte privilegii).

Intervenția trebuie implementată la nivelul adecvat de îngrijire (consilier școlar, profesor de

sprijin, asistent social, terapie în afara mediului școlii, spitalizare partial sau totală, etc.).
Persoanele care au relații semnificative cu copilul trebuie considerate persoane-resurse în
remedierea acestei situații.

Este important să nu minimalizăm fobia școlară prin etichetarea copilului ca ”băiat rău” sau
opoziționist, sfidător, confruntativ sau nervos. Copiii care sunt susceptibil să prezinte fobie
școlară, pot foarte bine să fie nervoși, dar ei sunt adeasea triști și anxioși, în același timp.
Copilul trebuie să primească sprijinul adecvat care să-I permit să-și exprime sentimentele
subiacente, altfel evitarea școlară se poate fortifica, iar izolarea socială și golurile
educaționale rezultante devin din ce în ce mai problematice.

Intervenții adecvate
o Discuții ale părinților și aparținătorilor cu copilul despre școală și despre
lucrurile față de care se simt inconfortabil sau de care se tem. Comunicarea cu profesorul
 copilului este utilă, deoarece el este primul care observă schimbările comportamentale când
copilul este în școală. Părinții trebuie să solicite serviciile consilierului școlii sau a unui
psihoterapeut specializat în problematica copiilor. Părinții trebuie să învețe cum să-și
motiveze copilul pentru a avea performanțe bune în școală, fără a pune presiune exagerată
asupra lui. Părinții trebuie să ajute copilul să atbilească scopuri realiste.
o Profesorii trebuie să creeze un mediu școlar care nu tolerează acțiunile de
terorizare a elevilor de către alți elevi. Profesorii trebuie să ia atitudine, să nu terorizeze ei
înșiși elevii, să găsească modalități de a i asertivi, nu agresivi.Când observă un pattern
comportamental care este frecvent în fobia/evitarea școlară, profesorul poate să discute cu
elevul, cu părinții acestuia sau să-i defere consilierului școlar.
o Consilierul școlar trebuie să colaboreze cu părinții și cu pofesorul copilului
pentru a determina cauza problemei și pentru a identifica soluții adecvate. Consilierul va
discuta și cu copilul, iar planurile de întoarcere a copilului la școală trebuie implementate
încă în timpul procesului de rezolvare a problemei (consiliere), deoarece a ține copilul în
afara școlii în continuare poate întări sentimentele de lipsă de valoare și de dependență ale
copilului.
o Adolescenții cu stimă de sine scăzută pot beneficia de traininguri de
dezvoltare a abilităților sociale, de tehnica jocului de rol, restructurare cognitivă a dialogului
intern negativ pentru dezvoltarea încrederii în sine. Sunt utile tehnicile de dezvoltare a
abilităților de management al stresului, cum ar fi exercițiile de respirație.
Anxietatea socială

Anxietatea socială este una dintre cele mai comune tulburări psihiatrice. Peste 14% dintre
adulți și cca 1% dintre copii prezintă anxietate socialăts.

Criteriile oficiale pentru anxietate socială sunt următoarele:

 A. o marcantă și persistentă teamă față de una sau mai multe situații sau
performanțe sociale, în care persoana este expusă unor persoane nefamiliare sau
unor observații amănunțite din partea altora. Individul se teme că se va comporta
într-un anumit mod (sau va manifesta simptome de anxietate), ceea ce va fi unilitor
sau jenant.
 B. Expunerea la situația socială care produce teama provoacă aproape în mod
invariabil anxietate, care poate lua forma panicii, plând, crize, înghețare sau retragere
din situații sociale cu persoane nefamiliare.
 C. dacă este vorba despre un adult sau un adolescent, ei realizează faptul că frica este
excesivă sau nerezonabilă.
 D. Situațiile sociale sau legate de performanță care generează teama sunt evitate sau
îndurate cu anxietate sau distres intense.
 E. Evitarea, anticiparea anxioasă sau distresul în situații sociale sau de performanță
generatoare de frică interferează semnificativ cu rutina persoanei, cu funcționarea
academică sau activitățile sociale.
 Toate simptomele de la A la E trebuie să fie prezente.
Ticurile

Mutismul selectiv

Mutismult selectiv (MS) este o tulburare anxioasă care împiedică copilul să vorbească în
anumite situaţii sociale, cum ar fi la lecţii (şcoală) sau în public. Mutismul selectiv este o
tulburare caracterizată printr-un eşec persistent de a vorbi în anumite medii sau în anumite
situaţii ce continuă o perioadă lungă de timp (1-2 luni). Poate să dureze câteva luni, dar,
netratat, se poate extinde spre perioada adultă.
Aceşti copii sunt capabili să vorbească membrilor familiri sau prietenilor sau atunci când
nimeni nu ascultă. Este important să înţelegem că atunci când este vorba de mutism
selective, copilul nu refuză în mod voluntar sî vorbească, ci este incapabil să o facă, simţindu-
se blocat. În timp, ei ajung să anticipeze situaţiile generatoare de mutism şi vor face tot ce le
stă în putinţă să le evite. Experţii consideră că mutismul selectiv este o fobie de a vorbi.
Majoritatea copiilor vor depăşi această problemă cu susţinere empatică, alţii s-ar puta să
rămână rezervaţi şi anxioşi în contexte sociale.
Mutismul selectic este relativ rar, afectând 1 din 150 de copii, este mai frecvent la fete şi la
minorităţi etnice sau la cei care au migrat de curând din ţara de origine.
MS apare de obicei în mica copilărie, fiind observată pentru prima dată atunci când copilul
începe să interacţioneze cu persoane din afara cercului familial (în debutul integrării în
comunitatea preşcolară sau şcolară).
Semnele specifice MS
Care sunt semnele? 
Copii cu MS au adesea și alte obii sa anxietăți sociale și pot prezenta tulburări de vorbire și
de limbaj adiționale.
S-ar putea ca ei să nu poată susține contactul visual și să pară:

 Nervoși

 Neliniștiți și ciudați din punct de vedere social

 Dependenți

 Excesiv de timizi și retrași, înspăimântați de ideea că se așteaptă să vorbească

 Serioși

 Încăpățânați și agresivi, având crize temperamentale când ajung acasă de la

școală

 Înghețați și fără expresie în perioadele când nu pot să vorbească.

Acești copii comunică prin gesturi. Pot să reușească să răspund printr-un cuvânt sau două,
sau vorbesc cu o voce modificată, de exemplu în șoaptă. Unii copii prezintă teama de a folosi
toalete publice, fiindu-le frică de faptul că produc sunete în timpul urinării pe care ceilalți le-
ar putea auzi.
Cauze? 
Nu se știe întotdeauna ce provoacă MS, deși se crede că apare ca rezultat al anxietății.
Copilul are de obicei o tendință moștenită de a experimenta anxietatea, de la un membru al
familiei. Unii copii au problem în procesarea informațiilor senzoriale (zgomote puternice,
îmbrâncirea în înghesuială) tulburare denumită ca disfuncție de integrare senzorală. Această
condiție îi ”amuțește” și îi face incapabili să vorbească. Mulți copii devin extreme de
deranjați când sunt separate de părinții lor și transferă această anxietate spre adulți, care
încearcă să-I liniștească în medii noi. Dacă ei au tulburări de vorbire sau de auz, aceasta face
ca vorbirea să devină chiar mai strasantă.
Nu există dovezi care să susțină ipoteza că acești copii au suferit abuzuri, neglijență sau
trauma cu o frecvență mai mare ca alți copii. Când MS apare ca un symptom al tulburării de
stress posttraumatic (PTSD), el urmează un pattern foarte dierit, iar copilul încetează brusc
să mai vorbească în medii în care anterior nu aveau problem. Oricum, acest tip de retragere
poate conduce spre MS dacă declanșatorii nu sunt modificați și copilul dezvoltă o anxietate
mai generală legată de vorbire.
O altă înțelegere greșită a MS este aceea că un astfel de copil controlează și manipulează sau
că are autism. Nu există o relație între MS și autism, deși cele două condiții se pot manifesta
la același copil.
Cum acționăm? 
Netratat, MS poate conduce spre izolare, stimă de sine scăzută, anxietate socială. Poate
persista în adolescență și chiar la vârsta adultă dacă nu este stopat. Diagnosticați la vârste
timpurii, copiii pot depăși cu success această tulburare.

Diagnosticare:

Medic de familie
Audiolog, ORL
Logoped
Consilier/psihoterapeut

Criterii de diagnostic:

 Copilul nu vorbește în situații specifice, în timpul orelor de la școală sau când

pot fi auziți în public, de exemplu

 Copilul vorbește normal în situații în care se simte comfortabil, de ex., când

este singur cu tine acasă sau când este într-o clasă goală

 Inabilitatea de a vorbi interferează cu funcționarea în anumite medii

 Inabilitatea de a vorbi a durat cel puțin două luni

 Inabilitatea de a vorbi nu este mai bine explicată prin alte tulburări

comportamentale, mintale sau de comunicare

Tratament  
Eficiența tratamentului depinde de durata perioadei de când copilul are MS, dacă sau u
există tulburări adiționale de comunicare, dificultăți de învățare sau anxietăți, cooperarea
tuturor celor implicați în viața copilului.
 - Progres gradual de la relaxare în mediul școlar, spre vorbire în cuvinte puține unei
singure persoane, până la a vorbi tuturor persoanelor, în toate mediile.
- Tratament centrat nu pe vorbire în sine, ci pe reducerea anxietății copilului
- Modificări adecvate în mediul de viață
- Tratament individual (terapie comportamentală și cognitiv-comportamentală
- Medicație (doar pentru copiii mai mari și pentru adolescenții a căror anxietate
conduce spre depresie sau alte probleme.

TEME DE SEMINAR: VIGNETE, PROBLEME, PROBE, CHESTIONAREREFLEXIE, AUTOEVALUARE:

INTREBARI-TEST, ACTIV PRACTICE, PORTOFOLIU

Bibiografie selectivă:
http://mentalhealth.samhsa.gov/publications/allpubs/CA-0006/default.asp , accesat în
08.02.2008