Concepte cheie despre depresia în copilărie și adolescență

Concepte - cheie despre depresia în copilărie şi adolescenţă

1.Depresia este o boală – Depresia este o boală sau o
tulburare care afectează dispoziţia sau sentimentele,
comportamentul, gândurile şi condiţia fizică a unui copil sau
adolescent.
Deşi toţi copiii au din cînd în când perioade de tristeţe,
iritabilitate sau plictiseală, depresia diferă prin aceea că
tristeţea sau supărarea sau iritabilitatea sau plictiseala sunt
mult mai severe sau durează mult mai mult.
Depresia nu este ceva intenţionat pe care copilul sau
adolescentul l-ar putea controla sau de care ar putea scăpa
dacă şi-ar da silinţa.
2. Depresia se manifestă clinic prin simptome
Simptomele depresive pot fi grupate în:
simptome emoţionale (cum ar fi tristeţe, iritabilitate,
plictiseală, vină),
gânduri depresive (lipsă de concentrare, tulburări de
memorie, capacitate slabă de a lua decizii, autocriticism,
pierderea interesului, idei de moarte sau de sinucidere),
simptome comportamentale (plâns, evitarea celorlalţi,
mişcări încetinite sau agitaţie, auto-vătămare) şi simptome
fizice (tulburări de somn, tulburări de apetit, modificări ale
greutăţii corporale, oboseală, pierderea interesului sexual în
cazul adolescenţilor).
3. Depresia poate avea multe cauze
 Acestea pot fi biologice, cum ar fi un risc de a fi depresiv
moştenit de la părinţi sau alte rude apropiate care au fost /
sunt depresive.
Cauzele pot include factori sociali sau psihologici, cum ar fi
experienţe rele de creştere, experienţe neplăcute în relaţiile
actuale cu prietenii sau părinţii, gânduri şi credinţe negative
pe care le dezvoltăm ca urmare a experienţelor rele, lipsa de
prieteni sau a unei familii care să ne sprijine când „nu mai
facem faţă”. În multe situaţii e vorba nu numai de o singură
cauză, ci de mai multe.
4. Persoana deprimată a învăţat modalităţi negative de a face
faţă stresului, datorită experienţelor negative şi a posibililor
factori biologici – În faţa problemelor, o persoană deprimată
devine frecvent autocritică, se izolează de ceilalţi, se simte
tristă, supărată sau fără speranţă, încetează să mai facă
lucruri plăcute sau care-i aduc plăcere. Aceste modalităţi de
reacţie au fost învăţate în timp, şi o determină pe persoana
deprimată să se distreze mai puţin decât ceilalţi şi să aibă mai
puţine experienţe plăcute. Durează până să poată învăţa noi
modalităţi de a face faţă stresului, şi e nevoie de exerciţiu, aşa
cum e nevoie pentru orice abilitate nou învăţată.
5. Depresia va continua şi va reveni, oricare ar fi fost cauzele
ei – Aceasta are legătură cu strategiile slabe de a face faţă
stresului. În primul rând, la stres gândim în modul vechi şi
negativ despre noi, despre ceilalţi şi despre viitor. În al doilea
rând, nu folosim modalităţi mai eficiente de a ne lupta cu
stresul. Terapiile eficiente în depresie îi învaţă pe copii şi
adolescenţi cum să gândească şi cum să se comporte în alt
fel.
6. Indiferent de cauzele depresiei, aceasta poate fi tratată în
moduri diferite – Studiile arată că sunt trei terapii eficiente în
depresia copilului şi adolescentului: terapia cognitiv-
comportamentală, terapia interpersonală şi medicaţia
antidepresivă. Fiecare din aceste terapii produce modificări
pozitive în cele patru domenii simptomatice: emoţii, gânduri,
comportamente şi biologie. Depresia este o boală sau o
tulburare care afectează dispoziţia sau sentimentele,
comportamentul, gândurile şi condiţia fizică a unui copil sau
adolescent. Deşi toţi copiii au din cînd în când perioade de
tristeţe, iritabilitate sau plictiseală, depresia diferă prin aceea
că tristeţea sau supărarea sau iritabilitatea sau plictiseala
sunt mult mai severe sau durează mult mai mult. Depresia nu
este ceva intenţionat pe care copilul sau adolescentul l-ar
putea controla sau de care ar putea scăpa dacă şi-ar da
silinţa.
Tulburările de dispoziţie sunt numite frecvent tulburări
afective, deoarece afectul este afişarea exterioară a
dispoziţiei sau emoţiilor, care sunt simţite „în interior” .
Depresia şi mania sunt cele două capete opuse ale spectrului
afectiv, fiind considerate cei doi „poli” ai dispoziţiei. De aici
vin termenii de depresie „unipolară” (în cazul copiilor care
experimentează doar polul „de jos”, depresiv) şi de tulburare
„bipolară” (în cazul celor care în momente diferite trec şi prin
polul „de sus”, maniacal, şi prin cel depresiv).
 În practică mania şi depresia pot să apară şi împreună,
situaţie în care vorbim de o stare afectivă „mixtă”. Mai mult,
mania poate să apară într-o formă mai puţin severă,
cunoscută sub numele de hipomanie, sau un copil sau
adolescent poate să treacă foarte repede din manie în
depresie şi invers, ceea ce se numeşte „ciclare rapidă”.
Cea mai frecventă şi mai uşor de recunoscut tulburare
afectivă este tulburarea depresivă majoră (sau depresia
majoră), care se poate manifesta într-un singur episod sau în
episoade recurente. Distimia este mai puţin frecventă dar de
obicei durează mai mult decât depresia majoră. Despre copiii
şi adolescenţii cu un episod depresiv major, cu o slabă
recuperare după episod, doar până la nivelul de distimie, şi
care intră apoi într-un alt episod depresiv major, se spune că
suferă de „dublă depresie”. Aceasta înseamnă că de fapt
dispoziţia lor alternează între depresie majoră şi distimie, iar
tulburarea nu se remite. Nu vom discuta în acest material
despre tulburările de dispoziţie care includ şi episoade
maniacale sau hipomaniacale decât în măsura în care acestea
sunt relevante pentru tulburările depresive. Există şi variaţii
mai puţin ample de la linia dispoziţiei normale, variaţii mai
stabile şi persistente, incluzând temperamentul depresiv (sub
dispoziţia normală dar nu o tulburare de dispoziţie) şi
temperamentul hipertim (peste dispoziţia normală dar nu o
tulburare de dispoziţie). Temperamentele reprezintă stiluri
personale de răspuns la stimulii din mediu, care încep să se
contureze în copilărie şi vor dura toată viaţa. Pot fi modele
moştenite prezente foarte devreme în viaţă şi care includ
aspecte ca evitarea răului, căutarea de noi stimuli şi
conştiinciozitatea. Unii copii şi adolescenţi pot prezenta astfel
de temperamente dispoziţionale care-i pot face vulnerabili la
tulburările afective mai târziu în viaţă.
Cât de frecventă este depresia în copilărie şi adolescenţă?
Prevalenţa la preşcolari este de 0.9%. Prevalenţa tulburărilor
depresive este de 1-2% pentru copiii prepuberi şi 3-8% pentru
adolescenţi, cu o prevalenţă totală la sfârşitul adolescenţei de
circa 20%. Prevalenţa simptomatologiei depresive
semnificativă clinic este chiar mai mare, 10-13% pentru băieţi
şi 12-18% pentru fete. Rata mai mare a prevalenţei pentru
fete decât pentru băieţi apare întâi la pubertate, mediată
probabil de creşterile de hormonii sexuali (estradiol şi
testosteron).
Această predominanţă a fetelor a fost explicată prin
vulnerabilitatea crescută pentru depresie datorată:
• Ratelor mai mari de tulburări anxioase
• Tendinţei mai mari de a se angaja în gândire ruminativă
• Sensibilităţii interpersonale crescute
2. Prevenția depresiei în rândul copiilor și adolescenților
Prevalența problemelor de sănătate emoțională, inclusiv a
depresiei, a crescut semnificativ în ultimii ani în rândul
copiilor. Studiile arată că numărul copiilor care sunt afectați
de depresie și anxietate s-a dublat în ultimii 50 de ani, deși
criteriile de diagnostic au rămas aceleași. Creșterea
psihopatologiei nu are legătură cu amenințările și pericolele
reale, ci mai degrabă cu incertitudinea.
Un copil care nu are deloc control asupra vieții personale
este un copil vulnerabil pentru depresie şi anxietate.
Anxietatea și depresia sunt strâns legate de lipsa de control
asupra vieții personale. Persoanele care au convingerea că au
control asupra evenimentelor din viața lor sunt mai puțin
afectate de depresie și anxietate, comparativ cu cei care cred
că sunt mai degrabă victimele circumstanțelor de viață. Bunul
simț ne poate spune că avem mai mult control asupra vieții
noastre, prin accesul la medicație pentru foarte multe boli,
sau prin metodele de prevenire a unor boli, sau datorită
tehnologiei care pare că ne facilitează rezolvarea de
probleme. În ciuda acestor progrese, tât copiii cât și adulții
percep că au din ce în ce mai puțin control asupra vieții lor.
Față de anii ’60 când, conform studiilor asupra controlului,
copiii percepeau controlul ca fiind mai degrabă intern (stă în
puterea lor să leagă, să decidă, să determine cursul unor
activități/evenimente), în prezent studiile arată că, copiii
percep mai degrabă controlul ca fiind ceva extern (altcineva
decât mine decide ceea ce mi se întâmplă).
Tot mai mult astăzi, copiii simt că multe din lucrurile care li se
întâmplă sau li se pot întâmpla, sunt mai degrabă
determinate de factori externi (ex. părinți, profesori, rude,
vecini, prieteni etc.), ei putând influența într-o foarte mică
măsură acest lucru. “Mi se pot întâmpla lucruri rele și eu nu
pot să fac nimic pentru a le preveni.” Acest tip de convingere
duce la un cristalizarea unui sentiment de neajutorare (“Nu
are sens să încerc să schimb ceva, asta e soarta mea!”), care
devine unul din simptomele cheie ale depresiei. Ce pot face
părinții pentru a reduce sau preveni depresia copiilor?
Începeți prin a vă întreba ce controlează copilul dvs. în
propria viață. Ce alegeri poate el să facă? Alege modalități de
a petrece timpul liber? Alege jucării? Alege liceul pe care
urmează să îl frecventeze? Culoarea pijamalelor în care
doarme seara? Ce gustare va primi după masa de prânz?
Unde își va petrece vacanța?
Faceți o listă cu activitățile pe care, treptat, copilul ar trebui
să învețe să le gestioneze singur - acele activități despre care
copilul va ști că sunt în controlul lui. Implicați-l în deciziile care
îl privesc, în funcție de vârsta lui și de puterea de înțelegere.
De pildă, un preșcolar poate să decidă care sunt jocurile pe
care alege să le petreacă cu mami sau cu tati, în momentele
speciale de familie, în timp ce un adolescent va alege care va
fi profilul pe care intenționează să îl studieze la liceu, sau
unde își va petrece tabăra de vară. Există câţiva factori care
protejează copilul de tulburările psihice în general, inclusiv de
tulburările de dispoziţie. Aceştia includ caracteristicile
individuale ale copilului, dar şi mediul în care trăieşte şi
trăsăturile de familie/genetice. La nivel individual, un copil
care se adaptează uşor la schimbările din jur, fără prea multă
dificultate, care comunică bine cu ceilalţi, care are interese,
care se poate calma atunci când este iritat şi care este
independent, deţine una din caracteristicile care protejează
împotriva tulburărilor emoţionale.
Trăsăturile de familie/genetice care protejează sunt o relaţie
puternică cu un adult care îl îngrijeşte (de ex. un părinte) şi
disponibilitatea altor adulţi (de ex. bunicii sau alţi membri ai
familiei extinse), pentru a ajuta la creşterea copilului şi pentru
a sprijini emoţional mama. Factorii de mediu care pot proteja
sunt: legătura cu un grup de susţinere religios, cum ar fi
biserica, ocuparea forţei de muncă şi stabilitatea financiară a
părinţilor, frecventarea unei şcoli în care este în siguranţă şi în
care există interacţiune cu cadre didactice suportive sau cu
alţi adulţi care pot fi modele pozitive.
În copilăria mică, în majoritatea culturilor băieţii şi fetele au
aceeaşi predispoziţie la depresie. În Statele Unite şi în alte
culturi industrializate, începând cu vârsta de 12 ani, fetele
sunt de două mai predispuse la depresie decât băieţii. Cauza
nu este bine determinată, dar poate avea legătură cu diverşi
factori. Unele motive pot include modificarea nivelului de
hormoni asociat cu pubertatea sau apariţia pubertăţii mai
devreme la fete decât la băieţi şi consecinţele asociate cu
acest eveniment. Problemele sociale, cum ar fi rolurile sociale
mult mai restrictive pentru fete decât pentru băieţi, riscul
crescut de abuz sexual la fete, tendinţa fetelor de a fi mai
melancolice şi preocuparea mai mare a fetelor pentru
aspectul fizic decât a băieţilor, sunt câteva elemente care pot
explica rata ridicată a depresiei în adolescenţă. Centrarea
societății actuale pe obiective de viață mai degrabă externe și
mai puțin pe obiective interne, de creștere și evoluție
personală, spirituală, crește vulnerabilitatea omului
contemporan pentru depresie și anxietate. Un obiectiv intern
de viață are legătură cu dezvoltarea personală și evoluția
spirituală. Ne putem propune de pildă, să devenim mai
generoși, mai toleranți, mai competenți iar aceste obiective
ne ajută să ne structurăm o anumită filosofie de viață, în
virtutea căreia facem alegeri, decidem și construim relații cu
noi înșine și cu cei din jurul nostru. Un obiectiv extern, pe de
altă parte, are legătură mai degrabă cu recompensele
materiale, cum ar fi un telefon scump, o casă mai mare, sau
cu cele sociale, legate de statut social sau chiar de un anumit
tip de atractivitate fizică.
Sunt studii care arată că, în prezent, copiii, ca și adulții, sunt
mai orientați către obiective extrinseci (atractivitate și
imagine, un anumit venit sau poziție socială), a căror realizare
nu este întotdeauna în controlul nostru în totalitate. De
exemplu, atractivitatea fizică și imaginea de sine depind în
mare măsură de modul în care ceilalți ne privesc, ne oferă
feedback, complimente și/sau recompense. Primirea unui
feedback pozitiv, complimentelenumeroase nu garantează
însă o stare emoțională de confort. Este foarte probabil ca, în
timp, starea noastră de bine să depindă de răspunsul
celorlalți, de atenția lor. În acest mod, devenim extrem de
vulnerabili emoțional la reacțiile celorlalți, iar părerea noastră
despre propria persoană este condiționată de părerea
celorlalți. Cu alte cuvinte, încet încet pierdem controlul
asupra propriei stări emoționale pentru că, nu depinde de
noi, ci de comportamentele și mesajele celorlalți. Expunerea
de timpuriu a copilului la mesaje de tipul “starea ta de bine
depinde de cât de mult de plac ceilalți, de felul în care arăți,
de cât ești de popular etc.” înclină balanța către asumarea
rapidă de către copil de obiective de viață care au mai
degrabă legătură cu aspectele materiale și de reușită socială
ale existenței noastre. De asemenea, anii prezenți aduc o
creștere semnificativă a comportamentelor de tip narcisic și
individualist. Filosofia, inițial sănătoasă a iubirii și valorizării
de sine, și-a pierdut moderația și s-a transformat într-o
cultură a perfecționismului care condiționează recunoașterea
și aprecierea pe care o primim din partea celorlalți. Copiii
învață repede că trebuie să fii perfect ca să fi plăcut. Aceste
comportamente duc în timp la scăderea conectării cu celălalt,
a atenției și a grijii față de celălalt, precum și la creșterea
singurătății. Studii recente arată că în prezent copiii au din ce
în ce mai puțin timp și libertate de joc și de explorare a jocului
independent, fără ghidajul unui adult. Jocul liber și explorarea
au rolul esențial în a-i învăța să rezolve probleme, să aibă
control asupra timpului lor și asupra acțiunilor lor, în a-și
dezvolta propriile interese și a deveni încrezători și
competenți, în a-și realiza propriile dorințe. Jocul, este prin
definiție o activitate controlată de jucător și orientată către
scopuri intrinseci, și mai puțin extrinseci. Prin deprivarea
copilului față de oportunitățile de joc liber, fără controlul și
supervizarea unui adult, îi negăm oportunitatea de a învăța să
aibă control asupra vieții lor. Ca și părinți putem gândi că în
fapt îi protejăm sau îi sprijinim, însă, în realitate, le diminuăm
sentimentul de autocontrol și le reducem oportunitatea de a
descoperi prin explorare ceea ce le face plăcere și le dă
confort. Crește astfel vulnerabilitatea pentru depresie și
anxietate. În copilărie putem descoperi care sunt activitățile
care ne fac plăcere prin explorare, încercare de lucruri noi,
necunoscute, nu prin limitarea accesului nostru la contexte și
acțiuni care pot să ofere plăcere celuilalt, părintelui de pildă,
dar nu copilului.
 Creșterea timpului petrecut în contexte de viață în care
adultul are control asupra copilului amplifică vulnerabilitatea
pentru depresie și anxietate a copilului. În prezent, copilul
petrece din ce în ce mai mult timp la școală sau în activități
ghidate de către adulți. În toate aceste contexte, adultul este
cel care se află în control; el stabilește regulile și alege ce face
copilul. Studii recente arată că una din abilitățile care îi
protejează pe copii față de depresie și anxietate este auto-
controlul. Pentru ca un copil să exerseze această abilitate este
necesar să se afle în contexte care să îi permită acest lucru.
Care sunt în prezent, lucrurile care contează pentru părinte?
Din păcate, ponderea notelor, a rezultatelor școlare este din
ce în ce mai mare. Copiii învață să se compare cu ceilalți în
termeni de rezultate, să se valorizeze în funcție de rezultatele
lor și ale celorlalți. Ceea ce învață copilul în școală și
activitățile extrașcolare este că preferințele și alegerile lui NU
contează. Adultul știe mai bine ce are nevoie copilul să facă.
Copilul învață că ceea ce contează sunt judecățile și alegerile
profesorilor, părinților sau ale altor adulți. Astfel, copiii învață
să fie hipervigilenți la reacțiile lor. Dacă profesorul îmi dă un
feedback pozitiv, atunci înseamnă că ceea ce am făcut este
bine, dacă mă ignoră sau mă critică, însemnă că ceea ce am
făcut nu este bine. Valoarea personală devine ceva variabil și
în controlul celorlalți. Reacțiile profesorilor sau ale părinților
NU sunt mereu predictibile, ceea ce îi face pe copii să devină
nesiguri și temători. Dacă un copil este recompensat de către
părinte numai atunci când comportamentul său este
considerat valoros de către părinte, atunci copilul învăță că
valoarea sa personală este dependentă de aprecierea și
reacțiile celuilalt. Ba mai mult, învață că, valoarea sa
personală nu este în controlul său. Centrarea pe evaluări și
testări îi face pe copii să învețe că ceea ce contează cu
adevărat sunt notele (resort motivațional extrinsec) și mai
puțin progresul personal față de o etapă anterioară de
învățare (resort motivațional intern). Mulți părinți se plâng că,
copiii lor învață numai pentru note sau pentru a evita o
pedeapsă sau critică, că nu citesc sau scriu din propria
inițiativă. Atenție însă, acest comportament al copilului este
rezultatul propriului nostru comportament. Dacă ne dorim o
schimbare a copilului, primii care trebuie să inițieze
schimbarea sunt adulții. S-au realizat studii care să
evidențieze unde se simt copiii fericiți sau nefericiți. Deloc
surprinzător din păcate, rezultatele au arătat că la școală
copiii se simt cei mai nefericiți; cei mai fericiți se simt înafara
școlii, în activitățile alese de ei. Rezultateleau arătat că starea
de bine crește in week-end și scade dramatic duminică după
amiaza, pentru că apare anticiparea mersului la școală.
Depresia se “învață” din interacțiunile de zi cu zi dintre părinți
și copii. Mulți dintre părinții copiilor diagnosticați cu depresie
suferă la rândul lor de depresie.
Părinții care exprimă rar sau cu mare dificultate afecțiunea
față de copii, care nu sunt atenți la emoțiile copiilor lor, care
sunt excesiv de critici (nimic nu este suficient de bine din ce
face copilul după standardele lor) cresc riscul apariției
depresiei la copilul lor, în prezent sau când acesta va fi adult.
Mesajele ambivalente de tipul “ te iubesc, dar acum sunt
obosit/ă, ocupat/ă“ reprezintă un factor de risc major pentru
depresia copilului. Copilul cere atenție excesivă atunci când
atenția este inexitentă, sau insuficientă sau când este primită
într-un moment nepotrivit. Dacă divorțul sau separarea
părinților se asociază cu pierderea afecțiunii, atenției și a
comportamentelor de grijă, crește riscul de depresie al
copilului. Depresia este deci o formă de deprivare.
Strategiile pe care le folosește mintea ca adaptare la
deprivare sunt:
• Dacă ceva rău s-a întâmplat, înseamnă că și alte lucruri rele
se vor întâmpla.
• Dacă ceva bun s-a întâmplat, acest lucru este neobișnuit;
nu înseamnă că se vor mai întâmpla și alte lucruri bune.
• Dacă nu îți reușește ceva, atunci renunță. Furia și blamarea
sunt o formă de neajutorare. Furia este o emoție care are
legătură cu deprivarea emoțională, cu lipsa grijii și afecțiunii
din partea celorlalți și cu lipsa acelor activități plăcute care ne
aduc satisfacție. O persoană predispusă la depresie a învățat
că “nu se poate aștepta la nimic bun de la oameni“ și în
consecință își reduce semnificativ acele comportamente care
cresc probabilitatea să primească grijă și afecțiune din partea
celorlalți. De exemplu, când copilul este trist poate spune
asta în cuvinte și să ceară persoanelor apropiate să îi acorde
atenție sau să îl îmbrățișeze. Dacă, dimpotrivă respinge
gesturile lor atunci este foarte probabil ca ei să nu le mai facă
de teama de respingere. Deși el are așteptări, cel de lângă el
va evita să facă gesturi de afecțiune și asta îi va accentua
convingerea că nu se poți baza pe celălalt și că nu ii este
alături. În consecință, furia și blamarea îi mențin neajutorarea
și îi favorizează depresia.
Acțiuni utile în mediul familial:
✓ Folosiți timpul de calitate și activitățile făcute împreună cu
copilul, în locul recompenselor materiale (ex. jucării). Ele sunt
cu adevărat importante pentru cel de lângă noi; se creează o
intimitate care generează confort și control asupra vieții
personale. Copii își amintesc ce facem împreună cu ei, așa
cum și noi avem amintirea unor momente speciale cu cei
dragi. Rareori ne amintim obiecte. De exemplu, puteți să îi
oferiți copilului d-voastră, în locul unei jucării scumpe, de care
se va plictisi repede, o oră de gătit împreună sau de călărie, o
excursie la munte în care învățăm să recunoaștem copacii etc.
✓ Oferiți recompense necondiționate de performanță sau
comportament, pentru a nu menține convingerea că va fi
apreciat doar prin raportare la rezultate externe. Dragostea și
iubirea sunt necondiționate. Planificați-vă activități cu copilul
indiferent de performanța lui școlară sau de comportamentul
lui. Studiile arată că, chiar și în situațiile grave când copilul are
o tulburare de conduită, cu frecvente comportamente
agresive, o intervenție eficientă este să oferim recompense
necondiționate copilului și să ignorăm reacțiile agresive.
Raportul corect este de 8 la 2: 8 recompense, față de 2
sancțiuni. Faceți activități plăcute zilnic cu copilul: îi puteți citi
o poveste sau puteți să vă jucați lego indiferent dacă la școală
a luat o notă bună sau proastă sau a avut un comportament
potrivit sau nepotrivit. NU acordați atenția d-voastră în
funcție de rezultatele lui școlare. Modificarea performanței
școlare sau modificarea comportamentelor problematice se
abordează într-un alt mod și NU trebuie să afecteze atenția și
afecțiunea d-voastră.
✓ Puteți reduce riscul sau preveni instalarea depresiei în
cazul copiilor oferindu-le timp de joc liber, fără implicarea
voastră. Este posibil ca la început, dacă nu are această
obișnuință, copilul să întâmpine dificultăți în a identifica ce îi
place să facă, însă în timp va învăța să facă cu plăcere
respectiva activitate, va inventa jocurile care îi fac plăcere. Un
alt lucru important este să oferim copilului contexte de
explorare a unor jocuri noi.
✓ În raport cu performarea academică/școlară a copilului,
centrați-vă și oferiți feedback bazat pe aprecierea progresului
său în raport cu o etapă anterioară, precum și pe efortul
depus de copil pentru învățare. Aveți în vedere faptul că
multe dintre sarcinile și noțiunile școlare sunt noi pentru
copii, deci chiar dacă pentru adulți ele pot părea banale sau
foarte ușoare, pentru un creier în dezvoltare, care de multe
ori abia a început dezvoltarea abilităților logic-operaționale
sau de abstractizare, pot fi destul de dificil de înțeles. Oferiți
suport mai ales la debut de capitole noi sau folosiți ajutorul
unor profesori pentru asta când este nevoie. Sunt multe
situații când imixiunea rolurilor parentale și profesorale nu au
cele mai favorabile rezultate.
✓ Preîntâmpinați tendința de a avea comportamente de
izolare, cu stat mult timp în casă și tot gândit, cu accesarea în
exces a ecranelor, cu evitarea acelor activități care aveau o
funcție de recompensă anterior (de exemplu, ieșitul în oraș cu
prietenii, practicarea sportului, mersul la cinema sau la
teatru, mersul pe munte etc.). Scăderea frecvenței
activităților cu funcție de recompensă este ceea ce
favorizează modul de gândire depresiv. Este important să
replanificați activitățile plăcute anterior; cu cât veți face
împreună mai des aceste activități cu atât mai rapid va reveni
și satisfacția realizării lor. La început, posibil să pară un efort
mobilizarea copilului, dar cu cât mintea va fi mai prezentă în
ceea ce face, cu atât va trăi mai mult satisfacția sau plăcerea
asociată cu acea activitate. Când apare tristețea, oamenii
așteaptă să vină motivația pentru a iniția acțiuni. “Motivația “
însă nu apare. Pare că nimic nu va aduce plăcere sau
satisfacție încât să merite efortul. Pare prea mult efort pentru
rezultate atât de mici. Retragerea din activități și din
explorare scade și primirea recompenselor. Acest lucru va
menține starea de tristețe și deprimare, neajutorarea și
autocritica. Motivația este un rezultat, NU este o cauză.
✓ Alternativa la izolare este să îi învățam pe copii să exprime
în cuvinte ceea ce simt și să formuleze nevoile care le pot fi
satisfăcute de către cei de lângă ei. Sunt persoane care spun
în mod repetat că au cerut celuilalt și nu au primit și așa au
ajuns să nu mai ceară. Aici e necesar să fim atenți la două
aspecte. Unul, modul în care a fost formulată cererea. Pot
spune că se așteaptă de la ceilalți să fie afectuoși cu ei, și
ceilalți să le ofere tandrețe așa cum a învățat ei să ofere și
copiii să fie dezamăgiți. Și al doilea lucru important este că
primim și ceea ce oferim atunci când există un angajament
real pentru o relație. Dacă oferim îmbrățișări, atunci este mai
probabil să primim îmbrățișări. Dacă oferim izolare, este mai
probabil să primim izolare și distanță din partea celorlalți.
Important este să fim atenți la cei de lângă mine, să observam
ce nevoi au și ce putem noi să le oferim și, la rândul nostru, să
știm ce nevoi avem și să cerem celorlalți sa primim în acord
cu acestea (de ex. putem spune că am avut o zi proastă și
avem nevoie de o îmbrățișare).
✓ Exersați împreună cu copilul perspectiva “tonurilor de gri”.
Sunt evenimente în viața tuturor care sunt înafara controlului
persoanei. Este o diferență între dorințele noastre și
realitatea de zi cu zi. Există multe situații în care putem obține
doar parțial succes într-o acțiune, la fel cum unele persoane
ne pot fi agreabile doar până la un punct. Acceptarea realității
se datorează și faptului că nu tolerăm ambivalența și nici
procentele în ce privește un obiectiv. Vream ca lucrurile să fie
ori-ori, totul sau nimic. Fără schimbări. Acceptăm cu
dificultate că și noi avem stări emoționale diferite față de
aceeași persoană, sunt momente în care simțim bucurie, în
altele furie sau tristețe sau exaltare. Așa cum cel de lângă noi
are stări emoționale diferite față de noi.
✓ Formulați standardele personale într-un mod specific,
măsurabil, cu o perspectivă de timp realistă, pentru că în
funcție de standarde faceți și evaluările.
✓ Evitați critica și oferiți mai degrabă feedback în raport cu
ce a reușit să facă copilul, nu in raport cu ceea ce a greșit sau
nu a reușit să facă: atunci când finalizează o acțiune în loc să
gândiți că ea nu are nici o valoare sau că oricum sunt prea
multe greșeli si a pierdut timpul cu ea, centrați-vă pe ceea ce
a făcut, NUpe ce trebuia făcut diferit sau pe ce a făcut greșit;
de exemplu, în loc să spuneți “a fost lamentabil/ă azi la teme,
puteți spune, azi a reuşit să înveţe să rezolve 3 probleme la
matematică”.
✓ Schimbați critica cu feedback-ul corectiv: pentru a face
progrese este necesar să semnalăm și greșelile; în loc să
spunem că trebuie să fie perfecți sau dimpotrivă, că sunt niște
ratați, este mai constructiv să vedem ce anume din
comportamentul lor ar putea fi schimbat, ca pe viitor să scadă
probabilitatea aceleiași greșeli. Dacă apare o problemă în
relație atunci să încercăm să rezolvăm problema împreună
atunci când suntem liniștiți, nu când suntem furioși. Un
feedback important este și reacția celorlalți, care arată ce din
comportamentul meu îmi produce mie și celorlalți o stare de
bine, de confort și atunci pot persista în acest comportament
și care comportament de-al meu îmi produce mie disconfort
și produce disconfort și celorlalți.
✓ Observați și acceptați: gândurile noastre sunt produse ale
minții noastre. Ele vin şi pleacă. Când mintea noastră este
afectată de depresie, gândurile noastre sunt afectate și ele.
Așa ajungem să avem gânduri care ne arată realitatea așa
cum o percepe mintea afectată de depresie şi nu așa cum
este ea. Exersați împreună cu copilul diferența dintre realitate
și gânduri care interpretează realitatea. Interpretările noastre
ne limitează trăirea vieții. Ele nu ne definesc. Ele nu sunt
identitatea noastră. Sunt gânduri pe care le avem atunci când
ne simțim triști. Doar observați realitatea, fără să o judecați și
acceptați lucrurile pe care le puteți schimba, dar și lucrurile
pe care nu le puteți schimba. ✓ Găsirea unei „formule
magice” pentru prevenirea depresiei sugerează o strategie
clară și rapidă, care la acest moment este un obiectiv mult
prea înalt şi greu de atins. Cu toate acestea, studiile au arătat
că un program de exerciții fizice moderate sau chiar mai
dificile, poate îmbunătății starea de spirit, cel puțin temporar.
Este foarte probabil ca exercițiile fizice să aibă un impact
pozitiv asupra unui copil sau adolescent cu tulburare de
dispoziție şi un ajutor în recuperarea generală, deși el singur,
fără un alt tip de tratament, va fi probabil ineficient în
rezolvarea unui episod depresiv deja instalat. Pentru
majoritatea tinerilor, care au doar simptome de stări de spirit
tranzitorii, în contrast cu cei care au depresie clinică, efectele
acestor exerciții sunt probabil mai importante. Alte beneficii
ale acestor exerciții pentru cei care suferă de tulburări
emoționale includ managementul greutății, alungarea
plictiselii și încurajarea interacțiunilor sociale.
✓ Referitor la dietă, este mai greu să tragem concluzii cu
privire la depresie. Dieta și mâncatul în exces au fost asociate
cu depresia, deși este greu să interpretăm această informație,
de vreme ce persoanele care țin dietă și care au preocupări
cu privire la greutatea lor pot avea legătură cu o stimă de sine
scăzută și cu o dispoziție proastă. Pe de altă parte, o dietă
echilibrată, hrănitoare constituie baza pentru o sănătate fizică
şi mintală. Implicați medicul pediatru în gestionarea copilului
care prezintă riscuri pentru dezvoltarea unei tulburări
emoționale și explorați modul în care puteți obține o dietă
sănătoasă și un plan de exerciții fizice pentru copilul dvs.
✓ Evitați să vă formați foarte multe obiceiuri la nivel de
familie. Repetarea aduce repede scăderea plăcerii. Neuronii
sunt conectați pentru a răspunde la evenimente noi, care
oferă noutăți informaționale. Căutați o varietate de
experiențe și răspândiți evenimente plăcute în timp.
✓ Practicați împreună tehnici de Mindfulness.
Mindfulness este o formă a conștientizării de sine adaptată
din meditația budistă. A fost adaptat pentru utilizarea în
prevenția și tratamentul depresiei, în special prevenirea
recidivelor și pentru a ajuta la reglarea dispoziției. Câteva
modalități prin care aceste tehnici pot fi incluse în rutina de
familie:
1. Exercițiu de un minut. Așezați-vă în fața unui ceas pe care îl
puteți folosi pentru a cronometra trecerea unui minut.
Sarcina ta este să îți concentrezi întreaga atenție asupra
respirației și nimic altceva, pentru minut.
2. Mâncatul mindfull. Aceasta implică să vă așezați la o masă
și să mâncați o masă fără a vă angaja în alte activități - fără
ziar, carte, TV, radio, muzică sau vorbit. Concentrați-vă
atenția asupra mâncării pe care o alegeți să mâncați, cum
arată, cum miroase, , mușchii pe care îi folosiți, textura și
gustul alimentelor. Puteți face din această practică un fel de
experiment în familie, pe care apoi să vi-l descrieți unii altora.
S-ar putea să fiți uimiți de gustul diferit al alimentelor atunci
când sunt consumate în acest fel.
3. Mersul mindfull. Aici același principiu, în timp ce mergeți,
concentrați-vă asupra simțului pământului sub picioare,
respirați în timp ce mergeți, observați ceea ce este în jurul
vostru în timp ce mergeți, rămânând în prezent, lasă-ți
celelalte gânduri să plece. Puteți face din această practică un
fel de experiment în familie, pe care apoi să vi-l descrieți unii
altora.
4. Exerciții de respirație. Acordați atenție fiecărei respirații, cu
inspir și expir, cu ritmicitatea lor.
Acest lucru vă va ancora în prezent și vă va ajuta să treceți
într-o stare de conștientizare și liniște.
5. Exercițiul pentru momentele de stres: „Ce se întâmplă cu
mine în acest moment?”
Observați orice se întâmplă. Etichetați toate gândurile pe care
le aveți. Când apar emoții sau amintiri despre evenimente
dureroase, nu vă permiteți să vă lăsați prins de ele. Dați-le
etichete scurte, cum ar fi „acesta este un sentiment trist” și
„acesta este un sentiment de furie”, apoi permiteți-le să plece
sau să plutească. Aceste amintiri și sentimente vor scădea
treptat în intensitate și frecvență.
Exersați împreună cu copilul.