ALFRED ADLER (1870-1937)

BIOGRAFIE și SCRIERI

Născut în 1870 într-o suburbie a Vienei în familia unui comerciant, într-o familie cu 6 copii, a fost
un copil firav, bolnăvicios și cu probleme școlare, având o relație mai proastă cu mama sa și mai
bună cu tatăl.

Însă Adler și-a depășit slăbiciunile, complexele, problemele de sănătate și scolare prin eforturi
proprii, și s-a orientat spre medicină obținând diploma în 1895 la Universitatea din Viena. Inițial s-
a specializat în medicină general și oftalmologie.

În 1902 începe să fie interest de psihiatrie și se alătură grupului de discuții al lui Freud ”societatea
de miercuri” fiind unul dintre fondatori iar în 1910 președintele Societății Psihanalitice din Viena.

În 1911 se produce ruptura dintre Freud și Adler care ii contesta cel mai radical teoriile lui Freud
și a creat o teorie a presonalității foarte diferită mai ales în ceea ce priveste accentul pus pe
sexualitate.

În anii 1920 sistemul său numit Psihologie Individuală a atras mulți adepți.

În anii 30 s-a mutat in Statele Unite ale Americii unde ideile sale au avut mult succes.

Adler a militat pentru sănătatea publică, pentru educație, pentru drepturile clasei muncitoare și
ale femeilor.

Adler a murit în 1937 la o conferinta la care participa in Elvetia, ca urmare a unei crize cardiace.

Pricipalele lucrări:

• Temperamentul nervos (1912)

• Teoria și practica psihologiei individuale (1918)
• Cunoașterea omului (1927)
• Psihologia școlarului greu educabil (1930)
• Sensul vieții (1933)

1
Influenta ZEITGEIST-ului (spiritul timpului/epocii)

La sfârșitul secolului 19 cercetările din psihologie, antropologie și sociologie au dovedit că oamenii

sunt produsele forțelor și instituțiilor sociale și ar trebui studiați în acest context și nu doar în
termini strict biologici și fizici. Aceste discipline au oferit o perspectivă mai largă și mai complexă
asupra naturii umane.

Societatea reprezenta „adevărul absolut”. De aceea, ”Gemeinschaftsgefühl” sau spiritul

comunitar, cu rădăcini în „legea iubirii de aproape”, reprezintă piatra de temelie a întregii
psihologii și filosofii de viață adleriene.

PSIHOLOGIA INDIVIDUALĂ

Psihologia individuala = teoria adleriană a personalității care reunește factori sociali și biologici,
este o teorie a personalității umane ca un tot indivizibil. Expresia a fost creată de A. Adler după
ruptura de Freud, pentru a diferenţia teoria sa de psihanaliza propriu-zisă. Psihologia individuală
minimalizează rolul pulsiunii sexuale și principala sa noutate este sublinierea dimensiunii sociale
pentru viața psihică în general și pentru inconștient în particular împreună cu sentimentul de
inferioritate, produs de starea de dependenţă a nou-născutului şi supracompensat ulterior de
voinţa de putere.

Importanța socialului în psihologia lui Adler se datorează uniui fapt concret: mediului din care
proveneau pacienții/clienții acestuia. În timp ce clienții lui Freud proveneau din bughezia Vienei
inclusiv femei foarte bogate (cu nevroze specifice), clienții lui Adler proveneau din mediile
defavorizate și sărace cu boli precum: nevroză de angoasă, sifilis, tuberculoză, calculi renali și
pentru care problemele sociale erau cruciale (inclusive nevrozele). Chiar copilăria sa fusese dificilă,
crescând într-o familie cu mulți frați și rivalități. Aceste experiențe practice îl determină să
regândescă sursa nevrozelor care nu mai este produsă cum sustinea Freud de o rezolvare
defectuoasă a complexului Oedip și de conflictul dintre natură și cultură – ci de esecul găsirii
formelor acceptabile social pentru dorința de afirmare.

2
Adler păstrează totusi principiile de bază ale psihanalizei freudiene.

Psihologia individuală consideră că viața psihică se desfăsoara pe nouă niveluri, unul CONȘTIENT
SI ALTUL INCONSTIENT iar inconstientul este factorul cel mai puternic al vieții sufletești. În terapie
contează inconstientul si prima copilărie fiind vorba despre o conștientizare a conținuturilor
inconștiente.

Insă INCONȘTIENTUL nu are conținuturi sexuale sau agresive, ca la Freud, ci conținuturi legate de
socialitatea omului și de sentimentele de satisfacție sau insatisfacție în legărură cu poziția pe care
o osupă în mediul în care trăiește.

Preistoria individuală este și la Adler decisivă pentru formarea personalității, el considerând ca

cei mai puternici stimuli pentru formarea psihicului dateaza din copilărie.

Fata de alti psihanalisti freudieni Adler pune un accent mai mare pe CONȘTIENT (psihologia Eului)
decât pe inconștient, tocmai datorită orientării sale spre social.

CARACTERUL

Psihicul se formează nu atât pe baza factorilor ereditari cât prin influențe sociale.

CARACTERUL este singurul interpus între două forțe opozante: nevoia de putere (afirmare de sine)
și nevoia de comuniune socială (apropierea de ceilalti).

Caracterul este o luare de atitudine a omului fata de aceste doua forte aflate în opoziție, deoarece
le accepta sau le respinge intr-o maniera caracteristică:

- Nevoia de dominare poate fi limitată în mod normal de recunoașterea nevoilor celorlalti.

- Atunci când ambitia si vanitatea domina caracterul dezvoltarea psihologica a unei
persoane merge spre autodistrugere.

Cand sentimental social este ignorat persoana poate manifesta ori..

- Trasaturi de caracter agresive (vanitate, ambiție, invidie, lăcomie)

- Trăsături de caracter neagresive (evitare, izolare, anxietate sociala,timiditate)

Adler considera că adaptarea la comunitatea socială este cea mai important funcție psihologică
pe care o poate dezvolta un om.

Adler elaborează o caracterologie (psihologie a caracterului) în care descrie trăsături de natură

agresivă ca: vanitatea, invidia, avariția, ura și trăsături neagresive ca: izolarea, angoasa, lașitatea.

3
COMPORTAMENTUL UMAN

Comportamentul uman este determinat în mare măsură de influența sociala și nu de instincte

biologice (Freud). Adler nu considera libidoul ca bază a întregii personalități umane. În timp ce
Freud crede că impulsurile sexuale sunt forțele motrice din spatele comportamentului, Adler crede
că puterea motivația controlul sunt cele care conduc comportamentul uman.

Interesul social = abiltatea umană înăscută de a coopera cu ceilalți oameni în vederea atingerii
unor obiective personale și ale societății. Interesul social se dezvoltă în copilărie prin experiențele
de învățare. Aceasta abilitate trebuie și poate fi dezvoltată. Când individul este neadaptat la
societate cauzele pot fi: 1. Complex de inferioritate prea puternic (retragere. Izolare) 2. Interesul
social nu este dezvoltat 3. Sentimente de superiioritate il aduc in conflict cu societatea.

Personalitatea este unitară și coerentă – în timp ce Freud divizase personalitatea în: sine, eu,
supra-eu. Adler susține că există o forță înăscută dinamică ce canalizează toate resursele
personalității către un scop primordial care este superioritatea (în sensul de perfecțiune) și aceasta
reprezintă dezvoltarea completă și împlinirea eului propriu.

COMPLEXUL DE INFERIORITATE

Despre Freud s-a spus ca a descoperit complexul lui Oedip pentru ca a avut o mama cu doua
decenii mai tanara decat tatal sau, fiind de varsta unei surori din prima casatorie a tatalui sau,
despre Adler se poate spune ca a descoperit ”complexul de inferioritate” datorita deficientelor
fizice ale acestuia (a fost un copil firav si bolnavicios).

Adler consideră că forța care motivează comportamentul uman este complexul de inferioritate
(sentimentul unei valori personale scăzute) definit ca starea care se dezvoltă atunci când persoana
este incapabilă să compenseze sentimentele normale de inferioritate.

A fi om înseamnă a avea un complex de inferioritate care cere o compensare permanentă și care

devine un factor stimulator al dezvoltării psihice și în care uneori apare o supracompensare.

Ceea ce credem că ne lipsește – adică sentimentele de inferioritate, inadecvare, insecuritate -

determină ceea ce vom deveni în viață.

Adler definește NEVROZA ca pe o încercare culturală ratată de eliberare de un sentiment de

inferioritate în vederea dobândirii unui sentiment de superioritate.

4
Vasile Dem. Zamfirescu ”Scopul autoestimației ca proces relațional de raportare la cerințele
mediului social și la ceilalți oameni îl constituie realizarea echilibrului autoestimativ, un aspect
specific uman al securității psihice. Realizarea acestui echilibru manifestat printr-un sentiment
pozitiv al propriei valori îl ajută pe subiect să răspundă pozitiv cerințelor sociale. Sentimentul de
inferioritate apare când omul nu face față situației sau apar noi cerințe care anulează vechiul
echilibru eutoestimativ și fac necesar unul nou.”

Adler credea că sentimentele de inferioritate pe care le dezvoltă un copil până la vârsta de 5 ani
determină mare parte din ceea ce se întâmplă mai târziu în viață. La începutul vieții autoaprecierea
e negativă copilul neputând face față cerințelor mediului ceea ce îi creează sentimentul de
neputință și de inferioritate. În prima copilărie sentimentul de inferioritate este inevitabil și
universal. Dar acest sentiment este temporar, dezvoltarea fizică și psihică a copilului duce în mod
normal la dizolvarea sa. Însă, anumite condiții nefavorabile fixează sentimentul de inferioritate
care devine un complex. Principalii factori care duc la permanentizarea sentimentului de
inferioritate sunt:

1. Handicapul fizic și chiar anumite caracteristici fizice. Sentimentul este tranformat în

complex de inferioritate prin ”reacția la respingere” prezentă atât la aniumale cât și la
oameni, conform căreia orice abatere de la normă produce în grupurile de animale sociale
reacția ostilă a celorlalti membrii cu scopul de a-l elimina pe cel neconform de la
reproducere. Se întâmplă la animale dar și la oameni încă din copilărie ceilalți copii putând
respinge și agresa un copil diferit de ei. Reacția de respingere fixează sentimentul de
inferioritate.
2. Apartenența la categorii sociale defavorizate (sărăcia)
3. Apartenența la sexul feminin a fost și încă este în unele țări un handicap – discrinimările nu
se manifestă doar în educație ci încă înaintea nașterii, prin preferința pentru băieți.
4. Educația famială autoritară poate permanentiza sentimente de inferioritate.

Inițial, influențat de propria sa poveste de viață, Adler a legat aceste sentimente de defectele fizice:
copilul cu o deficienta organică va încerca să o compenseze, să pună un accent mai mare tocmai
pe funcția deficitară: dacă se bâlbâie să devină orator, dacă are membre plăpânde să devină
sportiv sau dansator (toate acestea prin efort și exercitiu intens). Acest concept a fost extins mai
târziu pentru a include orice handicap: fizic, mental, social – real sau imaginar.

Copilul este conștient de necesitatea de a depăși acest sentiment fiind motivat simultan de
străduința de îmbunătățire a propriului eu. Acest proces durează toată viața motivând omul la
realizari tot mai mari.

5
COMPENSAREA – apariția sentimentului de inferioritate este o sursă de insecuritate care
mobilizează resurse pentru depășirea acestuia iar procesul de înlocuire a sentimentului de lipsă a
valorii cu un sentiment pozitiv al valorii proprii a fost numit de Adler ”compensare”.

În copilărie compensarea acționează prin crearea unui ideal în care situația este inversată,
inferioritatea devine superioritate. Sentimentul de inferioritate este compensat printr-un
sentiment de superioritate.

Compensările pot fi:

1. Reale/Directe – se acționează asupra cauzelor care au produs sentimentul de inferioritate

(deficiențe fizice – antrenarea funcției sau organului afectat)
2. Pseudocompensări – când nu se poate acționa direct asupra deficienței fizice se acționează
asupra altui aspect care să compenseze, cum ar fi cel intelectual sau invers, o inzestrare
intelectuală slabă să fie conpensată prin cultivarea atributelor fizice. ”Protestul viril” al
femeilor este o pseudocompensare.
3. Supracompensări – atunci când compensările duc la rezultate exceptionale: bâlbâiala
devine oratorie (Demostene), geniul ar fi rezultatul unei supracompensări.

Pentru Adler compensările au o forță care dovedește că nu există șituație umană iremediabil
compromisă dacă este privită cu luciditate, acceptată ca atare și se luptă pentru depășirea ei.

Psihologia individuală a lui A. Adler substituie libidoului Freudian, voinţa de putere nietzscheană.
Tendința spre superioritate/perfecțiune este universală însă fiecare ne manifestăm diferit în
atingerea acestui scop dezvoltând un stil de viață. Acest stil de viață este o reacție la mediu și la
ceea ce simțim că ne lipsește, incluzând tocmai comportamentele prin care ne compensăm
inferioritatea reală sau imaginară. Stilul de viață este fixat la 4-5 ani și apoi devine dificil de
schimbat. Stilul de viață este cadrul în care sunt tratate toate experiențele ulterioare.

Fiinţa umană suportă rău inferioritatea sa nativă şi găseşte diferite modalităţi compensatorii
pentru a se afirma şi a se pune în valoare, fie prin activităţi utile social, fie prin conduite antisociale.

Deoarece ficțiunea de superioritate pe care și-o creează copilul are un caracter egoist, realizarea
sa este cenzurată de o contraficțiune dată de normele culturale transmise copilului încă din primii
ani de viață, de ”sentimentul social” în contact cu care dorința de autoafirmare capătă forme
acceptate social.

6
Modul în care oamenii se străduiesc să fie SUPERIORI diferă între oamenii considerați sănătoși
psihic și cei nesănătoși psihic.

Sentiment inferioritate – efecte pozitive (oameni sănătoși psihic)

Din perspectiva adleriană, un om este matur și sănătos psihic atunci când dă o formă socială
tendințelor sale de autoafirmare, când vrea să fie mai bun pentru societate și să facă ceva bun și
pentru comunitate. Aspirația sănătoasă către superioritate are și un aspect Personal și unul Social.

Sentimentul de inferioritate poate fi în avantajul individului și al societății atunci când duce la o

perfecționare continuă. Din acesta pot izvori nenumărate înzestrări și abilități personale.

Sentiment inferioritate - efecte negative (oameni nesănătoși psihic)

Oamenii nesănătoși psihic au un complex de inferioritate mai mare și au nevoie de o formă

extremă de superioritate pentru compensarea acestuia fiind centrați mai mult pe ei însiși în mod
egoist.

Voinţa de putere este o formă asocială de compensare care vizează să-i domine şi să-i supună pe
ceilalţi: ea este frecventă la nevrotic si echivalează în final cu o autodistrugere.

Pentru Adler, impulsul patologic catre putere al dictatorilor – manifestat impotriva altor oameni si
a societatii in general - era răspunsul lor la propriile complexe de inferioritate.

Delincvența juvenilă era, din această perspectivă, o activitate născută din supracompensare.

Dacă in copilărie acestor sentimente de inferioritate li se răspunde prin răsfăț sau respingere, se
poate ajunge la comportamente compensatorii anormale.

Comentarii la complexul de inferioritate:

A. Adler a dat o semnificaţie centrală acestei noţiuni, pe care o leagă de un deficit fizic real. de o
inferioritate organică, morfologică sau funcţionala. Acordându-i valoare etiologică - studiază
cauzele și factorii care determină apariția diverselor boli - îi descrie efectele de supracompensare.

S. Freud considera că este vorba mai curând de un simptom care trebuie să fie analizat în raport
cu două pierderi, reale sau fantasmatice, pe care copilul le-a suportat sau s-a temut de ele:
castrarea* şi pierderea dragostei.

7
Oricare ar fi valoarea sa descriptivă şi relevanţa naturală, această noţiune s-a dovedit a fi, adesea,
de ordin raţional corespunzând unor sentimente de culpabilitate sau de depresie. Evaluarea
negativă de sine este făcută în raport cu idealul eului. Inferioritatea se leagă de un ideal grandios,
în orice caz, este vorba de o dimensiune narcisică a relaţiilor subiectului cu el însuşi, în măsura în
care ea implică identificarea în raport cu altul superior, deci, în ultimă analiză cea cu părinţii în
copilărie, care are importanţă în structurarea sentimentului propriei valori şi a încrederii în
posibilitatea de a fi iubit.

PUTEREA CRATOARE A EULUI PROPRIU (ființe orientate spre SCOPURI)

Adler nu crede că acțiunile și comportamentul unui individ sunt guvernate de inconștient. El crede
că efortul pentru perfecțiune și nevoia de control sunt ceea ce ne determină să facem lucrurile pe
care le facem. Adler nu considera că conștientul și inconștientul funcționează unul împotriva
celuilalt. În schimb, aceștia acționează în același mod, indiferent dacă ești treaz sau dormi.

Adler considera eul sau sinele conștient ca sursă de putere. Oamenii puteau să-și analizeze
circumstanțele vieții și să reacționeze la ele, schimbându-și modelele de viață. Freud credea că eul
își trage energia din sine. Jung mai credea că sursa puterii psihicului este inconștientul. Ambele
teorii au fost numite psihologii abisale, pentru că autorii lor au localizat puterea motivantă a
personalității adânc în părțile inaccesibile ale psihicului.

Adler a recunoscut importanța primilor ani de viață dar avea convingerea ca ne putem crea
conștient un stil de viață al nostru.

El a vorbit despre ”puterea creatoare a eului propriu” afirmînd că anumite capacități ne vin prin
ereditate și mediu insă modul în care folosim sau interpretăm aceste experiențe asigură baza
personalității noastre și a atitudinii pe care o avem față de viață. Suntem implicați conștient în
modelarea personalității și a destinului nostru asupra căruia avem putere, soarta noastră nu e
determinată implacabil de experiențele trecute sau de forțele inconștiente.

Adler pune accent pe VIITOR (finalitate), pe ceea ce putem deveni, nu pe trecut (cauzalitate) spre
deosebire de Freud. Planurile și obiectivele noastre de viitor ne influențează mai mult
comportamentul decât îl influențează experiențele trecute. Practic suntem motivati de SCOPURILE
noastre care au in spate dorinta de depasire a inferioritatii si de afirmare personala. Psihicul nostru
este motivat de un scop – egoist sau social – si gandim, simtim, actionam mereu in directia
indeplinirii acestuia. Adler accentuează finalitatea și marginalizează cauzalitatea. Jung le va lua în
considerare pe amandoua.

8
VISELE

Adler consideră că visele sunt un instrument important de rezolvare a problemelor. Visele trebuie
aduse în conștient și interpretate, astfel încât să obținem o mai bună înțelegere a problemelor.
Este important să învățăm din visele noastre și să le încorporăm în viața de veghe.

Visele sunt o cale deschisă către adevăratele noastre gânduri, emoții și acțiuni. În visele vedem
clar impulsurile și dorințele noatre agresive. Visele sunt, de asemenea, o modalitate de a
supracompensa neajunsurile din viața de veghe. De exemplu, dacă nu reușești să-l înfrunți pe șef
în viața de veghe, atunci ți-ar putea fi mai ușor să-l ataci în confortul și siguranța visului tău. Visele
oferă un fel de satisfacție care este și mai acceptabilă din punct de vedere social.

Adler credea că există o corelație între vise și problemele din viața de zi cu zi. Cu cât avem mai
multe vise, cu atât este posibil să avem mai multe probleme. Dimpotrivă, cu cât avem mai puține
vise, cu atât ai mai puține probleme și suntem mai sănătos din punct de vedere psihologic.

SEXUALITATE

Pentru Adler cele 3 mari probleme din viață cu care se confruntă omul sunt iubirea, relațiile sociale
și munca.

Adler a minimalizat influența sexualității în formarea personalității punând accent de influența

factorilor sociali și pe experiențele de învățare din copilărie.

Spre deosebire de Freud, Adler nu a acordat rol preponderent sexualităţii în etiologia nevrozelor
(studiul cauzelor și factorilor care determină apariția diverselor boli).

Teoria sexuală a lui Alfred Adler este cel mai bine caracterizată ca fiind opusă celei lui Freud.

Adler a respins definiția complexului Oedip și pentru că aceasta nu reflectă propriile experiențe
din copilărie (a avut o relație proastă cu mama sa)

Pentru el, diferențele dintre comportamentul sexelor erau determinate cultural, nu înnăscute, și
puteau fi modificate prin psihoterapie.

9
FEMEILE

Adler susține că nu există nicio bază biologică pentru sentimentele de inferioritate pe care femeile
le-ar putea simți ( așa cum susținea Freud prin conceptul său biologic ”invidie de penis” prin care
axul psihologiei feminine ar fi dat de diferența anatomică). Desprinde orientarea femeii spre
masculinitate de biologie afirmând că acesta este un fenimen cultural, acestă ”invidie” fiind un mit
inventat de bărbați pentru a-și susține pretinsa superioritate și orice inferioritate pe care o simte
femeia rezultă din societate, cum ar fi rolurile prestabilite ale fiecărui sex. Adler impune vârsta
formării acestui complex chiar înaintea nașterii prin preferința părinților pentru băieți și
dezamăgirea acestora când li se naște o fată ceea ce se poate răsfrânge negativ asupra acesteia.

PROTESTUL VIRIL

Protestul viril – ca modalitate de apărare a Eului - este o pseudocompensare care apare atunci
când nu se poate acționa asupra cauzelor complexului de inferioritate și atunci se acționează
asupra efectului, sentimentul de inferioritate fiind îndepărtat din conștiință, scopul fiind evitarea
disconfortului produs de acest dezechilibru.

La femei, protestul viril exprimă o respingere a condiției lor feminine, orientarea inconștientă spre
un ideal de masculinitate care se manifestă prin lupta împotriva caliotăților feminine și
promovarea celor masculine, scopul fiind combaterea sentimentului de inferioritate provocat de
apartenența la sexul feminin.

Fenomenul psihic al protestului viril este rezultatul discriminării între masculin și feminin. În timp
ce masculinul este investit cu valoare și superioritate femininul apare ca lipsit de valoare/valoare
genativă și prin urmare inferior. Discriminarea culturală masculin-feminin este un produs al istoriei
de până acum prin excelență masculină datorită războaielor cu rol deciziv în istorie au fost purtate
de bărbați iar atributele fizice masculine au apărut ca fiind pozitive – de cealaltă parte, în virtutea
diviziunii muncii rolul de mamă și gospodină a fost văzut secundat, neproductiv ceea ce a dus la
valorizarea sa negativă. Aceste valorizări diferite s-au reflectat în legislație, acces la educație,
drepturi politice.

10
Alfred Adler scria: „Când o fată își imaginează că se poate transforma într-un băiat, este pentru că
rolul feminin nu i-a fost prezentat ca egal cu rolul masculin. Ea se revoltă împotriva a ceea ce crede
ea a fi o perspectivă de permanentă inferioritate. Freudienii au interpretat acest fapt ca ceea ce ei
numesc „complexul de castrare.” Această respingere a rolului feminin este și consecința preferinței
mamei pentru fiu sau fii, ceea ce constituie un paradox. Scriind despre una dintre pacientele sale,
Adler a spus: „Mama ei, fapt care din păcate este foarte frecvent, a avut mai multă afecțiune
pentru fiii ei decât pentru fiica ei, ceea ce confirmă că și ea a acordat o valoare mai mare principiului
masculin, fără însă a da soțul ei avantajul care este inerent acestui mod de apreciere.

Această lipsa de apreciere la adresa tatălui facilitează alianțele tată-fiică. Această pacientă
devenise stăpâna absolută a casei. Vorbind despre o altă pacientă, acesta a comentat: „În
antecedentele copilăriei ei găsim un puternic sentiment de inferioritate, menținut într-o stare
constantă de tensiune prin faptul că mama ei îl prefera pe fratele ei mai mic și că el era mai
inteligent decât ea. Cea mai arzătoare dorință conștientă a fost întotdeauna să fii înaltă, foarte
inteligentă, să fi fost bărbat.”

O relație conflictuală cu mama exacerba nevoia de a compensa complexul de inferioritate prin

elaborarea unui model viril ideal și duce la o atitudine ostilă față de femei. Instinctele sexuale și
agresive se reunesc apoi fie în comportamentul masculin care rivalizează cu bărbații, fie în
comportamentul homosexual în care este asumat un rol dominant.

Când femeia devine ea însăși mamă, ea poate transpune aceste probleme în relațiile cu copiii ei,
așa cum a descris Adler în următorul caz: „Atitudinea ei de rivalitate față de fiica ei a fost complet
inconștientă și s-ar putea spune că acționează ca o acoperire pentru o atitudine infantilă: dorința
de a depăși o soră pe care părinții ei o răsfățaseră până la exces.Dar această din atitudine s-a
dovedit la rândul său echivalentă cu atitudinea fundamentală și anume dorința ei de a dobândi o
importanță mai mare, de a ocupa pozitia fratelui ei”

Pentru Adler organizarea Sinelui este indisociabilă de istoria subiectului și de cultura subiectului.
După cum a scris în ”Înțelegerea naturii umane”: în lumea civilizată fiecare femeie vrea să fie
bărbat.

Sentimentul social joacă un rol esențial în socializarea unor astfel de comportamente, sau chiar
sublimarea lor.

Această formă de autocompensare nu este doar apanajul psihologiei feminice, putând fi întâlnit și
la bărbați cu atribute feminine. În cazul bărbaților compensarea rezultată din complexul de
inferioritate, dezvoltat în copilărie, ia forma dezvoltării de atribute feminine și refuzul rolului
masculin. Alegerea băieților pentru a exprima acest protest masculin ar putea încuraja
comportamentul delincvent sau transsexual.

11
Adler afirmă că diviziunea muncii este necesară pentru conservarea societății umane și că „fiecare
persoană trebuie să ocupe un anumit loc la un moment dat”. Dacă cineva refuză să-și
îndeplinească obligația față de societate participând la diviziunea muncii, atunci el sau ea poate fi
văzut ca fiind antisocial. În cazuri extreme, acest lucru poate duce la o viață criminală. Din punct
de vedere istoric, munca a fost împărțită în funcție de gen și această diviziune a muncii nu este
deloc nerezonabilă atâta timp cât resursele de muncă nu sunt astfel lăsate inactiv și resursele
intelectuale și fizice sunt utilizate greșit. Deoarece diviziunea muncii s-a împărțit pe criterii de gen,
a existat o diviziune a puterii care a cântărit mai mult de partea bărbatului. Aceasta a cauzat un
conflict între cele 2 sexe, bărbații luptând constant pentru superioritate față de femei iar femeile,
nemulțumite de privilegiul masculin, luptă continuu pentru egalitate. Tensiunea creată în această
luptă a avut efecte de lungă durată asupra copiilor de ambele sexe, precum și asupra femeilor
adulte din societate. De exemplu, trăsăturile de personalitate precum agresivitatea și competiția
sunt văzute ca trăsături masculine și sunt recompensate sau tolerate la băieți ca un comportament
masculin normal. Dominația masculină a lumii capitaliste exploata femeile și le sub-remunera.
Femeile cu profesii erau doar „superficial acceptate”, credea Adler.

EDUCAȚIA

Adler a văzut „educația ca pe axul central al progresului social” și a devenit o figură importantă în
sistemul educațional austriac.

A considerat educația ca pe un vehicul de schimbare și reformă socială. Oricine poate învăța orice,
spunea el, iar pentru asta, educatorii trebuie să intre în mintea copiilor.

IMPORTANTA

Este considerat primul psiholog comunitar, deoarece munca sa a fost pionierat în atenția asupra
vieții comunitare, a prevenirii și a sănătății populației.

A popularizat psihologia, scoțând-o de sub posesiunea exclusivă a elitei intelectuale.

Adler a oferit o viziune mai optimistă asupra naturii umane.

Toate acestea l-au ajutat să devină popular în cultura democratică a Statelor Unite, atât de diferită
de mai autoritara lume austriacă

12
CRITICI

Sistemului său în lipsește adâncimea. Teoriile lui au fost considerate superficiale, simpliste și se
bazează pe observații de bun simt ale vieții de zi cu zi. Adler argumenta în favoarea sa ca i-a luat
40 de ani ca să își facă psihologia simplă.

Teoriile sale sunt neștiințifice (ceea ce li s-a reproșat și lui Freud și Jung) observațiile culese de la
pacienți nu pot fi reproduse sau verificate, Adler nu si-a eplicat procedurile prin care analiza date
și trăgea concluzii. Dintre toate teoriile sale ”ordinea nașterii” a fost subiectul unor cercetări
remarcabile. Acestea au confirmat observațiile sale în ceea ce îi privește pe primii născuți, dar nu
si referitoare la cei care ocupa a doua poziție în familie. Exista studii care avansează ideea că
amintirile din copilărie oferă unele indicii asupra stilului de viață adult.

INFLUENȚĂ

Adler a avut o mare influență asupra psihanalizei postfreudiene, în special asupra psihologilor eului
care se concentrează pe procesele conștiente, raționale, decât asupra celor inconștiente așa cum
este Erik Erikson.

Accentul pe care Adler l-a pus pe rolul forțelor sociale în modelarea personalității se va regăsi în
opera lui Karen Horney.

Puterea creatoare în definirea stilului de viață al omului l-a influanțat pe Abraham Maslow.

Interesul pentru variabilele sociale se regăsește și la Julian Rotter, teoretician neo-behaviorist.

Erich Fromm

Viktor Frankl

Rudolf Dreikurs (1897–1972) - a fost un psihiatru și educator austriac care a dezvoltat sistemul de
psihologie individuală al lui Adler într-o metodă pragmatică pentru înțelegerea scopurilor
comportamentului condamnabil la copii și pentru stimularea comportamentului cooperant fără
pedepse sau recompense. Conform lui Dreikurs, comportamentul neadecvat uman este rezultatul
sentimentului de lipsă de apartenență la un grup social. Când se întâmplă acest lucru, copilul
acționează din unul dintre cele patru „țeluri greșite”: atenție necuvenită, putere, răzbunare sau
evitare (inadecvare). Scopul său general a fost ca elevii să învețe să coopereze, fără a fi penalizați
sau recompensați, deoarece pentru că astfel ar simți că au contribuții valoroase în cadrul
grupurilor.

13
BIBLIOGRAFIE:

1. Ion Mînzat – Istoria psihologiei

2. Larousse – Dicțuinar de Psihologie
3. Schultz- O istorie a psihologiei moderne
4. Tom Butler Bowdown – 50 de carti fundamentale de psihologie

14