Sigmund Freud - o introducere in psihanaliza

November 11th, 2007 admin Posted in Spiritualitate |

INTRODUCERE ÎN PSIHANALIZĂ

Sigmund Freud s-a născut la 6 mai 1856 în orăşelul Freiberg aflat astăzi pe teritoriul Slovaciei.
Tatăl său, evreu de origine galiţiană, având drept principală ocupaţie negoţul de lână, împlinea 40
de ani când s-a căsătorit cu Amalia Nathanson, mai tânără cu două decenii decât dânsul. Din
această căsătorie a rezultat o situaţie paradoxală: tatăl lui Freud era bunic la naşterea celui de-al
treilea băiat al său.
În anii de studenţie (1873-1881) la Facultatea de Medicină, se familiarizează cu ştiinţe ca fizica,
chimia, mineralogia, fiziologia, anatomia, botanica etc. în afară de acestea, frecventează seminarul
de filozofie al lui Franz Brentano, precum şi un curs de logică al aceluiaşi. Îşi ia doctoratul în
medicină în 1881. În 1885, ca „privat docent” în neuropatologie, pleacă la Paris, la renumitul
spital de boli nervoase Salpentriere, în acel timp o Mecca a neurologilor, unde oficia marele Jean
Martin Charcot.
Cartea care îl lansează cu adevărat pe Freud este „Interpretarea viselor” (1900). Printre lucrările
de prim rang putem cita:
(1904)- Psihopatologia vieţii cotidiene;(1905)- Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii ; Cuvântul de
duh şi raporturile sale cu inconştientul;(1910)- O amintire a lui Leonardo da Vinci;(1913)- Totem
şi tabu;(1915)- Metapsihologia;(1916/1917)- Introducere în psihanaliză;(1919)-Dincolo de
principiul plăcerii;(1921)- Psihologia maselor şi analiza eului;(1922)- Eul şi Sinele ;(1925)-
Inhibiţie, simptom, angoasă; (1927)- Viitorul unei iluzii;(1930)- Angoasă în civilizaţie;(1932)-
Noi prelegeri în psihanaliză;(1938)- Moise şi monoteismul;
La 4 iunie 1938, Freud este silit să părăsească Viena, şi se stabileşte la Londra.
A murit în ziua de 23 septembrie 1939, răpus de recidiva unui cancer inoperabil.

Cercetătorul operei lui Freud este confruntat de la bun început cu abundente afirmaţii şi
interpretări eronate, uneori fanteziste, conţinute într-o bună parte din literatura imensă consacrată
psihanalizei. Chiar şi autori absolut onorabili în alte privinţe oferă adesea, în acest domeniu, texte
din cele mai regretabile. Ceea ce pe bună dreptate a primit denumirea de „prejudecăţi freudiene”
constituie şi azi o realitate anevoie de învins, până şi în alte ţări în care scrierile părintelui
psihanalizei se află demult la îndemâna publicului.În această privinţă dificultăţile sunt încă şi mai
mari la noi, unde foarte multă lume nu a cunoscut psihanaliza decât din auzite, ori din cărţile de
vulgarizare, de felul celor redactate de Dr. C. Vlad, Mihail Moldovan , C. Iordănesu, Th.
Loewenstein, sau de un T. Corezel, ca să nu mai vorbim de broşurile tipărite de unii detractori
animaţi de interese obscure. Monografia elaborată de Dr. I. Popescu- Sibiu (revizuită de la ediţie
la ediţie, ultima purtând titlul Concepţia psihanalitică. Expunere critică, H. Welther, Sibiu,1947),
încorporată mai târziu fragmentar unei lucrări scrise, de pe alte poziţii ideologice, în colaborare cu
Prof. Dr. docent Victor Săhleanu (Introducere critică în psihanaliză, Editura dacia,1972) ca şi
câteva eseuri pe tema concepţiei despre sexualitate a lui Freud, semnate de Dr. Iosif Westfrid,
reprezintă, credem, singurele contribuţii notabile în direcţia explorării freudismului. „Psihanaliza-
scria la un moment dat V. Săhleanu- a abordat domenii delicate ale vieţii umane(copilăria,
sexualitatea, arta)în care imixtiunea lucidităţii investigative se izbeşte, prin tradiţie, de multe
prejudecăţi.
Din acest punct de vedere , Freud se află, parcă, sub puterea unui blestem: acela de a fi la nesfârşit
răstălmăcit, denaturat, mutilat. O textură complicată de factori favorizează această injustiţie. Iar
opiniile de a doua sau a treia mână, moştenite fără osteneală, ca şi formele critice concepute ca să
şocheze imediat cititorul, fără preocupări serioase pentru adevăr, sunt de o persistenţă înfioratoare.
”Psihanaliza freudiană -observă J.P.Chaplin şi T.S. Krawiec- a ajuns să fie simplificată la culme
în mintea marelui public. Întocmai cum întregul evoluţionism a lui Darwin a fost redus la expresia
magică „Omul se trage din maimuţă”, pe care o auzim în vorbirea de toate zilele, tot aşa poziţia lui
Freud în legătură cu baza sexuală a nevrozelor este super simplificată prin fraza: ”Din punct de
vedere psihologic este dăunător să reprimi viaţa sexuală”. Pe când, în realitate, Freud consideră
necesară reprimarea sexualităţii, dacă în joc este supravieţuirea culturii şi civilizaţiei.”
Freud însuşi ne relatează, în eseul Contribuţie la istoria mişcării psihanalitice, un fapt deosebit de
semnificativ în legătură cu modul în care procedează de obicei falsificatorii freudismului,
indiferent de mobilurile care îi împing la acţiune: ”Într-o zi un asistent de la clinica vieneză unde
ţineam un curs de un semestru, îmi ceru permisiunea de a audia lecţiile mele. Le-a ascultat cu
multă atenţie, în tăcere, iar după ultima expunere se oferi să mă însoţească câţiva paşi . În cursul
plimbării, îmi mărturisi că scrisese, cu încuviinţarea şefului său de catedră, o carte care combătea
teoriile mele, adăugând că acum regreta că a făcut-o, din moment ce, datorită prelegerilor mele, îşi
putuse face o idee mai exactă asupra acestor teorii. Dacă le-ar fi cunoscut mai dinainte tot aşa de
bine, n-ar fi scris cartea. Înainte de a se fi apucat de lucru, întrebase la clinică dacă n-ar face bine
să citească „Interpretarea viselor”, însă i se răspunsese că nu merită osteneala…Cu toate acestea,
îmi spusese el, încheind, era prea târziu, nimic din cartea sa nu mai putea fi schimbat, fiindcă era
gata tipărită. De altfel, nici n-a socotit necesar să facă după aceea vreo declaraţie cu privire la
schimbarea ce se produsese în spiritul său faţă de psihanaliză.”
Sarcina limpezirii lucrurilor nu este deloc uşoară, dată fiind, pe de-o parte, complexitatea propriei
teorii freudiene, efortul ei proteic de a reflecta cu fidelitate dialectica derutantă a fenomenelor
psihice, a omului concret integrat în relaţiile sale multiple de natură biologică şi socială, iar pe de
altă parte, tenacitatea demnă de o cauză mai bună cu care sârguiesc la zidul de rezistenţă
împotriva psihanalizei freudiene acei ideologi care nu se împacă cu materialismul, raţionalismul,
scientismul şi ateismul lui Freud. Nu întâmplător regimul nazist a fost cel mai furibund adversar al
psihanalizei, ordonând în mai 1933 arderea pe rug a cărţilor lui Freud şi prigoana împotriva
adepţilor săi. Luând cunoştinţă de aceste acte de barbarie, Freud, care calificase hitlerismul drept
un fenomen „pur medieval şi reacţional”, nu s-a putut opri să nu comenteze ironic: „am făcut
progrese, nu glumă: în Evul Mediu m-ar fi ars pe mine în carne şi oase, pe când azi se mulţumesc
să-mi ardă cărţile”. Dar ce ar fi spus el dacă ar mai fi trăit să vadă cuptoarele morţii de la
Auschwitz şi Buchenwald ? Butada sa amară nu prefigurase nici pe departe adevărata cruzime a
fascismului.

Psihanalizei i s-au aplicat adesea calificativele de: idealistă, mistică şi iraţionalistă. De asemenea
s-a atribuit „întregii psihanalize, cu toate variantele ei” negarea determinismului fiziologic în
procesele tehnice. În primul rând, între opera lui Freud şi psihanaliză în general nu se pune în nici
un caz semnul egalităţii. Diferiţii psihanalişti se întemeiază pe concepţii filozofice foarte diferite,
nu de puţine ori diametral opuse. C. G. Jung este într-o măsură oarecare promotor al unui
determinism endo- psihic. De pe poziţia sa idealist-mistică, el va denunţa în Freud un materialist
şi un raţionalist, în termeni foarte categorici: concepţia care planează asupra interpretării
psihologice a psihanalizei freudiene este binecunoscutul materialism raţionalist de la sfârşitul sec.
al XIX-lea şi este o ştiinţă naturală esenţialmente practică.
Un merit aparte îşi face Freud prin faptul că a introdus, între altele, factorul cantitativ, mărimile de
energie psihică, lanţul cauzal pe care-l urmăreşte în definirea comportamentului nevrotic. „Acesta
este un factor de care trebuie să ţinem seama peste tot. Analiza pur cantitativă a condiţiilor
etiologice nu este exhaustivă. Sau pentru a exprima altfel, o concepţie pur dinamică a proceselor
psihice care ne interesează este insuficientă: trebuie să le considerăm şi din punct de vedere
economic. Trebuie să arătăm că, conflictul între două tendinţe, nu se declanşează decât în
momentul în care se ating anumite intensităţi”. Astfel la Freud, efectele sublimării instinctului
sexual, de exemplu, depind de cantitatea de energie psihică (libido), deturnată de pe canalul ei de
fluenţă obişnuit, ca şi de eventualele suspendări sau blocări pe care le poate suferi, în fracţiuni mai
mari sau mai mici, această energie.
„Psihanaliza- scriu C. Bălăceanu şi Ed. Nicolau- împărţea personalitatea în trei compartimente: id,
cuprinzând cerinţele biologice, fundamentale; superego-compus din imperativele sociale obţinute
mai ales din mediul familial; ego, care avea funcţia de a optimiza comportarea, maximalizând
gratificaţia obţinută de la diverşi stimuli, în acelaşi timp minimalizând sancţiunea socială.”
În 1932, Freud şi-a reprezentat grafic sistemele dinamice ale personalităţii, aşa cum le vedea el
atunci, în felul schemei pe care o reproducem alăturat (vezi fig.1).
Viziunea sistemică a lui Freud se exprimă în conceperea psihicului ca un întreg structurat, alcătuit
din părţi articulate după o formulă dinamică şi genetică, dar păstrând o relativă stabilitate şi
îndeplinind atât o funcţie generală, dacă sistemul este considerat în totalitatea sa, cât şi o gamă de
funcţii particulare, dacă se au în vedere subansamblele, subsistemele.
În cadrul sistemului pot apărea, desigur, şi fenomene de dezechilibru, schimbări ale raporturilor de
forţe, distorsiuni structurale şi implicit funcţionale şi, în acest caz, avem o întreagă gamă de
manifestări patologice, formule noi şi neobişnuite de interacţiune, provocate de cauze diverse.
Psihanaliza îşi propune ca, pe baza cunoaşterii parametrilor normali ai sistemului, precum şi a
determinismului acestuia, să găsească mijloace prin care să acţioneze în sensul restabilirii
echilibrului, sau să acţioneze preventiv pentru menţinerea şi întărirea lui (profilactică). De fapt în
orice caz psihanaliza are în vedere o restructurare a sistemului, în direcţia ridicării conştiinţei, a
eului, la rolul de factor dominant (ameliorarea psihică a speciei umane).
Conflictul intrapsihic dintre inconştient şi conştiinţă impregnează întreaga viaţă a individului.
„Principiului plăcerii”, propulsat de inconştientul axat pe viaţa biologică, animală, i se opune
„principiul realităţii”, promovat de conştiinţa centrată pe viaţa social-morală a omului, generatoare
de constrângeri fireşti. Presiunile inconştientului asupra conştiinţei duc la manifestări morbide, la
dramatice tulburări de echilibru, sau, cel puţin, la acte de comportament enigmatice, absurde sau
ciudate, regizate de o motivaţie ascunsă, abisală. Evaluând cu obiectivitate, s-o recunoaştem,
ponderea alarmantă a motivaţiei inconştiente, nu numai în comportamentul patologic, dar şi în cel
cotidian, psihanaliza freudiană îşi propune să răstoarne situaţia în favoarea supremaţiei conştiinţei,
a raţiunii, a omului sociabil. Conceptul freudian de instinct este unul dintre cele mai controversate
din întreaga psihanaliză. Deşi Freud admite ca legitimă întrebuinţarea termenilor „instinctul
jocului”, „instinctul de distrugere”, „instinctul gregar”, el propune ca toate instinctele să fie
grupate deocamdată în două categorii: instinctele eului (sau de autoconservare) şi instinctele
sexuale, motivând această diviziune prin faptul că „biologia ne învaţă că sexualitatea nu poate fi
aşezată pe acelaşi plan cu celelalte funcţiuni ale individului, deoarece tendinţele sale depăşesc
individul şi au drept scop producerea de noi indivizi, adică conservarea speciei”. Destinul
instinctelor este triplu: satisfacerea imediată (descărcarea pulsională), refularea (însoţită de
dezvoltarea unor formaţiuni de substituţie, de simptome morbide) şi sublimarea (canalizarea într-o
activitate derivată, investiţia de energie fiind deturnată pentru creaţia artistică, ştiinţifică sau
pentru alte activităţi de ordin social superior).
În Jenseits des Lustprinzip (1920), instinctul este văzut ca „expresie a unei tendinţe inerente
oricărui organism viu şi care îl împinge să reproducă, să restabilească o stare anterioară la care a
fost obligat să renunţe, sub influenţa forţelor exterioare perturbatoare; expresia unui fel de
elasticitate organică sau, dacă preferaţi, a unei inerţii a vieţii organice”. Pe baza unor exemple din
viaţa animalelor (peşti, păsări),Freud remarcă determinismul istoric al instinctelor. Instinctele
„organice” nu sunt decât factori de conservare, istoriceşte dobândiţi, exercitându-se condiţii de
mediu invariabile. Până aici nimic de obiectat. Freud riscă o ipoteză speculativă, construită pe un
sofism: ”Dacă admitem- spune el-ca pe un fapt experimental care nu comportă nici o excepţie, că
tot ceea ce este viu se întoarce la forma neorganică, moare din motive interne, atunci putem spune:
scopul spre care tinde întreaga viaţă este moartea: şi invers: ceea ce nu este viu este anterior a ceea
ce este viu”. Eroarea lui Freud este aici, credem, aceea de a fi atribuit finalitate unui fenomen de
degradare, de destructurare şi decădere, pe când finalitatea este caracteristica sistemelor vii în
ascensiune. Dacă scopul vieţii este moartea, pentru simetrie logică ar fi trebuit să ni se arate şi
care este scopul morţii. După părerea noastră, problema nu poate fi soluţionată în termenii
finalităţii, fără a se cădea într-un cerc vicios. Văzând de astă dată în instincte mai ales latura
conservatoare şi de echilibrare şi mergând pe această pistă „în extremis”, era inevitabil ca Freud să
ajungă la concluzia că „întreaga viaţă instinctuală tinde să readucă fiinţa vie la moarte”. Instinctele
sexuale, vitale, în schimb, fac o opoziţie mereu înfrântă acestei „finalităţi” absolute, care este
moartea. „Eliminarea substanţei sexuale în cursul actului sexual corespunde, într-o anumită
măsură, separării dintre soma şi plasma germinativă. Tocmai de aceea starea care urmează
satisfacţiei sexuale complete seamănă cu moartea şi de aceea la animalele inferioare moartea
urmează imediat procreaţiei. Aceste fiinţe mor după ce au procreat, pentru că la eliminarea Eros-
ului prin satisfacţie, moartea îşi maschează libertatea de acţiune şi nu mai întâlneşte obstacole în
realizarea planurilor sale”. Suntem mereu la punctul de pornire:: ce planuri?- ne întrebăm, fără a
găsi nici un răspuns valabil. „Scopul” vieţii fiind moartea, „scopul” morţii este tot moartea, o
reciprocă în acest caz încă şi mai ilogică. Şi totuşi, cum vom vedea, absurdul are logica sa, după
cum şi logica are absurdul ei, din moment ce reflectă o realitate care conţine absurd.
Teoria freudiană a dualismului instinctelor (Lebenstrieb şi Todentrieb, Eros şi Thanatos, Libido şi
Agresiunea) reprezintă la prima vedere o aventură pur speculativă în labirintul unei teorii
biologico-filozofice obscure, aceea a plasmei germinative nemuritoare şi a somei muritoare,
concepută de A. Weismann, pe care Freud îl citează copios cu lucrări ca Uber die Dauer des
Lebens (1882) şi Uber Leben und Tod (1892) şi pe care el a vrut să-l ducă la ultima sa expresie, ca
într-un joc intelectual dezinteresat. Freud, desigur, în calitatea sa de materialist şi ateu, a înţeles
prea bine că s-a isprăvit cu orice vorbărie despre „nemurirea sufletului”. Să mergem, însă, mai
departe.
Socotind că inconştientul, ca structură în mare parte instinctuală, constituie principalul factor de
determinare endogenă a comportamentului (structură determinantă) şi postulând în acelaşi timp
atrofierea programatică a vieţii instinctive a individului, Freud admitea, prin urmare posibilitatea
acţiunii determinante a unui factor exterior care, urma să fie mediat, dar care în cele din urmă
trebuie să exercite o presiune cauzală asupra cauzei, imprimându-i acesteia anumite efecte (cu
repercusiunile lor cauzale ulterioare, cum este de aşteptat).
Întrebarea este: se poate spera la, practic vorbind, la un asemenea rezultat?
Cercetări experimentale riguroase răspund afirmativ. Încă William James stabileşte două legi de
variaţie a instinctelor:
a) O lege a inhibării instinctelor de către deprinderi
b) O lege a caducităţii, care prevede că un număr de instincte se dezvoltă până la o anumită vârstă,
pentru ca apoi să dispară
De unde consecinţele: dacă instinctul putut funcţiona în perioada sa de energie maximă, el este
dublat de o deprindere care-i supravieţuieşte, prelungindu-i reacţiile; în timp ce dacă, lipsind
împrejurările, nu şi-a putut crea o deprindere complementară, animalul va putea mai târziu să
întâlnească excitanţii adecvaţi, dar fără a mai manifesta o reacţie. Aceasta înseamnă că
comportamentul instinctual se află sub controlul factorilor de mediu. Fără solicitări adecvate din
exterior instinctul se stinge, ca un reflex condiţionat oarecare (ceea ce şi a fost, fără îndoială,
altădată, în istoria speciei respective, înainte de a se fi transformat în structură stereotipă
ereditară).
J. Jaynes a imaginat un simplu şi ingenios aparat, cu ajutorul căruia a demonstrat că puii de găină,
din rasa New Hampshire Red, pornesc în urmărirea unui cub de mucava verde, care este pus în
mişcare printr-un dispozitiv mecanic, dacă sunt expuşi acestui stimul în primele 54 ore de la
ieşirea din găoace. Zece zile mai târziu, ei încă mai urmăreau cubul, deşi mai rar şi nu atât de
stăruitor. Puii expuşi aceluiaşi cub mobil pentru prima oară la vârsta de 11-12 zile nu-l mai
urmăresc. Experienţa lui Jaynes demonstrează existenţa unei perioade critice în emergenţa
instinctului şi, de asemenea, faptul că comportamentul instinctiv stă în directă dependenţă de
apariţia în mediu a unor stimuli apropiaţi. Între instinct şi învăţare are deci loc un proces
interacţional înclinat, din punct de vedere evolutiv, în formarea învăţării. Analizând experimentul
de mai sus, alături de altele similare (cu ciori de Canada, pui de broască ţestoasă marina, etc),
Howard H. Kendler conchide că este zadarnică încercarea de a interpreta comportamentul ca fiind
determinat exclusiv de factori ereditari sau de factori de mediu. „A argumenta că comportamentul
instinctual este exclusiv funcţie de factorii ereditari ar fi tot atât de ridicol ca a atribui
condiţionarea exclusiv funcţie de mediu. Se ştie că sistemul fiziologic al organismului, care este în
mare măsură determinat genetic, joacă un rol important în dobândirea răspunsurilor condiţionate.
A te întreba dacă fie factorii de mediu, fie cei ereditari determină caracterul comportamental este
ca şi cum te-ai întreba dacă lungimea singură, sau numai lăţimea determină aria unui dreptunghi”.
Nu există instincte pure, iar tendinţa vieţii pe palierele ei superioare este de a elimina instinctele
cu „logica” lor prea puţin flexibilă. Inteligenţa va moşteni instinctul, reglarea programată va face
loc autoprogramării creatoare.
Jean Jacques Rousseau credea că omul este bun de la natură, societatea fiind aceea care îl corupe
şi-l degradează. Freud, dimpotrivă, este convins că omul se prezintă cu un fond natural deficitar
(în raport cu noul său rol existenţial, am spune) şi că numai o societate echitabilă îl poate ridica
pe o treaptă mai înaltă a scării umane. În concepţia sa calitatea de om nu se moşteneşte ci se
dobândeşte. Aceasta nu reprezintă nicidecum o denigrare a speciei umane. „Departe de noi- spune
Freud-intenţia de a nega tendinţele nobile ale naturii umane… Dacă insistăm asupra a ceea ce este
rău în om, este numai pentru că alţii nu vă deloc acest aspect, ceea ce nu ameliorează cu nimic
natura omenească, ci doar o face de neînţeles. Numai renunţând la aprecierea morală unilaterală
avem şansa de a găsi formula care să exprime exact raporturile existente între ceea ce este bun şi
ceea ce este rău în natura umană”.
Freud constată reprimarea (necesară) de către societate a unor instincte sau îngrădirea lor: „Noi
am arătat că presiunea exterioară pe care educaţia şi mediul le exercită asupra omului au drept
efect să contribuie la orientarea vieţii instinctive spre bine, favorizând trecerea de la egoism la
altruism”.
În termenii psihanalizei Freud pleda pentru un om demn de civilizaţie, dar şi pentru o civilizaţie
demnă de om, văzând necesitatea unei organizaţii de conducători superiori, siguri şi dezinteresaţi.
Civilizaţia ,pentru Freud, „desemnează totalitatea acţiunilor şi organizaţiilor a căror instituire ne
îndepărtează de starea animală a strămoşilor noştri şi care urmăresc două scopuri: protecţia omului
contra naturii şi reglementarea relaţiilor interumane”.
Pentru Freud , chiar şi într-o perioadă mai timpurie a dezvoltării teoriei sale psihanalitice,
structura psihicului nu este pur binară. El distinge, pe lângă conştiinţă şi inconştient, un
preconştient. Orice act psihic, admite Freud, trece prin două faze, între care se intercalează o
„cenzură”, un fel de post de grăniceri. În primă fază, actul psihic este inconştient şi aparţine
sistemului Ics. În caz că cenzura îl respinge, trecerea la faza a doua este ratată (=refulare). Este
însă posibilă, în cazul trecerii examenului şi „percheziţiei” cenzurii, intrarea în faza a doua şi deci
dobândirea dreptului de cetăţenie în sistemul Cs. Aceasta nu înseamnă că raportul acestui act
psihic cu conştiinţă este univoc determinat, deoarece actul respectiv este numai susceptibil de a
deveni conştient, dacă trece de cenzură şi, pe de altă parte, procesul poate fi reversibil, în funcţie
de o multitudine de factori interni şi externi.
Ulterior Freud a descris, cum am văzut un „aparat psihic” în care locul inconştientului este
precizat în detaliu. Relaţia dintre diferitele instanţe psihice este complexă şi dinamică.
Inconştientul operează uneori chiar în sfera conştiinţei (eului) sub forma faptelor psihice
incomplet refulate sau defulate. ”Astfel, un individ se compune pentru noi-arată Freud- dintr-un
sine psihic, necunoscut şi inconştient, peste care se suprapune eul ca element de suprafaţă, emanat
din sistemul P (=Percepţie) ca dintr-un nucleu”. Însuţi eul nu reprezintă, în această viziune, decât
un fragment al sinelui (inconştientul primordial) care a suferit anumite modificări sub impactul
lumii exterioare, prin intermediul organelor de simţ, iar supraeul nu este nici el parţial conştient,
mânuind un cod de legi şi de norme adesea ininteligibile şi supunând eul unor sancţiuni severe.
„Dat fiind modul de formare a supraeului –scrie Freud- se înţelege că vechile conflicte care au
avut loc între eu şi moştenitorul sinelui, adică supraeul”. Această situaţie dramatică a conştiinţei
este definitorie pentru realitatea psihică, atâta timp cât se are în vedere starea de fapt a omului
comun, care se lasă pradă instinctelor şi a pornirilor iraţionale.
Dacă însă conştiinţa apare diminuată şi strâmtorată în teoria psihanalitică (reflectând o situaţie
admisă ca existând în realitatea cotidiană a societăţii date), în practica psihanalitică i se acordă în
schimb rolul viorii întâi, preconizându-se fără nici un echivoc supremaţia conştiinţei. „Unde era
sinele, trebuie să fie eul. Aceste cuvinte extraordinare ale lui Freud –subliniază Igor Caruso-
mărturisesc o încredere nezdruncinată în om, cu eul său firav i labil. Căci ele vor să spună: unde
era sinele, eu trebuie să devin din ce în ce mai uman”.
Psihanaliza nu numai că ajută omul să-şi descopere noi faţete şi relaţii ale existenţei, ci realizează,
în anumite condiţii, şi înnobilarea sa. Chiar inconştientul propriu-zis este susceptibil de integrare
conştientă, în pofida poziţiilor deţinute iniţial. Impulsurile subcorticale, instinctele, tendinţele
animalice, afectele catastrofice pot fi conştientizate, în scopul atenuării sau chiar anulării efectelor
negative, nefaste. Paleostructurile funcţionale pot interacţiona în sens convergent cu neostructurile
funcţionale, în conformitate cu legea dialectică a negării negaţiei. În acest fel, individul îşi
revizuieşte specia, şi-o „reîncorporează” prin filtrele conştiinţei sale umane. Acest proces dă
rezultate, cum este şi de aşteptat, mai ales la adultul care a beneficiat de o educaţie
corespunzătoare şi la care aceste „filtre” pot funcţiona. „Ideea absolută –spune Hegel- poate fi
comparată cu un bătrân care rosteşte adevăruri religioase ca şi un copil, dar pentru care ele
exprimă sensul întregii sale vieţi. Copilul înţelege şi el conţinutul religios, dar pentru el acest
conţinut are doar sensul a ceva în afara căruia se află încă întreaga sa viaţă şi lume”.
Comparaţia de mai sus poate fi utilă şi pentru noi, cu condiţia să ştim s-o utilizăm. În cazul nostru,
în locul adevărurilor religioase, trebuie să punem inconştientul cu conţinutul său (instincte,
temperament, etc). Este evident că altfel funcţionează acestea la adult, pentru care el „exprimă
sensul întregii sale vieţi şi cu totul altfel la un copil pentru care are doar sensul a ceva în afara
căruia se află încă întreaga sa viaţă şi lume”. Psihanaliza, ca pedagogie îşi propune tocmai să
lichideze cu toate infantilismele şi, conştientizând omul, să-l socializeze în acelaşi timp.
Renunţând tot mai mult la exagerarea rolului inconştientului, psihanaliza pune în lumină ponderea
specifică pentru om a conştiinţei, deoarece tocmai apariţia conştiinţei reflexive constituie
evenimentul fundamental şi ireductibil pentru calitatea de om.
S. Freud nu numai că a încuviinţat, dar chiar a iniţiat şi încurajat orientarea psihanalizei către
sondarea efectivă a fenomenului conştiinţei, atât în scopuri terapeutice cât şi pedagogice propriu-
zise.
Teoria sexualităţii reprezintă capitolul cel mai îndrăzneţ, dar şi cel mai spinos al psihanalizei.
Cercetările şi elaborările teoretice ale lui Freud au întâmpinat o opoziţie continuă şi multiformă,
mergând de la exprimarea unor naive perplexităţi sau de la îndreptăţite problematizări de ordin
ştiinţific, până la injurii, anatemă şi boicot, tacit sau manifest. Deoarece acest subiect este amplu,
neputând fi cuprins în această lucrare, concluzionăm chiar cu un paragraf din lucrarea lui S. Freud
(Psihologia maselor):
„Cei mai mulţi oamenii „cultivaţi” au văzut în această terminologie o ofensă şi s-au răzbunat
lansând împotriva psihanalizei acuzaţia de „pansexualism”. Oricine vede în sexualitate ceva
ruşinos şi umilitor pentru natura umană este liber să se servească de termenii mai distinşi ero şi
erotică. Eu însumi aş fi putut face la fel de la bun început, ceea ce m-ar fi scutit de o mulţime de
obiecţii. Dar nu am făcut-o , pentru că nu-mi place să fac concesii laşităţii. Niciodată nu se poate
şti unde ajungi dacă apuci pe acest drum: începi prin a ceda asupra cuvintelor, iar uneori sfârşeşti
prin a renunţa la fondul lucrurilor. Personal nu găsesc că este un merit să-ţi fie ruşine de
sexualitate; cuvântul grecesc „eros” prin care se pretinde că se atenuează acest sentiment de
ruşine, nu este, de fapt, decât tălmăcirea cuvântului nostru „iubire”; dar, la urma urmelor, acela
care ştie să aştepte, nu are de ce să facă concesii”.