Friedrich von Schiller 

Johann Christoph Friedrich von Schiller (n.10 noiembrie 1759, Marbach am Neckar,
Baden-Württemberg - d. 9 mai 1805, Weimar), înnobilat în anul 1802, a fost un poet și
dramaturg german, considerat unul din „prinții poeziei germane”.  Schiller s-a născut în
familia unui felcer din Marbach am Neckar în ducatulWürttemberg din sudul Germaniei, care
devine mai târziu administrator al grădinilor curții ducale. În 1773, la vârsta de 14 ani, tânărul
Schiller este înrolat la ordinul ducelui Karl Eugen în Academia Militară, instituție cu cel mai
desăvârșit spirit cazon, unde se va forma spiritulrebel al viitorului poet. După opt ani începe
studiul medicinei, devenind în 1780 medic militar al unui regiment din Württemberg, după ce
susținuse o dizertație cu titlul Über den Zusammenhang der tierischen Natur des Menschen
mit seiner geistigen (Despre relațiadintre natura animală și cea spirituală a omului). Încă din
adolescență se simțea atras de literatură, în special de genul dramatic. Lecturile preferate vor
fi Shakespeare, J.-J. Rousseau și poeții germani aparținând mișcării Sturm und Drang
(„Furtună și Avânt”). Curentul romantic german cu acest nume, după titlulunei drame de
Klinger, a influențat începuturile literare ale lui Schiller, al cărui spirit nonconformist găsește
ecou în frământările sociale ale timpului. În 1781 publică drama  Die Räuber („Hoții”),
jucată cu succes un an mai târziu la teatrul din Mannheim, deschizându-i drumul spre
celebritate.Schiller citind din drama sa „Hoţii” în  pădurea Bopser. Schiţă de Viktor von
Heideloff.
Profund romantică, povestea celor doi frați cu caractere diferite excelează prinilustrarea
unor pasiuni puternice pe fundalul luptei dintre două morale și două ideologii. Spiritul revoltat
al poetului are de înfruntat inițial reticențele autorităților, prin caracteruluisubversiv al dramei,
dar succesul la public va înfrânge orice opreliști. Datorită ideilor revoluționare din piesa
Hoții, Schiller va fi numit în 1792 cetățean de onoare al Republicii Franceze . Schiller publică
între timp și alte lucrări cu carater radical și este silit să emigreze înafara ducatului, fiind
găzduit de un prieten din Thüringen. În anii 1783-1784 este numit poet al teatrului din
Mannheim, unde înscenează piesele sale Conjuratia lui Fiesco , și Kabale und Liebe („Intrigă
și iubire”), ultima reprezentată cu succes răsunător. În 1785 editează revista  Rheinische
Thalia și, sub impulsul unui elan plin de optimism, scrie poezia Zur Freude („Către
bucurie”), care va fi transpusă muzical de Beethoven în finalul Simfoniei a IX-a, devenită imn
al Uniunei Europene.
 
În 1787 se stabilește la Weimar, primind funcția de consilier la curtea ducelui
KarlAugust. Această ultimă perioadă a vieții sale este marcată de strânsa prietenie cu Goethe,
o perioadă clasicistă. Caracteristică acesteia, drama  Don Carlos” etalează un limbaj
maistăpânit, ferit de exploziile verbale. Dați libertate gândirii, replica marchizului de
Posa,sintetizează noul principiu călăuzitor al năvalnicului poet de odinioară.
 
 Teoretician al idealismului în estetică, Schiller atribuia artei, literaturii și teatrului unrol
fundamental în emanciparea omului, vorbind despre „cel de al treilea imperiu vesel al jocului
și aparențelor”. Această concepție este teoretizată în lucrarea Briefe über die ästhetische
Erziehung des Menschen („Scrisori despre educația estetică a omului”, 1795). Este numit
profesor la Universitatea din Jena (1789). În 1790 se căsătorește cu Charlotte von Lengefeld,
muncește mult și se îmbolnăvește, devenind incapabil să-și desăvârșească proiectele
literare. Ducele de Weimar îl salvează, asigurându-i o pensie. În 1794 editează publicația Die
Horen, unde va colabora și Goethe. Prietenia celor doiva rămâne unică în istoria literaturii.
Individualitățile lor puternice se completau reciproc, spiritul speculativ, care pornea de la
ideea de unitate, al lui Goethe și cel intuitiv, pornind dela varietate, al lui Schiller se întâlneau
la jumătatea drumului, cum avea să scrie Schiller în studiul Über die naive und
sent imentalische Dichtung („Despre poezia naivă și cea sentimentală”, 1796). La îndemnul lui
Goethe, Schiller se întoarce - după zece ani de studii și publicistică- la poezie și dramă. După
1799 apar dramele Wallenstein, Maria Stuart, Die Jungfrau von Orléans („Fecioara din
Orléans”), Die Braut von Messina („Mireasa din Messina”), Wilhelm Tell. În vara anului 1804,
Schiller se îmbolnăvește din nou și moare la Weimar, la 9 mai 1805. Don Carlos este o operă,
prezentată în diverse versiuni, de Giuseppe Verdi, după unlibret de Josephe Méry și Camille
du Locle, bazat pe piesa omonimă de Friedrich vonSchiller. Versiunea originală (în limba
franceză) a avut 5 acte, spre deosebire de versiuneaulterioară, în limba italiană, restrânsă la
4 acte. Actualmente se prezintă predominant o altăversiune, tot în italiană, dar în 5 acte.
Premiera operei a avut loc la “L'Opéra de Paris” în ziua de 11 martie 1867.
 Durata operei: circa 4 ore.
Locul și perioada de desfășurare a acțiunii: Franța (actul 1) și Spania (restul actelor),
în jurul anului 1560.
Personajele principale
Regele Filip al II-lea al Spaniei, personaj istoric real (bas)
Don Carlos, fiul său, infant al Spaniei (tenor)
 Rdrigues (Rodrigo), marchiz (mai târziu duce) de Posa, prietenul lui DonCarlos
(bariton)
Elisabeta de Valois, fiica regelui Franței, mai târziu regina Spaniei (soprană)
Prințesa Eboli, damă la curtea Elisabetei (mezzosoprană)
  Marele Inchizitor (bas)Conceputa initial ca o drama de familie, Don Carlos a devenit,
pe masura ce afost scrisa, o drama filozofica, prin deplasarea interesului piesei de la figura
eroului principal spre un personaj secundar, marchizul de Posa, prin cuvintele caruia se
oglindeste conceptia despre libertate a lui Schiller.Actiunea dramei este plasata in Spania, in
secolul al XVI-lea.Pentru a scapa de iubirea sa nefericita pentru Elisabeta, cea de a doua sotie
atatalui sau, regele Filip al II-lea, Don Carlos este indemnat de marchizul de Posa sa plece in
Tarile de Jos pentru a reda libertatea popoarelor asuprite. Regele insa seopune.Printesa
Eboli, ducele de Alba si Domingo, duhovnicul regelui, urzesc intrigiimpotriva lui Don Carlos si
a reginei. Marchizul de Posa, devenit sfetnic al lui Filip,incearca in zadar sa il convinga pe
acesta sa dea libertate poporului (Marchizul dePosa catre regele Filip: "Natwa-n toata
maretia eil/Pe libertate este-ntemeiata. / Si ce bogata-i ea prin libertate!"). El isi sacrifica
propria viata pentru a-si salva prietenul, peDon Carlos, de banuielile care planau asupra
lui.Vazand in fiul sau un continuator al idealului de libertate care il insufletise pemarchizul de
Posa, regele il da pe Don Carlos pe mana Inchizitiei, care ii va hotarimoartea.Marchizul de
Posa se jertfeste pentru un prieten si, totodata, pentru omenire.Dincolo de moartea lui
triumfa ideea libertatii morale.Pivotul intregii actiuni a dramei este lupta dintre despotism si
libertate.Regele Filip al II-lea al Spaniei nu dorește să aibă încredere în fiul său, Don Carlos, cu
orice Afacerilor coroana lui, aparent pentru că, chiar dacă Don Carlos este de douăzeci și trei
de ani, el este cu sange cald. Probabil că motivul real este că Philip, care a forțat pe tatăl
său,Carol al V, de la tron, se teme acum propriul său fiu. Diferențele si de raceala între rege și
fiulsău sunt agravate de faptul ca Philip este casatorit cu Elisabeta de Valois, cu care Don
Carlos e îndrăgostit. Într-adevăr, curte dintre cele două a fost sancționat de către Franța
și Spania, până când Philip a decis.