Portofoliu literatura universala

Elev: Popescu Bertha

Colegiul National “Anastasescu”
Clasa a XI-a A Uman
 Literatura sumero-babiloniana

Sumerienii sunt prezenti in Mesopotamia in mileniul al v-lea iar ulterior

babilonienii si asirienii se gaseau aici in secolul al XXVIII-lea organizati in orase-
state.
Economia oraselor-state se dezvolta datorita irigatiilor iar puterea era detinuta de
catre fortele militare in detrimentul obstiilor satesti. Astfel, se aparitia statului
sclavagist.
Miile de tablite de argile insumneaza imnuri, rugaciuni, scrieri filosofice si mituri.
Epopeea lui Ghilgames este prima capodopera a literaturii universale. Ghilgames
– rege sumerian din mileniul al III-lea devine figura prin care ilustreaza eroismul,
sentimentul liric al prieteniei si cautarea tainelor vietii vesnice.
Epopeea lui Ghilgameș este un poem epic din Mesopotamia antică, aparținând
culturii sumero-babiloniene. Este cea mai veche scriere literară păstrată a
umanității, datând de la începutul mileniului al III-lea î.Hr. S-a păstrat, lacunar, pe
12 tăblițe de lut, în biblioteca regelui asirian Assurbanipal de la Ninive și
povestește faptele eroice ale lui Ghilgameș, legendarul rege al cetății Uruk.
Ghilgames, suveranul din Uruk e un erou curajos si puternic, de o frumusete
tulburatoare. Din pacate supusii sai se plang zeitiei Istar ca ii supune la munci
istovitoare. De aceea, zeita il trimite pe Enkidu, erou puternic sa il domoleasca
rpin lupta dar cei doi sfarsesc prin a se imprieteni. Zeita se razbuna si ii trimite lui
Enkidu o boala fatala.
Ghilgames mediteaza asupra misterului vietii iar ulterior desi nu reuseste sa il
reinvie pe prietenul sau, ia legatura cu spiritul lui Enkidu care ii dezvaluie “toata
ingrozitoarea taina a fioroasei lumi de dincolo” (Ovidiu Drimba, Istoria Literaturii
Universale vol I, pag. 18).
Din epopee se desprinde un sentiment de atasament fata de viata. Zeii sunt
infruntati de unde rezulta ca fondul popular reuseste sa se exprime independent
de conceptiile religioase.
Ghilgames reprezinta iubirea de viata, curajul, inalta tinuta morala “caci supremul
sau tel nu este razboiul si uciderea, ci cultul prieteniei si dorul nemuririi”(op.cit.
pag.18).
Episoadele poemului nu au legătură literară unele cu altele (ca rapsodiile din
Iliada), fiecare narând câte o ispravă de alură colosală, săvârșite de erou;
principalele isprăvi:
 lupta contra regelui Akka din Kiș
 expediția, împreună cu prietenul său Enkidu, de prindere și distrugere a
monstrului Humbaba;
 lupta contra Taurului Ceresc trimis de zeița Iștar să-l ucidă pe erou, care-i
refuzase dragostea;
 călătoria în imperiul subteran după floarea nemuririi;
 moartea eroului (deși nu rezultă clar din nici un text dacă e vorba și de
moartea lui Ghilgameș sau numai a lui Enkidu; în varianta akkadiană,
Ghilgameș călătorește în lumea cealaltă ca să afle secretul imortalității de la
strămoșul său Uta-napiștim, care-i comunică și amănuntele desfășurării
potopului; această versiune e de altfel cea mai unitară epic).

Homer-Iliada, Odiseea

Iliada este o epopee atribuită lui Homer, care pare a fi fost un aed din Ionia, din a
doua jumătate a secolului VIII î.Hr., și care a preluat în epopeele sale, Iliada și
Odiseea, tradiții, fragmente și motive din mituri vechi și cântece populare.
Iliada este compusă din 15 337 de hexametri dactilici și, din epoca elenistica,
divizată în 24 de cânturi. Textul a fost probabil compus între 850 și 750 î.Hr. (date
deja menționate de către Herodot), deci cu patru secole după perioada în care
istoricii înscriu războiul mitic pe care acesta îl relatează.
Tema epopeii o reprezintă războiul Troiei, în care se confruntă aheii veniți din
Grecia cu troienii și aliații acestora, fiecare tabără fiind susținută de diverse
divinități, cum ar fi Atena, Poseidon sau Apollo. După zece ani de război, soarta
acestuia nu continuă prin numeroase lupte colective sau individuale care
ilustreaza figuri ca Ajax, Hector sau Patrocle. În final, aheii înving grație victoriei lui
Ahilecare îl ucide pe conducătorul troian în luptă directă.
În cele 24 de cânturi, însumând circa 15.000 de versuri, Iliada relatează fapte de
vitejie excepțională făcute de eroi neînfricați, dintre care se detașează Ahile.
Acesta nu cunoaște teama și alege o moarte glorioasă unei vieți tihnite, cu
certitudinea că eroismul său îi va face numele nemuritor peste veacuri. Relația sa
afectuoasă cu Patrocle ajută în a-l umaniza și a-l readuce în planul muritorilor.
Ahile întruchipează virtuțile eroului războinic. Spre deosebire de el, Hector
detestă războiul și nu luptă pentru glorie, ci pentru a-și apăra cetatea; este iubitor
de pace și de rațiune. Figurile celor doi eroi reies și din cuvintele pe care și le
adresează înainte de luptă - procedeu des folosit de Homer pentru caracterizarea
personajelor, cuvintele lui Ahile sunt mânioase și jignitoare, în timp ce Hector
vorbește calmși măsurat. Poetul își caracterizează eroii și din câte un epitet
frecvent legat de numele personajului respectiv, de exemplu "șoimanul Ahile".
Personajele sunt prezentate în mișcare, dinamismul fiind amplificat de imagini
auditive referitoare la zgomotul bătăliei sau la zornăitul înfricoșător al armelor
unui erou, ca în cazul lui Diomede. La prezentarea sugestivă a unei situații
contribuie și comparația, care la Homer este dezvoltată pe mai multe versuri.
Alături de eroi intervin și zeii, conferind operei un caracter miraculos. Astfel,
Atena îl apără pe Ahile de sulița lui Hector, iar Apolo îl ascunde pe fiul lui Priam
într-o ceață deasă spre a-l feri de mânia Peleianului.
Cele două epopei homerice (Iliada și Odiseea) au fost traduse în limba română de
George Murnu.
Odiseea este alcătuită din 12.200 de versuri împărțite în 24 de cânturi, descriind
rătăcirile regelui după zece ani de război și încă alți zece ani de peripeții în drumul
său de reîntoarcere pe mica insulă Itaca. După multe aventuri, acesta ajunge
acasă îmbrăcat ca un cerșetor, nefiind recunoscut de pețitorii soției lui
credincioase, Penelopa. Aceasta primise veste de la oaspeți despre moartea lui
Ulise, fiind asaltată de pețitori. Penelopa opune rezistență pețitorilor, refuzând să
se recăsătorească, fiind sprijinită în aceasta de Telemah, fiul lui Ulise. Pentru a
crea o atmosferă încordată, Homer recurge la un complex de istorisiri paralele, cu
privire în trecut și aspecte de perspectivă, cu povestiri și descrieri alternative.
Acțiunea nu este prezentată cronologic, începând cu chemarea muzelor de către
Homer și sosirea lui Odiseus în Itaca.

Literatura chineza

Literatura chineză se extinde în timp la mii de ani în trecut, de la cele mai

timpurii înregistrări din arhivele instanțelor judiciare ale dinastiilor timpurii, pînă
la apariția romanelor de ficțiune care au fost scrise în timpul dinastiei Ming pentru
a distra păturile sociale culte din China antică. Introducerea imprimării cu ajutorul
tablelor de lemn, răspândit în timpul dinastiei Tang (618-907), precum și
inventarea tiparului cu caractere mobile de Bi Sheng (990-1051) în timpul
dinastiei Song (960-1279) au răspândit rapid cunoștințele prin întreaga China, ca
niciodată înainte. În perioada contemporană, autorul Lu Xun (1881-1936) este
considerat fondatorul literaturii moderne "baihua" în China.
Cultura literară a Chinei foarte des a fost un fenomen nu numai cultural, ci și unul
politic și economic. Pe lângă o excelență a lecturii și a competențelor de scriere și
vorbire, profesiunea de literat deseori permitea funcționarilor să ocupe posturi
mai înalte datorită elocvenței, care a contribuit la dezvoltarea a filosofiei chineze.
De asemenea, unii împărați au activat cu succes ca poeți și scriitori. Primele
documente scrise în limba chineză, ce pot fi numite literatură, se referă la dinastia
Zhou. Și mai vechi sint inscripțiile oraculare din perioada dinastiei Shang. La
sfârșitul acestor epoci exista un număr mare de lucrări ca tratate filosofice,
istorice și colecții de poezie. Unele dintre aceste texte sunt, probabil, din perioada
anterioară și ne oferă o incursiune în acele vremuri întunecate. Printre filozofii ale
căror texte au, de asemenea, și o valoare literară, sînt Confucius (孔子 Kǒngzi,
Maestrul Kong), Lao Zi (老子 Lǎozi, Maestru Lao, Tao Te Ching 道德 经), Zhuangzi
(Zhuangzi 庄子, Maestrul Zhuang), Mengzi (孟子 Mencius, Mencius, latină,
Maestrul Meng) și Mozi (Mozi 墨子). Chiar și lucrarea Sun Tzu (孙子 Sun Tzu),
Arta Războiului (Sun Tzu bingfa 孙子兵 法) este nu numai un manual pentru
militari, dar are, de asemenea, și o mare valoare literară.

Tu Fu sau Du Fu (chin. 杜甫; *n. 712 in Duling lângă Chang'an †d. 770 in Leiyang)
el a mai purtat numele de Dù Shàolíng (杜少陵) sau Dù Gōngbù (杜工部) a fost
împreună cu poetul Li Bai unul dintre cei mai importanți poeți chinezi din timpul
dinastiei Tang. Spre deosebire de Li Bai cele mai multe dintre poeziile sale au fost
proteste politice, critizând foametea, sărăcia și nedreptățile sociale îndurate de
poporul chinez.
Primele încercări ale sale de a fi luat la curtea imperială s-a soldat cu eșec, la
urmă reușește la examen cu un calificativ excepțional, ajungând astfel pe un post
de mare demnitar la curtea împăratului Suzong. O perioadă scurtă face o carieră
politică strălucită dar după câțiva ani murind protectorul său coboară scara
ierarhică de la curte.
In perioada sa de declin politic începe să scrie versuri, dintre poeziile lui s-au
păstrat un număr de 1 400 până azi dintre care cele mai renumite sunt Trei sute
de versuri Tang (chin. 唐诗三百首, Tangshi sanbai shou) numărul exact de poezii
fiind de fapt 310.In anul 744 întâlnește pe Li Bai cu care leagă o prietenie strânsă
însă unilaterală, fiind mai tânăr îl admiră pe Li Bai care era deja renumit.
Rebeliunea An Lushan din perioada 755-764 a produs multe suferințe și pierderi
poporului chinez (din 53 de milioane rămâne o populație de numai 17 milioane,
restul morți sau goniți din țară) care l-a dezorientat din punct de vedere politic pe
poet căzut în dizgrație.
Ultimii ani din viață îi petrece în stare de sărăcie în provincia Sihuan, fiind sprijint
de un prieten ajuns demnitar la curte, din cauza rebeliunii se refugiază din oraș,
ajungând mai târziu sfătuitorul militar a lui Yan Wu în conflictele cu Tibetul.
Meritele poetului Du Fu au fost recunoscute mult mai târziu după moartea sa,
totuși operele sale au influențat literatura chineză și în mod deosebit cea
japoneză.

Sappho
 Sappho (Σаπφω(lb.greaca), Safo sau Psappha), poetă din Lesbos, care a trăit la
sfârșitul secolului al VII-lea Î.Hr. și în primul sfert al secolului al VI-lea Î.Hr. . Ea a
fost cea mai de seamă poetă lirică a antichității grecești. Sappho (numele ei
adevărat, în dialectul eolian, era Psappha) s-a născut în insula Lesbos, la Mytilene,
dintr-o familie aristocrată. A fost măritată și a avut o fiică pe nume Cleis. L-a
cunoscut pe Alceu. Sappho a fost alungată din patrie, unde luptele civile făceau
ravagii, a plecat la Siracuza, în Sicilia; dar acest exil n-a durat mult și ea s-a întors
la insula Lesbos, unde a trăit până la bătrânețe. Dragostea ei pentru frumosul
Phaon precum și sinuciderea în cascada de la Leucada sunt pure legende.
În primele decenii ale secolului VI Î.Hr. a fost nevoită să plece în exil (Siracuza,
Sicilia) datorită domniei lui Pitacos. Sappho se va întoarce în țară cu prilejul
amnistiei acordate de primul magistrat. Tatăl poetei facea parte din latifundarii
insulei ; cei trei frați, Larichos, Caraxos și Eurygios - menționați uneori de Sappho -
au deținut diferite funcții pe insulă. Herodot (Istorii II) poveștește pe larg despre o
aventură sentimentală a lui Caraxos în Egipt, la Naucratis, unde, sosit cu o
încărcătură de mărfuri din Lesbos, era gata să se ruineze pentru o preafrumoasă
curtezană, Doricha. Într-un lung poem, plin de admonestări, din care s-au păstrat
câteva rânduri, Sapho își îndeamnă fratele să revină pe calea cea bună.
Ea dedică unora dintre elevele sale versuri aprinse de pasiune. Cei vechi o
numeau pe Sappho "a zecea muză" și-i așezau uneori opera alături de cea a lui
Homer. Puținele versuri rămase de la ea sprijină această apreciere. Ea știa să
exprime emoțiile sale asociindu-le cu Natura și Întregul Univers, cele trei lucruri
părând inseparabile pentru Sappho. Apa, focul, fluviile, soarele, stelele sunt
mereu evocate în versurile lui Sappho și sunt amestecate mereu cu tulburările sau
bucuriile inimii ei prin corespondente subtile și secrete, care conferă poeziei sale
un accent modern.Catul și Horațiu i-au adaptat și imitat unele poeme,
încetățenind strofa safică la Roma. În lirica universală, au fost poeți care au
încercat să scrie versuri în metrul safic (la noi Mihai Eminescu)
Tematica poeziilor sale este pur feminină, axată pe învățătura muzicii și a
dansului. Cântecele compuse de Sappho și de elevele ei sunt monodii,
acompaniate de liră (vezi imagine dreapta). Ea a compus însă și imnuri corale
precum și poeme de largă respirație, după câte rezultă dintr-un fragment de
epithalam în care cânta nunta lui Hector cu Andromaca. Valoroase sunt
prelucrările ei din lirica populară din Lesbos, adevărate bijuterii ale genului,
cântece de nuntă îndeosebi. Iubirea, strălucirea frumuseții tinere, farmecul
personal, luxul, vraja nopții luminate de lună se desprind din fiecare rând scris de
poetă, în puternic contrast cu oroarea de aspectele degadante ale vieții. Sappho a
fost o artistă desăvârșită a cuvântului scris. Dialectul eolic ce-l întrebuințează nu a
împiedicat (în general, «pentru detalii vezi Pierderea Poeziei lui Sappho»)
răspândirea poemelor ei, grupate de exegeții elenistici în 9 cărți. Mele (adică
Cântecele) compuse de Sapho, grupate de filologii alexandrini după criterii
metrice, erau în majoritatea lor monodii. Cele mai izbutite poeme rămân acelea în
care sunt notate propriile ei trăiri. Evident, Sappho avea un model ilustru în
poemele lui Arhiloh din Paros, dar puterea de expresie în creația ei, o îmbinare
unică de simplitate și forță, este remarcabilă. Ca și Arhiloh urmând tradiția poetică
urmată de Terpandru, Sappho acordă o deosebită grijă înfățișării stilistice și
metrice a poemelor ce le compunea cu diferite ocazii: serbări religioase, căsătorii,
ocazii festive, etc . Ordinea cuvintelor, de un firesc rar întâlnit, lipsa epitetelor
pompoase, sonore, de rigoare în poezia epică, conferă versurilor safice o
deosebită naturalețe. Abia la câteva lectrui cititorul își dă seama că impresia
neasemuită care se degajă din fragmentele lizibile este, în fond, efectul unei arte
poetice rafinate, în care legile simetriei și ale opoziției sunt aplicate fără greș. Cel
mai cunoscut poem safic, cântecul I din cartea I, a fost considerat încă din
antichitate o capodoperă. Poemul este un imn inchinat Afroditei. Dacă facem o
apropiere între Iliada și Imnul Safic, ne dăm seama că asemenea invocații
adresate divinității protectoare a iubirii și fecundității erau o practică curentă în
creațiile poetice ale vechii Grecii.
Iată prima strofă: "Afrodita, fiica lui Zeus, vicleană/Tu din tronul tău scăpărând
lumină,/Nu mă frânge în chinuri, te rog, stăpână/Nici în aleanuri" Zeița, care
auzindu-i sosește într-un car tras de vrăbii iuți ce zboară lin peste pământu negru
și îi adresează poetei următoarele cuvinte: "Cine te supără? Persuasiunea pe cine
vrei să convingă? În curând cea care fuge acum de tine te va urmării, și, dacă nu te
iubește, te va iubii." Oda se încheie cu o nouă invocație către zeiță, poeta
cerându-i să fie dezlegată de neastâmpărul care o roade, să i se îndeplinească
dorințele inimii.
Într-o altă odă - adaptată într-o limbă latină desăvârșită de Catul, marele
admirator al poetei - revărsarea de pasiune descrisă sub aspectul fizic, cu
elemente puternic contrastante, impresionează și astăzi, așa cum a impresionat și
pe autorul care a scris "Tratatul despre Sublim". În această odă Sappho asistă,
stând deoparte, la șoaptele a doi îndrăgostiți. Iată începutul poemului: "Mi se
pare întocma la fel cu zeii/Omul care chiar dinainte îți șade/Și de aproape dulcile
șoapte îți soarbe/Capul plecându-l/Și surâsul fermecător ți-admiră." Emoția care o
încearcă pe Sappho o face să i se usuce limba în gură, capul să-i vâjâie, iar chipul îi
este "mai galben decât firul uscat de iarbă." Concluzia vine firesc: "Parcă ași fi
moartă."

Sappho
În acest poem nu este vorba despre o contemplare a ființei iubite și pierdute, nici
despre un sentiment de meschină gelozie, ci de o stare psihologică complexă,
determinată de izolarea celor doi față de tumultul pasional al poetei, ignorat cu
desăvârșire de tânăra pereche. Sentimentul de iubire față de frumusețea gingașă
a uneia sau a alteia dintre elevele sale revine în poezia safică sub multiple
înfățișări. Este mai mult ca sigur, judecând ansamblul creației sale artistice, că
Sappho nu iubea atât personalitatea tinerelor sale discipole, ale căror nume le
cunoaștem destul de bine (Atthis, Anactoria, Gyrinna, Gongyla "cea ca un boboc
de trandafir") cât și aspectul fizic al frumuseții lor, în plină înflorire. Căci Sappho,
mai presus de orice, iubea frumosul, oricând și pretutindeni.
Această femeie, care nu tolera grosolănia sub nici o formă, iubea floriile, în primul
rând trandafirul, pomii înverziți, imensitatea bolții cerești, luna, obiectele de aur,
podoabele și rochiile. Tot ce o înconjoară se cuvine să fie frumos: "Blând Zefirul
mângâie unda rece/Printre crengi de măr coborându-și zvonul/Iar din vârf ce-și
tremură frunza, molcom/Picură somnul" sau:"Iarăși hora stelelor își
ascunde/Strălucirea frunții când lumina crește/Risipindu-și, plină, lumina
peste/Negura luminii." Dar, conform concepției curente, Sappho nu desparte
noțiunea frumosului de cea a binelui: "cine este frumos, este frumos pe
dinafară;/cine este bun nu va întârzia să devină și frumos." Aluziile mitologice,
atâtea câte există la Sappho, sunt desprinse, în majoritatea lor, din ciclul troian,
însă raportate însă la stări subiective. Într-un splendid poem, Sappho, amintește
de Elena, soția lui Menelau, care și-a părăsit tot ce avea mai de preț, căminul
conjugal, învinsă de puterea dragostei.
Pentru Sappho însă, lucrul "cel mai prețios" ar fi să revadă "mersul grațios și fața
de lumină" a Anactoriei, care acum se află departe. Divinitățile proslăvite în
imnurile pe care le compunea la diferite ocazii, fac aproape toate parte din
cortegiul Afroditei. În afară de Grații, Muze, Nereide, și Nimfe un loc aparte îl
ocupă Adonis, o divinitate asiatică minoră, legată, ca și Afrodita de cultul
plantelor.
Într-un cântec meșteșugit pe baza antifonică, după modelul cântecului popular, se
deplânge moartea demonului în accente care amintesc de "threnosul" (cântec de
jale) homeric. Prin vădita preferință față de divinitățile venite din Orient, alegorii
ale frumuseții, grației și fecundității, Sappho depășește lumea zeilor lui Homer.
Influența Asiei, cu care Lesbosul întreținea legături intense, se făcuse, de altfel,
simțită de mult în creația litereară a insulei Lesbos și încă din secolul VII Î.Hr. . Un
papirus a dezvăluit totuși, că poeta ar fi cântat, uneori, și teme comune cu cele a
lui Alceu, cum ar fi, de pildă alegoria corăbii surprinse de furtună în largul mării.
Sappho restrânge tematica odei la cercul propriilor ei vicsitudini, dovedin, odată
în plus că și în domeniul poeziei publice domină interesul ei personal.
A încercat să scrie și poezie epico-narativă. Principala ei compoziție, în acest
domeniu, este destinată nunții lui Hector și Andromaca, dar autentificarea
poemului este contestată. În poemele lipsite de destăinuiri asupra simțămintelor
personale, Sappho se dovedește aceeași mare poetă. Principala sursă de inspirație
ce o folosește este cântecul popular de nuntă, modelat cu măiestrie.
Demetrios, în "Tratatul despre stil" (167), a remarcat că, în seria cântecelor de
nuntă arta poetei variază simțitor față de maniera ei obișnuită, străbătută de un
intens lirism. Sappho se aproprie acum de vorbirea populară și devine când
ironică, când iubitoare de hiperbole glumețe; altădată totul devine laudativ, ca și
în fragmentul de față: "fericit mire, căsătoria s-a împlinit așa cum ți-a fost pe plac,
ai fecioara pe care ți-ai dorit-o; înfățișarea ta, mireasă, este numai grație, privirea
ți-e nespus de dulce, iubirea e răspândită pe fața ta frumoasă. Afrodita te-a cinstit
în mod deosebit.."

imagine în care sunt prezentați Sapho și Alceu împreună

Ritmurile în care se exprimă Sappho sunt grațioase și variate. Strofa ei preferată a
primit numele de "safică"; în cântecele de nuntă, caracterizate prin refrenuri
scurte, săltărețe, apar vădite influențe de ritmică populară sub forma unor
strigături.
Influențele metrului Safic asupra poeziei mondiale[modificare | modificare sursă]
Admirând-o, din diferite puncte diferite de vedere, fiecare din criticii literari ai
antichității au relevat laturi diferite ale talentului ei: Dionysos din Halicarnas i-a
lăudat melodia versului, eufonia stilului. Autorul anonim al "Trata despre Sublim"
a fost impresionat de exactitatea nuanțelor emotive găsite de poetă. În secolul al
II-lea alături de Mimnerm și Arhiloh, poeziile create de Sappho erau foarte citite
de publicul iubitor de poezie; în acea vreme, retorii Maximos din tyr, Himerios,
Synesios continuau să admire și să comenteze creația poetei.
Influența poeziei safice s-a resimțit în lirica latină. Catul a tradus liber unele
poeme, imitând-o în expresia pasională a versurilor de iubire pe care le-a compus
pentru Lesbia. El a fost primul poet latin care a folosit strofa safică. Horațiu a scris,
la rândul lui ode în metrul safic, dar era prea departe de temperamentul liric al
poetei pentru a se putea apropia de tonul vibrant al poemelor ei, așa cum a făcut
Catul. În lirica românească Mihai Eminescu a compus binecunoscuta "Odă în
metrul antic", căreia i-a oferit un conținut filosofic diferit de opera lui Sappho.

Cervantes

Miguel de Cervantes Saavedra (n. 29 septembrie 1547, Alcalá de Henares - d. 22

aprilie 1616, Madrid) a fost un romancier, poet și dramaturg spaniol, considerat
simbolul literaturii spaniole, cunoscut în primul rând ca autorul romanului „El
ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”, („hidalgo” este un reprezentant al
micii nobilimi) pe care mulți critici literari l-au considerat primul roman modern și
una din cele mai valoroase opere ale literaturii universale. A fost supranumit
„Principele ingeniozității”.
Miguel de Cervantes a cultivat într-un stil original speciile narative obișnuite în a
doua jumătate a secolului al XVI-lea : nuvela bizantină, nuvela pastorală, nuvela
picarescă, nuvela „morisca” (în care se idealizează relațiile dintre mauri și
creștini), satira lucianescă și miscelaneul. A reînnoit specia denumită „novela”,
care însemna atunci o povestire scurtă, bazată nu pe retorică, ci pe studiul
psihologic.
În ordine cronologică :
 „La Galatea” (1585)
 „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha” (1605)
 „Novelas ejemplares” (1613)
 „Segunda parte del ingenioso caballero don Quijote de la Mancha” (1615)
 „Los trabajos de Persiles y Sigismunda” (1617)
La Galatea
„La Galatea” este primul roman al lui Cervantes, datând din 1585. Face parte din
subspecia pastorală („o eglogă în proză”, după cum a numit-o autorul), foarte
apreciată în timpul Renașterii. Precum în alte romane de acest tip (precum „La
Diana” de Jorge de Montemayor), personajele principale sunt păstori idealizați,
care își exprimă sentimentele în cadrul unui peisaj idealizat („locus amoenus”).
„La Galatea” se împarte în șase capitole, în care se dezvoltă o istorie principală și
patru secundare, care încep în amurg și se termină noaptea, precum în eglogele
tradiționale, dar, precum în poemele bucolice ale lui Virgiliu, fiecare păstor este
de fapt o mască în spatele căreia se ascunde un personaj adevărat.
Don Quijote de la Mancha

Coperta celei de-a patra ediţii a lui „Don Quijote”

Este capodopera literaturii spaniole. Prima parte a apărut în 1605 și s-a bucurat
de un mare succes din partea publicului. În curând s-a tradus în principalele limbi
europene și în prezent este una din operele cu cele mai multe traduceri din lume.
La început, intenția lui Cervantes a fost de a combate popularitatea atinsă de
cărțile cavalerești, satirizându-le prin povestea unui mic nobil din La Mancha care
pierduse contactul cu lumea reală datorită lecturilor sale, crezându-se un cavaler
în căutare de aventuri. Pentru Cervantes, stilul romanelor cavalerești era
deplorabil, iar istoriile povestite absurde. Cu toate acestea, pe măsură ce opera
avansa, Cervantes a trecut de la scopul său inițial la scopul de a reflecta societatea
din timpul său și a medita asupra comportamentului uman. Ca și în „El licenciado
Vidriera”, personajul principal, considerat de ceilalți nebun, se dovedește a fi mai
aproape de adevăr, datorită nobleței gândirii și acțiunilor sale, decât persoanele
considerate „normale”.
Alonso Quixano (sau Quijano), un hidalgo sărac ce se apropie de vârsta de 50 de
ani („hidalgo”, în spaniolă, provine de la hijo de algo — fiul cuiva care a fost
„cineva”, de spiță nobilă) locuiește împreună cu nepoata sa într-o porțiune
necunoscută a ținutului La Mancha. Cititor pasionat de romane cavalerești, Don
Quijote ajunge să se considere un „cavaler rătăcitor” astfel că pornește la drum
călare pe mârțoaga sa, Rocinante, înarmat cu arme din carton. Întocmai ca eroul
din romanele de aventură pe care le citea, Amadis de Gaula, el își alege o domniță
căreia să-i dedice victoriile din bătălii: Dulcinea del Toboso, o țărancă dintr-un
ținut vecin, pe numele adevărat de Aldonza Lorenzo, dar care în realitate nu era
nici nobilă, nici frumoasă.
Prima aventură
În drumul său, el se oprește mai întâi la un han, pe care îl ia drept castel, și
confundând hangiul cu un castellan, îl roagă pe acesta să-l învestească cavaler,
ceremonie „sfântă” care va avea loc în grajd. Întâlnește apoi câtiva negustori din
Toledo, cărora le cere să o proclame pe Dulcinea cea mai frumoasă domniță din
lume, dar aceștia o insultă, iar unul dintre ei îl bate pe Don Quijote și-l lasă pe
marginea drumului. El este găsit și ajutat să se întoarcă acasă de un țăran vecin,
Pedro Alonzo.
A doua aventură
După însănătoșire, Don Quijote plănuiește să plece într-o a doua aventură.
Între timp, nepoata sa, slujnica, preotul și bărbierul au aruncat în foc mare parte
din cărțile cavalerești ale eroului, spunându-i acestuia că un magician a venit
călare pe un nor și însoțit de un dragon,i-a furat acestuia cărțile. Eroul își alege
drept „scutier” un țăran pe nume Sancho Panza, căruia îi promite că la capătul
drumețiilor îl va face guvernatorul unei insule, și pornesc amândoi într-o a doua
aventură. Se luptă cu morile de vânt, luându-le drept uriași, și își imaginează că în
trăsura pe care o însoțesc câțiva călugări benedictini se află o prințesă răpită, fiind
din nou bătut.
De-a lungul călătoriei lor, Don Quijote și Sancho Panza vor întâlni hangii,
prostituate, păstori, soldați, preoți, condamnați evadați și chiar îndrăgostiți, cu
diverse povești de iubire. Don Quijote intervine violent în povești care nu-l
privesc, iar obiceiul său de a nu-și plăti datoriile sub pretext că aceasta este stilul
de viață al „cavalerilor rătăcitori” duce la umilințe, bătăi și lipsuri pe care de cele
mai multe Sancho trebuie să le îndure. Tot în această primă parte a romanului ne
sunt narate două povești de dragoste (Grisostomo și Marcela; Cardenio și
Lucinda). În cele din urmă, Don Quijote se lasă convins să plece acasă. Autorul
sugerează existența unei a treia aventuri, dar susține că s-au pierdut
documentele.
A doua parte a romanului
Această a doua parte reprezintă o continuare publicată la 10 ani după romanul
original. Don Quijote și Sancho Panza au ajuns acum foarte cunoscuți datorită
povestirilor din prima parte a romanului. Acum se tratează mai în profunzime
tema deziluzionării. Don Quijote ajunge batjocura mai multora, iar până și Sancho
își înșală stăpânul. Nevoit fiind să o găsească pe Dulcinea, el îi prezintă lui Don
Quijote trei țărănci sărace, pe care le dă drept Dulcinea și însoțitoarele ei. Pentru
că Don Quijote vede doar țărăncile, și nu o nobilă doamnă, Sancho pretinde că
acesta este vrăjit și de aceea nu poate vedea „adevărul”. În cele din urmă Sancho
este numit guvernator al insulei Barratoria, și, deși se dovedește capabil, renunță.
Don Quijote se întoarce acasă, unde cade într-un somn greu, iar când se trezește,
este vindecat de nebunie. Starea sa de sănătate se înrăutățește însă, astfel că el
moare, Sancho deplângând întreaga lor aventură.