TIGANIADA

ILUMINISMUL SI TIGANIADA

Iluminismul - este un curent literarar secolului al XVIII-lea supranumit 'secolul luminilor'.

Trasaturile iluminismului:
- promovarea ratiunii;
- sustinerea tolerantei interetnice;
- combaterea docmelor si a bisericii (anticlericalismul);
- asezarea in centrul preoparilor a valorilor umane.
Iluminismul romanesc - poarta numele de 'Scoala Ardeleana'.
Reprezentanti ai iluminismului romanesc:
- Samuil Micu Klein;
- Gheorghe Sincai;
- Petru Maior;
- Ion Budai-Deleanu.

Epopeea - este o specie a genului epic in versuri de mari dimensiuni cu un fir epic intins si
cu personaje cu puteri supranaturale, aceste sunt de obicei personaje legendare. Epopeea apare
in Grecia Antica si e preluata de cultura latina.
Cele mai celebre epopei sunt: 'Eliada si Odiseea' de Homer si 'Eneida' scrisa de
Vergiliu.
Introducere
'Tiganiada' este capodopera literara a iluminismului romanesc si reprezinta cea mai
celebra epopee din literatura romana.
Desi redactata in doua variante ea nu ajunge sa fie publicata decat in 1925. Din aceasta
cauza literatura romana va avea foarte mult de pierdut. Si alti autori pasoptisti (ex: Ion
Heliade Radulescu) incep sa scrie o epopee a neamului insa aceste proiecte nu sunt finalizate.

Geneza operei
Ion Budai-Deleanu, om de o vasta cultura gaseste punctul de plecare al 'Tiganiadei' in
lucrarea ('Lupta broastelor cu soarecii') de Tasso, in 'Don Quijote de la Mancha' a lui
Cervantes.
Tema operei
'Tiganiada' are ca tema calatoria alegorica pe care o face neamul tiganesc in cautarea
unei forme statale.
Semnificatia titlului
Titlul este unul alegoric creat dupa modelul marilor epopei ('Iliada', 'Odiseea', 'Eneida').
Acesta ne trimite la personajul central al operei sianume la etnia tiganilor . Titlul este unul
alegoric deoarece sub intruchiparea tiganilor, Ion Budai-Deleanu ascunde ascunde aspiratiile
iluministe ale romanilor din Ardeal.
Compozitia
Din punct de vedere compozitional 'Tiganiada' sau 'Tabara tiganilor'este alcatuita din 12
cantece si imbogatita cu multe insemnari si luari aminte, critice istorice, filosofice, filologice
si gramatice. Personajele care comenteaza evenimentele in subsolul paginii devin voci
naratoriale de sine statatoare. Ele nu explica ceva ci au rolul de a crea o opera in opera.
Firul epic
Actiunea se desfasoara in Muntenia lui Vlad Tepes. Domnitorul se hotaraste sa-i
inaremeze pe tigani pentu a lupta impotriva turcilor deoarece dorea sa evite folosirea acestora
ca iscoade. Pentru a-i convinge Vlad voda le promite o localitate numita Spateni unde acestia
sa se organizeze intr-o formatiune statala. Tiganii se lasa greu convinsi, mai intai avand loc un
sfat care are rolul de-ai evidentia caracterul eterogen si instabil.
Mai intai tiganii sunt supusi unor probe de curaj. Vlad Tepes si armata lui se deghizeaza
in turci fara a fi recunoscuti de tigani iar apoi pune in calea acestora carele cu bucate. La cele
doua probe tiganii esueaza dovedind lipsa curajului si o pofta de mancare nemasurata.
In schimbul intrarii in lupta Vlad Tepes le ofera ca recompensa localitatea Spateni
plasata strategic intre Barbatesti si Inimoasa.Denumirea localitatilor este una evident parodica
ea desemnand lipsa curajului si a tragerii de inima din partea tiganilor.
Odata intrati in lupta tabara tiganilor este tulburata de interventia Satanei care o rapeste pe
Romica, logodnica viteazului Parpangel. Pentru a-si regasi iubita acesta porneste intr-o cala
torie initiatica la capatul careia trebuie sa dovedeasca faptul ca este apt de a se insura, de a-si
intemeia o familie si de a conduce etnia tiganilor. Bineinteles ca aceasta calatorie este tot
parodica. Parpangel este supus unor probe astfel trece printr-o padure vrajita si poposeste la
un han care in mod miraculos se transforma dimineata intr-o balta cu broaste. Satana reuseste
de fiecare data sa-l amageasca pe Parpangel. Dezamagit, eroul se hotaraste sa se intoarca in
tabara tiganilor. Pe drum se intalneste cu viteazul Argineanu imbracat in armura vrajita si fac
schimb de haine. Astfel Parpangel intra in lupta impotriva turcilor. Infricosati de vederea
armurii si crezant ca este Argineanu turcii bat in retragere si toata aceasta aventura eroica se
termina cu o banala cadere de pe cal a lui Parpangel.
Lesinat mai mult de frica eroul calatoreste in iad si in rai. Cand isi revine o regaseste pe
Romica si fac nunta. La ospatul de nunta Parpangel povesteste tuturor tiganilor cele vazute in
iad si in rai. Dupa acestea tiganii pornesc un sfat in vederea stabilirii formei de organizare
statala. Nu reusesc din cauza naravurilor innascute ale acestora. Totul se incheie cu o
dezbinare a tiganilor fiecare apucand pe o alta cale.

GRADINA DESFATARILOR

Povestirea spusa de Parpangel tiganilor despre calatoria sa in rai este impanzita

de elemente specifice neamului tiganesc cel mai important fiind mancarea.
 Aspectele relevante pentru descrierea taramului infatisat de Parpangel
sunt: situarea geografica'intre cer si pamant', clima zile senine, ceriul limpede,
fara nouri', 'vantucele dragalase, line', 'nu e vara zadufoasa, nici iarna cu ger, nici
toamna rece, ci tot primavara mangaioasa', relieful 'campuri cu flori osebite',
'dealuri si coaste de cas, de branmza, de slanina' , 'muntii si stancele gurguiate
tot de zahar, stafide, smochine', 'rauri de lapte dulce pe vale', flora si fauna 'rodii
in loc de arburi si copace', 'in loc de nisip si tarana/ Tot graunta de aur iei in
mana', 'struguri, vin'.
In descrierea acestui rai Parpangel porneste de la formele de relief, clima
si vegetatia intalnite in lumea reala si le transforma idealizandu-le intr-un rai
tiganesc. In acest rai al tiganilor totul trimite le o abundenta de bucate semn ca
tiganilor nu le este data munca ci lenea si ospatul.
Naratorul este cel care povesteste niste intamplari reale sau imaginare.
Vocea naratoriala a acestua se identifica cu persoana a III-a singular. Naratorul
care stie tot despre personaje si intamplarile prin care acestea vor trece se
numeste narator omniscient si omniprezent (sau narator creditabil).
Parpangel este un narator necreditabil. Acest erou este actor al
intamplarii povestite si totodata si narator. Vocea naratoriala se identifica cu cea
a personajului si prezentarea se face la persoana I.
Incheiere
Intitulata 'poemation eroi-comico-satiric', 'Tiganiada' se dovededeste a fi o
alegorie ce intrupeaza nazuintele de veacuri ale romanilor ardeleni. Esenta
acesteia o reprezinta democratia fara fond. In incercarea lor de a-si gasi o forma
dre organizare statala, tiganii dovedesc lipsa adecvarii la fondul lor originar
acela de populatie omada fara posibilitatea de a se aseza intr-un loc.
Prezenta vocilor naratoriale aflate in subsolul paginii nu are rolul de a
explica un eveniment ci de a imbogati textul. Numele din subsol sunt
caracterizante, ceea ce spun personajele se regaseste in semnificatia numelor
acestora creand astfel o opera in opera.
Ion Budai-Deleanu se dovedeste a fi un creator modern care trece de
limitele timpului sau.

Ţiganiada, de Ion Budai-Deleanu (comentariu literar / rezumat literar)

Textul propriu-zis este precedat de un prolog şi o „Epistolie închinătoare” către un personaj

imaginar, Mitru Perea, vestit cântăreţ. Prologul este o meditaţie estetică nostalgică pe tema
scriitorului şi a limbii literare, a opţiunii autorului pentru epopee în varianta sa eroicomică. El
observă că niciuna dintre limbile europei nu s-a ridicat la un asemenea grad de rafinament
încât să repete fenomenul spiritual al literaturii homerice. Explicaţia este absenţa nu a eroilor
care să fi dat naştere epopeilor, ci a unor artişti care să fi posedat în aceeaşi măsură ca Homer
„măiestria voroabei”. Chiar şi istoria noastră se bucură de nume eroice ca Ştefan cel
Mare sau Mihai Viteazul, însă la vremea scrierii Ţiganiadei limba nu ajunsese la un asemenea
rafinament ca se încerce abordarea eposului eroic. Budai-Deleanu conştientizează disoluţia
genului eroic în literatură şi, din această cauză, îi potoleşte, deocamdată, „pofta de a cânta
ceva” cu această „jucăreaua” numită Ţiganiada.

Ceea ce singularizează textul în literatura secolului al XIX-lea şi îi atestă modernitatea este

subtextul, o a doua operă ce o completează pe prima cu o altă serie de personaje, cu nuanţări
şi explicaţii ce lămuresc evenimente, idei sau conflicte ale planului epic propriu-zis. Personaje
ca Eruduţian, Mitru Perea, Musofilis, Filologos, Criticos, Adevărovici, Răbdăceanul,
Sfântoiescul, Politicos etc. schimbă replici, susţin păreri, intră în dispute, Budai-Deleanu
anunţând astfel literatura modernă şi postmodernă din secolul XX. Jucând rolul
contestatarului (Cocon Idiotiseanul), respectiv al apărătorilor (Cocon Simpliţian şi Mitru
Perea) ai acesteia.

Textul este structurat în 12 cânturi, organizarea metrică este simplă şi originală, de 11-12
silabe, iar la nivel compoziţional se disting două planuri.

Ambele timpuri - cel istoric, al lui Ţepeş, şi cel contemporan, al ţiganilor - îi folosesc
autorului ca pretext pentru a critica starea naţională şi socială a românilor transilvăneni, dat
fiind faptul că imaginea lui Ţepeş este una emblematică pentru idealul de conducător luminat
al secolului al XVIII-lea.

Firul epic

Firul epic nu este liniar şi continuu, producându-se numeroase ramificaţii şi interferenţe între
acţiunea grupurilor de ţigani şi evoluţia solitară, individuală a lui Parpangel, parodia eroului
picaresc în căutarea iubitei, Romica. Timpul prezent al acţiunii este scurt - nu durează mai
mult de un anotimp. Digresiunile sunt istorice (pentru a justifica plasarea acţiunii în timpul lui
Vlad Ţepeş) şi folclorice (pentru delectare, după cum notează, în subsol, autorul).

Prezentarea personajelor

Prezentarea personajelor se face atunci când cetele de ţigani defilează prin faţa domnitorului.
Fiecare grup are un simbol şi un conducător: de exemplu, voievodul argintarilor este
Parpangel, iar simbolul este cioara. Vlad Ţepeş îi priveşte cu multă compasiune pe aceşti
oameni zbuciumaţi în dorinţa lor de a avea o ţară, încercând să-i atragă spre sine, însă fără să
reuşească. Chemarea ţiganilor în ajutorul domnului este un truc al poetului, care vrea să
demonstreze că este ceva tragic în eroismul comic al ţiganilor, ce trebuie văzuţi ca un element
al caricaturii, al alegoriei sub care se ascunde satira.
În cânturile X şi XI apar cei mai înţelepţi şi mai învăţaţi oameni ai colectivităţii: Baroreu,
Slobozan şi Janalău, autori ai unor discursuri fără ecou, pentru că niciunul dintre ei nu
reuşeşte să convingă mulţimea să adopte o formă de stat sau alta (democraţia, monarhia,
republica). Meşteşugul de bază al ţiganilor este să ţină nesfârşite sfaturi, în care nu ajung la
nicio concluzie, deoarece toţi vorbesc şi nimeni nu ascultă. Condiţiile fericirii lor viitoare sunt
un petic de ţară şi hrană din belşug. La portretul-caricatură al grupului etnic se adaugă această
obsesie - foamea. Cel mai bun stimulent folosit de domn pentru a-i face să străbată drumul
simbolic de la Flămânda la Inimoasa sunt „carele cu pită” aşezate înaintea convoiului. Pentru
ei totul e făcut să fie comestibil: „şipot dă răchie”, „munţi de zahăr”, „baltă de vin”, „dealuri
de caş” etc.

În cântul IX, Parpangel povesteşte aventurile prin care a trecut după ce, leşinat în urma unei
căzături în bătălie, cineva îl conduce, ca pe Dante în Divina Comedie, într-o călătorie prin Iad
şi prin Rai.

În ceea ce priveşte spaţiul, semnificativ este faptul că toate episoadele se desfăşoară sub cerul
liber, exceptând popasul lui Parpangel în castelul din „pădurea nălucită”, transformat şi el de
Sfântul Spiridon în mlaştină, atunci când crede că eroii (Parpangel şi Romica) sunt pe punctul
de a cădea în păcat. Scenele se succedă dinamic, iar tablourile sunt vii, autentice. Anecdotele
abundă, acţiunea fiind de multe ori întreruptă pentru inserarea acestora. Umorul şi caricatura
se împletesc în scenele de tragicomedie, obţinându-se efecte comice chiar şi atunci când
situaţiile au o aparenţă serioasă.

REZUMAT
Prolog
Autorul, sub masca poetului Leonachi Dianeu, începe prin a evoca, cu admirație și respect,
măreția apusă a Troiei și Romei — o măreție transmisă până în zilele noastre grație epopeilor
nemuritoare ale literaturii clasice greco-romane: Iliada, Odiseea, Eneida. Asemenea opere nu
au fost scrise în Dacia, deși istorii înălțătoare au existat și pe aceste meleaguri: unor Ștefan,
„principul Moldavii”, sau Mihai, „domnul Ungro–Vlahii” nu le lipsea decât un „Omer”.
Autorul ar fi vrut să umple el însuși această lipsă, dar, arată el cu modestie, i-au lipsit
mijloacele artistice necesare unei asemenea opere. În elanul lui către „sfântariul muzelor”, el a
căzut din cer și a ajuns într-o baltă. L-a trezit orăcăitul broaștelor.
Astfel, autorul a fost inspirat de acestea în locul armoniei celeste a Parnasului. El supune
bunăvoinței cititorului rezultatul muncii lui.

Repere critice
Autorul tratează cuvintele ca pe niște făpturi, dându-le, pe loc, la rima, genul și terminația
necesară. Astfel, femela dracului devinde draca, palata este femininul pentru palat și
întâmplarea este jeloasa. Autorul are SIMȚUL ARTEI CA JOC, intuiția gratuității și a
absurdității (N. Manolescu), iar personajele devin pretexte pentru o comedie a literaturii (N
Manolescu).
Personajele sunt întruchipări ale modalităților de receptare a textului: Onochefalos,
Idiotiseanu afirmă că nu toate ce se scriu sunt adevărate (lectura naivă), Eruditian recunoaște
împrumuturile de la alți scriitori (lectura savantă).
George Călinescu remarcă geniul verbal al autorului (invențiile verbale amintite anterior) și
alegerile numelor personajelor (Aordel, Corcodel, Găvan, Ciormoi, Parpangel). Țiganiada
este documentul cel mai expresiv pentru stadiul limbii române literare de la sfârșitul sec.
XVIII. Opera este considerată de Manolescu drept ultima noastră operă barocă în adevăratul
sens al cuvântului, barocul manifestând interes pentru artificial, extravagant, limbaj somptuos,
ornat, bizar.

Adnotările "Ţiganiadei" de Elvira Sorohan

SAU NOTELE DE SUBSOL DIN TIGANIADA

Receptarea corectă a creaţiilor artistice, indiferent de arta care le încape, a fost
dintotdeauna, mai ales la noi, o obsesie a creatorilor.

Notele din subsolul paginilor sunt un altfel de a atrage atenţia asupra esenţei şi
ineditului operei.

Tiganiada e un text spectacol, care îşi dramatizează destinul prin cei ce o acompaniază
comentând-o. Bineînţeles, toţi cei ,botezaţi" de scriitor şi introduşi în subsolul paginilor, sunt
cititori şi critici prezumtivi. Ei nu pot schimba textul, cum n-au făcut-o niciodată criticii.

Puţini sunt cei care pătrund şi gustă discursul spiritual al Țiganiadei fie pentru că au citit-o cu
îngăduinţă, fie pentru că, stăpâniţi de prejudecăţi n-au citit-o deloc, indispuşi de titlul ei. Dacă
cei dintâi fac figura lui Cocon Simpliţian, cei din a doua categorie îl repetă pe Cocon
Idiotiseanul, comentatorul enervat de lungimea poemei, propunând ca ea să fie rezumată în
opt versuri, iar versul prim să înceapă, neapărat, cu ,Frunză verde de...". Or, exact asta voia
scriitorul, să ieşim la lumina literaturii europene, părăsind cântecele ,de dorul lelii şi de frunză
verde". De aceea i-l contrapune lui Idiotiseanul pe Simpliţian, cel care bănuieşte valoarea şi se
străduieşte s-o înţeleagă ca noutate poetică, atât cât poate.

Tot ce este reacţia personajelor din infratext, pune în evidenţă nivelul cultural al
epocii, disproporţia între straturile de cultură, între puţinii care ştiu şi înţeleg şi mulţimea celor
care nu ştiu, dar tratează totul cu agresivitatea ignorantului. Tot acest spectacol ne aminteşte
spusa lui Machiavelli cum că există minţi care înţeleg singure, minţi care înţeleg cu ajutorul
altora şi minţi care nu înţeleg deloc. Asta a voit să demonstreze şi Budai-Deleanu.

Notele cu caracter paratextual, ,asumate" de semnatari fictivi, nu au corespondenţă perfectă în

literatura europeană, deşi sistemul notelor era larg folosit, ca răspuns preventiv dat criticilor
ulterioare.

După ce i-a creat, autorul se înstrăinează de glosatori. Ei îşi conservă mărginirea cu

agresivitate, se inflamează, se pripesc în consideraţii, incapabili să facă o critică la rece. Se
înscenează astfel, în infrapagină, prin trimiteri numerotate, pe roluri sugestiv numite, drama
literaturii, neînţeleasă ca ficţiune şi comentată inadecvat. Deloc mâhnit, ba chiar amuzat,
scriitorul îi fabrică şi îi alimentează neobosit pe Mitru Perea şi Erudiţian, iniţiatorii răbdători
ai celor ignoranţi.

Privindu-şi opera dinafară, scriitorul îi dramatizează destinul, imaginând amuzat de

ceea ce se poate spune în marginea ei.

În subsolul paginilor Țiganiadei, mulţimea de ipostaze acoperite cu nume proprii,

începând cu Mitru Perea, Erudiţian şi Filologos, continuând cu Musofilos, Onochefalos şi
Criticos, până la Simpliţian, Politicos ori preoţii Evlaviosu, Sfântoevici, Ortodoxos ş.a.,
furnizează un vast material pentru o specializată antropologie culturală. Şi n-am enumerat aici
decât câteva nume din suita de 34 personaje, prezumtivi glosatori ai poemei, în care se
disimulează, autorul. Numele ne spun ceea ce sunt ele ca nivel de cultură şi de înţelegere.
Opera îi provoacă să se spună pe sine. întreagă această galerie de comentatori aparţine mai
mult de ficţiune decât de maniera ştiinţifică de a adnota un text. Fiecare ,vorbeşte" în stilul lui.
înaintea oricărui fel de critică a operei literare, Budai-Deleanu i-a intuit toate direcţiile
posibile: filologică, istorică, genetică, estetică etc. Deci, infrapagina, ca text secund, are o
funcţie autoreflexivă faţă de textul prim, de care este dependent, aducându-i servicii.

Dacă ar fi nevoie de o clasificare riguroasă, la esenţă, notele de subsol s-ar distinge între cele
documentare, ce lămuresc aspecte non ficţionale ale poemei (istorice, filologice, folclorice) şi
celei interpretative, care privesc ficţiunea şi mijloacele ei (poetul şi ,obrăzuirea poetică",
versul, falsul document, satira, alegoria, ironia, trimiteri la exemple similare din literatura
universală etc.). Cu toate că lectura notelor, obligatoriu simultană cu parcurgerea textului,
produce o ruptură a fluxului lecturii, sistemul nu impietează cu nimic, ci dimpotrivă,
îmbogăţeşte opera, bine dispune cititorul de azi.

Regia textului e în aşa fel gândită, încât obligă la lectura simultană a notelor care îl
acompaniază. întrucât au şi ele partea lor de ficţionalitate, ca invenţii ale autorului, notele nu
pot fi separate de textul purtător. în afara lui, ele nu mai au nici o valoare.

Ținta ironiei e în afara operei şi a creatorului ei. Ediţiile care elimină aceste note sau le
dislocă din pagină, plasându-le la sfârşit, comit un atac la originalitatea operei, îi extirpă exact
elementul inedit.

În subtext, notele scriu o apărare a literaturii. Prin ele, opera îşi consolidează regimul
eroicomic şi îşi prevede critica lui. Comentatorii nu fac afirmaţii fără drept de apel. Unii ţin
lecţii altora, sunt antrenaţi în dialog. Ceea ce spun poate fi contestat sau acceptat, completat
sau luat în deriziune etc. încât drama sau comedia nu e a textului, ci a lecturii, sub aspectul ei
critic. Fiecare dintre glosatori certifică un unghi de percepţie, corect sau nu, în timp ce
sextinele evoluează nestingherite de ceea ce se spune despre ele.

Gâlceava între personaje şi în subiacent, prin reflex, raportul comentatorilor cu autorul, atinge
culminaţia la finele Cântecului XI, penultimul. în cele din urmă sextine, Corcodel intră în
conflict cu Ciuciu. Primul aruncă scânteia propunerii de a-şi alege şi ei preoţi care să-i ajute să
se lepede de nebunie. Ciuciu îl acuză că grăieşte fleacuri, se aprinde şi critică moravurile
cinului preoţesc. Stârneşte reacţia Popei Nătăroi, comentatorul din subsol. Goleman strigă să
se facă linişte, că din cauza ,sfaturilor necoapte. Cei din infratext regretă că discursul critic al
lui Ciuciu a fost întrerupt. Cu înţelepciune, Popa Mustrul, unul dintre cei mai rezonabili şi mai
culţi participanţi la critica textului, aplaudă întreruperea, căci altfel revoltatul ar fi spus mai
multe contra preoţilor, încât ,mai bine să tăcem". Ceea ce încheie dialogul comentatorilor la
acest cântec, e de-a dreptul bulversant. Se sugerează că, indirect, pofta de vorbărie a
personajelor din poemă nu e contrazisă de aplecarea spre dispută a celor care judecă opera şi
poetul, în intervenţiile semnate, în infrapagină. Dimpotrivă, cei care comentează acţiunea nu
sunt altfel decât personajele care o făptuiesc. Raportul e de asemănare. Sfada ţiganilor a
încetat, drept care, Onochefalos zice: ,Mă tem vere, de s-ar sfădi mai mult țiganii să nu ne
ajungă şi la noi rândul". îi răspunde ca un clarvăzător, Popa Mustrul: ,Fericiţi care nu înţeleg!
De aţi fi luat sama până acum, doar de o sută de ori sânteţi pomeniţi". Folosind persoana a
treia, el se situează în afară.

La urma urmei, din tot ce se comentează în subsolul paginilor Ţiganiadei, serioasă e numai
critica filologică, neatinsă de aripa ironiei autorului. N-a fost Budai-Deleanu mai puţin
maliţios cu posteritatea, atunci când, derutant, i-a lăsat o operă gata interpretată. Şi în câte
feluri! Spiritual, cu un accentuat simţ al umorului, scriitorul nu-şi face, prin aceşti ,critici", un
comentariu apologetic, cum şi l-ar fi conceput un orgolios îngust. Toată gâlceava în jurul
operei e simplu joc ficţional. Se vede că şi critica literară poate fi motiv de ficţiune, şi încă
dramatizată.