Literatura satirică în epoca Principatului

În ultima treime a veacului al doilea ia naştere la Roma un gen literar : satira. Numele nu e
nou : satura în sensul de ,, salată’’ sau ,, ghiveci’’ era un cuvânt cu rezonanţă populară, care se
aplica tuturor ,,amestecurilor’’ :jocurilor dramatice heteroclite, mai vechi decât imitaţiile teatrului
grec ; asocierii de piese didactice diferite ca subiect şi metru ; grupării artificiale a unor legi
diverse care trebuiau votate deodată. Nici spiritul satiric nu e nou, nici expresia lui literară : ca să
nu vorbim decât de greci : Arhiloh (începutul secolului al VII-lea), Hipponax ( sfârşitul secolului
al VII-lea), Timon (începutul celui de-al III-lea ) în ale sale Silles o practicaseră ; poeţii comediei
antice vechi, Aristofan printre alţii, o folosiseră şi ei, mai ales în parabaze. Latinii, plini de
personalitate, bătăioşi şi bârfitori, trebuie s-o fi preţuit mai mult ca oricine :Cato poate fi adesea
considerat un satiric. Dar din toate aceste elementete trebuia scoasă o formă închegată, în stare să
se impună de-a lungul veacurilor. Aceasta cinste i-a revenit lui Lucilius. În mâinile sale satira a
devenit un poem în ritm narativ (cu tendinţa de a se fixa la hexamatru), dar cu desfaşurare adesea
dramatică, variată, cu treceri bruşte la altă idee, hrănită din personalitatea autorului şi realizând
unitatea dintre ironia necruţătoare şi lecţia morală.
Lucilius s-a născut într-o familie bogată de cavaleri la Suessa Aurunca, nu departe de
Campania. Mare iubitor de independenţă, a trăit departe de orice funcţie, de orice magistratură.
Frecventa cercul lui Scipio Aemilianus, pe care l-a întovărăşit în calitate de cavaler, la asediul
Numanţiei (133). Începând din 132 a scris 30 de cărţi de satire (din care ne-au mai rămas cam 1400
de versuri).1
Regeneratorul satirei avea să vină mai târziu, abia în Roma epocii lui Augustus, după
episodica apariţie pe câmpul luptelor civile de la Philippi, acel Horatius, retras apoi undeva, la ţară,
într-o existenţă modestă, dar fecunda pentru poezie. Model de urbanitate, de echilibru sufletesc,
maestru al eleganţei formale stilistice, el a străbătut toate etapele modului satiric, de la diatriba
persoană până la reflexia asupra fundamentelor etice ale existenţei în genere. Căutarea formulei
celei mai indicate pentru a vieţui şi conveţui, redarea ei în inscripţii concise constituie preocuparea
lui constantă.2

1
J. Bayet, Literatura latină, 1972, p. 159-160.
2
P. Stati, Satirici şi epigramişti latini, 197, p. 6.

1
 Q. Horatius Flaccus este un italic din sud. S-a născut la 8 decembrie 65, într-un târguşor
cocoţat pe dealurile mai înalte care despart Lucania de Apulia. Tatăl său era un libert, care a reuşit
să strângă o avere modestă, suficientă, însă pentru a-i asigura fiului său cea mai bună educaţie.
Opera lui Horaţius a fost încă de mult clasificată sub titluri diferite, comode, chiar dacă nu
corespund nici unei realităţi adânci ; între 41 şi 30 a scris Epodele, 17 piese scurte, şi două cărţi de
satiră ; între 30 şi 20 trei cărţi de ode şi o primă carte epistole. Între 20 şi 8 cartea a doua a
Epistolelor (conţine arta poetică, Carmen seculare) şi o a patra carte de ode.3
Cuprinse în două cărţi scrise în hexametri dactilici şi publicate pe rând, cartea I cu 10 satire
până în anul 35 şi cartea a II-a având 8 satire, spre sfârşitul anului 31 î. e. n, ele se pot împărţi în
următoarele categorii :
A. Anecdotice, satirele 1, 5, 7, 8, printre cele dintâi în ordine cronologică, conţin relatarea
unor întâmplări hazlii, ale căror personaje sunt puse în poziţii ridicole.
B. Literare, I, 4, 10, şi II, 1 de apărare şi fundamentare a concepţiei şi artei satirice.
C. Morale, cele mai multe : I, 1, 2, 3, 9, ; II, 2, 3, 4, 5, 7, 8.
D. Autobibliografice I, 6 şi II, 6 care conţin confesiuni asupra modului de viaţă şi orientare
a poetului.
Poetica literară a poetului se naşte într-o atmosferă de polemică literară. Agresivitatea
atacurilor personelor din primele sale satire stârneşte obiecţiile unei lumi obscure, populată cu
filosofi cinico-stoicieni, poeţi, cântăreţi şi interpreţi de poezie cu orientări intelectuale superficiale,
dar patimaş susţinute.
Disputa poetului cu adversarii săi are o întreită semnificaţie : una iniţială defensivă, şi în
mare parte aparentă. Primejdia clevetirilor la care era supus este folosită însă de Horatius şi ca
prilej de ofensivă satirică împotriva unor moravuri ale vieţii literare care nu conveneau concepţiei
şi atitudinii sale. În sfârşit, dezvinovăţindu-se în faţa unor atacuri reale de mai mică importanţă,
poetul se justifică preventiv şi faţă de cercul lui Mecena, spre ale cărei vederi şi gusturi înclină
activitatea sa.
Tabloul de moravuri al satirelor lui Hiraţius cuprinde o serie de vicii şi tipuri reprezentative
pentru societatea romană a vremii. Ele reflectă zguduirile la care au fost supuse averile şi ordinea
socială în ultima parte a războaielor civile şi psihologia caracteristică generată de aceste răsturnări.
Astfel unele privesc bunurile materiale şi viaţa senzoriala : avariţia, în dublu sens, de lacomie şi
zgârcenie, având drept figuri caracteristice : tezaurizatorul, cămătarul, vânătorul de câştig ; risipa şi
goana după plăceri –luxuria- în care un rol deosebit îl ocupă luxul ospetelor, cu tipuri de gurmanzi
şi paraziţi, apoi adulterul şi pasiunile erotice. Altele se referă la situaţia socială :ambiţia şi
3
J. Bayet, op. cit, 1972, p. 346.

2
parvenitismul ;la credinţe, mentalităţi şi superstiţii ; cusururi intime şi psihologice :
sentimentalismul, inconstanţa, nemulţumirea de sine.
Atragerea ideilor filosofice în sfera de preocupări a satirei îşi are originea, în primul rând,
în educaţia primită în tinereţe de poet. Tatăl acestuia, un fel de înţelept rustic de tip popular ca
Offelus din satira II, 2 sau ca vecinul Cervius II, 6 l-a crescut în spiritual moralei tradiţionale
romane cu ajutorul exemplelor din vicii sau virtute. El întrezărise însă şi posibilitatea continuării
educaţiei la un înţelept de şcoală, care-l va ajuta să ajungă la înţelegerea teoretică a ,,cauzelor’’ ce
stau la baza normelor de comportare practică. Acest lucru l-a îndeplinit într-adevăr sălăşluirea la
Atena, la şcoala noii Academii care l-a înarmat cu un instrument de investigaţie a adevărului moral
menit să-i organizeze spiritul de observaţie educat de tatăl său. O altă sursă a ideilor filosofice din
satira lui Horatius o constituie însăşi atmosfera culturală a Romei contemporane, în care acestea
aveau o largă circulaţie. Îi revine poetului meritul de a ne fi trimis unele date cu privire la
discuţiile filosofice vulgarizante din mediul boemei intelectuale, după cum dialogurile lui Cicero
reflectă nivelul mai înalt, aristocratic al acestora.4
Ideile sale au avut dealtfel un larg ecou, înlesnind, cum am arătat, crearea celui de-al doilea
clasicism. Eclipsa acestui curent literar va dăuna şi lui Quintilian, dar el va reveni în centrul
atenţiei generale, când se va impune un al treilea clasicism ; printre alţii îl vor cita Hieronim şi
Cassiodorus. Renaşterea va primi cu entuziasm lucrarea lui Quintilian, dupa ce Poggio Bracciolini
o va descoperi la St. Gallen in 1415. Erasmus si Luther o vor studia cu asiduitate, iar neclasicismul
francez se va reclama de la ea, cum era si firesc. În ciuda dificultatilor puse de o lectura integrală
în vremea noastră, ideile pedagogice ale lui Quintilian, ca şi datele sale despre literature şi
stilistica epocii, prezintă un interes mereu actual.5
Caius Petronius Arbiter- desigur, una şi aceeaşi persoana cu vestitul curtean a lui Nero, acel
arbiter elegantiarum, descris cu măiestrie de Tacit – s-a nascut în împrejurimile Massiliei(azi
Marsilia), nu ştim în ce an anume. Favorit al împăratului, i se dă postul de guvernator al Bitiniei şi
apoi de consul, funcţii pe care le exercită cu o energie şi o competenţă de neaşteptat din partea unui
voluptos al traiului uşor, înamorat de fast şi de somptuozitate.
Rafinamentul vieţii lui- copiat de Nero, care-l luase drept model nu o data, atunci când era
vorba să incerce o desfatare noua – i-a atras în scurta vreme gura înversunata a lui Tigellinus,
odiosul colaborator a lui Nero. Acest Tgellinus nu renunţa până nu obţine de la descreieratul
imperator punerea sub acuzare a lui Petronius Arbiter, învinuit a fi întretinut strânse legături cu
Scaevinus, care deţinuse un loc de frunte în conspiraţia lui Piso.

4
M. Nichita, Istoria literaturii latine in perioada principatui, 1982, p. 313-320.
5
E. Cizek, Istoria literaturii latine, 1982, p. 472.

3
 Petronius – aflând de aceasta acuzaţie şi cunoscând din alte cazuri cât de inutile sunt
eforturile de disculpare o data ce organele ale justitiei intraseră în acţiune, cel mai adesea, pe baza
mărturiilor smulse prin tortura de la sclavi contra stăpânilor lor – se hotarăşte să nu mai aştepte
verdictul judecăţii imperiale şi se sinucide, încheind, cu o seninătate pentru care l-ar fi admirat
chiar stoicii, existenţa sa de epicurian fără frâu.
Mai mult înca, ,, spre deosebire de cei ce-şi luau viaţa singuri şi care de regulă îşi lăsau o
parte din avere împăratului, el nu trece în testamentul său pe Nero, pe Tigellinus sau pe vreun alt
mare demnitar al zilei, ci – făcând o listă de toate nelegiuirile neroniene, unde arată cu nume
proprii pe bărbaţii şi femeile ce dăduseră o mână de ajutor la acestea – o întări cu semnatura lui,
trimiţând-o apoi împăratului’’.
Om plin de contraste, Petroniu, în ciuda traiului său uşuratic, a desfăşurat o bogată
activitate literară. El a scris, printre altele, un roman satiric, cunoscut sub denumirea de ,,
Satyricon’’ sau ,, Satirarum libri’’. Alcătuit din versuri uşoare, în el conturează fie caricaturi, fie
fragile statuiete, fie savuroase anecdote, care oferă un interes documentar inepuizabil în legatură cu
moravurile Romei contemporane. Petronius recuperează violenţa lui Persius. El scrie satire, dar în
condeiul sau vechiul gen ,,naţional’’ se încarcă de retorică şi nu este răscumpărat de libertatea
nestingherită vădită cândva de Horaţius. În întârziere faţă de epoca sa, Iuvenal voia ca Roma să
rămână, sub Traian şi Hadrian, ceea ce fusese sub August. Dacă odinioară literatura latină începuse
a fi italică şi prin a depăşi întrucâtva cadrele cetăţii romane, acum se petrece contrariul. 6 Scriitori
latini consacraţi (chiar şi Vergiliu) au contribuit la sporirea şi strălucirea priapeilor.
Semnalăm în acelaşi timp, existenţa ,, saturei’’, dialog satiric însoţit de muzică şi danţ, care
distra populaţia Romei cu măscăriile lui grose. Această formă dramatică rudimentară a netezit
terenul pentru apariţia satirei culte. De la modesta compoziţie miscellanee a lui Ennius (primul
poet latin de talent, aici în cauză) şi până la realizările majore ale clasicilor de mai târziu, saltul
apare uriaş, după cum ne dăm seama astăzi.
Retorul Quintilian, aruncând o privire asupra dezvoltării literaturii latine, până către finele
secolului I, socotea pe bună dreptate satira ca pe o producţie fără egal a Romei :,, Satura tota nostra
est !’’ afirmă el cu mândrie. Nici epigrama , satira condensată, nu este întru nimic inferioară ;
trăsăturei de umor, semn de elevaţie spirituală, suntem convinşi că stă bine unei societăţi evoluate.7
S-au mai atribuit Satyriconului şi alte modele. S-a emis ipoteza influenţei comediei
helenistice şi romane. Mai ales s-a insistat asupra unor eventuale ecouri de mimi din comediile
populare romane. Adevărul este că Petroniu a valorificat filoanele nesecate ale umorului popular

6
P. Grimal, Civilizaţia romană, 1973, p. 238-239.
7
P.Stati, Op. cit, 1967, p. 101-102.

4
italic, exprimat şi în mimi, fără a fi avut nevoie de zeci de modele. El a depăşit canoanele esteticii
clasice, care separă net genurile şi a realizat o operă originală în care a topit şi retopit procedee
literare şi motive, preluate din satira menippee, romanul grec, povestirea mileziană, descrierea de
călătorie şi eventual din mim. Importanţa nu este combinarea acestor elemente şi disjugarea
minuţioasă a diverselor ecouri de recunoscut în structura Satyriconului, ci descifrarea originălităţii
lui Petroniu izvorâtă din talentul uriaş al scriitorului, deschis observaţiei realiste a oamenilor şi a
faptelor, din capacitatea lui de a fabula şi de a declanşa râsul sau măcar zâmbetul cititorului.8
Astfel structurat, Satiriconul regrupează numeroase peripeţii, care nu pot oferi decât o
mostră modestă a masei de aventuri complicate, care abundă, desigur în întregul roman-fluviu.
Chiar în formă actuală, Satyricon include o naraţie-cadru, strălucitoare prin invenţie narativă, în
care sunt inserate uneori povestiri depănate de personaje. Naraţia-cadru se desfăşoară îndeosebi
pe ,, paliere’’, pe episoade, în care Encolpius întâmpină personaje şi evenimente specifice.
Satyriconul reprezintă în orice caz –şi în primul rând- un roman. Ne referim la un roman complex
structurat, în vederea unor mobiluri precise, pe baza unei anumite viziuni despre lume, căutată de
autor, adica un ,, roman – recherche’’.Dar, regăsim în Satyricon cele mai multe clişee din romanele
greceşti, anterioare sau posterioare : peregrinările multiplicate, călătoriile pe mare, întrerupte de
furtuni, întâlnirile şi recunoaşterile inopinante, disputele îndrăgostiţilor, gelozia, despărţirile şi
împăcările lor. Fireşte, tiparele principele ele romanului erotic, de altminteri ,, roman- histoire ‘’,
sunt preluate pentru a fi parodiate. Binomul Encolpius-Giton, doi tineri vicioşi, parodiază cuplul
sentimental din romanul grec, fata frumoasă ca Venus, băiatul desăvârşit ca Apollo. Divinitatea
amorului, care intervine în acţiune şi se răzbună pe personaje, replica parodică a Venerei, este
Priap, zeitate populară, licenţioasă. Frecventele infidelităţi ale personajelor romanului parodiază
castitatea eroilor din romanul grec. Iar falsa prietenie, încărcată de ipocrizii, care îl leagă pe
Encolpius întâi de Ascyltos şi ulterior de Eumolpus, parodiază fidela şi sincera prietenie din
romanul grec. Satyriconul reprezintă în acelaşi timp o parodie globală de romane erotice şi un
sistem sau cel puţin o sumă de parodii.
Romancierul a utilizat pe larg tiparele satirei lemenippee, ilustrate în literatura latină de
Varro, Maecenas şi Seneca. Satirei menippee poate datora romancierul amestecul de versuri şi de
proză, tendinţa spre o compoziţie voit dezordonată, sinuasă, amalgamul de stiluri lingvistice,
utilizarea proverbelor şi citatelor, chiar propensiunea spre o parodie necomtenită. S-au recunoscut
dealtfel în Satyricon, pe lângă parodiile din roman, mai sus menţionate, parodii de epopee-de unde
poate proveni în parte şi motivul mâniei unei divinităţi-,parodii de tragedie, de elegie erotică, de
poezie narativă sau a misterelor. Dar Satyriconul nu poate constitui cu prioritate o satiră menippee
8
C. Petronius, Satyricon, 1957, p. 20-21.

5
sau o satiră obişnuită. Spre deosebire de autorii de satire, Petronius nu-şi propune să moralizeze şi
să educe publicul sau.
O galerie de personaje bizare, îndeobşte comice, se agită în cuprinsul romanului, ajungând
să reliefeze unele mărci ale unor anumite categorii sociale şi morale autentice. Proaspăt
îmbogăţiţi, şarlatanii vicleni, dar totuşi proşti şi infatuaţi, tot felul de pungaşi şi hoţi de rând,
intelectuali declasaţi şi perverşi, retori fără scrupule, matroane desfrânate şi preotese destrăbălate,
curtezane şi proxeneţi de meserie, colindă prin case elegante, însă şi prin şcoli, prin taverne,
hanuri, târguri şi pinacoteci, anticipând experienţele personajelor din romanele picareşti. Viciile se
concentrează în Crotona, unde locuieşte Circe, o matroană perversă, vânători de testamente, care
copleşesc cu atenţii pe bogătaşii celebatari. Dar Roma însăşi se travesteşte în această Crotona,
despre care Petronius declară că a constituit odinioară primul oraş al Italiei. Petronius notează de
asemenea impasul economic care atinsese unele oraşe din sudul Italiei, slăbiciunile administraţiilor
urbane şi venalitatea administraţilor, mai cu seamă a judecătorilor. Romancierul consemnează de
asemenea corupţia care bântuia în rândurile clerului mărunt. Implicaţiile politice sunt însă foarte
limitate : Satyriconul nu constituie un roman al curţii lui Nero, ci cel mult unul destinat să amuze
această curte. Nu este imposibil ca unele gesturi ale lui Trimalchio să persifleze pe Pallas,
puternicul libert al lui Claudiu. Romancierul înregistrează de asemenea efortul grotesc al familiilor
fruntaşe din Italia şi din provincii de a mima viaţa rafinată dusă de aristocraţia din Roma. Pe de
altă parte, clasele sociale de condiţie modestă şi lumea interlopă apar frecvent în roman. Petronius
notează prin excelenţă viciile mărunte care bântuiesc în rândurile aşa numitei plebe hula :
aviditatea de bani şi de plăceri, şiretenia perversă. Asemenea mărci sunt atribuite marinarilor,
prostituatelor, soldaţilor, preoteselor, ţăranilor. La rândul lor, sclavii aleargau tot timpul supuşi
capriciilor stăpânilor şi şefilor lor, Petronius consemnează în treacăt ierarhizarea sclavilor, marile
diferenţe între masa acestora şi şefii lor, de asemenea de condiţie servilă. Intendentul, din casa lui
Trimalchio, se laudă că are clienţi, poartă haine spălate numai odată şi dispreţuieşte sclavii de rând.
Un uriaş mecanism sociologic se constituie în roman, omolog, dar nu identic, celui real. Acest
mecanism este unitar, aparent închis şi în acelaşi timp deschis spre realitatea socială.
Există, în privinţa observaţiei sociale, două excepţii parţiale accensiunea liberţilor şi
situaţia din şcolile de retorică. Dealtfel liberţii şi intelectualii declasaţi reprezintă tipurile sociale
cele mai clar degajate în roman. Trimalchio însuşi întruneşte mărcile semnificative pentru un libert
asiatic îmbogăţit. Cariera sa prezintă un interes deosebit : din tânăr sclav, Trimalchio ajunge mare
proprietar de pământ şi cămătar. Eleocventă apare şi ascensiunea Fortunatei, soţia acestuia : din
sclavă săracă a devenit nevasta lui Trimalchio, totdeauna vigilentă, gata să controleze totul.

6
 De asemenea Petronius releva viaţa intelectualilor declasaţi în aspectele ei multiple.
Problemele culturii, discuţiile din şcolile de retorică, sunt de altfel amplu prezentate : personajele
romanului afirmă decadenţa elocinţei, picturii, filosofiei, poeziei. Asemenea opinii sunt emise de
personaje caricaturale, îndeosebi în primele 5 capitole conservate şi într-o parodie de controversă
retorică. Dar predomină argumentele de bun simţ. Reprobarea închistării în locuri comune, a
ruperii de viaţă, a educaţiei prea rapide, unilaterale, şi a dilatării exagerate a tonului. Encolpius
compară dealtfel arta din alambicurile retorilor cu cea a bucătarilor, sofisticată, ruptă de viaţă.9
Petronius e artist până în vârful unghiilor : chiar când îi face să vorbească pe vulgarii
liberţi, cu un scrupul aproape ştiinţific, se simte omul de gust care savurează fiecare cuvânt. De
obicei povestirea înaintează, tăiată, limpede, evocatoare, fără nimic din exagerarea sau din căldura
unui Persius sau unui Iuvenal. E stilul unui clasic eliberat de orice stânjenire, al unui om născut să
fie povestitor. Parcă ar fi stilul lui Voltaire, dar mai pitoresc.
Fără îndoială, Satyriconul alcătuieşte unul dintre cele mai bune romane care s-au scris
vreodată. Petroniu străluceşte prin coerenţă de profunzime, prin talent excepţional, prin invenţie
,,epică’’ extraordinară, prin performanţe narative fascinante. În pofida diversităţii evenimentelor,
generate de intriga, şi a mijloacelor de expresie, Petroniu a eleborat o structură de ansamblu
unitară, de mare supleţe.
Literatura latină, prin varietatea şi contrastele sale, ne relevă preocupările gândirii romane,
mişcările cele mai fugitive ale unei sensibilităţi care pentru a se exprima a împrumutat genuri
literare şi un întreg material tehnic originare din teritoriile greceşti, dar care a ştiut de asemenea să
ajungă la creaţii originale, caracteristice civilizaţiei romane.

Bibliografie

9
E. Cizek, op.cit, 1982, p. 264-285.

7
 1. Bayet, J., Literatura latină, Editura Univers, Bucureşti, 1972.
2. Cizek, E., Istoria literaturii latine, Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucureşti, 1982.
3. Grimal, P., Civilizaţia romană, Editura Minerva, Vol. I, Bucureşti, 1973.
4. Grimal, P., Literatura latina, Editura Teora, Bucureşti, 1997.
5. Nichita, M., Istoria literaturii latine îm perioada Principatului, Editura
Universitatea Bucureşti, Bucureşti, 1982.
6. Petronius, C., Satyricon, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1957.
7. Stati, P., Satirici şi epigramişti latini, Editura Pentru Literatura
Universală, Bucureşti, 1967.

Dîrzu Anca, Grupa A.