Sunteți pe pagina 1din 6

Quintus Horatius Flaccus

1.Contextul istoric: Inceputul Principatului (31a.Chr.-14a.Chr.).

2.Contextul literar: perioada clasica-augustana.

3.Repere biografice:

•S-a nascut la Venusia, intr-o localitate din sudul Italiei, la 8 decembrei, 65 a.Chr., intr-o familie
modesta, cu o conditie materiala satisfacatoare, tatal sau fiind libert al gintei Horatia

•45 a.Chr. pleaca la Atena sa-si desavarseasca studiile intelectuale si filozofice, intrand in randul
simpatizantilor lui Brutus,

•in 42 a.Chr. este desemnat tribun militar in legiunile lui Butus, ca reprezentant republican, in
timpul luptei de la Phillipi;

•in 38 a.Chr., datorita prietenilor sai, Vergilius si Varius, devine protejat si fecventator al
cercului cultural al lui Maecena, care-l va sprijini pana la moartea sa, procurandu-i o vila in zona
sabina, loc de meditatie pentru poet;

•se stinge inainte de vreme, la 27 noiembrie, 8 a.Chr., probabil in urma unui atac cerebral, la
putin timp dupa moartea lui Maecena.

        

4.Opera:

1.17 epode,  (Epodon liber)lirico-satirice,  publicate in 30 a.Chr., in care sunt criticate virulent


moravurile decazute ale contemporanilor, practica vrajitoriei, lipsa de talent, avaritia,
parvenitismul si razboaiele civile; epodele denumesc o specie literara, scrisa in sistem iambic, in
care un vers mai scurt se succede altuia mai lung, in general, intr-un distih. Operele sale
dovedesc spirit modern prin virulenta satirica, persiflarea coroziva, depasind uneori sfera
actualitatii, erijandu-se in adevaruri generale si perene, cu substrat filozofic si ontologic.
Modelele literare ale acestor opere se identifica in lirica greaca a lui Arhiloh, adaptata insa
realitatilor romane, in scrierile lui Lucilius si Terentiu. Epoda a sasea este programatica, scrisa
sub forma parabolei cainelui credincios si a celui las, poetul declarandu-se explicit un exponent
al binelui. Limbajul epodelor este variat, alunecand de la virulenta si invectiva la un ton elegiac
sau chiar la un lirism incarcat de sensibilitate. Alterneaza , ca moduri de expunere, monologul cu
rugaciunea, invocatia, exortatia, blestemul, profetia, apostrofa dura. Predomina accentele clasice,
dar nu lipsesc notele expresionismului roman, de la a carui linie se va abate ulterior poetul,
refuzandu-l in mod expres.

2.Carmina, canturi,  scrise in patru carti, care contin ode civice, mitologico-religioase si morale,
poetice, bachice, consacrate Romei, istoriei, mitologiei si lui Augustus. Acestea reprezinta
apogeul creatiei sale, prin lirismul autentic si expresivitatea de mare rafinament poetic. Primele
trei carti au fost publicate in 23 a.Chr., ultimul volum de ode fiind scris mai tarziu, se pare ca la
cererea lui Augustus, in anii 19-17 a.Chr. poemul epilog al cartii a treia contine motivul
autoelogiului operei literare, motiv des intalnit in lirica latina, in care poetul isi declara eternitea
si victoria asupra mortii prin opera si prin amintirea lasata urmasilor: „Exegi monumentum aere
perennius//regalique situ pyramidum altius,//quod non imber edax, non Aquilo impotens//possit
diruere aut innumerabilis//annorum serie et fuga temporum//Non omnis moriar multaque pars
mei//vitabit Libitiniam: usque ego postera//crescam laude recens, dum Capitolium//scandet cum
tacita virgine Pontifex (…).” („Un monument naltat-am, care mai vesnic e decat arama//Si-atat
de inalt cu nu-s inalte nici piramidele regesti;// Pe el nici ploaia rozatoare, nici vant naprasnic nu-
l darama//Si nu il vor clinti nici anii ce nu poti sa ii socotesti//Cum trec in siruri nesfarsite cu
clipele ce fug mereu.//Nu voi muri intreg:din mine o parte, partea cea mai mare,//Va –nfrange
Moartea si, prin slava ce-mi vor nalta urmasii, eu//in orice veac la fel de tanar voi creste fara
incetare, //Cat timp Pontiful si Vestala pe Capitoliu s-or sui.”, v. Carm., 3,30, trad. N.I.Herescu).

Horatiu confera prin universul odelor sale o poezie plina de sensibilitate, care proclama
atitudinea contemplativa in fata vietii, bazata pe filozofia epicureica care pune accent pe linistea
sufleteasca, pe acel otium la care aspira multi lirici romani.

Tema trecerii ireversibile a timpului este predilecta in odele sale, iar in Carmina, II, 14, Horatiu
arata ca plangerile si ofrandele aduse zeilor sunt inutile in fata timpului nemilos si a legilor firii.
Intitulata Oda lui Postumus  aceasta concentreaza in subsatanta-i lirica motive si teme majore ale
liricii horatiene, cum ar fi: vanitas vanitatum (desertaciunea desertaciunilor), fortuna
labilis(soarta schimbatoare) si fugit tempus (timpul fuge). De aceea in alte ode acesta sustine
renuntarea de a-ti mai proiecta viitorul si trairea clipei prezente: „Scurteaza-ti dupa timp
speranta; rea, vremea trece cand vorbim.//Culege ziua cea de astazi. Ce va fi maine, noi nu stim”.
(Ode, I,11, Leuconei, 7-8, trad. de Th. Naum).

Epicureismul poetul este vizibil prin ideologia ontologica promovata: placerea regasita in calmul
vietii, respingerea angoasei extinctiei, respectul si iubirea acordata prietenilor, refugiul total in
clipa prezentului.

Pierre Grimal considera ca odele horatiene pot fi grupate in patru mari categorii, in functie de
sfera tematica abordata:

•ode consacrate iubirii, care reflecta experienta trairilor subiective, proiectate insa pe un fundal
filozofic general uman, cum ar fi surprinderea  timpului si  a destinului implacabil uman. Horatiu
canta si iubirea neangajata, libertina, a  cantaretelor din lira si a libertelor, in centrul acestor
figuri feminine detasandu-se frumoasa Chloe, care produce in sufletul poetului furtuni pasionale,
manii, ezitari si resemnari, efuziuni si reveniri toate transpuse in versuri de o cadenta
melodioasa, rafinate si incarcate de o vizibila sensibilitate.

• ode care surprind natura, nu in latura ei descriptiva, ci aceea creatoare de impresii si senzatii.
Peisajul horatian este o transcriere a emotiilor sale, existand o permanenta raportare a spatiului
exterior la cel al interioritatii poetice. Peisajele sale sunt rustice, cu animale care confera
tabloului imagini cinetice, populate de zeitati, nimfe, satiri, zei si alte simboluri mitice.
• ode dedicate intelepciunii , care promoveaza echilibrul si puterea ratiunii avand drept unic scop
fericirea umana. Ataraxia horatiana se obtine prin alegerea acelei fericite cai de mijloc, „aurea
mediocritas”, prin trairea clipei, luand partea frumoasa a vietii, iubirea si vinul jucand un rol
important in acest scop, deoarece elibereaza fiinta umana de angoase si anxietatii, generand
veselie. Acestea constituie primul nivel spre o viata fericita, care culmineaza prin atingerea
acelei stari de liniste meditativa asemanatoare scopenhaurienei Nirvana.

•ode adresate Cetatii, care dezbat probleme morale si eroice,, ponderea serioasa a vietii
constituind-o eroismul cetatenesc, materializat in curaj, temperanta, bune moravuri, respect
pentru vechile valori si traditie, prudensa, patriotism si pietate. 

    Dintre ele se distinge imnul Carmen saeculare (17 a.Chr.), scris cu ocazia sarbatorilor seculare
organizate de Augustus. Poetul glorifica mai mult politica augustana decat personalitatea
acestuia, sprijinindu-i politica de impunere a vechilor valori etice, pierdute de prezentul
decadent. Poemul  este alcatuit din 76 de versuri, respectand metodologia de organizare a acestor
jocuri. Poemul contine invocatii adresate zeilor, distingandu-se figura lui Febus-Apollo si a
Dianei, precum si elogii aduse Romei, poetul cerand zeilor bune moravuri pentru aceasta, putere
perpetua, protectia tinerilo, indeosebi a celui nascut din sangele Venerei, Augustus.

3.         Sermones-conversatii, satire, doua carti de satire variate, in hexametru dactilic,

      reprtizate in functie de tema abordata, in anecdotice, literare, morale,


autobiografice,               alcatuite cu scopul de a indrepta vicii ca avaritia, lacomia, invidia,
parvenitismul, ambitia, etc. Prima carte a aparut in 35 sau 34 a.Chr. si contine zece poeme, a
doua inglobeaza opt sature, fiind scrisa in 30 a.Chr.

  Poetul considera ca aceste vicii sunt generatoare de suferinta si nefericire. Ca si in odele


sale,     se promoveaza filozofia epicureica, cumpatarea  acel otium, dupa cum atesta Satira 6 a
primei carti: „Si-asa traiesc in tihna si multumit, departe// De toata-amaraciunea marilor desarte”.
(I,6,, vv. 173-174, trad. de Al. Hodos si Th. Mainescu). Utilizare unor procedee stilistice ca
enumeratiile, conversatia exclamativa, interogatiile retorice intensifica valoarea dramatica si
virulenta a satirei.

Horatiu considera ca aceste satire sunt „convorbiri bionic”, declarandu-si explicit modelul grec,si
anume cinicul Bion din Borysthene, din a doua jumatate a secolului al  IV-lea a.Chr., care alaturi
de alti filozofi a transformat diatriba in specie literara autonoma. Fara indoliaa ca opera sa a
suferit si influentele scritorilor latini de sature, cum ar fi Lucilius sau chiar Ennius.

Horatiu se declara adeptul ironiei fine, refuzand „veninul sepiei”, o critica mult prea vehementa
si virulenta, reclamand o limba cizelata, o ironie fina sau chiar o autoironie, un umor dezinvolt,
plin de savoare, gluma lui putand lua forme ludice , cu scopuri moralizatoare si etice.

4.Episulae-scrisori: carti in hexametru dactilic de episulae cu problematica filozofica, morala,


literara, printre care se remarca  Epistula ad Pisones, numita de timpuriu si ars poetica, prin
faptul ca aceasta expune idei referitoare la problematica artei literare, sub forma unei conversatii
cu Pisonii. Desi aceasta opera a fost inclusa in cartea a doua a epistolelor, in manuscrise apare ca
opera independenta, posibil o a treia carte nedefinitivata, un mic tratat de estetica normativa
clasica. Horatiu cere scriitorilor sa practice o poezie coerenta, supusa normelor unei singure
specii literare, repartizata in structuri adaptate intregului, cu o materie atent selectata, coerenta,
cu o scriitura care sa vadeasca simplitatea expresiei. De asemenea, renuntand la ideile anterioare,
preconizeaza o arta bazata pe imitatia servila a realitatii, pentru a imbina utilul cu
placutul,finalitatea cu delectarea.arta este declarata drept produsul imbinarii talentului
„ingenium”  cu mestesugul „ars”, o imbinaare de „slova de foc” si „slova faurita”, cum va relua
mult mai tarziu poetul Tudor Arghezi. Teoreticianul poet admite si fictiunea, dar o supune regulii
verosimilitatii, proliferate mai tarziu in teoria literara, si din acest punct de vedere Horatiu este
un adevarat precursor. Originalitatea este considerata drept un produs al expresiei si elaborarii,
mai mult decat al inventiei, stilul primand in fata  schemei anecdotice.  Hotaratiu pune in discutie
si operele dramatice, evidentiind dificultatile de ordin creativ, caracterele urmand a fi imuabile,
cu o psihologie normala a conditiei umane si divine, structura acestor operesa fie bine delimitata
in compartimente, cu un deznodamant firesc, cu o repartitie a materiei dramatice in cinci acte.
Rezulta cultul horatian pentru legile  simetriei, ale sobrietatii si strictetii clasicizante.

      Epistolografia, ca specie literara in proza, a fost impusa in literatura latina de Cicero,       iar


Horatiu este considerat intemeietorul acestei subspecii in versuri, cu toate ca poetul nu-si
denumeste aceste opere epistulae, ci sermones.

Epistolele horatiene au fost alcatuite dupa 29 a.Chr., fiind repartizate  in doua carti:

•Prima carte contine 20 de epistole, fiind scoasa in 20 a.Chr.

•A doua carte include doar doua epistole de mari dimensiuni, de peste 200 versuri.

      Aceste epistole pot fi considerate un tratat de morala si filozofie epicureica, poetul reluand
ideea  trairii clipei prezentului ca decupaj din cartea vietii, ca traire ataractica a vietii, refugiul in
natura, identificata cu mediul rural.

Aceste opere reflecta insa si unele optiuni si ideologii literare umaniste, Horatiu crezand sincer in
puterea de vindecare prin arta, in virtutile sale curative in plan moral si sufletesc, erijandu-se
uneori in adevarat exeget si sociolog literar. Aici isi releva modele literare preferate, ca Safo si
Alceu, pentru ode, Arhiloh, pentru epode, declarandu-se precursor in unele domenii literare, fiind
cel care a introdus tiparele odei in Italia si ar fi creat specia epodei romane. Opera sa critica
demagogia, orgoliul exacerbat, mediocritatea, diletantismul, lipsa de sinceritate in arta, alcatuind
mici tratate de istorie a literaturii latine si elenice. Este mentionata petenta latinilor spre genul
comediei, aminteste de contributiile literare ale lui Livius Andronicus, Naevius, Ennius, Plaut,
Terentiu, Caecilius, Afranius, Accius si Pacuvius. Sunt mentionati drept demne modele Homer,
Eschil si Sofocle, evidentiind forta si rafinamentul operelor grecesti, puterea de sugestie,
persuasiunea mesajului, stralucirea faptelor. Horatiu pledeaza pentru o estetica clasicizanta,
pentru o poezie angajata, pentru o scriere devodata Cetatii.

Statutul generic (sau arhitextual) al satirei nu e tocmai usor de stabilit. Romanii au preluat
sistemul genurilor din literatura greaca, unde acesta fusese destul de strict codificat. Dar satira ca
specie e in intregime o creatie romana; chiar aceasta revendicare (Quintilian – „satura tota nostra
est”) constituie o exceptie in raport cu natura „secunda”, de palimpsest, a celorlalte genuri si
specii, care au obligatoriu un arhetip grecesc. Nu inseamna ca literatura elina nu a cunoscut
echivalentul (macar aproximativ) al modului satiric. Iambii si intr-o anumita masura epodele
indeplineau acest rol, prin continutul lor polemic sau de invectiva. Dar specia autonoma
numita satura  sau satira ramane o contributie romana exclusiva, configurata cumva in marginea
si prin interferenta genurilor canonice; tipic sau specific romana si pentru ca reflecta spiritul
sau ethos-ul roman (asa cum il percepeau romanii insisi): propensiunea spre sarcasm si ironie
(Italum acetum), disponibilitatea moralizatoare, de evaluare critica a comportamentelor, vocatia
pedagogica si reformatoare, pragmatismul si realismul, credinta in eficacitatea discursului literar,
in functia lui persuasiv-modelatoare.

Poetica satirei e mult mai libera, mai nedeterminata decat a celorlalte specii, guvernate de
reguli, norme, prohibitii, constrangeri formale si de continut. Se poate vorbi, prin urmare, ca si in
cazul romanului, mai putin de o poetica explicita si mai degraba de una implicita; o poetica
exista insa, oricum, oricat de amestecata, de hibrida si compozita ar fi aceasta specie bazata pe
bricolaj (o etimologie a termenului e chiar „amestecul”, satura lanx desemnand un ghiveci, o
salata cu multe ingrediente). Afinitatea discursului satiric cu cel romanesc e de fapt substantiala.
Prin versiunea ei menippee, satira a constituit una din sursele romanescului, dupa cum au
argumentat in studiile lor Mihail Bahtin si Julia Kristeva. In plus, romanul realist modern pare a
fi asimilat si functia de deconstructie ironica a ideologiilor si de prezentare critica a moravurilor
unei epoci - care a caracterizat altadata formula satirei. Structural, specia ramane digresiva,
asociativa, deschisa tuturor modurilor de expunere si de enuntare: narativ, dramatic, liric.
Tributara retoricii dar si mimilor, farsei sau diatribei filosofice populare, o satira poate include
mici scenete, relatari autobiografice, exempla istorice, mitologice, portrete grotesti, personificari
ale viciului (purtand de cele mai multe ori nume fictive sau generice), formulari aforistice, locuri
sententioase citate din vulgata filosofica, interpelari, apostrofe, exortatii, o panoplie de strategii
retorice si topoi pe care fiecare satirist le invoca in functie de o ars combinatoria particulara.

In satira II, 5, Horatiu atrage atentia asupra degenerarii relatiilor sociale din Roma vremii
prin aparitia unei adevarate “profesii”, aceea de captator sau vanator de testamente.           E
evident ca Horatiu nu urmareste sa ridiculizeze aici imaginarul, stilul sau valorile promovate de
epos, desi initierea realizata de Tiresias este un mic manual al captatorului, presarat de exortatii
cinice. Dupa ce a ascultat profetia in legatura cu propria intoarcere in Ithaca si aventurile pana la
sfarsitul vietii (cf. Homer), Ulise vrea sa afle cum isi poate recupera averea cheltuita de petitori.
In chip de justificare a acestei ingrijorari, Ulise emite o judecata emblematica pentru o societate
care traverseaza o criza a valorilor: “et genus et virtus, nisi cum re, vilior alga est.” Raspunsul lui
Tiresias cuprinde mai multe scenarii ipotetice si tot atatea strategii de seductie utile
oportunistului: Ulise va trimite sturzi si trufandale unui batran bogat, “domino sene”, in procese
il va favoriza pe bogatasul fara urmasi,  chiar daca este “improbus”, necinstit. Captatorul o sa i se
adreseze victimei afectuos, pe numele mic, Quintus sau Publius, o sa se arate ingrijorat de
sanatatea lui, si mai ales n-o sa fie zgarcit cu flatarile, cu adulatia ipocrita (competenta a
parazitului in comedie), ba chiar, suprema servitute si suprem stoicism, ii va lauda batranului
versurile slabe, daca acesta are si veleitati literare. Horatius ofera o motivatie diferita de cea
traditionala pentru fidelitatea Penelopei, motivatie cu efect demitizant si misogina in atitudine
Macro-figura si macro-strategia textului horatian este ironia,  “figura de gandire si de
elocutie” in retorica traditionala, metalogism in neoretorica; aceasta presupune in acelasi timp o
inversiune semantica (antifraza este cazul limita, forma radicala a ironiei) si o evaluare
pragmatica, de obicei negativa, depreciativa. Dimensiunea ilocutionara a ironiei se traduce intr-o
agresivitate manifestata in grade diferite si mai implica si o dedublare a locutorului ironist, care
isi compune o persona, enunta cu o voce straina, prefacuta, mimeaza un idiolect sau un sociolect,
sau simuleaza acordul cu o atitudine /mentalitate pe care urmareste de fapt sa o infirme, sa o
discrediteze.

Putem identifica doua tipuri de retorica ironica in  texte: o ironie benigna, la adresa
eroilor homerici, si o ironie coroziva, corectiva, la adresa referentialului social roman care
constituie obiectul satirei. Norma morala este de altfel protejata de “capcanele ironiei” prin
insertia unor anecdote care ilustreaza motivul pacalitorului pacalit: Nasica isi da fata batranului
Coranus sperand sa incaseze o mostenire considerabila. Dar cand socrul insista ca ginerele sa
citeasca testamentul, acesta afla ca ii lasase doar lacrimile. O batrana din Theba lasase prin
testament ca mostenitorul sa-i poarte pe umerii goi trupul uns cu ulei, ca “macar moarta sa o
scape din maini dupa ce in viata o tinuse atat de strans.”