METODA DEMONSTRAŢIEI

Numele acestei metode este legat verbul latin demonstro-demonstrare, cu sensul de a

arăta, a înfăţişa (el are şi sensul de a dovedi, dar care nu intră în discuţie aici).

Demonstraţia este încadrată în categoria metodelor intuitive şi definită ca metodă

de predare–învăţare, în cadrul căreia mesajul de transmis către elev se cuprinde într-un
obiect concret, o acţiune concretă sau substitutele lor; după gradul de angajare a elevului,
poate fi considerată metodă expozitivă (când se combină cu expunerea), sau ca
metodă activă (când se combină cu conversaţia sau presupune activitatea elevului în paralel
cu a profesorului, de pildă, în cadrul unora dintre experienţele de laborator).

Demonstraţia didactică constă în prezentarea unor obiecte, fenomene, substitute ale

acestora sau în executarea unor acţiuni de încorporat de către elevi, în scopul asigurării unui
suport concret - senzorial, care va facilita cunoaşterea unor aspecte ale realităţii sau reproducerea
unor acţiuni ce stau la baza unor comportamente de ordin practic, profesional etc.

A demonstra înseamnă a arăta, a prezenta obiecte, procese, acţiuni - reale sau artificiale
- în vederea inducerii teoretice la elevi a unor proprietăţi, constante, legităţi care constituie
elemente fundamentale ale cunoaşterii.

Demonstraţia este prezentă într-o formă sau alta, în toate materiile de învăţământ. Dacă
vom separa, însă, disciplinele şcolare, pe anumite categorii, o vom găsi mai frecvent utilizată
fie în cele care explorează direct o realitate concretă (ştiinţele naturale, geografia fizică, fizica,
chimia), fie în cele care pun pe primul plan un anume aspect executoriu (disciplinele de educaţie
fizică, estetică, tehnico-practică) şi mai puţin frecventă în celelalte categorii (ştiinţele umaniste).
Este însă o certitudine că ea nu lipseşte cu desăvârşire din nici una dintre aceste categorii de
materii şcolare, fiecare incluzând o parte (oricât de mică) de conţinuturi, a căror predare să se
realizeze prin “arătare” directă de către educator. Demonstraţia didactică nu se identifică în nici
un caz cu demonstrarea deductivă, teoretică, utilizată de pilda, la matematică. La baza
demonstraţiei se află un suport material (natural, figurativ sau simbolic), de la care se pleacă şi se
construiesc reprezentări, constatări, interpretări. De exemplu: hărţi, planşe, glob etc.

Şi limbajul se poate constitui în suport al demonstraţiei, în măsura în care un nivel mai

„concret" al acestuia potenţează explicitări mult mai abstracte. De pildă, un limbaj abundent în
imagini şi reprezentări constituie un bun prag pentru trecerea la formularea unor idei şi
interpretări mai generale şi mai abstracte.

Demonstraţia sprijină procesul cunoaşterii atât pe traiectul deductiv, prin materializarea şi

concretizarea unor idei în construcţii ideatice de ordin inferior (sub aspectul abstractizării), dar şi
pe traiectul inductiv, prin conceptualizarea şi „desprinderea" de realitate, prin decantarea unor
cadre idealizate de operare, ce garantează pătrunderea şi explicarea mai nuanţată şi mai adâncă a
realităţii.

În funcţie de materialul intuitiv avut la dispoziţie, se pot defini mai multe tipuri de
demonstraţii. Prin demonstraţie se asigură un suport concret senzorial în activitatea de
cunoaştere, intuirea realităţii de către elevi fiind dirijată prin cuvântul cadrului didactic. Metoda
de învăţământ are deci un caracter intuitiv, ceea ce o delimitează de demonstraţia logică, bazată
pe raţionamente.

Astfel, Ioan Cerghit (1980) identifică:

1. demonstraţia pe viu a unor obiecte şi fenomene sau acţiuni, în starea lor naturală de existenţă
şi manifestare (experimentul de laborator, demonstraţia operaţiilor motrice, a unor
comportamente)

2. demonstraţia figurativă (cu ajutorul reprezentărilor grafice)

3. demonstraţia cu ajutorul desenului la tablă

4. demonstraţia cu ajutorul modelelor (fizice, grafice)

5. demonstraţia cu ajutorul imaginilor audio - vizuale (proiecţii fixe şi dinamice, secvenţe

televizate)

6. demonstraţia prin exemple etc.

 Spre deosebire de descoperire, care are un rol inventiv, demonstraţia are un caracter
ilustrativ, conducând la reproducerea, oarecum pasivă, a unor acţiuni sau la asimilarea unor
cunosţinte pe baza unor surse intuitive.

În funcţie de materialul demonstrativ utilizat, metoda poate îmbrăca diferite forme:

1. demonstraţia cu ajutorul obiectelor naturale, întâlnită în special la ştiinţele naturii;

2. demonstraţia cu ajutorul obiectelor tehnice (dispozitive, aparate, utilaje) folosite la disciplinele

tehnice în vederea înţelegerii structurii, principiilor funcţionale sau utilizare a obiectelor tehnice;

3. demonstraţia cu ajutorul materialelor grafice (planşe, hărţi, diagrame etc.);

4. demonstraţia cu ajutorul mijloacelor audio vizuale (filme, diapozitive etc.);

5. demonstraţia cu ajutorul desenului didactic, executat de cadrul didactic la tablă;

6. demonstrarea acţiunilor de executat, în situaţiile în care se urmăreşte învăţarea unor deprinderi

(desen tehnic, educaţie fizică etc.).

Demonstraţia cu obiecte - caracteristica ei este aceea că  sursa principală a informaţiei

elevului constă dintr-un obiect natural (roci, seminţe, plante, substanţe chimice etc.), iar pe cât
este posibil încadrate în contextul lor de existenţă (de pildă, plantele sau unele animale de
laborator). Ca o alternativă plauzibilă, în aceeaşi categorie s-ar putea încadra acele mijloace de
demonstraţie oarecum artificializate, constând din insectare, plante presate, animale împăiate,
pregătite doar pentru intuire exterioară, ele reprezentând ipostaze cvasiidentice cu cele vii.

Avantajul formei de demonstraţie este că imprimă învăţării o notă deosebit de

convingătoare, dată fiind evidenţa faptelor constatate de elevi în acest fel. Ea este modul în care
se pun în valoare mai ales două dintre principiile didactice, în măsură egală: principiul intuiţiei şi
principiul legăturii dintre teorie şi practică. Elevul nu mai are nevoie de alte mijloace
intermediare, aşadar putând investiga direct realitatea compusă din faptele unui domeniu sau
altul. De asemenea, are posibilitatea să-şi aplice propriile cunoştinţe teoretice, constând din
principii, reguli, determinări cauzale, direct în realitatea “palpabilă” a acestor obiecte şi
fenomene.