Dorin Popescu și Tezaurul dacic de la Sâncrăieni

Cupele de la Sâncrăieni, prin complexul lor ornament, nu îşi află similitudini în cadrul
obiectelor de artă antică ieşite din ateliere de obiecte de lux, situate în mediul etnic greco-roman,
celtic sau sarmato-persan. În schimb, sunt prezente motive geometrice sau vegetale în cadrul
altor categorii de obiecte getice orientale, ca de exemplu cuiele-discuri de la Grădiştea
Muncelului – pe locul fostei capitale a statului getic condus de Decebal, Sarmisegetuza – pe mai
multe fragmente de vase din lut ce poartă un decor realizat în culori, precum şi pe o serie de
unelte din fier (îndeosebi cleşti).

Aceste detalii ornamentale comune artei getice, în general, şi proprii grupului de cupe cu
picior din cadrul tezaurului de la Sîncrăieni, pledează ferm pentru atribuirea lui civilizaţiei
clasice a poporului getic a cărei perioadă de maximă înflorire corespunde perioadei secolului I
î.Hr.

Figura 1. : Cupă cu picior de la Sâncrăieni (foto Mihai Gramatopol)

Întregul tezaur este marcat de o notă de arhaism și are legături clare cu cel de la Surcea,
din a doua jumătate a secolului I î.Hr.. Iar spre a aduce lămuriri în acest sens este necesară
prezentarea pe scurt a unor trăsături ale acestui tezaur. Astfel tezaurul de la Surcea, din jud.
Covasna, este alcătuit din unelte din argint.

După unele detalii și după asemănarea cu unele elemente ale tezaurului de la Sâncrăieni, par să fi
folosit ca baze pentru picioare de cupă. Astfel tezaurul dă indicații prețioase despre legăturile
dintre argintarii geți din Ardeal și geții din Moesia, cât și despre felul cum unele modele sudice
au fost înțelese și reluate în Geția.

Prin compoziția sa, se constată că tezaurul se constituie într-un serviciu de ceremonii și

de parură al unei căpetenii militare locale din a doua jumătate a secolului I î.Hr. – prima jumătate
a secolului I d.Hr. Cert e faptul că în istoria argintului getic, acest tezaur ocupă un loc important,
deși nu a fost îndeajuns studiat și s-au scris relativ puține texte în jurul lui. Dar acesta poate fi un
lucru bun, căci lasă loc unor noi cercetări care să aducă la lumină alte secrete ale geților.

Figura 2. : Cupă cu picior de la Sîncrăieni

O dată cu înaintarea legiunilor romane în Balcani şi cu slăbirea economiei elenistice, argintul

pentru baterea monedelor – procurat din sudul Peninsulei Balcanice – a scăzut cantitativ. Aceasta
are drept urmare faptul că, pe de o parte, ultimele monede getice au sâmburele din bronz şi doar
o pojghiţă exterioară de argint, iar, pe de altă parte, tezaurizarea puţinului argint încetează de a se
face prin monede, ci sub formă de vase.
Cele două monede descoperite împreună cu vasele de la Sâncrăieni arată care era sursa argintului
– Peninsula Balcanică. Vasele înseşi, ca şi multitudinea de mărunte tezaure descoperite pe
întreaga arie getică, vădesc noua formă sub care va fi acumulat metalul tradiţional al economiei
de schimb în lumea egeică şi getică.

Una din caracteristicile tezaurelor monetare getice ca şi ale celor celtice (aşa-numitele tezaure
”barbare”) este numărul mic al pieselor din care sunt compuse. De cele mai multe ori, ele conţin
câteva zeci de monede; doar în câteva cazuri s-au descoperit sute de piese la un loc.

Fiind în număr restrâns, monedele getice sunt în mod firesc rare şi, ca atare, valoroase şi căutate
de colecţionari. Această raritate a avut însă de-a lungul timpului şi repercusiuni negative, în
sensul că numeroase descoperiri au fost dispersate îndată după găsirea lor, monedele trecând
dintr-o colecţie în alta, ceea ce a dus la pierderea informaţiilor privitoare la locul unde au fost
descoperite, mărimea şi structura tipologică a tezaurului din care făceau parte iniţial.