I. Epoca regală şi republicană (sec. VIII-I a. Chr.

Obiective
Cursul îşi propune transmiterea cunoştiinţelor de bază (încadrare cronologică, definiri
conceptuale, trăsături generale) ale evoluţiei spaţiului laţial unde se va dezvolta cetatea
romanilor, sub aspectele: economico-social, politico-militar, cultural-religios. Prin urmare
avem în vedere:
-identificarea principalelor categorii de izvoare pe baza cărora se poate studia istoria Romei
de la primele secole de existenţă la finele sec. I a. Chr.;
-compararea ponderii influenţelor etrusce şi greceşti asupra dezvoltării cetăţii celor şapte
coline,
-definirea concepţiei romane despre stat, despre statutul de cetăţean, analizarea
principalelor instituţii regale şi republicane.
-analiza caracterului procesual şi complex al cuceririlor romane, identificarea cauzelor
generale şi specifice ale conflictelor militare pe care Roma le-a purtat timp de cca. cinci
secole, precum şi identificarea consecinţelor multiple ale acestor campanii.

A. Periodizare şi surse.
B. Protoistoria şi istoria arhaică a Italiei-aspecte generale. Epoca regală a Romei
B.1. Protoistoria şi istoria arhaică a Italiei-aspecte generale
B.2. Epoca regală a Romei
C. Epoca republicană
C.1.Structuri economice şi sociale ale Romei republicane.
C.2.Instituţii republicane
C.3.1.Expansiunea romană- caracterizare generală, etape şi consecinţe
C.3.2.Principalele conflicte militare
3.2.1 Cucerirea Italiei
3.2.2.Cucerirea bazinului vest-mediteraneean
3.2.3.Cucerirea bazinului est-mediteraneean
3.2.4.Alte conflicte
C.3.3. Consecinţele expansiunii circum-mediteraneene a Romei

A. Periodizare
Proto-istoria Romei-cultura Laţială cu două etape importante: faza Protovillanova (sfârşitul
epocii bronzului-începutul epocii fierului: cca 1000-900 a. Chr.) şi faza Villanova
(începutul epocii fierului: din cca. 900 a. Chr.)
Epoca arhaică-regală (organizarea urban-statală): 754/3 a. Chr.-509/6 a. Chr.
Epoca republicană: 509/6 a. Chr-27 a. Chr.
Epoca imperială: Principatul: 27 a. Chr.-284 p. Chr. şi Antichitatea Târzie: 284-476.
Sursele istorice. Studierea îndelungatei perioade cuprinse între începuturile epocii
fierului în Latium (şi-n Italia) şi ascensiunea primului împărat al Romei (Imperator Caesar
Augustus-27 a.Chr.) se bazează pe o mare cantitate de informaţie arheologică, fiind chiar
principala categorie de izvoare, mai cu seamă pentru prima parte a acestei perioade, pe de o
parte, iar, pe de altă parte, pe o sumă de izvoare scrise, care nu urcă mai devreme de secolul
al III-lea a. Chr. În ultima categorie se disting lucrările unor autori de expresie greacă,
precum: Timaios din Tauromenium-Sicilia (sec. IV-III a. Chr.), Q. Fabius Pictor (sfârşitul
sec. al III-lea a. Chr.), Polybios din Megalopolis (sec. al II-lea a. Chr.), Dionysios din
Halicarnas şi Diodor din Sicilia (sfîrşitul sec. I a. Chr.), Plutarh din Cheroneea (sec. I-II p.
Chr.), Appian din Alexandria (sec. al II-lea p. Chr.) dar şi ale unor autori de limbă latină,
ca: Cn. Naevius (sec. al III-lea a. Chr.), M. Porcius Cato- numit şi Cato Maior sau Cato
Cenzorul (sec. III-II a. Chr.), C. Sallustius Crispus, C. Iulius Caesar, M. Tullius Cicero
(sec. I. a. Chr.), T. Livius (sfîrşitul sec. I a. Chr.- începutul sec I p. Chr.). La aceste texte
istorico-literare se pot adăuga, printre altele, operele de teatru ale lui T. Maccius Plautus
sau P.Terentius Afer (sec. III-II a. Chr), cele ale poeţilor din ultimul secol precreştin: P.
Vergilius Maro, Q. Horatius Flaccus, P. Ovidius Naso, fragmentele din opera de anticar a
lui M. Terentius Varro (sec. II-I a. Chr), precum şi texte juridice redactate în epoca
imperială care au recuperat legislaţia timpurie a Romei sau rezumate ale surselor mai sus
menţionate redactate în epoca imperială. Aspectul tardiv al redactării izvoarelor scrise
generează o consistentă dificultate în încercarea de reconstituire a începuturilor istoriei
Romei, ceea ce impune o atentă coroborare a informaţiei arheologice cu informaţia scrisă.
De asemenea se cuvine precizat faptul că informaţia epigrafică este extrem de modestă
pentru aceste secole (printre altele, CIL, vol. I, II, VI,ed. Th. Mommsen, începând cu 1863;
A. Degrassi, ILLRP, 1957-1991).

B. 1.Protoistoria şi istoria arhaică a Italiei-aspecte generale.

Stabilirea în Italia a primilor vorbitori de limbi indo-europene (din categoria cărora
fac parte şi latinii) care au înaintat în peninsulă pe direcţia principală nord-sud este de
plasat în epoca bronzului. Aceasta din urmă este caracterizată printr-o mare uniformitate
culturală judecând după ceramica cu incizii geometrice (prezentă în toată Italia) şi marea
varietate de artefacte (unelte din bronz şi arme). Aşezările din această arie culturală (numită
şi cultura apeninică) sunt în general de mici dimensiuni, amplasate în zonele montane şi au
aspect sedentar, agrar-pastoral, cum apar în sudul Etruriei, în Apulia şi Latium. Cercetările
recenteînclină spre afirmarea caracterului sedentar al acestor sate de mici dimensiuni, care
practicau păstoritul transhumant. Sporadicele descoperiri de ceramică apeninică din zona
de mai târziu a Romei mărturisesc o slabă locuire a regiunii colinare, poate chiar deloc. Cu
bronzul târziu întreaga peninsulă italică va cunoaşte importante modificări decelabile la
nivelul ceramicii, la nivelul potenţialului demografic- semnul creşterii numerice a
populaţiei fiind amplificarea dimensiunilor asezărilor umane cu implicaţii în ceea ce
priveşte activitatea agrară-sugerate de creşterea numărului de unelte descoperite; la nivelul
riturilor funerare-cremaţia înlocuieşte sau dublează înhumaţia, apar aşa numitele câmpuri
de urne- asemănătoare celor din centrul Europei (de unde şi susţinerea deplasării unor
grupuri de populaţie peste Alpi către Italia). Toate aceste modificări duc la apariţia
diferenţierilor culturale care se vor accentua în secolele următoare.
Epoca fierului (începând cu anii 1100-900 a. Chr) debutează, aşadar, cu o mare
varietate de aspecte culturale, a căror clasificare foloseşte drept criteriu fundamental
informaţia funerară. Astfel, se pot distinge două mari zone culturale, începând cu sec. al X-
lea: cea de înhumaţie (cu aspecte de continuitate din cultura apenină) şi cea de cremaţie
(specifică nordului Italiei şi zonelor joase de pe coasta tireniană (Etruria, Campania,
Latium, în mod excepţional în Picenum, la Ferno, în plină arie culturală de înhumaţie).
Prima zonă funerară, cea de înhumare a trupului defuncţilor, poate fi întâlnită în Campania
şi Calabria unde apar mormintele tip fosă, cu puternice influenţe dinspre coloniile greceşti;
în Apulia, caracterizată şi prin ceramică cu motive geometrice şi cu mânere, într-o mare
varietate de forme; în zona Piceniană (Adriatică), reprezentative fiind, în acest caz, stelele
de piatră cu scene de vânătoare şi de război. Ultimele două arii culturale sunt influenţate de
contactul cu ilirii. Abundenţa armelor din aceste morminte de înhumaţie denotă existenţa
unui segment social de vârf cu preocupări militare. Cât priveşte zona funerară în care există
obiceiul arderii defuncţilor, ea prezintă, la rândul ei, particularităţi: este vorba despre
cultura Golasecca (în nordul extrem al Italiei-Lombardia, Piemont- unde mormintele sunt
bogate în arme, armuri, car cu patru roţi-semn al unei elite aristocratice militare); cultura
Atestină (în nord-estul peninsulei-Padova, Vicenza, Este-cu morminte tip situle); în fine,
cea mai importantă cultură a fierului este cultura Villanova (numită astfel după aşezarea de
lângă Bologna cercetată încă din 1853, dar răspândită şi dincolo de valea fluviului Pad, în
Latium, Picenum, Campania, Etruria). Înmormântările din această ultimă zonă de cremaţie
se fac fie în urne bitronconice cu capac, aşezate sub lespezi, fie, ca în Latium (aspectul
Latial al c. Villanova) în urne tip colibă. În Etruria, cultura Villanova are trăsături distincte
faţă de perioada anterioară: multe dintre aşezările de epoca bronzului sunt părăsite,
înfiinţându-se altele noi, din care o bună parte au evoluat spre aşezări de tip urban în
secolele IX-VIII a. Chr.
Din punct de vedere etno-lingvistic situaţia peninsulei este extrem de complexă,
sursele antice vorbesc despre existenţa unor populaţii băştinaşe, anterioare sosirii primilor
colonişti greci, pe care unii autori greci îi numesc viteloi/italoi, ausoni, sicani/siculi (pentru
Sicilia). Înainte ca latina să se impună, devenind limba „oficială”, existau cca. 40 de limbi
sau dialecte pe care specialiştii le-au grupat în graiuri ne-indoeuropene (dialectul raetic, cel
luguric şi etrusca) şi graiuri indoeuropene. Ultimele cuprind aşa numitul grup vest italic,
mai timpuriu (latina, faliscaîn Latium, sicula-în Sicilia, veneta-în nord-estul peninsulei),
apoi grupul est-italic (incluzând toate dialectele osco-umbrice vorbite în Umbria, Samnium,
Lucania, Bruttium, Campania, Picenum, zona central-apeninică), celtica (răspândită pe o
arie largă între Pad-Alpi-Adriatica, încă din sec. VI-V a. Chr.); dialectul mesapic vorbit în
„tocul cizmei italice” (poate o ramură occidentală a ilirilor) şi greaca (mai consistent din
sec. al VIII-lea a. Chr., adusă de coloniştii greci stabiliţi în sudul Italiei şi în Sicilia).
Primele contacte ale populaţiilor din Italia cu civilizaţia grecilor urcă, însă, până la finele
epocii bronzului, când obiecte miceniene apar în Apulia, Sicilia sau centrul Italiei. Faptul
că aceste contacte au rămas în memoria colectivă este de necontestat chiar dacă tabloul
oferit de unele surse greceşti tardive le prezintă de o manieră mult amplificată. Dionysios
din Halicarnas, de exemplu, admite chiar o migrare a unui prim val de arcadieni, cu 17
generaţii anterior războiului troian (ceea ce ar însemna sec. al XVIII-lea a. Chr. când
izvoarele arheologice nu susţin o astfel de invazie dinspre Grecia spre Italia), urmată de alte
patru valuri de mişcări demografice (thesalieni, un al doilea val de arcadieni conduşi de
Evandru care ajung în Latium, apoi dorieni lăsaţi de Herakles pe Capitoliu, în fine, troienii
lui Aeneas). Trebuie subliniat că pătrunderea consistentă a grecilor în Italia (după sec. al
VIII-lea a. Chr.) şi a celţilor dinspre nord (începând cu veacurile VI-V a. Chr.) au dus la
mişcări demografice în interiorul peninsulei cu modificări ale hărţii lingvistice. De
asemenea, prezenţa ceramicii pictate în stil egeo-cipriot (în Sicilia), obiecte de factură
cretană şi orientală, pun în lumină vechimea relaţiilor acestor regiuni cu estul Mediteranei,
la care se poate adăuga şi cazul etrusc, popor căruia istoricii încă îi mai gândesc origini
orientale. Toate aceste aspecte atestă situarea Italiei în vasta arie de circulaţie demografică
încă din epoca bronzului şi continuată în epoca hallstatiană.
În ceea ce priveşte strict evoluţia istorică a Latium-ului, regiunea unde ulterior s-a
dezvoltat cetatea Romei, primele locuiri permanente datează din jurul anului 1000 a. Chr.
după cum o dovedesc câteva morminte de incineraţie din spaţiul viitorului for roman, din
zona M-ţilor Albani, din Lavinium, din ţinutul sabin (Palombara Sabina şi Campo Reatino),
aparţinând primei faze a aşa-numitei culturi Laţiale (faza protovillanova din Latium, cca
1000-900 a. Chr.). Simbolismul funerar descoperit aici este unul coerent, în sensul că
cenuşa defuncţilor este asociată cu instrumentar din viaţa cotidiană, ceea ce presupune
existenţa unor forme de organizare evoluată, deşi nu au fost identificate pentru această
perioadă locuinţe de suprafaţă. Mai bine documentată este faza următoare a culturii Laţiale,
cea corespunzătoarea începuturilor propriu-zise ale epocii Hallstat (cca. 900-700 a.Chr.), în
care materialul arheologic din zona Laţiumului mărturiseşte deopotrivă continuitatea faţă
de perioada anterioară dar şi o creştere demografică substanţială. În această perioadă se
dezvoltă aşezările de la Antemnae, Fidenae, Crustumerium, Tibur, Corniculum. Spre
exemplificare, reţinem cazul descoperirilor din anii ’70 ai secolului al XX-lea, efectuate în
marea necropolă de pe malul Lacului Castiglione- Osteria dell’Osa, unde coexistă ambele
rituri de înmormântare dar unde se poate urmări şi existenţa celor două faze de evoluţie.
Studiul acestor morminte a pus în evidenţă faptul că, în prima fază, incineraţia este folosită
selectiv-doar pentru un grup privilegiat de bărbaţi adulţi. Cum cremaţia presupune un efort
mai mare decât simpla îngropare a defunctului, datorită arderii corpului şi a artefactelor (nu
mai puţin de trei obiecte) care însoţesc urna funerară, s-a presupus că numai un grup cu un
anumit standard de viaţă îşi poate permite incinerarea şi depunerea acelor obiecte cu o
valoare socială specială. Şi aceasta deoarece printre obiectele asociate cu urnele funerare se
numără ceşti, boluri, farfurii, arme, de regulă lăncii şi săbii, subliniindu-se dubla calitate a
defunctului de războinic dar şi de conducător al unui grup domestic/clan (se mai pot adăuga
şi roluri sacerdotale din pricina prezenţei cuţitelor sacrificiale în unele morminte). Spre
deosebire de acestea, celelalte mormintele de înhumaţie de femei şi bărbaţi sunt mult mai
simple, mormintele de bărbaţi neavând arme. În acelaşi cimitir, în faza a doua a culturii
Laţiale dispare primul tip de morminte de incineraţie, cel mai probabil datorită simplificării
ritului de înmormântare. Acestei realităţi funerare îi corespunde o situaţie arheologică
particulară a aşezării, în sensul că la suprafaţă nimic din informaţia descoperită nu asigură
existenţa acelui grup privilegiat masculin, sau existenţa vreunei urme de stratificări sociale.
Locuinţele par a găzdui sedentar o populaţie agrar pastorală, care practică meşteşugul
casnic, împărţită în mici sate separatece se vor unifica spre finele celei de-a doua faze a
culturii Laţiale.
Zona colinară a Romei pare, începând cu ultima parte a secolului al IX-lea a. Chr.,
să cunoască o dezvoltare demografică mai semnificativă, centrul locuirii constituindu-l
colina Palatin. Trebuie făcută, însă, precizarea că dintre cele şapte coline (Palatin,
Capitoliu, Esquilin, Quirinal, Viminal, Caelius, Aventin), Aventinul şi Muntele Caelius nu
au fost cercetate din punct de vedere arheologic, iar ceea ce s-a reuşit să se studieze până în
acest moment nu oferă o imagine de ansamblu asupra întregii cetăţi romane din vremuri
arhaice. Materialul scos la iveală mărturiseşte existenţa unor mici comunităţi rurale care, la
cumpăna dintre secolele IX-VIII, par a fi pe cale să se unifice cu aşezarea cea mai veche de
pe Palatin, locuinţele având un inventar modest, fără urme de diferenţiere socială, cu
practicarea ambelor rituri de înmormântare. Spre finele secolului al VIII-lea a. Chr.,
comunităţile din Latium, deci şi cele din Roma, cunosc o serie de schimbări importante:
creşterea demografică este dublată de o stratificare socială importantă şi de o anume
organizare politică. Acestea sunt sugerate, într-o primă fază (mijlocul sec. al VIII-lea-
mijlocul sec. al VII-lea) de: multiplicarea numărului de aşezări şi a dimensiunilor lor; de
bogăţia şi varietatea inventarului funerar (luxul unora dintre morminte determinând
introducerea sintagmei de „morminte princiare”, în care printre artefacte se găsesc obiecte
de import sau produse locale de influenţă orientală şi greacă, este aşa numită perioadă
orientalizantă); de apariţia mormintelor tip cameră (nu numai în Etruria prorpiu-zisă ci şi
diverse puncte din Latium- Decima, Praeneste, inclusiv la Roma- mormântul 125 din
cimitirul descoperit pe colina Esquilin) legate de o anume simbolistică a relaţiilor de
familie şi de clan precum şi de afişajul lor public. Într-o a doua fază (mijlocul sec. al VII-
lea- începutul sec. al V-lea) avem de a face cu amenajări de tip proto-urban şi urban-
construirea unor spaţii de comerţ şi de dezbateri politice- paralel cu modificări în practica
funerară. În Forum (spaţiul dintre colinele Palatin, Capitoliu şi Velia) sunt construite
primele stabilimente publice (Curia Hostilia-locul de întrunire a senatului şi Comitium-
spaţiul de adunare a poporului), precum şi un sanctuar închinat lui Volcanus, unde s-a
descoperit aşa numita piatră neagră a lui Iupiter (Lapis Niger) a cărei inscripţie conţine
cuvântul recei (rex-regi în latină). Ceramica grecească figurată (krater) din depozitul votiv
al acestui sanctuar oferă imaginea zeului Hephaistos (corespondentul grec la lui Vulcanus)
reîntorcându-se în Olimp. De asemenea, în Târgul de vite (Forum Boarium)- situat între
colina Palatin, colina Capitoliu şi malul stâng al Tibrului- sunt construite lăcaşe de cult,
cum ar fi templul decorat cu teracote şi statui acroteriale ale lui Hercule şi Athena, iar pe
Capitoliu avem atestată (prin fragmente de teracotă şi fundament) ridicarea complexului
cultual al triadei capitoline formată din Iupiter, Iunona şi Minerva. Din 650 a. Chr. pe
colinele Quirinal, Viminal şi Capitoliu există locuri de cult, judecând după depozitele
votive existente, aşa-numitele fauissae.
Aceste dovezi pun în lumină transformarea Romei într-o aşezare de tip urban, în
care ierarhiile sociale au şi o funcţionare politică (sugerată de sistematizările edilitare a
spaţiului civic şi utilizarea scrisului ca instrument de stocare a informaţiei şi de conducere),
transformare mai evidentă, deci, din a doua jumătate a veacului al VII-lea şi prima jumătate
a celui următor. În această fază constatăm, însă, că mormintele sunt din ce în ce mai sărace
în inventar, morţii sunt depuşi direct în groapă, fără preocuparea de a marca în vreun fel,
dincolo de moarte, statutul social avut de defunct. Lipsa inventarului funerar a condus,
iniţial, la aprecierea unui recul demografic, a unei inexistenţe a cimitirelor dincolo de
începutul sec. al VI-lea; astăzi istoricii iau în calcul o nouă interpretare potrivit căreia după
anii 580 a. Chr. dispunem de necropole dar sunt extrem de greu decelabile din cauza
materialului funerar sărac. Această modificare de comportament funerar a fost explicată (T.
Cornell, G. Colonna prin modificări de mentalitate pe fondul evoluţiei spre o organizare de
tip urban şi politică. Altfel spus, devine mai important efortul de evidenţiere la suprafaţă, în
ochii contemporanilor, a unor statute sociale privilegiate (prin ridicarea de lăcaşe de cult
sau prin edificare unor locuinţe somptuoase- aşa cum o dovedeşte cartierul rezidenţial de pe
Palatin), decât acela de a marca prin inventar funerar distincţiile sociale din timpul vieţii.
Probabil astfel se explică de ce ulterior, la mijlocul sec. al V-lea, în legislaţia scrisă a
Romei (legea celor 12 Table, tabla a X-a 2-6) se introduc restricţii în acest sens, de limitare
a luxului funerar. Încă trebuie subliniat încă un aspect, şi anume o dublă activitate de
amenajare a unor lăcaşe de cult: simple altare în aer liber sau complexe mai elaborate cu
altare şi temple, uneori ridicate pe mai vechile lăcaşe din perioada proto-urbană, a căror
funcţionare este atestată până târziu în ultimele secole ale erei precreştine. Ridicarea de
edificii cultuale este observabilă atât în interiorul noilor centre urbane organizate politic
(cazul mai sus amintit al Romei nu este singular, la fel avem atestat efortul edilitar cultual
la Veii, Caere, Lanuvium, Ardea, Satricum) cât şi în zonele extraurbane (sanctuare extra-
pomeriale-dincolo de pomoerium-zidul de incintă al aşezării) de pildă: sanctuarul, din
mijlocul sec. al VI-lea a. Chr., al Dianei de pe colina Aventin (colină care la data ridicării
lăcaşului nu făcea parte din oraşul Roma), sanctuarul de la începutul veacului al VI-lea a.
Chr., închinat triadei Afrodita, Hera, Demetra de la Gravisca, portul oraşului Tarquinium,
cel de la Pyrgi (cu două temple dintre care unul este peripter, încercuit de un rând de
coloane, în stil grec) din sec. al VI-lea. Ridicarea acestor din urmă sanctuare nu este străină
de activitatea comercială şi de existenţa unor raporturi politice de tip federativ.

Roma şi civilizaţiile vecine

B.2.Epoca regală
Tradiţia antică susţine legenda de întemeiere propriu-zisă a oraşului de către
Romulus, fiul vestalei Rhea-Sylvia şi al zeului Marte (în jurul anilor 754-3 a. Chr),
coborâtor din casa domnitoare a lui Ascaniu de la Alba Longa. După naştere, Romulus
împreună cu fratele său geamăn Remus, sunt înlăturaţi din Alba Longa, de unchiul
uzurpator al mamei lor (Amulius), aruncaţi în Tibru, dar, salvaţi miraculos de o lupoaică,
reuşesc să supravieţuiască, crescuţi fiind apoi de păstorul Faustulus şi de soţia acestuia
Acca Laurenţia/Larenţia. La maturitate cei doi reuşesc să îndepărtăze pe Amulius, redându-
i bunicului lor matern (Numitor) domnia, iar ei se vor întrece pentru a câştiga statutul de
întemeietor al unei noi cetăţi pe colina Palatinului. Romulus îşi va adjudeca rolul de
conditor, mai mult, îşi ucide fratele (care îi ia în derâdere actul fondator), şi va ctitori
viitoarea cetate Roma. Există peste 25 de variante ale acestei legende, transmise de autorul
de epocă imperială Aurelius Victor în a sa Origine a neamului roman (Origo gentis
Romanae). Deşi, într-o variantă extinsă primele aşezări pe Palatin sunt atribuite, cu mult
înainte de Romulus, lui Evandru, arcadianul sosit în Italia, faptele care au urmat actului
fondator al fiului Rheei-Sylvia (atât pe Palatin cât şi pe Capitoliu, apoi unirea cu sabinii şi
coregenţa cu regele sabin Titus Tatius), denotă caracterul modest al mai vechii aşezării
greceşti. Destinul deosebit al lui Romulus, activitatea sa ca monarh ca şi sfârşitul său (el
dispare miraculos în timpul unei inspecţii militare, răpit fiind de zei, devenind Quirinus) au
o încărcătură mitică, pe de o parte, dar, pe de altă parte, fac dovada caracterului procesual
al întemeierii cetăţii. Organizarea viitoare a Romei va cădea în sarcina următorilor regi
(sabini, romani şi etrusci): sabinului Numa Pompilius (mai ales religios), romanului Tullus
Hostilius (mai ales militar), sabinului Ancus Marcius (mai cu seamă economic), etruscilor
Tarquinus Priscus, Servius Tullius (căruia i se atribuie definitivarea organizării socio-civice
şi militare), Tarquinius Superbus (asociat cu abuzuri regale dar şi cu dedicarea templului
Triadei Capitoline). De altfel, către finele Republicii romanii se mândreau cu acest caracter
complex al ctitoririi, cu contribuţia tuturor regilor şi a comunităţilor implicate la
desăvârşirea oraşului. Printre alţii, Cato Maior susţine superioritatae romanilor, faţă de
greci, dat fiind caracterul colectiv al fondării.
Discursul tradiţional asupra perioadei regale surprinde domnia celor 7 regi cu
funcţii politico-sacerdotale, administrativ –juridice şi militare, ale căror atribuţii sunt
secondate de existenţa unui sfat (senatus, potrivit tradiţiei format în trei etape: Romulus,
Numa Pompilius şi Tarquinius Superbus) şi a unei adunări a poporului (comitia curiata, ale
cărei atribuţii au o mare conotaţie religioasă căreia ulterior i se adaugă formula de adunare
pe baza centuriilor alcătuite cenzitar-comitia centuriata-în care criteriile fiscale şi militare
prevalează faţă de origine). Instituţia regalităţii (termenul de rex desemnând-o) este foarte
veche, atestată în întreaga arie indo-europeană, la care se adaugă rolul charismatic al
persoanei suveranului. Principiul de accedere la putere este asocierea (prin căsătorie cu o
fiică, cel mai probabil) şi electivitatea, cu intervenţia interregnum-ului (asigurat de un
interrex dintre senatori) pentru perioadele dintre doi regi. Perioada regală se caracterizează
printr-un amplu proces de organizare internă a Romei, momentul cel mai important, dar şi
cel mai discutabil (fiind probabil antedatat) reprezentându-l reforma serviană, a
penultimului rege etrusc, care, pe baza principiilor cenzitare, împarte populaţia statului în
categorii cenzitare şi centurii (cu drepturi civice totale, 5 dintre cele 6 categorii având
inclusiv obligaţia mobilizării militare).
În interiorul acestei tradiţii legendare se pot distinge câteva elemente deosebit de relevante pentru
intenţia cu care a fost închegat mitul fondator coborât în istorie. Mai întâi, este vorba despre relaţiile Romei
cu populaţiile vecine, cu precădere sabinii, care sunt integraţi corpului social al noii cetăţi, ca semn al unui
proces de unificare care se va fi petrecut în jurul Palatinului. Apoi, este vorba despre relaţiile cu grecii,
complex redate prin episodul prezenţei lui Evandru în chiar inima Romei timpurii dar şi prin aparatul
lingvistic utilizat pentru scenariul de fondare (descrierea actul de întemeiere este similiară cu cea a
întemeierilor elenistice de poleis). În al treilea rând, în economia discursului, Aeneas şi descendenţii săi joacă
un rol extrem de important, ceea ce leagă Roma de estul Mediteranei. În sfârşit, legăturile mai mult sau mai
puţin obediente faţă de zona etruscă de civilizaţie politică mărturisesc influenţele pe care Roma le-a suferit
din partea etruscilor dar şi dorinţa romanilor de a-şi sublinia diferenţele faţă de acest popor, prin accentuarea
caracterului agrar pastoral, rural şi auster al civilizaţiei romane. Toate aceste aspecte dau seamă de condiţiile
de redactare post factum a legendei, sfîrşitul epocii republicane, când Roma încearcă să „egaleze” în vechime
şi importanţă lumea greacă, când Roma îşi creează propria identitate. Cu toate acestea, fabricarea
începuturilor nu este pe de-a-ntregul una dictată de evenimente târzii de vreme ce un ansamblu de dovezi
arheologice susţin discursul întemeierii. Este vorba despre faptul, amintit deja mai sus, şi anume că, spre
mijlocul secolului al VII-lea a. Chr., se pot constata amenajări ale spaţiului public de tip urban, începând cu
cca 650-625 a. Chr.: pavarea Forum-ului, ridicarea altarului lui Marte şi Ops Consiua–Regia, amenajarea
spaţiului de discuţie politică a poporului-Comitium şi a Curiei Hostilia, primul edificiu al Senatului (în
asociere cu mormântul cenotaf- heroon- al cărui material ceramic attic este datat la începutul sec. al VI-lea a.
Chr.). Pe de altă parte, caracterul în plină dezvoltare al noii aşezări (pre- şi proto-urban) este mărturisit de
descoperirile de locuinţe „rezidenţiale” case de tipul standard (ca la Pompei) cu un atrium destrul de larg, cu o
dispunere a camerelor în jurul unui spaţiu central deschis (compluuium). Se poate, astfel, conchide că
procesul de fondare şi transformare a Romei dintr-o aşezare rurală într-o cetate organizată politic şi pe
principii urbane, proces petrecut între sec. VIII-VI a. Chr., nu poate fi rupt de doi factori culturali majori:
elementul etrusc şi cel grec.
Civilizaţia etruscă s-a dezvoltat în perioada secolelor IX/VIII-III, având ca
nucleu geografic zona Toscanei de azi. Tradiţia antică de expresie greacă ne-a transmis
două teorii referitoare la originea neamurilor etrusce.
Prima, aparţinând lui Herodot (Istorii, I, 94), preluată apoi de
majoritatea scriitorilor vechi, îi aduce pe etrusci din Lydia, undeva
prin sec. al XIII-lea a. Chr., explicând expatrierea unei jumătăţi din
populaţia condusă de Atys, fiul lui Manes, prin cauze naturale care
prilejuiesc „o mare foamete”. O flotă condusă de însuşi fiul regelui,
Tyrrhenos, îi va purta pe emigranţi spre Occident până în zona
central vestică a Italiei, unde iau numele de tyrrhenieni sau
tyrsenoi, de la comandantul lor. În scrierile latine vor fi numiţi
ulterior tusci.
Stela de la Kaminia- 1885, membrii Şcolii de la Athena
descoperă în preajma aşezării rurale Kaminia (I-la Lemnos) stela
funerară cu imaginea din profil a unui războinic înspţit de lancea sa.
Inscripţia din jurul personajului şi de pe faţa laterală urcă până în
veacul al VIII lea, prezentând trăsături morfologice şi lexicografice
cu lb. etruscă. Aceleaşi trăsături lingvistice apar pe o serie de texte
scurte, scrise pe vasele din aceeaşi perioadă descoperite în insulă.
O a doua teorie, emisă de Dionysios din Halicarnas (Antichităţi romane, I, 30)
susţine autohtonia etruscilor (numiţi de autor rassena). La acestea s-a adaugat efemer opinia
istoricilor moderni care, interpretând abuziv un pasaj din T. Livius (De la Fondarea
Romei, V, 33), dorea identificarea patriei de origine a etruscilor cu zonele nord italice de
unde aceştia ar fi coborât înspre Toscana. Dezbaterile cercetării moderne au fost extrem de
ample în jurul celor două teorii transmise de Antichitate, cu dosare de argumentare mai
mult sau mai puţin consistente, ocupând cea mai mare parte a primei jumătăţi a secolului al
XX-lea. Ulterior, istorici precum M. Pallottino, F. Altheim sau R. Bloch au canalizat
atenţia asupra civilizaţiei dezvoltate, pe un fond villanovian, de către etrusci în spaţiul
italic, care prezintă aspecte complexe încă puţin studiateÎncă trebuie făcute câteva
menţiuni: anumite aspecte legate de religia etruscă, arta divinaţiei, haruspicarea pot fi
explicate numai în acord cu similitudinile din lumea egeo-cretană, anatoliană (ficat hittit
identic cu cel de la Piacenza) şi babiloniană (calendarele brontoscopice), o anumită poziţie
importantă a femeii etrusce este comparabilă cu realităţi lydiene, plastica şi orfevrăria
atestă legături cu Anatolia, şi îndeosebi cu Lydia.
Deşi cunoscătoare a scrisului (alfabetul etrusc fiind, cel mai probabil, o preluare a
celui grec), lumea etruscă ne apare astăzi mărturisită mai ales de propria documentaţie
arheologică funerară - necropole de tip cameră cu importante decoraţii şi inventar- decât de
documentaţia scrisă. În ultima categorie intră o serie de mărturii epigrafice, cele mai multe
funerare, fiind aşadar de mică întindere şi complexitate (numărul acestor documente
epigrafice ridicându-se la cca. 10 000 de inscripţii, dintre care trei inscripţii sunt de mai
mare întindere: ţigla de la Capua, placa funerară de la Perusia şi cele trei tăbliţe votive de
aur descoperite la Pyrgi -două sunt în etruscă, una este în feniciană- la care adăugăm mai
lungul text de epocă elenistică realizat pe bandajul unei mumii din Alexandria -păstrate azi
la Muzeul din Zagreb-cuprinzând cam 1500 de cuvinte în neo-etruscă). Cu toate acestea
limba estruscă este încă necunoscută, progrese importante s-au făcut mai mult în
morfologie (verbul, substantivul, numeralul) şi mai puţin în domeniul sintaxei. La acestea
se adaugă izvoare greceşti şi latineşti, provenind aşadar mai cu seamă din partea celor care
au distrus şi cucerit oraşele toscane şi care, cu puţine excepţii, nu sunt dintre cele mai
favorabile.
Civilizaţia etruscilor ia naştere la începutul epocii fierului, în strânsă legătură cu
aspectele culturale de tip Villanova, cu elemente de discontinuitate faţă de epoca bronzului,
ajungând ca spre veacurile VIII-VII a. Chr. să cunoască forme urbane de organizare, cu o
viaţă economică extrem de prosperă, dovedită de numărul mare şi varietatea obiectelor de
import sau de factură locală după modele de import (cretano-orientale pe filieră cartagineză
sau greacă), de raporturile politico-militare pe care Etruria le stabileşte cu Carthagina
pentru controlul mării Tireniene şi echilibrarea balanţei de forţe contra grecilor care încep
în număr mare colonizările lor italice. Aceste aspecte economico-politice permit etruscilor
extinderea controlului lor înspre nordul peninsulei, până în zonele Galliei Cisalpine de mai
târziu –aşezarea de la Marzabotto fiind datată, de pildă, încă din veacul al VII-lea (iar
produsele etrusce trec Alpii), şi înspre sud, până în regiunea laţio-campaniană (cu
întemeierea cetăţii Capua şi exercitarea controlului asupra coloniei greceşti de la Cumae).
În a doua jumătate a secolului al VII-lea etruscii îşi instalează dominaţia asupra Romei sub
formula monarhilor etrusci, nefiind exclusă nici ipoteza unor expediţii individuale ale unor
condottieri etrusci(ştiut fiind faptul că regii etrusci de la Roma provin din două oraşe
diferite -Tarquinia şi Vulci-, că au o relaţie specială cu suita care-i propulsează şi că,
ulterior alungării monarhilor etrusci din cetatea celor şapte coline, tradiţia consemnează o
nouă încercare eşuată de reluare a controlului provenită de data aceasta din Chiusi-regele
Lars Porsenna). Această putere nu s-a putut menţine -în condiţiile inexistenţei unei reale
forţe federale de colaborare militară, astfel că din sec. V-IV teritoriul controlat de etrusci
scade continuu sub presiunea celtă (în nord), greacă şi romană (în centru şi vest). În
perioada de maximă extindere, etruscii par a funcţiona sub formula cetăţilor organizate
federal doar pe criterii religioase (sanctuarul federal este amplasat în cetatea Volsini),
forma de conducere iniţială fiind cea monarhică (regele era numit lucumon), înlocuită apoi
de regimuri oligarhice la finele sec. al VI-lea (ca peste tot în Italia). Cunoaştem puţine
aspecte de organizare internă, ni s-au păstrat titlurile unor magistraţi de epocă republicană:
zilath şi maru, avem atestată puterea militară terestră şi navală a etruscilor; ştim, însă, mai
multe elemente legate de politica externă dezvoltată de cetăţile etrusce în raport cu
Carthagina şi apoi cu Roma. După o primă poziţie predominantă în centrul peninsulei,
asigurată în zona de coastă a mării Tireniene prin tratate cu Carthagina şi prin alungarea
grecilor din Corsica- sec. VII-VI, lumea cetăţilor etrusce întră în declin, concomitent cu
ridicarea militară a Romei. Aceasta din urmă va oscila campaniile de cucerire cu perioade
de stagnare militară, până când teritoriul etrusc va fi integrat definitiv puterii romane la
mijlocul sec. al IV-leaa. Chr. Influenţa civilizaţiei etrusce asupra Romei este considerabilă
în materie de tehnică de construcţii, artă religioasă, unele însemne ale puterii politice
(fasciile), chiar dacă, faţă de deceniile trecute, rolul etruscilor este astăzi reconsiderat.
Sosirea grecilor în Italia este astăzi văzută ca o „revoluţie culturală” Primele
colonizări începute în jurul anilor 770 a. Chr., în nordul golfului Neapole, la Pithecusai
apoi Cumae şi zona siciliană, duc la apariţia unor cetăţi de tipul apoikiilor şi emporiilor.
Impactul social este unul de amploare, se petrece elenizarea Etruriei, Latium-ului,
Campaniei, decelabilă la nivelul artefactelor (pătrunderea stilului orientalizant în Italia este
datorată grecilor, în principal), a stilului de organizare socială (banchetul aristocratic -
symposion), a religiei. Unii dintre istoricii contemporani (Torelli, Cornell) leagă
urbanizarea timpurie a Etruriei (la Tarquinia, Caere, Veii) şi a Romei (începând din sec. al
VII-lea) de sosirea coloniştilor greci. Un aspect deosebit de important pentru influenţa
greacă asupra comunităţilor latine, aşadar şi asupra romanilor, priveşte elenizarea
panteonului vechi indo-european. Începutul acestui proces a fost cândva legat de epoca
republicană, cel mult sfârşitul epocii regale. Există, însă, dovezi numeroase care atestă
intruziuni ale divinităţilor greceşti şi ale formulelor lor cultuale în plină epocă regalăAceste
mărturii privesc practicarea oraculară (cărţile sybiline prin Cumae), adorarea zeilor
Herakles şi Athena, heroon-ul din Forum, cu aşa numita Lapis Niger, dovedind elenizarea
zeului local Volcanus, sub domnia Tarquinilor, prezenţa Herei ca partener de cuplu a lui
Zeus în palatul de la Murlo din Etruria septentrională (cca. 580), ridicarea templului Triadei
Capitoline (cu podium-ul de 55x61 m început de primul rege etrusc şi dedicat de ultimul
Tarquin – depozitul votiv fiind datat în ultima decadă a sec. al VI-lea). Cazul poate cel mai
revelator este sărbătoarea Matraliei (din 11 iunie), închinată zeiţei Mater Matuta care pune
în lumină asocierea vechiului rit solar indo-european al Aurorei cu ritul lunar grecizat
prezent în republica târzie şi în timpul imperiului. Adorarea zeiţei Mater-Matuta în
sanctuarul de la Satricum poate fi urmărită secvenţial: aici s-au descoperit trei faze de
construcţie, cea mai veche fiind din sec. al VIII-lea a. Chr. (cercetată încă din anii 1896-
98), o fază mijlocie -din sec. IV-II a. Chr. (fiind descoperită în 1981), cea mai recentă-din
sec al II-lea a. Chr. (săpată în aceeaşi perioadă cu prima fază). Depozitele de statui votive
din bronz atestă caracteristicile solare şi courotrophice ale zeiţei pentru perioada arhaică:
figurinelor feminine de bronz, grosier lucrate, din sec. al VI-lea a. Chr., cu discuri solare pe
cap (de influenţă indo-europeană), li se adaugă reprezentări feminine mai evoluate, de tipul
grec Kore (ultima parte a veacului al VI-lea a. Chr.), apoi teracotele în care sunt însoţite de
copii, pe genunchi sau ţinuţi la sân (sec. IV-II a. Chr., când caracterul solar se estompează,
locul său fiind luat de interpretarea grecească a mitului).

Temă de auto-evaluare
Analizaţi începuturile Romei comparând legenda de întemeiere cu informaţiile
furnizate de cercetările arheologice.

C. Epoca republicană.
Secolele V-I a. Chr, cunoscute îndeobşte ca secolele republicane, marchează decisiv
nu doar evoluţia ulterioară a Romei imperiale şi a Italiei ci şi a bazinului mediteraneean şi a
Europei. Cele mai importante procese istorice care se petrec în interiorul statului roman
vizează: 1.conturarea unei structuri socio-economice clare şi introducerea economiei
monetare; 2.organizarea instutiţională a statului, sub aspect politico-juridic şi militar;
3.cucerirea Italiei şi apoi a bazinului mediteraneean de către Roma, cu dezvoltarea unor
tehnici de control al spaţiilor integrate militar şi politic, cu închegarea unor norme de
diplomaţie internaţională; 4.pulverizarea valorilor republicane din sec. I a. Chr, traversat
într-un ansamblu de tulburări civice violente cunoscute sub numele de războaiele civile şi
care a cunoscut instalarea unor regimuri personale.

C.1.Structuri economice şi sociale ale Romei republicane.

 Cea mai importantă activitate economică a romanilor este agricultura. Cereale,
plante textile, legume, zarzavaturi apar în sursele antice bine evidenţiate, cu o tehnică de
lucru a pământului, folosindu-se plugul cu brăzdar (îmbunătăţit prin adăugarea urechilor ce
răsturnau brazda la dreapta şi la stânga), atestată încă din epoca neolitică. Acest procedeu
avea un randament destul de slab şi rămâne aproape neschimbat în întreaga perioadă de
existenţă a statului roman. Inovaţiile sunt puţine, ele se referă mai mult la alternarea
culturilor şi la sistemul de irigaţii (la mai vechile canale şi mori de apă se adaugă, în
veacurile II-I a. Chr., morile de vânt). Cultura viţei de vie, cunoscută de timpuriu ca şi cea a
măslinului (venită pe filieră greacă din Orient-Asia Mică, măslinul, atestat în opera lui
Plinius cel Bătrân, pătrunde în Latium la începutul republicii: după bătălia de la Lacul
Regillus, latinii intră în Roma cu o ramură de măslin) întregesc tabloul agricol roman.
Importanţa proprietăţii funciare este mărturisită de sursele antice prin asigurarea
funcţionării esenţiale a statutului civic (armamentul centuriilor este procurat individual, din
veniturile proprii), prin asocierea tradiţională a elitelor politice cu lucrul pământului (vezi
cazul lui Cincinnatus dar şi impunerea normativă a menţinerii în câmpul activităţilor agrare
a senatorilor, prin legea Claudia, din 218 a. Chr.), prin comportamentul militar al Romei
(cucerirea noilor pământuri şi transformarea lor în ager publicus, concedate, spre folosinţă,
sub formă de loturi cetăţenilor romaniCreşterea animalelor este amplu argumentată în
textele antice, mai cu seamă în cele de factură religioasă, în care sunt pomenite sacrificii de
porci (ritul feţialilor, dar şi în legenda ce-l călăuzeşte pe Aeneas, de pildă), capre (care apar
şi în legende şi toponime), bovine, cai, cornute mici.
Meşteşugurile, a căror organizare urcă în epoca regală (Plutarh îi atribuie regelui
Numa Pompilius gruparea meşteşugarilor în corporaţii: trâmbiţaşii, aurarii, zidarii,
vopsitorii, tăbăcarii, cizmarii, bronzarii, olarii şi pe ceilalţi într-o secţiune aparte- Numa,
17), sunt deopotrivă casnice şi publice. Din veacul al II-lea a. Chr. apar şi atelierele
specializate în prelucrarea lânii şi a veşmintelor: Canusium, Luceria, Tarentum, Parma,
Padua, Modena, Aquileia. Alături de produsele italice circulă importurile (spre pildă, lâna
din Tyr). La producţia internă de in (atestată la Plinius cel Bătrân, pentru fabricarea
pânzelor de corăbii) se vor adăuga importurile din Spania, Gallia şi Egipt. Din veacul al II-
lea î. Hr., se aducea mătasea din Cos. Pielăria este un meşteşug cunoscut încă din epoca
regală, sandalele din piele, purtate de senatori, fiind un semn de distincţie socială. În
producţia ceramicii, Roma rămâne mult în urma Campaniei, Etruriei sau a cetăţii Arettium.
Extracţia metaliferă din zonele peninsulare (Campiglia, Val Cecina- cupru; Campiglia şi
Montierii- argintul) sau insulare (Sardinia şi Elba- fier şi cupru), va fi dublată de resursele
extra-italice, după cuceririle militare (din Spania- fier, cupru, aur, argint, din Britannia-
cositor).Transporturile se realizau atât pe uscat (drumurile fiind construite prin împrumuturi
de tehnici etrusce şi greceşti, perfecţiuonate ulterior) cât şi pe apă (căile fluviale, prin
amenajările de pe cursul Tibrului, sau maririme, abia după cucerirea Italiei).
Multiplicarea relaţiilor politice şi comerciale cu lumea est-mediteraneeană
determină o scurgere de produse către Roma, inclusiv de produse agricole, cu importante
consecinţe pentru economia Italiei. Pe fondul diminuării atenţiei acordate valorificării
pământurilor de acasă, se instalează (în urma campaniilor militare romane) o criză profundă
a micii proprietăţi ţărăneşti, în condiţiile creşterii concurenţei produselor meşteşugăreşti
extra-italice pe pieţele din Roma. Statul roman aprovizionează populaţia urbană cu grâne
extra-italice (mai întâi din Sicilia, apoi, din Egipt), fară o preocupare pentru investiţii în
interior sau pentru inovaţii în domeniul tehnicii agrare.
 Relaţia dintre bunurile materiale ale unui cetăţean roman şi cetate se regăseşte în
conceptul de cens (census) prin care indivizii sunt plasaţi în justa lor categorie socială
ţinându-se cont şi de locul naşterii (locus), origine (origo) şi comportamentul lor moral
(tradiţiile sau moravurile - mores). În funcţie de acest plasament se gândeşte regimul fiscal
cu o dublă aplicabilitate: impozitele directe (tributa) şi cele indirecte (percepute pe
utilizarea unui teren în posesie, pentru dreptul de păşunat, vămi). Impozitarea directă a
cetăţenilor romani în epoca Republicii este una extraordinarăea intervine numai în
momentele dificile ale statului sau cu ocazia echipării unei armate şi are titlul de împrumut
acordat statului de catre cetăţeni, urmând ca, după rezolvarea crizei sau terminarea
războiului, statul să returneze cetăţenilor sumele acordate. De aceea, participarea la
distribuţiile veniturilor statului şi a prăzii de război (pământ şi alte resurse, inclusiv umane)
este direct proporţională cu cuantumul tributului (“împrumutului”) acordat. Această justeţe
(aequitas) dă posibilitate celor cu averi mari să beneficieze de o poziţie publică importantă;
Roma nu şi-a plătit niciodată cetăţenii pentru ca aceştia să participe la organizarea şi
conducerea cetăţii ci le-a permis să o facă dacă ei acţionau în interesul colectiv punându-şi
resursele şi energia în slujba Republicii, a colectivităţii.
La începuturile republicii două categorii sociale importante alcătuiesc poporul
roman- patricienii şi plebeii. Integrarea acestora din urmă în rândul cetăţenilor este
atribuită, potrivit tradiţiei, reformei serviene. Totuşi distincţia mai clară dintre cele două
statute socio-juridice apare după editarea primei legislaţii scrise de la Roma (legea celor
XII Table, 451-449 a. Chr.). Ceea ce le deosebea era, în principal, raportarea lor la actul
fondator al Romei. Patricienii sunt vechii cetăţeni, al căror destin se leagă de întemeierea
cetăţii, în vreme ce plebeii sunt cetăţenii „adăugaţi” în timpul procesului de constituire a
oraşului şi de unire a spaţiilor colinare şi apoi a unor regiuni din Latium. Mai trebuie
adăugat că numărul ginţilor patriciene, deci fondatoare ale Romei (la început alcătuite doar
din Tities, Ramnes şi Luceres), se va mări prin cooptarea a şase ginţi albane (Cloelii,
Curiati, Geganii, Iulii, Quintilii, Servilii) şi a gintei sabine Claudia. Plebeii reprezintă, la
origine, categoria numeroasă a clienţilor pe care treptat, în cadrul epocii regale, cetatea îi
acceptă ca cetăţeni. Ei alcătuiesc, iniţial, aşa-numitele gentes minores, locuitoare ale
colinelor de pe Quirinal şi Viminal. În interiorul fiecărui grup exista, aşadar, o repartiţie pe
ginţi (gentes), care nu reprezintă decât grupuri socio-juridice şi religioase şi nicidecum
entităţi politico-militare. Aşadar, un complex de factori, religie, tradiţii proprii şi rol politic,
reprezintă fundamentala deosebire dintre cele două grupuri socio-juridice. Dar, ca urmare a
evoluţiei instituţiilor şi a societăţii în ansamblul ei, distincţiile fundamentale (adică politice,
juridice şi religioase) dintre patricieni şi plebei se micşorează vizibil. Ceea ce literatura de
specialitate numeşte drept „conflictele dintre patricieni şi plebei” reprezintă tocmai acest
proces de estompare a diferenţierilor juridice. Debutul se plasează în 494-493 a. Chr., când
plebeii se retrag pe Aventin (după altă versiune, pe Muntele Sacru), cu scopul de a întemeia
propria comunitate şi ameninţând cu „greva politică şi militară” (T. Livius, II, 27-33). În
urma acestei situaţii se acceptă înfiinţarea tribunilor plebei (la început 2, apoi 5, în final
numărul lor ajungând la 10) care au o sferă de competenţă exclusiv urbană (numai în
interiorul Romei), au drept de iniţiativă legislativă (în faţa poporului întrunit pe triburi), pot
participa în picioare la şedinţele senatului, unde îşi pot exprima opoziţia (dreptul de veto),
oridecâte ori consideră lezate interesele plebei, persoana lor fiind considerată sacră.
Tribunii plebei sunt aleşi de adunările plebei, apoi de comiţiile tribute şi au în subordinea
lor edili şi cvestori, asemenea consulilor. Următoarele etape ale conflictelor dintre
patricieni şi plebei se referă la necesitatea fixării scrise a cutumelor juridice după care
funcţiona cetatea Romei (legea celor XII Table), la accesul plebei în magistratura consulară
(367 a. Chr.- prin legile Licinio-Sextiae) şi în colegiile pontificale (legea Ogulnia din jurul
anului 300 a. Chr.). Cum legile votate de adunarea specifică a plebeilor (plebiscita) aveau
nevoie de aprobarea expresă a senatului pentru a deveni legi obligatorii pentru întreg
poporul roman, ultima cerinţă a plebeilor a fost eliminarea acestui control patriciano-
senatorial (Legea Hortensia, 287/6 a. Chr.). Totuşi rămân unele deosebiri, chiar până la
finele republicii, un patrician nu are dreptul de a fi ales ca tribun al plebei decât printr-un
artificiu juridic (adopţia într-o familie plebee- transitio ad plebem), doar un patrician putea
fi numit interrex şi princeps senatus. În anumite posturi sacerdotale (flaminii majori, regele
sacrificiilor, colegiul preoţilor salieni) se admit doar patricieni.
În interiorul acestor două categorii sociale, care alcătuiau poporul roman, fiind,
deci, beneficiare de dreptul de cetăţenie, există anumite raporturi de dependenţă personală
arhaicăcare alcătuiesc instituţia clientelei. Mecanismul clientelar este definitoriu pentru
relaţiile sociale romane, el însemna punerea cuiva „fără mijloace substanţiale” economice
şi politice sub protecţia altui personaj, mai influent, în schimbul anumitor servicii
reciproce, în plan electoral-politic, în instanţe (acuzarea reciprocă sau mărturia potrivnică
nu sunt permise), în materie de nevoi financiare. De regulă, însă, zilnic, clienţii sunt cei
care se deplasau în faţa casei patronului, pentru salutul cotidian, purtând coşuleţul numit
sportula, ce urma a fi umplut de darurile patronului (numărul clienţilor din faţa locuinţei
unui aristocrat dădea măsura puterii sale reale în cetate). Relaţiile clientelare, cu marea lor
doză de reciprocitate, se transmit şi moştenitorilor, aşa încât fiul unui patron important
dobândeşte la moartea tatălui său întreaga reţea clientelară. În cursul republicii târzii,
schimbările dese de alianţe politice determină şi numeroase modificări ale relaţiilor de
dependenţă, fără ca aceasta să ducă la o afectare a instituţiei clientelare. În această
perioadă, mai cu seamă după reforma militară a lui C. Marius (107 a. Chr.), clientela se
întăreşte, căpătând un caracter tot mai militarAlături de cetăţenii romani, la Roma locuiesc
străini şi sclavi (al căror număr va creşte o dată cu cuceririle romane).
Cât priveşte categoria juridică de ciuitas ea apare definită ca un cumul de drepturi
(ius conubii, ius commercii, ius suffragii, ius honorum) şi obligaţii cu implicaţii economice,
fiscale, militare, politice, militare şi religioase. Relaţia specială dintre calitatea de cetăţean
şi cea de proprietar funciar este, în lumea romană, diferită faţă de lumea greacă, în sensul
că deşi iniţial (epoca regală şi începutul republicii) deţinerea unui lot propriu de pământ
este esenţială pentru furnizarea proprie a echipamentului militar, spre finele republicii
resursele proprii pot proveni şi din alte tipuri de activităţi decât cele agrare; în plus, statul
intervine în echiparea armatei, începând de la reforma militară a lui C. Marius. Acestea au
avut ca rezultat păstrarea calităţii de cetăţean chiar şi fără rezolvarea problemei funciare,
una dintre marile probleme cu care se va confunta Roma la finele sec. al II-lea a. Chr.
Trebuie adăugat faptul că extinderea cetăţeniei romane - de cele mai multe ori colectivă, în
veacurile republicane, este un proces extrem de neuniform în timp şi spaţiu, istoricii
moderni calificând concedarea calităţii de cetăţean de către romani ca moderată, chiar
„zgârcită”. Această extindere de statut juridic este de înţeles în cadrul sistemului de relaţii
politico-militare pe care Roma le stabileşte cu vecinii din Latium şi apoi din întreaga
peninsulă italică. Rezultatul concret este un ansamblu de cetăţi al căror statut juridic cu
calificări diferite: 1.vechile comunităţi latine (municipia) îşi pot păstra cetăţenia latină (ius
latini), având obligaţii militare şi fiscale faţă de Roma, urmând ca ele să dobândească
cetăţenia romană în urma apropierii, în dezvoltarea lor, de modelul roman de organizare;
2.cetăţile nou infiinţate, populate cu colonişti romani (colonia) au drept de cetăţenie
romană şi au iniţial rol de apărare militară a structurile Romei în zona geografică în care
sunt ctitorite. Ulterior, cu acelaşi statut juridic ca al vechilor municipii latine se vor găsi şi
un alt tip de colonii înfiinţate de Roma, cele de drept latin.
Un moment important în organizarea internă a corpului civic roman îl reprezintă
mijlocul sec. al V-lea a. Chr., când este elaborată legislaţia scrisă. Evenimentele sunt
prezentate în principal de T. Livius care face referire la alcătuirea unei comisii decemvirale,
în anul 451 a. Chr., al cărei scop era redactarea scrisă a legilor. Comisia era formată din 10
magistraţi, reprezentanţi ai patricienilor, care a preluat conducerea Romei, şi, după
consultarea realităţilor greceşti (o ambasadă vizitează acum Atena lui Periclesva redacta,
iniţial, un număr de 10 legi. Nemulţumirile din rândul plebeilor duc la refacerea
componenţei comisiei un an mai târziu, din 5 patricieni şi 5 plebei, şi adăugarea a încă două
legi. Dar această a doua comisie refuză să predea mandatul său anual, abuzurile
patricianului Appius Claudius, deţinăror al mandatului decemviral în ambele comisii
ducând la tulburări interne. Ordinea va fi restabilită de consulii anului 449 a. Chr., L.
Valerius Potius şi M. Horatius Barbatus. Problemele de interpretare istorică a acestor
evenimente se leagă de rolul şi definirea decemviratului (este oare o instituţie permanentă?
poate înlocui magistraturile statului? sau este doar o comisie de alcătuire a unui „cod de
legi”?), de componenţa ambelor comisiide rezultatul activităţii ei. Cât priveşte ultimul
aspect, cu toate că sursele antice vorbesc despre precizările legate de domeniul politic,
plebeii ar fi cerut precizarea în scris a puterii consulare (T. Livius, III, 9, 5), legea celor XII
Table nu este o „constituţie”, în sens modern, şi nu conţine norme de organizare a puterii
politice a statului roman. Cele 12 legi se referă la familie (drept de căsătorie, divorţ,
moşteniri, regimul proprietăţii, posesiune, transfer), regimul datoriilor, sclavie, reguli de
jurisprudenţă, înmormântări. Este vorba, mai degrabă, despre recuperarea unor cutume iar
editarea lor mărturiseşte intenţia de limitare a unor abuzuri patriciene (în acest context
capătă înţeles interpretarea episodului Verginiei, copila plebee asupra căreia patricianul Ap.
Claudius încearcă să-şi manifeste abuziv dominaţia, pe când aceasta se deplasa la şcoală),
poate chiar din acest moment putem vorbi cu adevărat de definirea clară a celor două
ordine sociale (cel patrician şi cel plebeu) dacă observăm că dreptul de căsătorie legitimă
(ius conubium) stă ca un criteriu major şi în elaborarea ordinului senatorial de mai târziu, în
vremea lui Augustus.

C.2.Instituţii republicane
Exerciţiul politic al corpului civic roman se efectua, numai la Roma, printr-un
ansamblu de instituţii a căror funcţionare est mai bine cunoscută pentru ultimele trei secole
republicane (mai ales în ceea ce priveşte adunarea poporului şi sistemul electoral) aşa încât
împingerea acestor caracteristici spre epoca republicană timpurie are o valoare ipotetică.
Principalele instituţii politice ale statului roman republican, care se vor perpetua (cu
modificări) şi în epoca imperială, sunt adunarea poporului, senatul şi magistraturile.
Descrierirea acestor instituţii de către Polybios (în cartea a VI-a a Istoriilor sale) şi, apoi, de
către T. Livius (în lucrarea De la Fundarea Romei) şi Dionysios din Halicarnas (Antichităţi
romane) reliefează faptul că cele trei categorii instituţionale funcţionează de o manieră
interdependentă, exprimată plastic prin sintagma „Senatul şi poporul roman” (Senatus
Populusque Romanus- prescurtat SPQR, siglă care apare frecvent pe edificiile publice).
 a. Adunarea poporului este alcătuită din toţi bărbaţii-cetăţeni şi are ca atribuţii
principale votarea legilor (propuse de senat sau de anumiţi magistraţi), alegerea
magistraţilor, unele sarcini administrative, juridice şi religioase. Hotărârile poporului erau
luate prin vot, iar calcularea rezultatului votului se făcea în funcţie de grupuri (curii, triburi,
centurii) şi nu în funcţie de indivizi. Adunările în care se dezbat anumite probleme se
deosebesc de comiţii (tipurile de adunări populare) şi se numesc contiones. Există trei tipuri
de adunări ale poporului: comiţiile curiate (comitia curiata), comiţiile tribute (comitia
tributa) şi comiţiile centuriate (comitia centuriata), care nu reprezintă trei segmente diferite
ale ansamblului de cetăţeni ci trei modalităţi de adunare a aceluiaşi popor în funcţie de
anumite criterii. Comiţiile curiate sunt cele mai vechi, instituite după tradiţie de regele
legendar Romulus (Dionysios din Halicarnas, II, 14; T. Livius, I, 3), şi cuprind bărbaţii
adulţi din cetate organizaţi pe curii (la origine fiecare dintre cele trei ginţi fondatoare ale
Romei, Tities, Ramnes şi Luceres, aveau câte 10 curii, aşadar existau în total 30 de curii).
Aveau un caracter religios şi aristocratic şi reprezentau instanţa care vota principalele legi
ale statului, până la reformele regelui Servius Tullius. În epoca republicană se deschide
accesul plebei în această adunare convocată în Forum, de către un lictor curiat, cu scopul
de a oferi investitura solemnă anumitor magistraţi imediat după alegerea lor, de a declara
războiul şi de a consimţi la semnarea tratatelor de pace. Cu atribuţii strict religioase, curiile
sunt convocate pe Capitoliu, unde, la fiecare început de lună, în prezenţa lui Pontifex
Maximus, se aduc la cunoştinţă sărbătorile din luna respectivă. Tot în faţa acestei adunări se
oficializează adopţiile. La finele republicii (secolul I a. Chr.) curiile erau reprezentate doar
de 30 de lictori.
După reforma militaro-fiscală atribuită lui Servius Tullius, poporul este organizat în
5 clase cenzitare plătitoare de tributum (impozit direct) şi o clasă cenzitară scutită de
obligaţii fiscale dar şi fără drepturi militare şi politice. Cele cinci clase cenzitare alcătuite
din assidui erau organizate, pe criterii de vârstă şi de avere, în centurii, unităţi militare şi
electorale. Adunarea acestora (comiţiile centuriate), adică a poporului înarmat (la adunare
se vine cu echipamentul militar propriu) se face în afara incintei sacre (pomoerium) a
Romei, pe Câmpul lui Marte iar convocarea nu putea fi iniţiată şi condusă decât de un
magistrat care are imperium (drept de comandă militară). Atribuţiile centuriilor erau
votarea legilor şi alegerea magistraţilor principali ai statului. Apelul la adunare este, în mod
teoretic, publicat înainte cu 30 de zile şi afişat în For, existând anumite zile din an când se
putea întruni astfel poporul (dies comitiales, în număr de 150 anual).
Comiţiile tribute îşi au, cel mai probabil, originea în adunările mai vechi ale
plebeilor, care aleg propriii magistraţi ai plebei şi hotărăsc legile valabile pentru plebei.
Aceste legi pot fi extinse şi la nivelul patricienilor dacă erau votate de senat. Din 287 a.
Chr. (lex Hortensia) deciziile plebeilor (plebiscita) au valoare legală recunoscută şi fără
acordul senatorial. Din acest moment, comiţiile tribute apar mai bine individualizate, ele
având rolul de a alege magistraţii inferiori (cei care nu au imperium), din 104 a. Chr. (lex
Domitia) un număr de 27 de triburi trase la sorţi aleg pe Marele Pontif (lege abolită de
Sylla, în anii 82-81 a. Chr., dar restabilită în 69 a. Chr.). De asemenea, până în secolul al II-
lea a. Chr. adunările pe triburi aveau şi roluri juridice, pe care le păstrează în ultimele
secole republicane doar pentru probleme private. Convocarea triburilortrebuia anunţată cu
cel puţin 17 zile înainte (intreval calculat ca fiind cuprins între trei zile de târg- la fiecare
săptămână, care dura 8 zile, a noua zi era zi de târg, aşadar după cu cca. două săptămâni
înainte).
 b. În ceea ce priveşte senatul, sursele ne asigură că reprezintă principalul organism
de conducere reală a statului. În virtutea autorităţii sale, senatul pregătea şedinţele
adunărilor poporului, examina proiectele de legi, administra viaţa religioasă din stat
(stabilea calendarul religios, jocurile, supraveghea activitatea preoţilor, structura
panteonului, ridicarea lăcaşelor de cult, raporturile dintre Roma şi cultele străine). Sub
aspect juridic, senatul sancţionează crimele grave şi împarte jurisdicţia civilă a Romei,
Italiei şi provinciilor senatoriale cu pretorul urban şi peregrin şi cu promagistraţii. În
materie legislativă, senatul poate decide anumite hotărâri cu valoare de legi (senatus
consulta). Fiscalitatea şi regimul financiar intrau în atribuţiile senatoriale ca şi orice
problemă de politică externă. Locurile de adunare ale senatului sunt pe Capitoliu (în Curia
Calabra), în Forum (în Comitium), uneori chiar în temple sau teatre (mai ales la primirea
ambasadelor străine). Şedinţele senatului ţineau de regulă o zi întreagă (cu posibilitatea
prelungirii discuţiilor, în funcţie de gravitatea problemei dezbătute) şi erau precedate de
luarea auspiciilor. Senatorii erau convocaţi fie prin afişare publică a datei şedinţei fie prin
(cel mai adesea) anunţarea fiecărui senator la domiciliu. Componenţa senatului republican
este numeric stabilită la 300 de membri, acest număr rămânând în general neschimbat (mai
puţin în timpul războiului cu Hannibal, când o mare parte dintre senatori sunt ucişi pe
câmpul de luptă) până în veacul I a. Chr. Sylla creşte numărul senatorilor la 600 (prin
adăugarea unui număr de 300 de senatori dintre cavaleri) iar Caesar îl ridică la 900.
Augustus va fixa definitiv numărul senatorilor la 600. Accederea la statutul de senator
(statut teoretic viager, deşi există posibilitatea ca recenzările, care presupuneau şi
verificarea moravurilor, să ducă la scoaterea din senat a anumitor persoane cu un
comportament deplorabil) era asigurată (cel puţin la finele republicii) de îndeplinirea
magistraturilor, începând cu cvestura. De aceea, din 180 (lex Villia annalis) vârsta minimă
a unui senator putea fi 28 de ani (vârstă la care se putea candida pentru cvestură). În timpul
republicii nu există un prag cenzitar pentru senatori, el tinde să se instituie în ultimul secol
republican, iar primul împărat stabileşte valoarea materială minimă a unui membru al
ordinului senatorial (ordin înfiinţat prin legislaţia lui Augustus) la 1 000 000 de sesterţi.
Lista senatorilor (lectio senatus) era întocmită periodic (de regulă la fiecare cinci ani) de
către cenzori. Aspectul exterior al demnităţii senatoriale este dat de toga albă cu tiv lat de
purpură, sandale speciale, inel de aur masiv. De asemenea, senatorii aveau rezervate locuri
speciale la spectacolele de teatru şi circ şi la ceremoniile religioase.
c. Magistraturile nu sunt complet necunoscute romanilor în momentul instaurării
republicii. În epocă regală există, ca magistrat, un personaj, numit de senat, care asigură
conducerea cetăţii şi conduce procesul de desemnare a unui nou rege, numit interrex. În
timpul republicii magistratul este ales prin votul poporului (spre deosebire de funcţionari,
care sunt numiţi şi de preoţi care sunt, de regulă, cooptaţi). Se pot deosebi mai multe tipuri
de magistarturi. 1. După caracterul lor, sunt ordinare (consulatul, pretura, edilitatea,
cvestura) şi extraodinare (dictatura şi comanda cavaleriei subordonată acesteia). 2. După
natura organismelor de vot : există magistraturi superioare (obţinute în urma votului
centuriilor) şi inferioare (datorate votului poporului adunat pe triburi). 3. După durata lor,
magistraturile sunt anuale (consulatul, pretura, edilitatea, cvestura) şi cu o durată bine
definită (cenzura- 18 luni, dictatura şi comanda cavaleriei- 6 luni). 4. În funcţie de
competenţele magistratului, există magistraturi cu imperium- calitate a cărei esenţă este
dată de dreptul de comandă militară (dictatura, consulatul, pretura, promagistarturile) sau
doar cu potestas.
 Instaurarea republicii a însemnat stabilirea a trei principii de bază pentru
funcţionarea magistraturilor: anualitatea (mai puţin excepţiile deja menţionate) şi
colegialitatea, cel puţin doi (în afară de dictatură şi comanda cavaleriei) şi gratuitatea. La
acestea se adaugă imposibilitatea ocupării aceleiaşi magistraturi doi ani succesivi (principiu
care este frecvent încălcat în epoca de criză a republicii). Nici un magistrat nu poate fi
demis, înainte de a i se termina perioada mandatului (demiterea este echivalentă cu criza
instituţională). Magistraţii care au imperium pot lua auspiciile şi pot convoca adunarea
poporului. După înfiinţarea tribunatului plebei, tribunii plebei puteau convoca adunările
plebei şi mai târziu, comiţiile tribute. Condiţiile de a candida ca magistrat sunt deplina
cetăţenie romană şi prezenţa la Roma în momentul depunerii candidaturii. În cursul epocii
republicane se stabilesc şi pragurile de vârstă pentru accederea în diferite magistraturi
precum şi succesiunea ascensiunii politice. Rezultatul acestei preocupări este definitivarea
unei ierarhii stricte de avansare publică- cursus honorum- pe care grecii nu au cunoscut-o
niciodată. Astfel, în 180, prin legea Villia, un cvestor trebuia să aibă cel puţin 28 de ani, iar
pentru a putea candida în vederea ocupării unei alte magistraturi trebuia să se fi scurs un
interval de cel puţin 2 ani plini. Sylla ia măsura ca nimeni să nu poată candida la consulat
dacă nu a îndeplinit pretura, la pretură dacă nu a fost edil, şi ca edil trebuia să fi fost mai
înainte cvestor. Totodată, se măreşte intervalul necesar dintre candidaturi şi alegeri, astfel
încât, teoretic, se putea candida pentru edilitate la 34 de ani, pentru pretor la 38 de ani şi
pentru consul la 43 de ani. Aceste precizări nu sunt respectate, mai ales spre finele
republicii. Se ajunge la prelungiri nelegale de mandate, la scoaterea timpurie din funcţie, la
nerespectarea limitelor de vârstă.
Numărul şi competenţele magistraturilor se definitivează de-a lungul unui proces
care a durat cel puţin două secole şi sunt intrinsec legate de încercările plebei de a egaliza
poziţiile politice ale patricinienilor. Din anul 509 întreaga putere în statul roman, altădată
deţinută de rege, era încredinţată unei perechi de consuli care îşi împărţeau colegial dreptul
de comandă militară (de regulă doar unul din consuli pleca din cetate în fruntea trupelor,
celălalt rămânea în Roma pentru a asigura continuitatea puterii), de iniţiativă legislativă,
conducerea proceselor criminale. Consulii aveau dreptul de a lua auspiciile şi de a convoca
adunarea poporului, aveau dreptul de a pune în aplicare legile şi de a coordona activitatea
fiscală. În probleme edilitare erau ajutaţi de doi edili iar în materie financiară de doi
cvestori. Consulii şi subalternii lor îşi încep mandatul la începutul fiecărui an calendaristic
(1 martie apoi, din 153 a. Chr., 1 ianuarie). Competentenţele juridice sunt oarecum separate
de puterea consulară şi conferite pretorului (în anul 367 a.Chr.). Consulii aveau dreptul de a
participa la şedinţele senatului aşezaţi pe sella curulis (scaunul curul), erau însoţiţi de câte
12 lictori purtători de fascii, atunci când se deplasau în cetate. Cenzorii (apar după 443 a.
Chr.) erau aleşi o dată la cinci ani, pe o perioadă de un an şi jumătate şi efectuau
recesământul populaţiei, întocmeau listele senatoriale şi stabileau regimul fiscal. În calitate
de cenzori erau aleşi doar cei care fuseseră consuli. În situaţii de criză, ameninţări cu
invazie externă, era desemnat de către senat un conducător cu puteri extraordinare,
dictatorul, pentru 6 luni, cumulând puterile consulare. El era ajutat de comandantul
cavaleriei (magister equitum). Dreptul de a lua auspiciile, de a comanda armata, de a
conduce practic cetatea în chip cvasi-regal (el avea lictori purtători de fascii) conferă
dictatorului un statut deosebit. Pe perioada dictaturii toate celelalte magistraturi (în afară de
tribunatul plebei) erau suspendate. În veacul I a. Chr., dictatura devine o formă de
conducere arbitrară, fiind extinsă pe perioade mai mari de 6 luni, chiar pe viaţă (Sylla,
Caesar). În anul 43 a. Chr., la propunerea lui Marcus Antonius, dictatura este desfiinţată.
Alte magistarturi importante sunt pretorul peregrin instituit pentru problemele
juridice care interesau aliaţii italici ai Romei, tribunii militari cu competenţe similare
consulilor şi decemvirii constituţionali.
d. Instituţiile religioase ale Romei erau sub comanda regelui sacrificiilor, apoi a marelui Pontif dar
supravegheate în permanenţă de senat. Exista o serie de colegii de preoţi : flaminii, colegiul pontifilor, al
vestalelor, salienii care celebrau sărbătorile în cinstea zeului Marte, feţialii care săvârşeau ceremonia
religioasă a « declaraţiei de război » al cărei act central era aruncarea lăncii în terenul duşmanului, lupercii
care anual pe 15 februarie conduceau o ceremonie de purificare şi de fertilizare a cetăţii în faţa grotei de pe
Palatin, unde fuseseră, potrivit tradiţiei, crescuţi gemenii. La aceste colegii se adaugă colegiul augurilor cu
atribuţia principală de a studia semnele cereşti şi zborul păsărilor (augurii puteau întrerupe orice activitate,
inclusiv şedinţele politice sau alegerile, dacă apreciau că zeii sunt defavorabili) şi cel al haruspicilor (care
interpretau organele interne, mai ales ficatul, victimelor sacrificiale). Gratuite, viagere şi ocupate prin
cooptare (cu mici excepţii), sacerdoţiile sunt iniţial ocupate doar de către patricieni.
e. Armata reprezintă o instituţie fundamentală a RomeiSistemul moştenit de la
reformele lui Servius Tullius (deşi organizarea armatei depăşeşte pragul cronologic dintre
monarhie şi republică) avea în centrul său centuria (alcătuită din 100 de pedestraşi) condusă
de un centurion. Şase centurii alcătuiau o cohortă (din două centurii se încheagă un
manipul), iar o legiune are 10 cohorte. Cavalerii sunt organizaţi în turmae. Fiecare clasă
cenzitară avea un nume propriu de centurii pedestre (existau în total 193 de centurii) la care
se adaugau 18 centurii de cavaleri (iniţial) şi 4 centurii de meşteşugari şi instrumentişti.
Acestea intrau în alcătuirea unei legiuni (se acceptă că numărul soldaţilor dintr-o legiune
era de cca. 6000) condusă de un consul (sau pretor sau, după caz, dictator). Alături de
legiunea de cetăţeni, Roma va înrola în trupe auxiliare trupe de italici, iar după secolul al
III-lea a. Chr. va beneficia de o relativ puternică flotă militară. Înrolarea cetăţenilor se făcea
pe Câmpul lui Marte, fiecare soldat ocupându-se personal, din veniturile proprii de
echipamentul său. Abia în anul 107 a. Chr., prin reforma militară a lui C. Marius se renunţă
la principiul claselor cenzitare în favoarea voluntariatului, statul ocupându-se şi de
echiparea militarilor şi de plata soldelor (din prada de război).
Sistemul electoral roman este censitar, se numărau voturile fiecărei unităţi de
organizare a poporului (curie, centurie, trib). La finele republicii votul cel mai bine
cunoscut este cel dat de comiţiile centuriate pe Câmpul lui Marte. Se vota pe rând,
începând cu prima clasă cenzitară (care avea 80 de centurii de pedestraşi) şi cu cavalerii (18
centurii), urmau, apoi, în ordine, celelalte clase

Temă de autoevaluare
1. Definiţi principalele categorii socio-juridice romane republicane.
2. Cum era împărţită conducerea Republicii romane între palierele intituţionale?

C.3.1.Expansiunea romană- caracterizare generală, etape şi consecinţe

Transformarea Romei dintr-o cetate laţială în hegemon al Italiei şi, apoi, al
bazinului mediteraneean este un proces îndelungat cu cauze şi consecinţe extrem de
variante şi de bogate în conţinut. S-a vorbit mult despre existenţa unui plan de cucerire, dar
relatarea evenimentelor, îndeosebi de către Polybios şi T. Livius (având în vedere faptul că
aceste surse nu sunt ostile romanilor) şi durata de mai bine de patru secole de conflicte
militare nu îngăduie o asemenea interpretare. De asemenea, trebuie subliniat faptul că nu de
puţine ori situaţiile militare ale Romei au fost dificile, amintim aici, măcar, de complicatele
conflicte cu samniţii sau, mai târziu, de războaiele punice, după cum trebuie spus că
meritele militare ale Romei în estul Mediteranei nu trebuie separate analitic de criza lumii
elenistice. Se pot stabili mai multe etape cronologice şi istorice în urma cărora Roma
ajunge să controleze durabil Italia şi, apoi, Mediterana, dar despre o expansiune propriu-
zisă putem vorbi abia începând cu secolul al IV-lea a. Chr., când cetatea romanilor începe
să se exprime militar de o manieră specifică şi anume cu urmărirea mai clară o unor
obiective politico-militare imediate sau pe termen mediu. În acest sens, raporturile stabilite
cu oraşele latine după mijlocul sec. al IV-lea, când Liga Latină este desfiinţată, sunt
elocvente.
În primele secole republicane, Roma reuşeşte să supună populaţiile italice (etrusc,
latini, samniţi) şi grecii din coloniile sud-italice cu închegarea unor sisteme de alianţe
bazate pe obligaţiile fiscale şi militare din partea aliaţilor şi pe dreptul şi obligaţia Romei de
a interveni în ajutorul oricărui aliat atacat. De aici dezvoltarea unei concepţii a aşa-
numitului „război just” (bellum iustum) pe care cetatea celor şapte coline avea grijă, ne
asigură T. Livius (I, 34 şi urm.), să-l declare potrivit normelor sacre şi civile. Aliaţii, care
îşi păstrau propriile instituţii şi obiceiuri dar politica lor externă este îndeaproape
subordonată Romei, aveau de cele mai multe ori statutul socio-juridic latin şi alcătuiau
contingente militare separate de centuriile legionarilor romani (cetăţenii de drept roman).
Comunităţile politice urmau aceleaşi statut, aşadar pe lângă cetăţi de drept latin, existau
cetăţi de drept roman (coloniile) întemeiate ex-nihilo de către Roma şi populate cu proprii
cetăţeni-soldaţi. Supunerea Italiei nu este un proces liniar, lipsit de momente de recul
militar. Însă, începutul sec. al III-lea a. Chr. va găsi Roma în postura de stăpân al unor
resurse (terenuri agricole, păşuni, zone miniere, pieţe de desfacere, rute comerciale) care-i
permit concentrarea atenţiei dincolo de peninsulă. De aici conflictul de interese economico-
politice în bazinul tirenian şi, apoi în cel est-mediteraneean. Consecinţa directă a acestei
realităţi va fi antrenarea Romei în războaiele pentru stăpânirea Siciliei, a insulelor Corsica,
Sardinia şi a coastelor hispanice, principalul rival fiind aici cetatea Carthagina, colonie
feniciană de pe litoralul nordic al Africii. Timpul militar, chiar şi cel istoric, al Republicii
romane avea să fie marcat în mod accentuat de aceste lupte (desfăşurate în trei etape), mai
cu seamă de cel de-al doilea război dus împotriva lui Hannibal. Măsurarea ritmului politic
al Romei se va realiza după victoria de la Zama în funcţie de acest duşman, şi nu poate
surprinde existenţa invariabilă a clauzei de a-l preda pe Hannibal din tratatele pe care Roma
le va încheia cu statele elenistice ale bazinului est-mediteranean care-l găzduiesc pe
comandantul cartaginez exilat, pâna la moartea sa survenită în anul183 a. Chr. După
deschiderea militară spre răsărit, Roma intră în contact militar cu lumea elenistică, o zonă
culturală care de altfel nu-i era deloc străină, apoi în competiţie cu ea. Profitând de
creşterea numelui şi a puterii sale, Roma dezvoltă noţiunea de război preventiv, duce o
politică de echilibru combinată cu arbitrajul internaţional (după pacea de la Apameea, 188
a. Chr.), apoi cu cea de cucerire făţişă (după 148 a. Chr.). Unirea malurilor Mediteranei,
prin clarificarea stăpânirii în Hispania, apoi în Gallia (prin campaniile lui C. Iulius Caesar)
şi în Egipt (Iulius Caesar şi C. Iulius Caesar Octavianus) pune probleme de organizare şi
de restructurare a statului în ansamblul său.
3.2.Principalele conflicte militare
3.2.1 Cucerirea Italiei
 1.Conflictele cu etruscii: 507-396
2.Conflictele în Latium: 496/493
(Foedus Cassianum)-338
3.Conflictele cu galli /celţii: 390
4.Cucerirea Campaniei: 343-290
5.Conflictul cu Tarentul 282-272
Consecinţele imediate:
-impunerea controlului roman în
peninsulă, în zona dintre Pisa şi
Rimini, un control economic dublat şi
asigurat de un sistem de alianţe nu
întotdeauna funcţional
-instalarea de colonii de cetăţeni
romani în oraşele de drept roman (şi,
prin urmare, multiplicarea modelului
urban propriu),
-deschiderea economică şi politico-
militară spre Mediterana.

3.2.2.Cucerirea bazinului vest-mediteraneean

- Primul război punic (264-241)

şi anexări ulterioare
-Al doilea război punic (218-
202)
-Al treilea război ounic (148-
146)
Consecinţe
-controlul economic al resurselor
şi rutelor comerciale

Controlul roman după bătălia de la Zama

3.2.3.Cucerirea bazinului est-mediteraneean
-cucerirea Illyriei: 229-219
-cucerirea Macedoniei (4 războaie): 215-
205; 199-197; 169-168; 149-148
-cucerirea Greciei: protectoratul din 197-
195 se schimbă cu hegemonie în 146
-integrarea Pergamului: 133/129
-cucerirea Siriei(4 campanii): 198-197;
191-188/ pacea de la Apameea; 170-168;
64-63
-integrarea şi cucerirea Egiptului:
protectorat din 188, apoi, sec I a. Chr.,
conflict deschis:31-30 a. Chr.
Consecinţe
-controlul economic al estului Mediteranei
-schimbarea atitudinii politice
internaţionale, intervenţia în lumea
elenistică (militar şi diplomatic)
-mari mutaţii de mentalitate

3.2.4.Alte conflicte au vizat raporturile cu gallii din nordul peninsulei şi din Gallia propriu-
zisă, cu illyrii, cu hispanicii, cu numizii şi cu regatul Pontului.
 În sec I a. Chr. sunt cucerite sau este
consolidată poziţia romană în:
-Nordul peninsulei Italia-Gallia Cisalpină
sf. Sec II-încep. Sec I
-Hispania- cu înfrîngerea revoltelor
localnicilor şi, respectiv, a partidei
sertoriene: 195; 154; 143-133
-Numidia, războiul contra lui Iugurtha
111-105
-Pontul- 4 războaie: 89-84; 83-81; 74-63;
47
-Gallia de peste Alpi : 58-51
-prima campanie în Britannia 55-54
Până la reforma militară şi administrativă
a lui Augustus, SENATUL controlează
prin guvernatori şi staff-ul acestora,
teritoriul provincial. De la Augustus,
controlul teritoriului provincial este
împărţit între senat şi împărat

3.3. Consecinţele expansiunii circum-mediteraneene a Romei

Rezultatul pe termen mediu şi îndelungat al acestor expediţii militare a fost o

redefinire a Romei ca stat antic.
Sub aspect economic se produc mari mutaţii la nivelul regimului proprietăţii
agrare, având loc pe de o parte o creştere a acelui domeniu public (ager publicus), rezultat
din cuceriri, pe măsură ce mica proprietate ţărănească decade (ca urmare a ineficienţei
exploatării pământului, fie datorită lipsei unor tenici agrare îmbunătăţite, fie datorită duratei
mari a campaniilor militare la care participau din datorie civică ţăranii-soldaţi romani).
Măsurile luate în secolele IV-III nu îmbunătăţesc vizibil situaţia agrară: în 367- lex Licinia-
Sextia preciza limita de 500 de iugera pentru o familie care întreţinea 100 de boi şi 500 de
oi (cifre transmise de sursele latineşti care sunt exagerate), în 232-228 prin lex Flaminia au
loc parcelări în Picentum iar, în 218, Lex Claudia interzicea senatorilor romani activităţile
comerciale, prin impunerea unui număr fix al corăbiilor proprii şi admiterea unei capacităţi
maxime pentru transportul maritim (măsură care dorea menţinerea aristocarţiei senatoriale
în câmpul ocupaţiilor agrare). Încercările de reformă ale fraţilor Tiberius şi Caius
Gracchus, (134-133 şi respectiv 124-123), deşi reluau mai vechile legi liciniene şi stabileau
distribuirea de loturi inalienabile de câte 30 de iugera (Caius Gracchus susţinând şi un
program colonizator în interiorul Italiei-Capua, Tarent- şi, în afara ei- Carthagina), nu
reuşesc să scoată masa soldaţilor romani din situaţia lor precară. Asasinarea celor doi lideri
ai plebei va fi urmată de măsuri de limitare a programului reformator: printr-o serie de legi
se permite vânzarea loturilor primite, se sistează distribuţiile de pământ, păstrându-se într-o
primă fază impozitul pe posesiunile din ager publicus ca sursă de distribuţii în bani către
cei cu probleme sociale, ulterior şi aceste distribuţii vor înceta (Appian, Războaiele civile,
I, 27). Rămâne ca prin măsura lui C. Marius, deşi cu o conotaţie militară declarată, să se
rezolve şi problema agrară, voluntarii înrolaţi în armata romană vor primi la lăsarea lor la
vatră loturi agrare. Totodată se modifică raporturile între diferitele culturi (grâne, viţă de
vie, măslini şi pomi fructiferi), între ponderea economică a diferitelor zone agricole ale
statului roman (Sicilia devansează Italia, apoi va fi rândul Egiptului să constituie sursa
principală de grânar al statului). Introducerea monedeipe piaţa romană nu va avea
consecinţe economice legate de o reală dezvoltare a comerţului, balanţa comercială va fi în
permanenţă favorabil înclinată spre importuri, aşa încât metalul preţios adus la Roma prin
cuceriri ia înapoi drumul provinciilor, mai cu seamă al celor orientale.
Sub aspect social, cuceririle romane aduc cu ele o restructurare a corpului civic,
totuşi, gândit în continuare pe criterii censitare. Pe lângă o polarizare din ce în ce mai
accentuată a cetăţenilor, asistăm la tendinţa structurării elitelor sociale în categoria
senatorială şi cea ecvestră. Se poate distinge un produs social al expansiunii: oameni de
afaceri prosperi (publicani), practicanţi ai tranzacţiilor monetare, zarafii (faeneratores sau
argentarii), comercianţi (negotiatores), care vor alcătui noul grup social ecvestru alături de
un alt element nou reprezentat de elitele noilor comunităţi italice, element închegat în urma
evoluţiei sociale care a însoţit marile cuceriri. Cavaleriitind să imite comportamentul civic
şi politic al vechilor aristocraţi, de aceea vor evolua spre un veritabil ordo cu un statut
simbolizat de calul public, inel de aur, togă cu tivul de purpură îngust şi locuri rezervate,
prin legea Roscia din 67 a. Chr., la spectacole. Bariera de avere pentru cavaleri se impune
în ultimul secol republican la 400 000 de sesterţi. Dintre cavaleri, cei care vor ajunge să
controleze îndeaproape finanţele statului sunt publicanii, organizaţi în adevărate companii
(societates publicanorum) cărora li se concesionau prin contracte publice aprovizionarea
armatei, strângerea taxelor şi impozitelor din teritoriul provincial, supravegherea
activităţilor miniere. Abuzurile fiscale din teritoriu au fost nu o dată obiectul unor dispute şi
procese publice, uneori măsurile împotriva acestora mergeau până la anularea contractelor
stabilite (de exemplu, în 167 a. Chr., minele din Macedonia sunt închise tocmai pentru a le
scoate de sub controlul publicanilor; în 60-59 a. Chr., publicanilor din Asia li se refuză
revizuirea contractelor). Cât priveşte elita senatorială, această aristocraţie în bună măsură
funciară, începe să fie tot mai mult preocupată de activităţile ne-agrare (lucrative şi
comerciale), fapt sancţionat imediat de autorităţile politice prin celebra lege Claudia din
218, care interzice senatorilor comerţul maritim, în încercarea de a păstra această categorie
socială cât mai aproape de preocupări agricole. Aşadar, proprietara celei mai mari părţi din
ager publicus, pe lângă mai vechile domenii, această aristocraţie controla sectorul agrar,
aprovizionarea cu grâne, inclusiv după dobândirea marilor grânare extraitalice, datorită
funcţiilor politice pe care le deţinea. În unele cazuri, averile senatorilor erau considerabile,
spre pildă Cn. Manlius Vulso rămâne proverbial prin dorinţa sa de înavuţire, P. Cornelius
Scipio Africanul îi putea lăsa fiicei sale o dotă de 300 000 de denari, iar averea
învingătorului de la Pydna, L. Paulus Aemilius, se ridica la nu mai puţin de 370 000 de
denari. Spre finele Republicii se conturează existenţa tot mai clară a unui ordin senatorial,
în sensul că apartenenţa la acest statut juridico-social este bine reglementată în plan public.
Senatorii au insemne vestimentare proprii: toga cu tivul lat de purpură, inelul de aur,
încălţăminte specială, de asemenea au locuri rezervate la teatre şi la alte spectacole publice.
În ultimii ani ai republicii practica impune o limită minimă de avere, care se ridica, pentru
membrii acestui ordin, la un milion de sesterţi. Cetăţenii de condiţie medie şi joasă
constituiau marea masă a plebei rurale (cu o condiţie economică din ce în ce mai precară) şi
urbane. Cea din urmă, provenită foarte probabil ca urmare a stabilirii la oraş a unora dintre
rezidenţii sărăciţi ai triburilor rurale, va fi integrată juridic în cele patru triburi urbane şi va
constitui principalul segment de manevră politică şi electorală.
Restul locuitorilor Romei şi ai zonelor controlate de aceasta erau impărţiţi după
criterii socio-juridice în liberi şi servili. Primii sunt supuşi normelor romane din ius ciuile şi
ius gentium rezultând grupuri distincte din punct de vedere juridic, fiscal şi militar: străinii
rezidenţi la Roma sau oriunde în zona provincială (supuşii extra-italici) care aveau obligaţii
fiscale clar stabilite (impozite directe regulate-tributa, plătind preţul păcii oferite de romani
imediat după cucerire-tributum soli şi impozite indirecte), fără drepturi politice sau
obligaţii militare; supuşii italici cu obligaţii faţă de Roma de ordin fiscal-stipendia şi de
ordin militar, participarea la înrolare-formula togatorum- (ei alcătuiau trupele auxiliare ale
legiunilor romane), o mare parte dintre aceştia erau beneficiari ai primelor elemente
constitutive ale cetăţeniei romane (dreptul căsătoriei-conubium, şi dreptul libertăţii
comerciale-commercium) dar nu deţin drepturi politice (neputând vota, ei se numeau
cetăţeni fără acest drept-ciues sine suffragio) decât după acordarea cetăţeniei complete în
urma violentului război cu Roma din anii 90-89 a. Chr. Pe lângă aceştia există o importantă
categorie de sclavi folosiţi în agriculturăîn principal, dar şi în cadrul atelierelor
meşteşugăreşti (Etruria), minerit, în educaţie (cei mai renumiţi pedagogi erau, de altfel,
grecii) sau ca servitori domestici. În secolul al II-lea a.Chr. mâna de lucru servilă este
preferată de marii proprietari în locul lucrătorilor zilieri de condiţie liberă, blocându-le
acestora din urmă calea spre dobândirea mijloacelor de subzistenţă. Abuzurile
proprietarilor dar şi deficienţele de organizare a administraţiei romane vor prilejui, la finele
sec. al II-lea şi în prima jumătate a celui următor, o serie de revolte ale sclavilor de pe
domeniile agricole sau din şcolile de gladiatori. Fără ca aceste evenimente să aibă influenţe
asupra existenţei şi organizării statului roman, ele au demonstrat punctele nevralgice ale
administraţiei noilor cuceritori în mintea cărora, totuşi, va fi rămas puternic imprimată
imaginea sclavului înarmat contra cetăţeanului de vreme ce, în anul 63 a. Chr., doar zvonul
că Sergius Catilina va apela la sclavi a fost suficient consulului M. Tullius Cicero să
mobilizeze eficient senatul şi poporul împotriva complotiştilor.
Sub aspect militar, expansiunea romană a creat un nou tip de armatămai mobilă,
mai uşor de manevrat, cu echipamente mai eficiente, cu dotări tehnice preluate în mare
parte de la greci (aşa cum ne asigură, printre alţii, Vitruvius, în tratatul său Despre
Arhitectură, atunci când prezintă, de pildă, maşinile de asediu). Dar prelungirea sistematică
a campaniilor militare a modificat fundamental condiţia soldatului la Roma. Mai întâi este
vorba de schimbarea raporturilor dintre statutele economice şi cele militare. Armata de
centurii organizată cenzitar va fi substituită de armata de voluntari (aşa numiţii capite
censi) prin reforma militară a lui C. Marius, operată între 107 şi 104. Această măsură
asigura echipamentul militar şi solda de la stat, introducea acvila ca steag de legiune, la
început realizată din argint apoi din aur, şi trecea la organizarea pe cohorte. Fiecare cohortă
cuprindea câte un manipul de hastati, unul de principes şi unul de triarii. Zece cohorte
alcătuiau o legiune (armatei de cetăţeni i se adaugau trupe auxiliare formate din
contingentele popoarelor supuse care vin cu tehnica de luptă şi armamentul lor specifice).
La finele campaniei militare demobilizaţii urmau să fie înscrişi pe listele de împroprietăriri
în calitate de veterani. Pentru soldatul roman de rând războiul reprezenta acum principala
sursă de venituri, aşa se face că, la finele republicii, consulii să ajungă în situaţia de a
refuza înrolarea unora care doreau să-şi continue cariera militară (în pofida regulii de
exceptare de la serviciul militar după un numar de 10 campanii îndeplinite, Polyb., VI, 19).
Apoi este vorba despre importante schimbări de mentalitate: crearea sentimentului
superiorităţii militare faţă de ceilalţi, accentuat prin procesiunile „populare” ale triumfului
generalilor victorioşi, îndepărtarea de valorile agrare-civice tradiţionale, gustul pentru
ideile şi luxul venite din afară şi mai ales ataşamentul deosebit faţă de comandantul
propriu. Aceasta din urmă va duce la înlocuirea fidelităţii datorate de soldaţi valorilor
civice ale Romei cu o fidelitate acordată unui individ- comandantul militar. Din veacul I a.
Chr., trupele recrutate în general din regiunile de baştină ale generalilor, unde aceştia îşi
aveau reţelele de clientelă, vor fi folosite ca factor de manevră electorală şi presiune
politică. În consecinţă, schimbarea comportamentului conducătorului militar se va resimţi
în domeniul politicului unde se petrece un adevărat proces de individualizare care va
spulbera definitiv valorile republicane.
Sub aspect politic se petrec mari schimbări în funcţionarea instituţională a statului:
adaptarea structurilor de conducere la noua hartă politică a Mediteranei, uzura caracterului
lor republican care vor produce mari disfuncţionalităţi (de pildă, unele dintre principiile de
bază ale constituţiei republicane nu mai sunt respectate: imposibilitatea realegerii în aceeaşi
magistratură-cazul lui C. Marius, imunitatea tribunilor plebei-destituirea tribunului
Octavius, colegul lui Ti. Gracchus, uciderea acestuia din urmă şi a fratelui său, prelungirea
dictaturii-cazurile lui Sylla şi Iulius Caesar, nerespectarea principiului colegialităţii-
Cn.Pompeius este consul sine collega în 52 a. Chr.). Totuşi se cuvine făcută precizarea că
abia la finele secolului al II-lea aceste semne ale crizei statului roman devin evidente, în
prima parte a secolului consensul elitei conducătoare a făcut funcţional sistemul republican
în aşa măsură încât în Fastele consulare nu apar înscrişi dictatorii pentru o perioadă de mai
bine de 50 de ani, începând cu înfrângerea lui Hannibal. În acelaşi timp, se poate remarca
faptul că, după primele două războaie punice, gloria militară se conjugă determinant cu
cariera politică de o factură mult mai accentuată decât până atunci, atât cât putem observa
din mărturiile antice. Spre finele secolului al II-lea a. Chr., comportamentul politic se
modifică simţitor pe fondul mutaţiilor socio-militare, ceea ce duce la împărţirea poporului
roman în două tabere: optimates şi populares, primii adepţii unei guvernări tradiţionale prin
Senat şi popor, cei din urmă promotorii unor metode demagogice, individualiste- partizani
ai unei formule în care tribunul plebei este vârful de lance pentru spargerea barierelor de
acces la viaţa publică.
Mutaţiile fiscale şi administrative sunt deosebite. Condiţia de cetăţean de drept
deplin îşi va sublinia superioritatea prin exceptarea impozitării directe(după acapararea
imesului tezaur al lui Perseus, regele macedonean înfrânt în 168 la Pydna, perceperea
tributului este suspendată), păstrându-se sistemul fiscal indirect. Cuceriţii plătesc impozite
directe pe cap de locuitor şi proprietatea funciară la care se adugă o serie de taxe indirecte.
Modificarea de atitudine a cuceritorilor romani începând cu secolul al II-lea va impune
cuceriţilor plata unui tribut special datorat Romei pentru returnarea către locuitorii
provinciilor a pământului cucerit (tributum soli), care trece drept o răscumpărare a păcii.
Câtă vreme Roma a avut sub control propriu doar spaţiul peninsular italic, ea a apelat la o
reţea de alianţe de tip foedus, care reprezentau acorduri bilaterale de asistenţă militară şi de
recunoaştere a supremaţiei de facto a Romei. În baza acestor tratate, locuitorii cetăţilor
aliate îşi conservau instituţiile şi obiceiurile dar contribuiau cu trupe şi fonduri la războaiele
romanilor. Cum iniţial acest tip de relaţii este început în interiorul Latium-ului, unde
cetăţile vor fi considerate municipii, se dezvoltă conceptul de drept latin care traduce
juridic aceste raporturi cu Roma. Ulterior statutul de cetate/municipiu de drept latin este
aplicat şi în afara spaţiului laţial. Rezultatul acestui comportament politico-diplomatic a
fost crearea unui număr considerabil de cetăţi „latine” alături de care romanii şi-au
întemeiat propriile lor cetăţi-colonii militare, locuite de cetăţeni de optimo iure, aceste
oraşe fiind considerate centre urbane de drept roman. Pentru soluţionarea relaţiilor dintre
cetăţenii romani şi ceilaţi italici se crează magistratura pretorului peregrin. După ieşirea
militară a Romei din Italia, apare necesitatea de a controla un vast teritoriu dobândit prin
cuceriri, ceea ce duce la adaptarea structurilor de tip polis/ciuitas la noua realitate
teritorială. Astfel se creează promagistraturile (ocupate de foşti consuli sau foşti pretori
care au în subordinea lor un aparat administrativ asemănător cu cel existent la Roma: edili,
cvestori, funcţionari inferiori). Totalitatea competenţelor şi sarcinilor unui guvernator de
provincie erau conţinute într-o lex prouinciaeîn virtutea căreia promagistratul avea drept de
comandă militară, drept de organizare şi supraveghere a întregii activităţi economice,
financiaro-fiscale, juridice, edilitare, religioase din provincia sa. El trebuia să dea seamă în
faţa senatului de modul în care şi-a exercitat atribuţiile şi tot senatul primea ambasadele
supuşilor care aveau de făcut o plângere. Cum abuzurile guvernatorilor se înmulţesc, în
anul 149 a. Chr. (lex Calpurnia) se crează tribunale speciale permanente- quaestiones-
menite să judece toate cazurile de extorcare de fonduri sau alte abuzuri. Organizarea
sistemului de control provincial republican se definitivează în epoca lui L. Cornelius Sylla
(lex Cornelia 82 a. Cr.) o dată cu sistematizări ale carierei publice interne. Astfel, durata
unei promagistarturi era de cel puţin 2 ani, începând cu anul imediat îndeplinirii
magistraturii consulare sau pretoriene(ulterior această durată va fi ridicată la cca. 3 ani, în
mod practic), postul nu putea fi părăsit decât după sosirea în provincie a înlocuitorului, dar
nici zăbovirea după sosirea acestuia nu este permisă. La finele expansiunii romane
republicane un vast teritoriu era controlat de un aparat administrativ roman: Sicilia (luată în
stăpânire între 241-227, dar abia în 227 este atestat un pretor pentru această zonă-T. Livius,
Per., 20), Sardinia şi Corsica (integrate între 234-227, în 227 este amintit un pretor pentru
aceste insule-T. Livius, Per., 20); Hispania, împărţită în două (supusă începând din 206, cu
atestarea a doi pretori pentru cele două provincii hispanice din 197-T. Livius, XXXII, 28);
Macedonia (organizată ca provincie romană în 146-T.Livius, Per., 45), Ahaia, Africa
(provincie din 146, Appian, Pun., 135); Pergamul transformat în provincia romană Asia
(133-129-Strabon, Geogr., XIV, 646); Gallia Cisalpina (din 89); Cyrenaica (atestată ca
provincie romană condusă de un proquaestor în 75), Bithynia (lăsată Romei de regele
Nicomede al IV-lea în 74-T. Livius, Per., 93; anexată regatului Pont la cucerirea acestuia
de către Cn. Pompeius, rezultând provincia Pont-Bithynia, în 65-63), Creta (din 68), Siria
(din 63), Cipru-Cilicia (din 56-Cic., Fam., 13,48), Gallia lui Iulius Caesar (53-50) şi
Egiptul (după cucerirea sa din 31-30). Din acest vast teritoriu doar 10 provincii vor fi
organizate şi vor rămâne în „custodia” senatului, ca provincii de rang senatorial, în epoca
imperială: Sicilia (cu Sardinia), Baetica, Gallia Cisalpina (înlocuită, ulterior, cu Gallia
Narbonensis), Africa proconsulară, Ahaia, Macedonia, Creta- Cirenaica, Cipru, Pont-
Bithynia (din 162 p. Chr, devenită imperială, înlocuită în lista provinciilor senatoriale cu
Lycia-Pamphylia), Asia.
Consecinţe culturale şi religioase. Implementarea de către Roma a modelelor
juridice şi politico-militare în teritoriile cucerite a marcat începutul procesului de
romanizare soldată cu răspândirea limbii latine şi a elementelor de cultură materială
romană. Dar Roma are o cultură bilingvă, cel puţin la nivelul elitelor folosindu-se şi limba
greacă. Influenţa culturii greceşti este concretizată prin împrumuturi la nivelul mentalităţii,
prin pătrunderea unor curente filozofice (epicureismul, stoicismul, academismul,
scepticismul), dintre care unele sunt adaptate pragmatic, devenind mai compatibile cu
morala tradiţională romană. Este cazul stoicismului, transformat în artă politică de adepţii
cercului Scipionilor (grup literar al acestei familii care adunase oameni de cultură greci şi
care a existat la Roma în sec. al II-lea a. Chr.). Totodată pătrund în lumea romană stiluri
artistice şi arhitecturale din lumea elenistico-orientală, teme cultural-artistice, elemente
educaţionale greceşti (romanii îşi vor forma propria structură educaţională în jurul
conceptului de humanitas), anumite modele retorice de sorginte elenă.
Dezvoltarea, pe temeiul mai vechiului drept al poporarelor/ginţilor- ius gentium, a
unor relaţii clientelare externe se concretizează prin raporturi speciale stabilite între statul
roman şi alte comunităţi sau între comunităţi supuse şi personaje politice romane (spre
pildă patronajul lui Cicero acordat, în 70 a. Chr., sicilienilor în timpul procesului contra lui
Verres). Deschiderea Romei către „ceilalţi” se va realiza gradual şi cu destule momente de
„respingere”, ajungându-se la dezvoltarea unei veritale diplomaţii „a porţilor deschise” în
care superioritatea civilizaţiei romane este abil exploatată ca temă de propagandă de către
elitele politice romane. Este deosebit de important să se sublinieze că hegemonia unui
asemenea teritoriu a impus măsuri concrete de măsurare (de unde şi înflorirea ştiinţelor
agricole, a topografiei şi cartografiei), de departajare a unor limite interne şi a graniţelor
externe ale statului pentru a eficientiza exploatarea economico-fiscală a provinciilor. Se
ajunge, astfel, la luarea în stăpânire politică şi juridică a unei geografii, pe care Roma o
moştenea înspre est, în bună parte de la lumea elenistică, la elaborarea unor sintagme cu
încărcătură politică: „patria comună”-patria communis sau, la începutul imperiului, Roma
capitala lumii –Roma caput mundi.
Pe tărâm religios Roma practică o politică tolerantă şi deschisă, totuşi cu destule
limite în ceea ce priveşte organizarea (financiară şi rituală) a unor culte venite din afară la
care vor adera cetăţenii romani. După cuceririle militare se desăvârşeşte procesul de
elenizare a panteonului roman tradiţional paralel cu adoptarea de noi zei în panteon (veniţi
din mediul oriental). În plus (v. infra), are loc o valorizare politică a unor divinităţi sau
culte spre beneficiul unor generali şi oameni politici de seamă din ultimul secol republican
(dictatorul Sylla şi Venus Fortuna; Cn. Pompeius şi Hercules; Iulius Caesar şi Venus; M.
Antonius şi Hercules sau Dionysos).

Teme de verificare
1. Cum explicaţi schimbarea de atitudine politico-militară a Romei în Balcani în prima
jumătate a sec. al II-lea a. Chr.?
2. Pornind de la textul lui Appian din dosarul de texte, analizaţi situaţia agrar-militară
a Romei în ultimele două secole republicane.

Evoluţia cetăţii romanilor de la o aglomerare de aşezări rurale la o aşezare de tip

urban-statal se consumă în perioada secolelor IX-V a. Chr. Şi are loc sub influenţa
culturilor italică, etruscă şi greacă. Primul mod de organizare este cel regal asupra căruia
avem două tipuri de discuri-cel literar şi cel arheologic, azi privite ca discursuri
compatibile. Epoca republicană (sec V-I a. Chr.) cuprinde definitivarea modelului mixt de
organizare statală cu colaborarea dintre senat-magistraţi şi popor, a sstatutului socio-juridic
de cetăţean, a definirii ordinelor sociale interne. În plan militar Roma ajunge, nu fără
dificultăţi, la o mare putere militară, trecând de la războiul just la cel de supunere totală a
foştilor inamici. Totodată practică o abilă politică de extensie prin sistemul regatelor
clientelare.

Dosar de texte-EPOCA REPUBLICANĂ:

Realităţi socio-juridice şi instituţionale:

Dionysios din Halicarnas, Antichitaţi romane, IV, 15-aşa-numita constituţie serviană: „El
(Servius Tullius) a poruncit ca numele tuturor romanilor să fie înregistrat, iar averile lor să fie preţuite pe
temeiul unui jurământ cerut de lege şi pe care trebuia să-l facă declaranţii, jurând cum vor face preţuirea
potrivit adevărului şi cât se poate mai cinstit. Romanii trebuiau să treacă în registre numele tatălui, să-şi arate
vârsta, să-şi declare soţia şi copii, să spună în ce trib al Romei sau în care sat din regiune locuieşte fiecare. Se
hotăra ca cel ale cărui declaraţii nu ar fi avut loc în condiţiile cerute de legi să fie pedepsit prin confiscarea
bunurilor, biciuit şi vândut ca sclav. Această lege a dăinuit la romani multă vreme.
Şi, făcându-se recensământul tuturor, Tullius strânse respectivele înregistrări, cu ajutorul cărora îşi
dădu seama de numărul romanilor şi de mărimea averii lor. Astfel, el a întocmit cea mai înţeleaptă dintre
constituţiile, aducătoare de foarte mari foloase pentru romani, precum faptele au dovedit-o.
Iată cum era Constituţia lui Servius Tullius. Prima clasă stabilită de el trebuia să aibă censul cel mai
mare: nu mai puţin decât o sută de mine (unitate greacă, echivalentă cu 437 g.). Pe oamenii din această
categorie el i-a împărţit în 80 de centurii, poruncindu-le să poarte scuturi argiene, lăncii şi coifuri de aramă,
precum şi platoşe, cnemide şi săbii. Cele 80 de centurii el le-a împărţit în două: 40 alcătuite din tineri, pe
care-i punea să lupte pe câmpul de bătaie, iar 40, din oameni mai în vărstă, care aveau datoria- în vreme ce
tineretul părăsea cetatea pentru a se duce la război- să rămână la Roma, păzind cele ce se aflau înlăuntrul
zidurilor. Aceasta a fost cea dintâi clasă. Tineretul ei lupta în primele rânduri ale primei falange.
Apoi, dintre cetăţenii care au rămas, Tullius a ales a doua clasă, a bărbaţilor care aveau un cens sub
10 000 de drahme nu mai mic însă de 65 de mine. Orânduindu-i pe aceştia în douăzeci de centurii, le-a
poruncit să poarte aceleaşi arme ca şi cetăţenii din prima clasă, dar nu le-a dat voie să aibă platoşe, iar în locul
scuturilor rotunde le-a rânduit scuturi lunguieţe.
Pe cei care aveau mai mult de 45 de ani i-a împărţit în tineri apţi să lupte, făcând zece centurii de
tineret, care să poarte războaie pentru Roma, şi zece centurii de bătrâni, cărora le-a încredinţat paza oraşului.
Aceasta a fost cea de-a doua clasă, rânduită, în bătălii, după oamenii care luptau în primele rânduri.
Din cei rămaşi, regele a făcut a treia clasă, cuprizându-i pe cetăţenii cu censul mai mic decât 7500 de
drahme, fără să coboare sub 50 de mine. El strânse armamentul acestora, luîndu-le nu numai platoşele, ca
cetăţenilor din a doua clasă, dar şi armura ocrotitoare a coapselor. Din ei Tullius a alcătuit 20 de centurii,
împărţindu-i în acelaşi fel ca şi pe bărbaţii de mai sus, adică după vârstă: formă 10 centurii de tineri şi 10 de
bătrâni. Locul centuriilor de care vorbesc era în spatele primelor linii de luptători.
Dintre cetăţenii rămaşi, separându-i pe cei cu avere mai mică de 5000 de drahme, dar cu cel puţin 25
de mine, el a format o a patra clasă. Pe oamenii aceştia i-a împărţit, de asemenea, în 20 de centurii, dintre care
10 alcătuite din bărbaţi în floarea vârstei şi 10 din bărbaţi care trecuseră de vârsta războinică- împărţire
aidoma cu aceea a bărbaţilor din primele categorii. Le-a poruncit să fie înarmaţi cu scuturi lunguieţe, săbii şi
lăncii, iar locul lor pe câmpul de luptă să fie în urma tuturora.
Partea a cincea, alcătuită din cei cu averi sub 25 de mine, dar mai mari de 12,5 mine, el a rânduit-o
în 30 de centurii, oamenii fiind împărţiţi tot după vârstă. Dintre ele, 15 centurii cuprindeau pe cei mai bătrâni,
iar 15 erau alcătuite din tineret. Tullius le-a poruncit să lupte în afara ordinii de bătaie, cu suliţi şi cu praştii.
Regele a alcătuit şi 4 centurii fără nici o armă, cărora le-a dat poruncă să-i urmeze pe cei înarmaţi.
Două din aceste 4 centurii le formau armurierii, tâmplarii şi alţi meseriaşi pricepuţi să facă lucruri folositoare
la război; iar două erau alcătuite din trâmbiţaşi- a căror îndatorire era de a suna din cornuri ciobăneşti- şi,
totodată, din oameni care, prin alte instrumente tot de felul acesta, dau semnalul începerii luptelor.
Meşteşugarii mergeau împreună cu bărbaţii din cel de-al doilea cens, împărţiţi după vârstă: o centurie îi urma
pe cei bătrâni, iar cealaltă pe cei tineri. Iar trâmbiţaşii şi cei care sunau din cornuri erau rânduiţi alături de cei
dintr-a patra clasă. Şi aici o centurie era formată din bătrâni şi una din tineri.
Ostaşii cei mai viteji din toate clasele erau aleşi centurioni, cei de sub comanda lor trebuiau să le
asculte poruncile. Aceasta era rânduiala claselor care alcătuiau pedestrimea, atât a falangei cât şi a oştirii uşor
înarmate.
 Tullius a făcut o alegere a călăreţilor dintre cei care aveau cel mai mare cens şi care se trăgeau dintr-
un neam vestit. I-a împărţit în 18 centurii şi i-a pus pe lângă cele 80 de centurii de luptători din prima clasă.
Comandanţii lor erau centurionii cei mai de vază.
Iar pe ceilalţi cetăţeni, cu censul mai mic de 12, 5 mine,- erau mai mulţi la număr decât cei dinaintea
lor- rânduindu-i pe toţi într-o singură centurie, i-a scutit de serviciul militar şi de orice contribuţie. Au fost,
aşadar, şase clase şi 193 de centurii. Prima clasă era formată din 98 de centurii socotindu-i şi pe călăreţi. A
doua clasă avea 22 de centurii, împreună cu meşeteşugarii, a treia -20, a patra -tot 22, punându-i la socoteală
pe trâmbiţaşi şi pe cei care sunau din corn, a cincea- 30. Ultima, care veneau după celelalte, o alcătuiau
nevoiaşii.”

T. Livius, IV, 8: „(În timpul consulilor M. Geganius şi T. Quinctius Capitolinus, n.n.) a fost creată
cenzura, la început modestă, pentru ca ulterior să capete o importanţă atât de covârşitoare, încât în sarcina
cenzurii au căzut îndatoririle păstrării neştirbite a moralei cetăţenilor şi a severei discipline romane. Censura
avea jurisdicţie asupra senatului şi cavalerilor. Cenzurii îi reveneau şi starea dreptului privat şi public, precum
şi strîngerea veniturilor poporului roman/ale statului. Originea acestei dregătorii a fost dorinţa ca să nu mai
rămână neînfăptuit, cum se întâmplase de atâţia ani, recensământul populaţiei, care fusese amânat din pricină
că cei doi consuli fuseseră ocupaţi cu probleme diferite (...) Senatul a motivat înfiinţarea acestei dregătorii
astfel: „Deoarece recensământul este o operaţie extrem de grea şi nu se potriveşte cu rostul şi importanţa
consulatului este nevoie de o magistratură specială, anume creată, care să aibă în subordinea sa pe toţi
funcţionarii speciali ai recenzării, numiţi recenzori, însărcinaţi cu păstrarea registrelor şi arhivelor statului,
precum şi cu organizarea şi executarea înregistrărilor populaţiei” Şi patricienii au primit cu bucurie înfiinţarea
unei noi demnităţi, deşi li se părea a fi o funcţie neînsemnată, fiindcă nădăjduiau că tot lor le va reveni şi
această dregătorie, cum de altfel s-a şi întâmplat, şi doreau ca din rândurile lor să se găsească cei mai mulţi la
cârma statului”.

T. Livius. III, 55: (Leges Valeriae-Horatiae) „Apoi au fost aleşi (în anul 449 a. Chr. n.n.) consulii L.
Valerius şi M. Horatius, prin mijlocirea interregnului. (...) Cei doi consuli au socotit de cuviinţă că trebuie să
se străduiască din răsputeri ca să apere libertatea poporului, pe orice cale. Mai întâi de toate au făcut o lege
care s-a votat de către comiţiile centuriate, fiindcă într-o bună măsură făcea parte dintre problemele de drept
controversate, şi anume dacă senatorii erau obligaţi să respecte hotărârile poporului: „Ceea ce va hotărî
poporul prin vot în adunarea comiţiilor tribute trebuie respectat cu stricteţe de întreaga obşte a poporului”
Această lege a ajuns cea mai puternică armă de care s-au folosit tribunii plebei în propunerile proiectelor lor.
Mai mult cei doi consuli dau încă o lege în legătură cu dreptul de apel la adunarea poporului, care este
singurul scut al libertăţii. (...) „Nici un cetăţean nu trebuie să aleagă vreo autoritate a statului fără drept de
apel la adunarea poporului; cine o va face va fi ucis, potrivit dreptului divin şi omenesc (ius fasque) iar acest
omor nu trebuie privit ca o greşeală capitală” Şi după ce poporul şi-a reîntărit poziţiile, pe de o parte prin
dreptul la apel, pe de altă parte, prin puterea tribuniciană, s-a reînnoit legea inviolabilităţii tribunilor (...) care
au devenit inviolabili nu prin mijlocirea religiei, ci printr-o lege care dispunea următoarele: „ Acela care face
rău vreunul tribun al poporului, vreunui edil, judecător decemvir, capul lui să fie jertfit lui Iuppiter, bunurile
sale să fie vândute în folosul templului zeiţei Ceres, al lui Liber şi al zeiţei Libera” (...) Aceşti consuli au mai
dat dispoziţia ca decretele senatoriale să fie raportate mai întâi edililor, căci decretele consulare fuseseră până
acum sau înlăturate sau tălmăcite tendenţios după bunul plac al consulilor”.

Polybios, Istorii, VI: „13. Senatul are mai întâi deplina putere asupra tezaurului public. Căci el dispune
de toate veniturile ca şi de toate cheltuielile. Quaestorii nu pot să facă nici o cheltuială pentru diferitele nevoi
ale statului fără un decret al senatului, cu excepţia celor cerute de consuli. Cheltuielile cele mai importante şi
cele mai mari, pe care cenzorii le fac din cinci în cinci ani pentru repararea şi construcţia clădirilor publice,
depind de senat şi el dă cenzorilor îngăduinţa să le facă. De asemenea de crimele săvârşite în Italia care cer o
cercetare publică, ca: trădări, conjuraţii, otrăviri, asasinate, tot senatul se ocupă. Pe lângă acestea, dacă vreun
particular sau vreun oraş din Italia are nevoie de o împăcare sau, mai ales, de o sancţiune sau de un ajutor ori
protecţie, senatul are grijă de toate acestea. De asemenea, dacă trebuie să trimită la careva din afara Italiei
vreo delegaţie pentru a împăca pe vreunii, pentru a transmite vreun sfat sau, se înţelege, un ordin pentru a
primi în supunere sau pentru a declara război, el poartă de grijă. De asemenea când vin delegaţii la Roma,
prin mijlocirea senatului se stabileşte cum să se trateze cu fiecare şi cum trebuie să se răspundă. Poporul n-are
deloc de-a face cu nimic din toate acestea. De aceea când un străin stă la Roma, în timpul lipsei consulului,
constituţia îi pare cu totul aristocratică. Şi de aceasta sunt încredinţaţi mulţi dintre eleni şi dintre regi, pentru
că aproape toate treburile le tratează cu senatul. (...) 15. Apoi de senat depinde ca hotărârile şi planurile
comandanţilor să se împlinească sau nu. Într-adevăr el are puterea de a trimite un alt general când a trecut
timpul de un an sau să-i prelungească dreptul de comandă. Senatul are puterea de a exagera şi de a mări
succesele comandanţilor ori de a le considera neînsemnate şi de a le micşora (...)”.

Drept intern şi elemente de „drept internaţional”

Legea celor XII Table-451-449 a. Chr. (extrase din P.F.Girard, Textes de droit romain, Paris,
1937).
Tabla I (...) 4:celui avut să-i fie garant unul avut, celui sărac oricine.(...)
6.dacă s-au împăcat, împricinaţii să o declare.
7. dacă nu s-au împăcat, să aducă în comiţii sau în for cauza respectivă, înainte de amiază, apoi, ambii
prezenţi să o expună.
8 după amiază să se judece cauza celui prezent.
Tabla a II-a (...) 3.dacă cineva comite ziua un furt şi este prins în flagrant delict, să fie biciuit şi să fie dat pe
mâna celui pe care l-a păgubit; dacă este sclav-să fie biciuit cu vergi şi aruncat de pe stâncă; dacă este minor,
să fie biciuit după judecata pretorului şi să se despăgubească partea vătămată (...)
6.dacă cineva taie arbori care nu-i aparţin, să plătească pentru fiecare 25 de aşi.
Tabula a IV-a (...)2.tatălui să i se dea dreptul de viaţă şi de moarte asupra fiului şi dreptul de a-l vinde de trei
ori; dacă tatăl îşi va vinde fiul de trei ori, fiul să fie declarat liber faţă de autoritatea paternă.
3.dacă cineva se naşte în (răstimpul de) 10 luni de la moartea tatălui să fie considerat (urmaş) legitim.
Tabla a V-a 1.cei vechi au hotărât ca femeile, chiar dacă sunt majore, să fie mereu sub tutela (masculină), cu
excepţia fecioarelor vestale cărora le-au dat libertatea.
2.femeile care sunt sub tutela agnaţilor (rudele pe linie masculină, n.n.) nu pot moşteni şi dobândi lucruri
decât prin voinţa tutorelui.
4.dacă cineva moare fără testament bunurile lui să revină urmaşilor direcţi, dacă aceştia nu există, să aibă
bunurile familiei cel mai apropiat agnat, dacă acest agnat nu există, să aibă bunurile familiei gentilii.
6.aceluia care nu a primit un tutor prin testament îi sunt tutori agnaţii.
7.a.nu i se permite unuia cu minţile rătăcite (furiosus) să-şi administreze bunurile ci agnaţilor sau gentililor
sub tutela cărora se află acesta; 7.b. nu i se permite administrarea bunurilor proprii unuia care s-a dovedit a fi
risipitor (prodigus), ele vor fi administrate de agnaţi.
8a. moştenirea liberţilor cetăţenilor romani nelăsată prin testament se întoarce la patron.
9.moştenirile legale (fără existenţa unei voinţe testamentare, n.n.) sunt împărţite în mod proporţional între
urmaşi.
Tabla a VI-a (...)4.dacă aceea (femeie care locuia cu partenerul ei de viaţă) nu vroia să intre sub puterea
soţului prin acest mod [prin usus], ea trebuia să [apeleze] la trinoctium, (adică să lipsească de acasă, din an în
an, timp de trei nopţi consecutive, n.n.), întrerupând astfel usus-ul din fiecare an.
Tabla a VII-a (...)15.dacă patronul îşi fură clientul să fie sacrificat.
Tabla a VIII-a (...)3. să fie veşnic obiceiul celor cinci picioare (1 picior=cca 30 cm., n.n.) între proprietăţi.
6.dacă un fruct cade pe terenul vecinului, dreptul de a-l culege să fie al stăpânului.
Tabla a IX-a (...) 1.să nu se dea legi privind doar unele persoane (priuilegia)
2.dacă un judecător sau un arbitru numit va primi bani să fie pedepsit cu moartea (...)
7.dacă cineva care comite noaptea un furt va fi ucis în acest incident să fie considerat că a fost ucis pe drept
Tabla a X-a 1.nici un mort să nu fie îngropat sau ars în oraş (...)
Tabla a XI-a 2. este interzis dreptul de căsătorie al patricienilor cu plebeii.

Polybios, Istorii, XXII, 13 (): „După hotărârea Senatului (roman) a urmat ratificarea din partea Aduării
poporului (roman). Tratatul a fost prin urmare definitiv încheiat. Iată care erau punctele tratatului (dintre
Roma şi Liga Aetoliană –în anul 189 a. Chr., n.n.): „poporul aetolienilor are obligaţia de a recunoaşte
stăpânirea şi suveranitatea poporului roman; prin teritoriul şi oraşele aetoliene n-au voie să treacă duşmanii
Romei, nici duşmanii aliaţilor şi ai prietenilor ei; aetolienii nu au dreptul să ajute la aprovizionarea acestor
trupe nici printr-o decizie a Adunării Poporului nici printr-o decizie a Senatului lor (...) în caz că romanii se
află în război cu mai anumiţi adversari, populaţia Aetoliei să lupte împotriva acestora; aetolienii au obligaţia
să înapoieze Romei dezertorii, transfugii, prizonierii luaţi din rândurile romanilor şi a aliaţilor lor, cu excepţia
acelora care, capturaţi fiind în cursul războiului, au fost trimişi în ţara lor de baştină, şi apoi au fost din nou
luaţi prizonieri; exceptaţi erau şi acei duşmani ai Romei din perioada când aetolienii erau aliaţii Romei; aceşti
oameni urmau să fie predaţi guvernatorului Corcyrei într-un interval de 100 de zile de la semnarea păcii; cei
care nu vor fi găsiţi în acest timp, vor trebui predaţi fără nici un fel de tertipuri de îndată ce vor ieşi la iveală;
acestora, după încheierea tratatului de pace, le va fi interzisă intrarea în Aetolia. Aetolienii sunt obligaţi să
plătească deîndată consulului roman aflat în Grecia 200 de talanţi euboici în argint, cu nimic inferior
talantului attic, sau dacă doresc pot plăti în aur a treia parte a acestei sume, la echivalentul o mină aur pentru
10 mine de argint. În următorii 6 ani după încheierea păcii, sunt datori să plătească anual 50 de talanţi;
vărsămintele urmau să fie efectuate la Roma. Aetolienii urmau să încredinţeze consulului roman 40 de ostatici
în vîrstă de cel puţin 12 ani şi până la 40 de ani; ostatecii aleşi pentru 6 ani aveau să fie aleşi de către romani
sub rezerva că în această categorie nu intrau nici strategul, nici hipparchul, nici secretarul Adunării poporului,
nici aceia care mai fuseseră ostatici la Roma. Ostatecii aveau să fie aduşi la Roma de către aetolieni, în caz de
deces defunctul avea să fie înlocuit. Aetolienilor li se lua orice drept de control asupra ţinuturilor, oraşelor şi
populaţiilor care, deşi odinioară ţineau de ei, le fuseseră luate în timpul sau după consulatul lui L. Quintius şi
Cnaeus Domitius sau cele care se aliaseră Romei. Oraşul şi teritoriul Oeniadelor revenea acarnanilor”. După
pronunţarea jurămintelor de rigoare pacea s-a încheiat.”

Polybios, Istorii, XXII- Tratatul de la Apameea-188 a. Chr.

„22. ...cei 10 senatori trimişi în misiune specială de Senat şi regele Eumenes debarcară la Efes spre începutul
verii. După 2 zile de odihnă în urma călătoriei pe mare se îndreptară spre Apameea. Comandantul trupelor din
Asia Cneius Domitius Ahenobarbus (...) [a discutat cu această delegaţie] şi s-a hotărât să se înceapă prin
ratificarea tratatului de pace şi a jurămintelor încheiate cu Antiochos, mai rămânea să se discute condiţiile de
aducere la îndeplinirea a punctelor din tratat care urmau să fie respectate conform celor stipulate. 23.Iată care
erau punct cu punct prevederile tratatului: „prietenia” poporului roman era asigurată pentru Antiochos pe
toată durata cât regele respectă clauzele tratatului. Regele Antiochos şi cei care îi sunt supuşi nu vor îngădui
trecerea pe teritoriul lor sau aprovizionarea duşmanilor Romei şi a aliaţilor lor. La rândul lor romanii şi aliaţii
lor îşi iau aceleaşi angajamente faţă de Antiochos şi supuşii lui. Antiochos nu are dreptul de a purta război
împotriva locuitorilor din insule, nici împotriva acelora din Europa, este obligat să iasă din oraşele şi teritoriul
[acestora] Nu va lua cu sine nimic altceva decât armele pe care le poartă soldaţii; în cazul în care soldaţii vor
lua cu ei indiferent ce altceva, sunt datori să le restituie oraşelor de unde le-au luat. Regele Antiochos nu are
dreptul să acorde azil soldaţilor lui Eumenes şi nici oricărui alt soldat; dacă are în armata sa cetăţeni din
oraşele pe care romanii le cuceriseră, pe aceştia să-i trimită îndărăt la Apameea; dacă romanii şi aliaţii lor au
în rândul trupelor supuşi ai lui Antiochos, acestora li se dă libertatea să rămână dacă vor, sau să plece.
Antiochos este obligat, ca şi supuşii lui, să restituie romanilor şi aliaţilor acestora sclavii, prizonierii de
război, dezertorii şi orice alt captiv căzut în puterea lor. Dacă va fi cu putinţă Antiochos are datoria să predea
romanilor pe cartaginezul Hannibal, fiul lui Hamilcar, pe acarnianul Mnasilochos, pe etolianul Thoas, pe
calcidienii Eubulidas şi Philon şi pe toţi etolienii care au deţinut funcţii politice, precum şi toţi elefanţii care
se află în zona Apameei. Nu-i este îngăduit să-şi procure alţi elefanţi. De asemenea, are obligaţia să predea
vasele de război cu catargele şi cu pânzele lor cu tot. Pe mare nu va avea decât 30 de oameni care trag la rame
şi nu în vederea unui război pe care regele îl începe; aceste corăbii nu au dreptul să treacă de promontoriul
Sarpedon şi de gura fluviului Calycadnos afară dacă transportă contribuţii, misiuni diplomatice sau ostateci.
Lui Antiochos îi este intrezis să ridice trupe de mercenari din regiunile supuse romanilor sau să primască
transfugi. Toate proprietăţile imobiliare aparţinând rhodienilor şi aliaţilor acestora aflate pe teritoriul stăpânit
de regele Antiochos, toate acestea revin rhodienilor aşa cum era situaţia înainte de război. Dacă acestor
persoane li se datorează bani, vor avea dreptul să-i ceară înapoi. Domeniile aparţinând rhodienilor vor fi
scutite de dări întocmai ca înainte de război. Dacă Antiochos a dăruit altora unele din oraşele pe care trebuie
să le predea romanilor să evacueze şi din aceste localităţi garnizoanele şi oamenii pe care îi are; dacă cumva
pe viitor unele dintre aceste aşezări vor dori să iasă de sub supravegherea romanilor, să nu le primească.
Antiochos va plăti romanilor 12.000 talanţi din cel mai pur argint attic în rate de 1.000 de talanţi pe an (...).
Regelui Eumenes va trebui să-i verse 350 de talanţi în următorii 5 ani şi anume câte 70 de talanţi pe an;
plăţile urmau să fie făcute în acelaşi loc şi la aceeaşi dată ca şi pentru romani; cât priveşte grâul, regele
Antiochos, după propriile sale socoteli, urma să-i plătească lui Eumenes 127 de talanţi şi 1208 drahme, pe
care Eumenes declara că acceptă să le primească, considerând despăgubirea mulţumitoare. Antiochos trebuia
să predea romanilor 20 de ostatici în vârstă de cel puţin 18 ani şi cel mult 45 de ani, la fiecare trei ani lotul
ostatecilor va fi reînnoit. (...) Dacă unele din oraşele sau populaţiile împotriva cărora este consemnat că
Antiochos nu are dreptul să poarte război, dacă unele din acestea vor începe război, regele are dreptul să se
apere, cu rezerva ca să nu supună dominaţiei sale nici una dintre acestea, nici să le silească să intre în alianţă
cu el. Contestaţiile care se vor ivi în urma unor nedreptăţi săvârşite indiferent de care parte vor face obiectul
unui arbitraj. Dacă ambele părţi contractante vor dori să adauge sau să şteargă unele clauze din tratat au
dreptul să o fcaă prinbună înţelegere. 24.După încheierea jurămintelor de rigoare consulul îi trimite îndată în
Syria pe Q. Minucius Thermus şi pe fratele său, Lucius, care tocmai se reîntoarseră cu bani de la oroandieni,
cu însărcinarea de a lua jurământul regelui Antiochos şi de a ratifica unul câte unul punctele tratatului (...) La
Apameea cei 10 senatori romani şi consului Cnaeus audiară toate delegaţiile care se aflau aici; celor care
aveau litigii pentru teritorii, pentru bani sau indiferent pentru orice altceva, de acord cu ambele părţi le fixară
oraşele unde diferendele lor aveau să fie judecate. Cât priveşte problemele de ordin general iată care a fost
părerea la care s-a ajuns.: toate oraşele independente care mai înainte vreme plăteau tribut lui Antiochos şi
care acum trecuseră de partea romanilor, intrând sub protecţia lor, au fost scutite de impozite; cele care
plăteau o contribiţie lui Atallos aveau s-o plătească de acum înainte lui Eumenes; dacă unele dintre aceste
cetăţi trădaseră cauza Romei, aliindu-se cu Antiochos, erau acum obligate să-i plătească tribututurile stabilite
odinioară de către Antiochos lui Eumenes. Erau scutiţi de orice dare colofonienii din Notion, Cyme, Mylassa.
Locuitorii din Klazomenai preiau în dar aşa numita insulă Drymussa, milesienii primeau înapoi incinta sacră
ce le fusese răpită în timpul războaielor. Chios, Smyrna şi Erythreea s-au bucurat de mari avantaje: printre
altele fiecare obţinuseră anumite teritorii pe care le doreau, asupra cărora pretindeau că au anumite drepturi.
Aceasta era recompensa primită pentru bunăvoinţa şi zelul arătate faţă de romani în tot cursul războiului.
Romanii îngăduiră foceenilor să revină în constituţia lor strămoşească şi le restituiră tot ţinutul pe care-l
avuseseră mai înainte. Rhodienii căpătară de la romani: Lycia şi Caria până la fluviul Maiandros, cu excepţia
localităţii Telmessos. Cât priveşte pe regele Eumenes şi pe fraţii săi, în convenţiile încheiate cu Antiochos
romanii au făcut tot ce le-a stat în putinţă să-i satisfacă. Din teritoriul european Eumenes primea Chersonesul,
Lysimacheia precum şi fortăreţele şi teritoriile învecinate acestora pe care le stăpânea Antiochos, în Asia
regele căpăta Frigia Hellespontică, Frigia Mare, o parte din Mysia, pe care mai înainte vreme o stăpânise,
Lycaonia, Milyada, Lydia, Tralles, Efessul şi Telmessos-ul; toate acestea fură date în dar lui Eumenes; cât
priveşte Pamphylia, Eumenes singur recunoştea că se află dincoace de M-ţii Taurus în vreme ce trimişii lui
Antiochos susţineau că se află dincolo. Neştiind cum să tranşeze această contestaţie, delegaţii deciseră să
trimită litigiul în faţa Senatului.”

Polybios, Istorii, XXIX, 11:«Antiochos, în campania dusă împotriva lui Ptolemaios (în anul 167a Chr.,
n.n.), înainta împotriva Pelusionului când îl văzu pe generalul roman Popillius Laenas. Regele îl salută de
departe şi-i întinse mâna dreaptă. Popillius care ţinea tăbliţele pe care fusese înscris decretul senatului se
mărgini să i le întindă, rugându-l să ia cunoştiinţă de conţinutul lor. Antiochos citi decretul şi răspunse că
dorea să se consulte asupra problemei cu consilierii săi. Popillius luă atunci o hotărâre care trădează cât era de
aspru şi de arogant. Cu un bastonaş făcut din cârcei de viţă de vie, pe care îl ţinea în mînă, desenă în jurul lui
Antiochos un cerc şi ceru regelui să dea răspunsul cuvenit înainte de a ieşi din acest cerc. Regele, foarte mirat
de o asemenea îndrăzneală, ezită pe moment, pentru ca apoi să declare că se închină în faţa voinţei poporului
roman. Atunci Popillius şi cei care îl întovărăşeau îi întinseră mâinile şi salutară curtenitor. Conţinutul
decretului senatorial prevedea ca Antiochos să înceteze imediat ostilităţile contra lui Ptolemaios. Într-adevăr,
în răstimpul care i s-a fixat, regele îşi retrase armata în Siria. Această umilinţă l-a costat mult dar nu a avut
încotro. Popillius, întors la Alexandria, aduse ordine în situaţia pe care o găsi aici, îi îndemnă pe cei doi tineri
regi ai Egiptului să rămână în bună înţelegere, le recomandă să trimită pe Polyarathos la Roma şi apoi se
îmbarcă pe o corabie pentru a merge în Cipru, de unde avea intenţia să-şi retragă cât mai repede trupele cu
care ocupa insula. Când debarcă aici, îi găsi pe generalii lui Ptolemaios înfrânţi şi ţinutul supus unor jafuri
neînchipuite. De îndată porunci soldaţilor lui Antiochos să părăsească insula şi el a rămas aici până la
plecarea ultimului soldat sirian. Aşa salvară romanii dinastia Ptolemeilor în clipe grele când era cât pe aici să
fie răsturnată. (…) Dacă regele macedonean (este vorba despre Perseu, învins de curând la Pydna, n.n.) n-ar fi
fost învins şi înfrângerea sa n-ar fi fost cunoscută, sunt convins că Antiochos n-ar fi cedat niciodată cererilor
venite de la Roma ».

Polybios, XXXVI, 2 „(...)Cei care se pun la dispoziţia romanilor (acţiunea de deditio, n.n.) înseamnă că
predau mai întâi de toate teritoriul lor şi aşezările urbane care se află pe acest teritoriu; urmează predarea
întregii populaţii masculine şi feminine din oraşe şi a aşezărilor rurale; cursurile de apă, instalaţiile portuare,
templele, mormintele. Pe scurt, romanii devin stăpânii absoluţi a tot ceea ce se găseşte şi cei care se pun la
dispoziţia lor nu mai posedă nimic.”
(acesta ar fi o varianta)

Problema agrar-militară :
Appian, Războaiele civile, I, 7: ”Poporul şi senatul roman au ajuns adeseori în conflict unul cu altul, fie
cu privire la instituirea de legi, la iertarea datoriilor, fie la împărţirea pământului şi la alegerea de magistraţi.
Totuşi, în aceste împrejurări, nu se ajungea la încăierări, ci aveau loc numai neînţelegeri şi certuri în marginea
legilor; şi chiar şi astfel de ciocniri erau rezolvate prin bună înţelegere, pornind din amândouă părţile (...).2.
(...) Tiberius Gracchus a fost cel dintâi care, propunând anumite legi în calitate de tribun al plebei, a fost ucis
în timpul unei răscoale şi, o dată cu el, mulţi alţii retraşi în jurul templului de pe Capitoliu, au fost răpuşi.
După această nelegiuire răscoalele nu au mai contenit. (...)8. (...). În fine, o dată şi anevoie, la propunerea
tribunilor (în 367 a. Chr., n.n.) s-a luat hotărârea ca nimeni să nu mai stăpânească mai mult de cinci sute de
iugăre (1 iuger-2500 m2,, n.n.) de pământ arabil şi să nu ducă în izlaz la păscut mai mult de o sută de capete de
vite mari şi cinci sute de capete mici. Pentru respectarea acestor măsuri, tribunii au hotărât să fie numiţi un
număr de oameni liberi care aveau rolul de a păzi aceste măsuri şi a opri orice încălcare. După ce au luat
aceste hotărâri pe bază de lege, au jurat pe lege şi au fixat amenzi în caz de încălcare, în speranţa că peste
puţină vreme loturile de pământ rămase vor fi vândute săracilor. Dar nimeni nu avea grijă să fie respectate
aceste legi şi jurăminte iar cei ce păreau că se preocupă de acestea au împărţit din loturi în mod ipocrit
prietenilor lor iar cei mai mulţi nesocoteau cu totul dispoziţiile legale. 9. Această situaţie a durat până când
Ti. Gracchus, bărbat ilustru şi strălucit prin ambiţia lui, foarte talentat vorbitor şi foarte cunoscut tuturor prin
aceste însuşiri, a rostit în calitate de tribun al plebei, un discurs solemn despre neamul italic, spunând că este
foarte războinic şi înrudit cu romanii, dar că puţin câte puţin piere în sărăcie şi se împuţinează, fără speranţa
de îndreptare a aestei situaţii. Nemulţumit că sclavii sunt scutiţi de obligaţii militare şi nu sunt deloc devotaţi
stăpânilor lor, el a dat în vileag ceea ce nu demult timp suferiseră stăpânii din Sicilia din partea sclavilor, al
căror număr crescuse datorită agriculturii. El a mai amintit de războiul romanilor împotriva acestor sclavi,
război care nu fusese nici uşor, nici de scurtă durată (...). Spunând acestea, Tiberius Sempronius Gracchus a
reînnoit legea agrară, care prevedea ca nimeni să nu deţină mai mult de 500 de iugăre. Dar copiilor acestora
le-a lăsat numai jumătate din această suprafaţă, trecând peste prevederile vechii legi. El a mai hotărât ca restul
pământului să fie împărţit celor săraci, de trei bărbaţi, care se vor schimba pe rând, câte unul în fiecare an.(...)
11... ţelul lui Gracchus nu era să asigure bunăstarea cetăţenilor ci să dobândească oameni capabili să lupte.
(...) 18.După asasinarea lui Tiberius Gracchus şi după moartea lui Appius Claudius, sunt însărcinaţi în locul
lor să împartă pământul, împreună cu Gracchus cel tânăr, Fulvius Flaccus şi Papirius Carbo. Întrucât
proprietarii nu se îngrijeau deloc de înscrierea pământului în registre aceşti trei bărbaţi au adus la cunoştiinţă
prin crainic că îi vor trage în judecată pe cei nesupuşi legii. Şi, îndată după această proclamaţie, s-au iscat
numeroase procese complicate. Căci toate celelalte terenuri învecinate cu cel în litigiu, care fuseseră vândute
sau împărţite aliaţilor de război, trebuiau cercetate pentru măsurarea celui litigios, pentru a se vedea în ce mod
au fost vândute sau împărţite. Mai ales că nu toţi aveau contracte scrise de cumpărare sau loturi de colonişti,
iar cele care existau erau nelămuritoare. Cu prilejul noii măsurători a pământului unii au fost mutaţi de pe un
teren cu plantaţii şi cu acareturi pe unul necultivat, iar alţii dintr-o ţarină roditoare pe un teren neproductiv sau
acoperit de bălţi sau de mlaştini. De altminteri, împărţirile de pământ nu au fost făcute cu exactitate, fiind
vorba de terenuri dobândite prin război. (...) Ceea ce s-a întâmplat n-a fost numic altceva decât o tulburare
generală a tuturor acelora care au fost duşi şi strămutaţi pe pământ străin. (...) 21....După ce a fost ales tribun
al poporului el (Caius Gracchus, n.n.) a uneltit împotriva senatului şi a fixat pentru fiecare om din popor o
alocaţie lunară de grâu din avutul obştesc deşi mai înainte vreme nu exista acest obicei .... 22 (...) El luă
judecătoriile, defăimate prin mituirea lor, de sub jurisdicţia senatorilor şi le dădu cavalerilor.... 23. ...a pornit
la construirea unor şosele lungi care străbăteau dintr-un cap în altul Italia (...) a mai fost şi iniţiatorul a
numeroase acţiuni de colonizare (...) 24 (...) se votase trimiterea unei colonii în Libia, vestită pentru
fertilitatea ei (...) drept teritoriu de colonizat a fost desemnat locul pe care odinioară era Carthagina. (...) 27
(...) (după moartea lui Caius Gracchus, n.n.) a fost dată o lege prin care se îngăduia ca ogoarele în litigiu, să
poată să fie vândute de cei care le aveau în posesie. Primul Gracchus interzisese acest lucru. Şi îndată
cetăţenii bogaţi au început să cumpere pământ de la cei nevoiaşi şi săvârşească acte de violenţă sub acest
pretext. Situaţia celor săraci s-a înrăutăţit şi mai mult până când Spurius Borius, în calitate de tribun al plebei,
a propus o lege conform căreia să nu se mai împartă ogoarele, ci acestea să aparţină acelora care le stăpâneau
în prezent. Aceşti posesori să plătească poporului impozite pentru terenurile stăpânite, iar banii să fie împărţiţi
la cei săraci. Această ultimă dispoziţie a legii a constituit o consolare pentru săraci (...) O dată ce prin
asemenea sforării, a fost suprimată legea lui Gracchus, lege care ar fi putut fi cea mai bună şi mai de folos,
dacă ar fi putut fi pusă în aplicare, celălalt tribun al plebei a abrogat, nu mult mai târziu, şi impozitele. Acum
poporul pierduse mai toate avantajele.(...) Şi astfel, cam în 15 ani după legiuirile lui Gracchus, procesele cu
privire la terenuri au ajuns să fie îngropate.”