IV Lumea romană în Antichitatea Târzie (284-476)

Obiective
-Identificarea cadrelor principale de evoluţie a Lumii Romane Târzii,
-evidenţierea unora dintre accepţiile antice şi moderne asupra perioadei secolelor III-V,
-precizarea modificărilor care se petrec la nivelul instituţiei imperiale, la cel al structurilor
socio-economice.
-analiza principalelor trăsături ale civilizaţiei romane şi, mai ales, relaţia dintre religiile
păgâne şi creştinism, modalitatea concretă prin care se realizează dialogul dintre sfera
politică şi cea religioasă.

A. Sursele istorice şi teorii privind sfârşitul Antichităţii

B. Structuri ale lumii romane târzii
B.1. Aspecte politico-militare
B. 2. Aspecte economico-fiscale
B.3. Structuri sociale
B.4. Instituţiile politice
C. Aspecte de civilizaţie romană
C.1.Trăsături ale literaturii. Dreptul.
C.2.Trăsături ale arhitecturii şi artei
C.3.Religii ale lumii romane.

A. Sursele istorice şi teorii privind sfârşitul Antichităţii

Dincolo de numeroasele date arheologice (castre, reşedinţe imperiale sau

aristocratice, edificii urbane, opere de artă, etc.) şi epigrafice, o categorie importantă de
surse pe baza cărora se pot analiza ultimele secole ale lumii romane propriu-zise o
constituie cele literare. Printre acestea amintim operele unor autori creştini de expresie
latină- Lactanţius, creştinat înainte de 303, cu lucrarea Despre morţile persecutorilor;
Rufinus din Aquileea- sau de expresie greacă-Eusebios din Caesareea, născut într-o familie
creştină din Palestina, cu a sa Istorie ecleziastică sau cu Tricenalele adresate lui Constantin
cel Mare; Sozomenos, Theodoret din Cyr. Lista trebuie completată cu autorii patristici,
printre ei sunt de menţionat Anastasios, episcop arian din Alexandria, Sf. Augustin cu
importanta sa lucrare redactată în latină Despre Cetatea lui Dumnezeu. Se pot adăuga
lucrările unor autori păgâni, precum Ammianus Marcelinus (acoperind prin cărţile păstrate
ale Istoriei romane doar intervalul 353-378), Aurelius Victor (Vieţile Cezarilor-operă cu
caracter biografic), Eutropius (cu Breuiarul de la formarea Romei) mai târziu - sec. al VI-
lea - Zosimos cu a sa Istorie Nouă (redactată în greceşte); lucrări ale unor retori şi profesori
ca Themistios sau Libanios. La acestea se adaugă documentaţia juridică (Codurile de legi
redactate după venirea la putere a lui Diocleţian; apoi, cele din vremea lui Theodosiu al II-
lea, 438 şi Iustinian, 529) şi administrativă (Notitia dignitatum, sec. al V-lea).
 Perioada dintre anii 284-476 reprezintă, în viziunea autorilor antici, o consecinţă a
declinului Romei pricinuit de criza secolului al III-lea, moment de ruptură care primeşte fie
explicaţii de natură religioasă (la Sf. Ciprian, Ep. 55, a Demetr., 3-11, unde sunt adăugaţi
factori climatologici, epuizarea pământurilor, declinul economic şi moral; sau la
Ambrosius); fie explicaţii de natură politică (la Herodian, de pildă, întâlnim ideea alterării
puterii politice, transformarea monarhiei în tiranie având ca rezultat masacrul elitelor şi
sărăcirea oraşelor). Declinul lumii romane este uneori pus şi pe seama pătrunderii masive a
barbarilor (Synesios din Cyrene era convins că răul din imperiu este adus de barbari-
Despre regalitate, 14-15; Salvianus îi vede drept o pedeapsă a lui Dumnezeu; în vreme ce
Rutilius Namatianus considera că Stilicho a trădat imperiul). Pentru unii dintre autorii
creştini imperiul roman nu poate să dispară căci este salvat de creştinism (Orosius, Sf.
Augustin-pentru care ceea ce contează este salvarea lumii creştine).
Istoricii moderni au privit această perioadă ca un continuu declin al lumii romane.
Analizată mai întâi lingvistic în vremea Renaşterii, epoca de după Diocleţian este numită,
începând cu veacul al XVIII-lea, ca o lungă epocă de decadenţă, provocată de triumful
barbarilor şi al creştinismului la autori precum Montesquieu sau Ed. Gibbon (pentru
Voltaire istoria romană se oprea chiar la Tacitus). La finele sec. al XIX-lea şi în prima
jumătate a sec. al XX-lea, ultimele două veacuri de existenţă ale statului roman sunt
percepute drept secolele de declin continuu care urmează stabilităţii din timpul
Principatului (pentru A. Piganiol, S. Mazzarino, urmaţi de M. Rostovtzeff). Istoricul H. I.
Marrou atrăgea, însă, atenţia încă din 1954 (De la connaissance historique) asupra
generalizării periculoase a unor termeni folosiţi, mai ales a celui de decadenţă.
Din anii postbelici „criza” din veacul al III-lea nu mai este văzută ca o ruptură totală
iar structurile lumii romane din secolele IV-V sunt privite mai degrabă drept structuri ale
unei perioade de tranziţie către epoca medievală, cu un reviriment real în perioada
constantinienilor. Actualmente se preferă conceptul de „antichitate târzie” celui de
„dominat” (prea legat de o titulatură imperială pe care o întâlnim şi înainte de anul 284).
Pentru evoluţia de ansamblu a lumii romane încep să fie oferite seturi explicative care trec
dincolo de simpla concluzie (preferată de Piganiol sau Mazzarino) potrivit căreia imperiul a
fost asasinat de barbari.
Recentul demers istoric reliefează rapiditatea cu care au fost săvârşite cuceririle romane,
uneori aducătoare de resurse economice consistente, cuceriri care nu au putut fi dublate la
timp de structuri de organizare eficientă. Alături de acest aspect se aminteşte promovarea
unei politici iraţionale asupra teritoriului cucerit, eşecul modelului urban, mai ales în
spaţiul apusean, practic subliniindu-se faptul că ultimele două secole au însemnat de fapt
corectarea erorilor Principatului. Este acceptată ideea că cele două parţi ale statului roman
(Occidentul şi Orientul) sunt diferite economico-social şi evoluează distinct militar şi
economico-social, neavând aceleaşi condiţii privind presiunile barbarilor (P. Petit, P.
Lemerle). Însă, asupra acestor diferenţe R. Remondon revine şi precizează că ele nu sunt o
cauză a unui eventual declin ci mai degrabă un efect al unei evoluţii ale cărei începuturi
coboară nu doar până în anii 235-284 ci chiar în timpul antoninilor (în ceea ce priveşte
dificultăţile monetare, cele legate de transporturi, de deplasarea axelor comerciale şi a
centrelor meşteşuăreşti, de orientalizarea ideologiei şi a ceremonialului imperial). Acelaşi
autor atrage atenţia asupra faptului că dinastia Severă va iniţia provincializarea Italiei,
modificări în componeţa senatului, nivelări socio-juridice. Cât priveşte schimbarea
structurilor militare ea este anterioară epocii lui Diocleţian, având ca punct decisiv domnia
lui Gallienus, apoi continuând cu măsurile lui Aurelian şi Probus.

B. Structuri ale lumii romane târzii

B.1. Aspecte politico-militare
Diocleţian şi modelul tetrarhic (284-305). Proclamat de soldaţi în Orient, la 20
nov. 284, Diocleţian se pune sub patronajul lui Iuppiter Conservatorul, îl elimină pe
Carinus în 285, care renunţase la acceptul din partea senatului pentru statutul său imperial.
Apoi are de înfruntat noi ameninţări: pe Rhin - barbarii, în Gallia –mişcarea bagauzilor
(populaţii rurale care se rdică împotriva sistemului fiscal roman) şi în Britannia- uzurparea
lui Carausius. În dec. 285 îl ia pe Maximian ca şi coleg, cu titlu de Caesar iar în apr. 286 îl
acceptă ca August (etapa diarhiei-până în 293), împărţindu-şi sferele de influenţă:
Maximian în Occident iar Diocleţian în Orient. Acum sunt elaborate bazele noii puteri
imperiale şi succesiunea prin delegarea succesorilor ca Cezari de către Auguşti şi
proclamarea Cezarilor de către armată. În plus, din punct de vedere religios noua putere
politică face apel la două divinităţi importante Iuppiter şi fiul şi subalternul acestuia
Hercule. Astfel, Diocleţian şi-l asociază pe Iovius (Iuppiter) iar Maximian pe Herculius.
Pentru a stabiliza situaţia din Britannia, cei doi Auguşti (Diocleţian îşi rezervase titlul de
August superior) îşi proclamă simultan succesorii în 293 (debutul tetrarhiei): Maximian pe
Constantius Chlorus (soţul nepoatei sale, Theodora) iar Diocleţian pe Galerius (căsătorit cu
fiica sa, Valeria), cei doi Cezari fiind subordonaţi politic şi religios Auguştilor. Constantius
Chlorus primeşte sarcina de a anihila mişcarea din Britannia (de a-l înfrânge pe cel care se
substituise lui Carausius, pe Alectus) de care se achită onorabil în 296. Succesul lui naşte
invidie în mintea lui Maximian care porneşte împotriva berberilor din Mauretania (297/8).
În acest timp Diocleţian revine cu controlul în Egipt
(lichidând uzurparea lui Domitius Domitianus) iar Galerius
reuşeşte să se impună cu succes în faţa perşilor cu care
încheie o pace avantajoasă în 298, cu anexarea a 5 satrapii
transtigritane în Mesopotamia de Nord. Până în 303 statul
beneficiază de o perioadă de calm şi pace, dar în 303 cu
ocazia celebrării a 20 de ani de domnie (uicennalia)
Diocleţian îl forţeză pe Maximian să accepte retragerea
simultană a Auguştilor şi avansarea la acest titlu a Cezarilor.
Se fixează ca dată ziua de 1 mai 305 cînd Diocleţian renunţă
la purpura imperială la Nicomedia iar Maximian la Milano,
fiecare în prezenţa succesorilor lor. Noii Caesares care sunt
prezentaţi armatei sunt Maximin Daia pentru Orient şi
Valerius Severus pentru Occident. “Auguştii demisionari”
trebuiau să devină simple persoane particulare. Din păcate
postul deţinut odinioară de Diocleţian, acela de August
superior rămâne vacant prin moartea lui Constantius Chlorus
la 25 iulie 306 iar Galerius, ca August al Orientului, îl
proclamă August pentru Occident pe Severus.

Constantin cel Mare, unul din fiii lui Constantius Chlorus (ce fusese proclamat la York, în
ziua morţii tatălui său, ca August) se mulţumeşte cu titlul de Caesar dat de Galerius în sept.
306 şi va rămâne în Britannia şi Gallia, stabilindu-şi cartierul general la Augusta
Treverorum. Situaţia din Apus este dezechilibrată ca urmare a acţiunii lui Maxentius,
sprijinit de către tatăl său, fostul August Maximian, îndreptată împotriva lui Severus (ce
este chiar înlăturat în 307). Un an mai tîrziu, 308, la Carnuntum, în urma discuţiilor purtate
între Diocleţian, Maximian şi Galerius, se stabileşte o nouă structură tetrarhică: cei doi
Augusti urmau să fie Galerius (Orient) şi Licinius (Occident) iar cei doi Caesares:
Constantin (Occ.) şi Maximin Daia (Or.). Occidentul însă va mai cunoşte tulburări
provocate de Maximian şi fiul său Maxentius care sprijină chiar şi uzurparea lui Dominus
Afer din Africa. Constantin cel Mare îi anihilează: mai întâi pe Maximian (309-310) şi apoi
pe Maxentius (312, Pons Miluius). În 309 el denunţă tetrarhia şi se întoarce la principiul
unitar de conducere politică protejată de divinitatea Sol Inuictus (prezent şi pe emisiunile
sale monetare pînă în 324 când, rămas singurul stăpân al statului, Inuictus este înlocuit cu
Victor).
Constantin cel Mare (306-309 - membru al tetrarhiei, 309-324 - diarhia cu
Licinius). După înfrângerea lui Maxentius se stabileşte un echilibru de putere în 313 între el
şi Licinius cu care se înţelege să ducă o politică unică. Neînţelegerile intervin în 316, iar la
Serdica în 317 sunt stabiliţi succesorii: ai lui Constantin -Crispus şi Constantin al II-lea
abia născut, al lui Licinius- fiul său cu acelaşi nume, de numai un an şi 8 luni. În 324
Constantin îl înlătură definitiv pe Licinius, la Chrysopolis şi restabileşte unitatea
imperiului, înlocuindu-şi treptat doctrina: mai întâi adoptă simbolurile lui Victor în locul
celor solare, apoi după 325 cochetează cu creştinismul. În 324, pe locul viitoarei sale
capitale, este proclamat succesor al doilea fiu al său Constantius al II-lea. În 326, după
moartea lui Crispus, sunt declaraţi moştenitori Constantius al II-lea şi Constantin al II-lea
iar în 336 apare un al treilea: Constant. Un al patrulea moştenitor este Dalmatius, nepotul
lui Constantin cel Mare. În programul său imperial de refacere economico-monetară,
militară şi religioasă a statului include şi un nou centru administrativ, Constantinopolul,
inaugurat în mai 330. Din punct de vedere ideologic, fiul său mai mare Constantin al II-lea
trebuia să îndeplinească un rol predominant iar instituţia imperială, ramasă unitară, să
reprezinte puterea lui Dumnezeu pe Pămînt.
Urmaşii lui Constantin. Pe fondul redeschiderii conflictului cu perşii, Constant se
răscoală împotriva fratelui său Constantin al II-lea rămas să guverneze Occidentul. Deşi
învingător (340), acesta din urmă este ucis la Aquileia iar Constant rămâne singur stăpân al
Apusului, trebuind să înfrunte (ca urmare a unei politici abuzive faţă de armată) uzurparea
lui Magnentius- primul uzurpator de origine barbară (350). Pe fondul crizei de autoritate
politică, barbarii alamani şi franci pătrund în Gallia. Constantius al II-lea, ce guverna în
Orient, intervine şi-l înfrânge pe Magnentius la Mursa (351) şi Mons Seleuci (353)
provocându-i sinuciderea. Rămas unicul stăpân al statului, Constantius al II-lea şi-l
asociază drept Caesar pe Iulian, în 360. Domnia acestuia din urmă de numai cca. doi ani
(361-363) se remarcă printr-o reîntoarcere la cultele păgâne şi la vechiul cult imperial de
adorare a statuilor imperiale în cadrul procesiunilor solemne, prin opţiunea prntru o
educaţie de tip clasic. Campania împotriva perşilor pe care o începe în martie 363 îi este
fatală, moare rănit în bătălia de la Maranga din iunie. Trupele îl proclamă împărat pe
Flavius Iovianus, care, prin politica sa defensivă, pierde cea mai mare parte a posesiunilor
câştigate în detrimentul persan în Mesopotamia încă de la Galerius, iar prin convingerile
sale religioase se reîntoarce la o politică favorabilă creştinismului.
 Epoca Valentiniană cuprinde domniile lui Valentinian I, proclamat de trupe în 364
şi a fratelui său Valens, pe care şi-l asociază pentru guvernarea Orientului. Cele mai
serioase probleme pe care le au de înfruntat sunt comasate la graniţa de nord a statului unde
se fac simţite presiunile gotice, mai ales pe cursul mijlociu şi inferior al Dunării. De altfel,
vizigoţii, împinşi de mişcările hunice, vor provoca tulburări importante lui Valens, ce
moare în bătălia de la Adrianopol în 378. În 375 fratele său Valentinian se stingea la
Brigetio lăsându-şi fiul, pe Graţian, drept moştenitor al Occidentului. Pătrunderea masivă a
elementului gotic în interiorul statului este concretizată prin schimbarea de optică politică a
împăraţilor ce vor urma. Barbarii nu vor fi străini de uzurpările ce se petrec în stat.
Theodosiu şi Theodosienii. Numit co-împărat de către Graţian, Theodosiu I (379-
395) se preocupă de trei probleme principale: rezolvarea conflictului cu perşii (cu stabilirea
frontierei comune pe Caucaz, prin partajul Armeniei), rezolvarea situaţiei create de
pătrunderea goţilor în imperiu (încheierea primului foedus de stabilizare a barbarilor în
interiorul statului, între Dunăre şi Balcani-382), stabilirea unui nou echilibru între puterea
politică (împăratul) şi Biserică (Dumnezeu şi cler). În anul 388 interzice închisorile private
şi între 386-393 ia măsuri de extindere a colonatului prin dependenţa faţă de pământul de
origine. Urmaşii săi îi vor continua proiectele fiscale, respectiv, obligativitatea supunerii
faţă de regimul fiscal instituit, obligativitate impusă, sub pedepse pecuniare sau în natură,
tuturor patronilor şi colonilor.
Urmaşii lui Theososiu în Imperiul Roman de Răsărit. Domnia lui Arcadius,
căruia îi revine Orientul din 395 până în 408, este dominată de facţiunile de la
Constantinopol, în special de eunuci. În afacerile interne de la Constantinopol rolul
generalilor barbari capătă amploare, astfel că, fiul lui Arcadius, Theodosius al II-lea (408-
450), este practic tutelat de Ardabur Aspar, fiul unui got şi al unei principese alane. Reacţia
antigermanică creşte continuu şi este amplificată şi de presiunile hunilor asupra limes-ului
nordic. Totuşi următorul împărat, Marcian (450-457), va relua seria tratatelor cu barbarii
(ostrogoţii şi gepizii). În 474, partida antigermanică de la Constantinopol va reuşi să-l
impună pe Zenon ca împărat, sub a cărui domnie ostrogotul Theodoric Amalul primeşte
sarcina de a prelua comanda Occidentului în numele împăratului de la Constantinopol, fiind
numit, în anul 488, magister militum per Italiam. Pentru Orient se deschid însă noi
probleme: pericolul arab, persan şi slav la frontiere iar în interior dezvoltarea puternică a
unor regionalisme forjate pe doctrinele religioase ale nestorianismului şi monofizitismului.
Urmaşii lui Theodosiu în Imperiul Roman de Apus. Fiul primului împărat care
declară biserica creştină drept unica admisă în stat, desemnat stăpân al Occidentului,
Honorius, îşi va desfăşura domnia (395-423) în condiţiile unei barbarizări puternice a
aparatului de stat, în special la nivel militar (el însuşi fiind tutelat de generali ca Stilichon,
Olympios sau Constantius III) dar şi pe fondul unei intensificări a pătrunderii masive a
barbarilor în imperiu şi fragmentarea puterii imperiale. Începând cu 404 şi până în 410
factorul got (vizigoţii lui Alaric: 401-403 şi ostrogoţii lui Radagaisus: 405-406) oferă
multiple îngrijorări lui Stilichon care reuşeşte cu destulă dificultate să calmeze situaţia, pe
fondul pierderii controlului din Britannia (încă din 406) şi a pătrunderii şi traversării
statului de către vanadali în drumul lor înspre Africa. Succesele militare ale lui Stilichon în
Apus l-au făcut să creadă ca poate să instituie împăraţi în Răsărit, fie şi în persoana fiului
său. Este înlăturat în 408, provocînd deschiderea drumului lui Alaric spre Roma, devastată
în 410. Pentru o scurtă perioadă (până în 409) este rândul lui Alaric să dicteze politica
cetăţii, urmaşul său, Athaulf, se arată, însă, mai obedient faţă de puterea imperială,
succesorul său, Wallia, acordând chiar ajutor lui Honorius pentru menţinerea autorităţii
romane în Spania împotriva alanilor şi vandalilor. Instalaţi în nordul Spaniilor şi în sud-
vestul Galliei ca foederati, vizigoţii îşi vor proclama independenţa regatului lor încă din
438, extinzându-şi controlul asupra unor zone limitrofe extinse. Relativ lunga domnie a lui
Valentinian al III-lea (425-455) este marcată de influenţa mamei sale, Galla Placidia, şi de
deciziile generalilor, dintre care cel mai important este Aetius. Sub aspectul relaţiilor cu
barbarii, Valentinian al III-lea are de suportat secesiunea vandalilor care rupe Africa de
teritoriul controlat al Romei, prin proclamarea regatului vandal încă din 429, atacul căilor
comerciale din Mediterana de către vandali, creşterea pericolului hun, căruia Aetius
încearcă cu succes să-i facă faţă în 451. După asasinarea împăratului, vandalii lui Genseric
atacă direct Roma şi o devastează, în 455. Din 456 generalul Flavius Ricimer, sueb după
tată şi vizigot după mamă, exercită adevărata putere în stat, impunând regi pe tronul
Occidentului (Maiorian, Libius Severus, Anthemius, Olybrius) până în 472 când este urmat
de nepotul său de sorginte burgundă, Gondebaud. Este momentul când Orientul prezintă un
riviriment al intersului său pentru Apus, susţinându-l pe Iulius Nepos drept contracandidat
la cel propus de Gondebaud. Ultimul împărat al Romei, Romulus Augustulus, este detronat
de Odoacru la 23 august 476. Însemnele puterii imperiale sunt trimise la Constantinopol,
dar, cu toate acestea, Theodoric Amalul va primi în 488 ordinul de a restabili, în favoarea
Orientului, controlul asupra Occidentului.

Temă de auto-evaluare
Numiţi trei măsuri de redresare a Imperiului Roman, luate după anul 286. Cum vi le
explicaţi ?
B. 2. Aspecte economico-fiscale
După venirea lui Diocleţian la conducerea statului atenţia imperială în domeniul
economic vizează refacerea agricolă şi a situaţiei monetare. Se încearcă o creştere a
dependenţei dintre indivizi şi ocupaţiile pe care le depun atât în sectorul agrar-
meşteşugăresc cât şi în cel administrativ (de ex. curialii sunt legaţi de serviciile lor, v.
dosarul de texte). Sub aspect monetar, Diocleţian încearcă să deţină un control asupra
preţurilor (dar eşuează) şi asupra emisiunilor monetare (dacă în 294 existau numai 9
ateliere de emisiuni, în 302 numărul lor creşte la 15, iar tendinţa este de descentralizare). Se
emite o nouă monedă din aur- aureus ce cântărea 60 de livre, o nouă monedă de argint-
argenteus- şi una de bronz-follis- cu unităţi subdivizionare, dar creşterea preţurilor va duce
în curând la devalorizarea monetară. Este meritul lui Constantin de a restabiliza moneda de
aur- solidus, care rămâne cu aceeaşi valoare pentru tot sec. al IV-lea. Dacă până atunci
Senatul avea drept de a emite monede de bronz, Diocleţian instituie un control imperial şi
în acest domeniu, cel mai des întâlnite monede de bronz fiind “neo-antoninianul” cu o
valoare de doi denari de argint şi follis-ul echivalând cu 5 denari. Se observă că Imperiul
Roman Târziu va promova o economie centrată pe moneda de aur. Cu toate acestea,
nesiguranţa drumurilor, dificultăţile de circulaţie comercială, cele legate de valorificarea
eficientă a terenurilor agricole (în pofida tuturor măsurilor de a reglementa situaţia agrar-
militară a statului), la care se adaugă o nevoie acută de produse în Occident, mai afectat de
atacurile barbarilor (situaţie care va genera un accentuat comerţ cu Orientul pentru
aprovizionarea oraşelor şi a armatei, însoţit firesc de o scurgere de metal preţios spre
răsărit) va provoca un dublu fenomen financiar: tendinţa de tezaurizare a monedei încă
existente şi decăderea economiei monetare (naturalizarea economică este atestată şi de
regimul fiscal care acceptă plăţi în natură). Axele comerciale se modifică simţitor, cu
reculul zonelor sudice-maritime, cu accentuarea importanţei axei fluviale Rhin-Dunăre,
unele centre urbane sunt excluse de pe rutele principale de comerţ şi din competiţia
economică, unele oraşe din Gallia-Belgica, în est Tarsul, Antiochia. Raporturile economice
dintre mediul rural şi cel urban se modifică în favoarea primului şi datorită modificărilor
fiscale şi a dificultăţilor financiare.
Regimul fiscal din Antichitatea romană târzie nu mai cunoaşte imunităţile fiscale
din epocile trecute: impozitele directe sunt de două tipuri: capitatio (plătit anual în bani
apoi, în natură de toţi micii proprietari între 12 şi 60 de ani, de zilieri, de soldaţi şi de alţi
locuitori ai statului) şi impozitul funciar sau annona, cunoscut, în Syria drept iugatio, în
Italia de nord. Aceste obligaţii erau stabilite din cinci în cinci ani o dată cu recensământul
populaţiei, Constantin măreşte această perioadă la 15 ani. Impozitele indirecte vizau
diferite activităţi economice, altele decât cele agricole, şi activităţile comerciale:
crysargyros (impozit perceput în metal preţios pentru activităţile comerciale), portorium
(pentru vamă, în general, dar şi pentru vămile interne). Fiscalitatea excesivă caracterizează
sec. IV-V iar reacţia socială poate fi diferită: răscoale interne (cea a bagauzilor din Gallia
cu nuanţe politice) sau fuga de pe domenii.

Temă de auto-evaluare
Care este politica economico-monetară a împăraţilor Diocleţian şi Constantin cel Mare?

B.3. Structuri sociale

Tabloul social este unul foarte complex, cuprinzând atât populaţia cu cetăţenie
romană (divizaţi, de regulă, în honestiores şi humiliores) cât şi străini de cetăţenia romană
(barbarii foederaţi şi cei pătrunşi cu forţa). Faţă de epocile anterioare criteriile de distincţie
socială se modifică, aşa cum rezultă din surse. Astfel, discursurile juridice apelează la o
serie de concepte care acoperă categorii sociale relativ individualizate în funcţie de noi
criterii printre care se află proprietatea funciară proprietatea funciară (potentes şi
tenuiores), funcţiile politico-administrative deţinute, originea sau meritul personal.
Cetăţenia sau libertatea juridică (în mercurialul lui Diocleţian nu există nici o indicaţie de
preţuri pentru sclavi) par să-şi piardă din forţa pe care o aveau altădată, ca repere de
structurări sociale. Cele două mari grupuri sociale, cu care operează astăzi istoriografia
modernă, nu au aceleaşi caracteristici, de exemplu grupul elitelor sociale-honestiores- au o
componenţă extrem de heterogenă în comparaţie cu humiliores. În plus, sistemul social
roman târziu este o consecinţă a evoluţiilor din acest sector de la finele sec. al II-lea şi
continuate în sec. al III-lea.
Honestiores sunt alcătuiţi mai cu seamă din senatori şi cavaleri. Aceştia din urmă, având o
dublă carieră civilă şi militară, ajung să dispară ca şi ordin social, prin pătrunderea masivă
în rândul senatorilor şi mai cu seamă în urma măsurilor lui Constantin cel Mare care
transformă posturile înalte ale ordinului ecvestru în posturi senatoriale (între 312-326),
aşadar deplasându-le în sectorul civil al funcţiilor publice. O dată cu creşterea componenţei
senatului (de la cca 600 la 2000) şi cu dublarea senatului roman prin crearea celui de la
Constantinopol, se estimează un nunăr total de membrii „activi” ai ordinului senatorial de
cca 4000. Accesul se face în două moduri: fie prin urcuşul tradiţional în carierele
senatoriale, fie prin adlectio, după ocuparea unui înalt post militar. Vechile privilegii
fiscale şi penale sunt ridicate, constatându-se o mai accentuată diferenţiere zonală în ceea
ce priveşte averea şi prestigiul acestor familii senatoriale (la care se adaugă deosebiri între
senatorii de la Roma-legaţi de vechile criterii de avere funciară- şi senatorii de la
Constantinopole- cantonaţi în activităţi meşteşugăreşti sau comerciale). Încă în unele
provincii apusene (Spania, Gallia) aristocraţia senatorială va primi în rândurile sale
membrii proveniţi din mediile barbare, ceea ce sporeşte neomogenitatea ordinului (mai ales
sub aspectul axiologiei la care se fac raportările comportamental-educaţionale şi
religioase). Către finele sec. al IV-lea ordinul senatorial cuprindea grupuri relativ bine
individualizate: illustres, spectabiles şi clarissimi.
Lor li se adaugă decurionii (elitele municipale-deţinători de proprietăţi funciare, cel
puţin 25 de iugera, într-o lege din 342, Cod Theod., 12.1.33) care suportau următoarele
sarcini: munera- ce cuprind impozite şi alte sarcini financiare, supravegherea bunului mers
al poştei, susţinerea cheltuielilor pentru transportul trupelor, pentru repararea drumurilor,
pentru lucrările privind edificiile publice, recrutau soldaţi, controlau regimul preţurilor,
organizau activităţile de divinizare a împăratului. Aceleaşi elite aveau obligaţia de a
organiza şi supravegea jocurile şi spectacolele precum şi distribuţiile frumentare. Sursele
(cele juridice, mai ales) amintesc de situaţia împovărătoare a curialilor şi de încercarea lor
(sancţionată) de a se refugia în domeniul militar. La nivelul elitelor se constată o relativă
îndreptare a lor spre zonele periferice urbane, o încercare de a se integra în lumea rurală (de
pildă, sub aspectul habitatului sau al intereselor economice).
Humiliores au o compoziţie mai omogenă decât cei din prima categorie,
cuprinzând populaţia săracă din mediul rural şi urban: ţăranii, sărăcimea oraşelor, colonii şi
sclavii.
În ceea ce priveşte plebea, domiciliul defineşte şi situaţia fiscală, astfel, plebs
rustica locuieşte dincolo de area urbana şi prin urmare plăteşte annona şi capitatio, în
vreme ce plebs urbana era exceptată de la capitaţie (măsură introdusă de Diocleţian, reluată
de Constantin în 313 -Cod Theod.,11, 55.1 şi 13, 10,2). În plus, în mediul rural exista
obligaţia de a contribui la întreţinerea armatei, astfel că, mulţi dintre plebeii rurali preferau
renunţarea la statutul lor de deţinători de pământuri, punându-se sub protecţia marilor
proprietari. Locuitorii săraci sau de condiţie relativ bună, din mediul urban, se ocupau cu
activităţi lucrativ-meşteşugăreşti (atestate în multe oraşe ale imperiului şi organizate după
modelul vechilor collegia) ale căror statute socio-juridice par să se degradeze în timp.
Astfel, o măsură a împăratului Theodosius I împiedica meşteşugarii din partea vestică a
imperiului să ocupe posturi civice, să intre în domeniul militar sau să se mute pe domenii
rurale. Pauperizarea treptată a locuitorilor din oraşe multiplică problemele socio-economice
ale statului, chiar şi-n partea estică a lui.
Colonii reprezentau o populaţie agrară cu pământuri proprii cu ius conubii, dar care
aveau restriscţionată mobilitatea în spaţiu. Legislaţia împăraţilor Diocleţian şi Constantin
cel Mare îi leagă de domeniile pe care le lucrează, prevăzându-se aspre pedepse pentru fuga
de pe pământuri sau ajutor dat fugarilor (o lege din anul 419 preciza obligaţia de a returna
un colon fugit chiar şi după 30 de ani de la fuga lui –Cod. Theod., 5.18.1). Acestor coloni li
se interzice părăsirea ocupaţiei agrare şi, deci, ocuparea unor alte posturi. Deşi iniţial se
puteau distinge două categorii de coloni (inquilini- cu drept de liberă mişcare, până la
Valentinian I şi adscripticii-fără acest drept), treptat situaţia ambelor categorii se apropie de
cea servilă, fiind uneori mai deteriorată din punct de vedere material.
Sclavii reprezintă o categorie care nu dispare în texte, fiind atestaţi consistent în
sectorul domestic; pe lângă naştere, prizonieratul de război aduce o mare cantitate de sclavi
de origine barbară în imperiu. Distincţia dintre coloni şi sclavi tinde să se estompeze ca
urmare a degradării situaţiei juridice şi economice a primilor. Sclavii care deţin o mică
avere se numesc servi cassati.
Cu toată degradarea condiţiei materiale a „poporului mărunt” şi limitările
legislative, mişcarea pe verticală, în sensul accesului în alte statute socio-juridice, nu
lipseşte cu desăvîrşire. Se cuvine subliniat, totodată, faptul că tulburările din mediile urban
sau rural care au loc în veacurile IV-V nu au doar cauze sociale, ele îmbracă veşminte
religioase (de ex. în Numidia-în legătură cu donatismul; revolta Caesareei din Cappadoccia
împotriva episcopului Basilius sprijinit de Valens), militar-politice (Gallia şi Spania,
Grecia).
Din veacul al IV-lea se adaugă la acest peisaj social locuitori federaţi de origine
barbară. Adesea presiunea socială şi mai ales militară, prin liderii acestora, exercitată
asupra autorităţii imperiale, determină o mobilitate socială destabilizatorie la scară macro-
socială (de ex. deplasări de goţi din Balcani înspre Italia, de vizigoţi înspre Spanii, de
vandali prin sudul Galliei şi Spanii spre Africa). Pătrunderea barbarilor în sectorul militar
sau locuirea lor efectivă în interiorul statului nu trebuie înţeleasă ca generatoare de
neînţelegeri absolute între vechii locuitori şi barbari. În plus, diminuarea autorităţii centrale
produce, pe de o parte, o ruptură între populaţia imperiului şi centrul/centrele de decizie
politică, ceea ce sporeşte instabilitatea statului în faţa unor pericole externe/barbare. Pe de
altă parte, politica defectuoasă a unora dintre împăraţi şi evoluţia de ansamblu a societăţii
duc la apariţia unor reţele de dependenţă regionale, de tip patronal, legiferate la începutul
veacului al V-lea, atât în mediul rural cât şi în cel urban, ceea ce are drept consecinţă
naşterea unor centre locale de putere şi relativa scădere a adeziunii la imperiu din partea
locuitorilor lui (mai ales în părţile apusene). Suplinirea acestor resorturi coezive, diminuate
acum, este oferită, în bună măsură, de creştinism.

Temă de auto-evaluare
Explicaţi conceptele de honestiores, humiliores, coloni.

B.4. Instituţiile politice

Instituţia imperială. Numit Dominus Noster, dar şi Pius şi Felix, Inuictus, apoi
Victor, uneori Aeternus, Perpetuus, Triumphator, la care se adaugă cognomina alcătuite din
etnonimele celor supuşi, împăratul ultimelor două secole imperiale păstrează toate funcţiile
din vremea Principatului (cel puţin până la Theodosieni, când în anul 379 se renunţă la
marele pontificat din titulatura imperială). Împăratul deţine maiestas secunda (după
Dumnezeu, începând cu Theodosiu) şi impune ritualul oriental de curte care cuprinde
adorarea mantalei roşii a Împăratului- adoratio purpurae (vechea manta de triumf-
paludamentum devine acum haina imperială obişnuită la care se adaugă un alt accesoriu
sacru-diadema) şi ritualul de îngenunchiere în faţa persoanei imperiale-proskynesis. Palatul
este sacru- sacrum palatium ca şi dormitorul său care primeşte acelaşi atribut de sacru-
sacrum cubiculum, condus de praepositus sacri cubiculi- împuternicitul cu dormitorul
sacru sau marele şambelan. În ceea ce priveşte aspectele învestiturii, aceasta se deosebeşte
de cea din vremea Principatului prin trecerea pe plan secundar a deciziei senatoriale privind
candidatul la purpura imperială şi a confirmării noului împărat de către comiţii (în general
poporul adunat în teatru sau la circ se putea manifesta de regulă aprobator în legătură cu
noul învestit). Noua ideologie privind puterea imperială şi delegarea acesteia are ca puncte
principale doi actori: de o parte auguştii care îşi numesc predecesorii, pe de altă parte
armata care aclamă propunerile auguştilor. Cei proclamaţi doar de soldaţi sunt numiţi
uzurpatori. Scenariul de aclamare imperială se desfăşoară într-o ceremonie somptuoasă, în
faţa adunării soldaţilor (contio militum), cu înalţii funcţionari şi ofiţerii superiori suiţi pe
tribună în faţa armatei. Noul împărat rosteşte, după aclamare, un dicurs conţinând intenţiile
sale politice şi anunţă sumele recompenselor (donatiua) ce urmează a fi distribuite
militarilor. Considerat reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ, cel puţin din a doua parte a
sec. al IV-lea, împăratul este sursa ordinii legislative, este comandantul armatei, reprezintă
statul în raporturile externe, numeşte funcţionarii, emite monedă. Deţine o avere personală -
res priuata, dar gestionează şi patrimoniul poporului roman. Singura contrapondere reală
(deşi armata este formal consultată, păstrând reminiscenţe ale consultării comiţiale din
trecut) o reprezintă biserica şi conducătorii ei (cu ascendente relativ mari asupra politicului,
de pildă, cazul lui Theodosiu I).
Consiliul Principelui–sacrum consistorium, ai cărui membrii săi stau în picioare în
faţa împăratului aşezat pe tron- are sarcini care vizează pregătirea noilor măsuri legislative,
primirea ambasadelor şi exercitarea competenţelor juridice. Cancelaria imperială cuprinde
4 birouri ocupate de cavaleri, apoi de senatori, care se ocupă de corespondenţa împăratului,
de punerea acestuia la curent cu treburile din imperiu şi de redactare a răspunsurilor
imperiale. Un mare număr de funcţionari (agentes in rebus şi notarii) întregesc aparatul
birocratic. Şefii birourilor imperiale urmau o carieră paralelă cu cea a senatorilor.
Senatul ( după crearea Constantinopolului, senatul de la Roma este dublat de un al
doilea corp cu aceleaşi trăsături ca şi cel vechi), este alcătuit din 2000 de membri (pentru
un minim quorum este necesară prezenţa a cel puţin 50 de senatori) aleşi prin favoare
imperială. Acest organism funcţionează ca şi consiliile municipale, competenţele
senatoriale fiind reduse la jurisdicţia Romei/respectiv a Constantinopolului. Restricţii
severe intervin în competenţele ordinare în materie legislativă, în sensul că actele senatului
nu mai au putere de lege decât după acordul imperial. Cariera senatorială este deschisă, la
Roma, prin cvestură, pretură (existau trei posturi de pretori: urban, tutelar şi triumfal),
consulatul suffect. Urma conducerea unei provincii, apoi prefectura annonei, succedată de
un vicariat, apoi de una dintre curatelele oraşului, prefectura pretoriului, cea a oraşului şi
consulatul ordinar. Pentru Constantinopol se pare că este suficient ocuparea magistraturii
de tribun al plebei urmată de pretură, guvernarea provincială, un vicariat, prefectura
oraşului constantinopol, prefectura pretoriană, consulatul. Se putea continua ca guvernatori
de provincie, iar vârful carierei senatoriale îl reprezenta prefectura (pretoriului şi cea
urbană).
Magistraturile cuprind un ansamblu de posturi cu competenţe preponderend civile.
Vechile magistraturi, se păstrează, dar cu atribuţii extrem de diminuate (de pildă orice edict
al unui magistrat sau promagistrat trebuie contasemnat de împărat pentru a fi aplicat). Sunt
create alte posturi noi, un adevărat aparat birocratic care răspunde la o evoluţie complexă a
statutului-centralizare dublată de regionalizare. Apar cei patru însoţitori ai împăratului-
comites: din care 2 dregători financiari dirijau: unul - trezoreria imperială anterior numită
fiscus, celălalt- vistieria particulară a suveranului şi 2 comites administratori, unul fiind
magister officiorum-comandând birourile imperiale, celălalt-cvestorul palatului sacru. Este
pus la punct un sistem ierarhizat de conducere a spaţiului provincial: personalul de
conducere şi administrare a prefecturilor, a diocezelor (uicarii) şi a provinciilor (duces).
Armata. Antichitatea târzie moşteneşte structurile militare reformate încă din timpul
lui Gallienus (din anul 261), prin înlocuirea în posturile de comandă a senatorilor cu
cavalerii şi restructurarea distribuţiei trupelor: a) pe limes- legiuni, trupe auxiliare şi
numeri, b) în interior, ca trupe de manevră- uexillationes. Politica lui Gallienus faţă de
barbari (de ex. fată de heruli şi marcomani) fusese una de integrare a factorului barbar în
structurile militar-agrare: grupuri omogene de barbari aşezate pe domeniul public, lăsate să
lucreze pământurile şi chemate la nevoie sub arme (în baza unui foedus deja existent) şi
grupuri compacte - gentiles- care recunosc autoritatea romană dar au o organizare proprie.
Diocleţian fracţionează legiunile, lasându-le cca. 1000 de oameni, mărind şi
numărul legiunilor de la 39 la cca. 60. Păstrează armata de frontieră, cu o infrastructură
care cuprinde atât forturile cât şi rutele strategice, pe care o încredinţează comenzii unui
dux ce nu mai are şi puteri civile. Armata de interior se prezintă ca o gardă imperială şi
provine din uexillationes reformate. Cu toate aceste modificări, nu se poate vorbi de o
creştere de circa 4 ori a efectivelor militare ale imperiului cum afirma exagerat Lactantius.
Constantin cel Mare menţine structura militară a predecesorului său, dar o parte
din trupele de interior le mută pe graniţă, fiind alcătuite din soldaţi care trebuiau să cultive
şi să apere totodată pământurile de graniţă. Armata de graniţă este alcătuită din soldaţi
legionari- ripenses, soldaţi coloni, auxiliari- ţărani (doar această din urmă grupă forma la
început aşa numiţii limitanei, termen care se extinde la toate trupele de granită). În cariera
militară se disting două noi posturi de vârf: magister equitum, comandantul cavaleriei, şi
magister peditum, cel al trupelor pedestre. În ceea ce priveşte garda imperială, în 312 se
desfiinţează cohortele pretoriene şi equites singulares şi se înfiinţează 5 scholae palatinae.
Măsurile celor doi împăraţi stabilizează temporar situaţia militară a statutului. Această
apărare în profunzime, dublată uneori de măsuri fiscale (unele scutiri de taxe) şi socio-
economice (plasarea spre graniţă a unor soldaţi-ţărani) sau de luarea sub control roman a
unor teritorii dincolo de limes-ul propriu-zis („Brazda lui Novac”, frontiera sarmatică) nu
rezolvă, însă, problema presiunii tot mai accentuate a migraţiilor barbare. Caracterul
ereditar al acestei instituţii se generalizează paralel cu o provincializare tot mai mare a ei.
Pătrunderea factorului barbar, mai cu seamă, în partea occidentală, este marcată de apariţia
unor contingente barbare aflate sub o dublă comandă (a unui şef propriu şi a unui prefect
roman) şi a unor şefi militari de sorginte barbară care ocupă înalte posturi militare,
îndeplinind roluri politice prin plasarea lor în anturajul imperial (Stilicho, Theodoric cel
Mare, Aspar). Importanţa flotei se diminuează, cel puţin cea marină, la începutul veacului
al IV-lea, cu un reviriment din cea de-a doua jumătate a acestuia; mai eficientă rămâne,
însă, flota fluvială.
Cât priveşte fronturile importante ale statului, trebuie subliniat că Orientul nu este
cu totul calm datorită presiunii persane, dar cele mai solicitate sunt frontierele occidentale
din pricina populaţiilor gotice, hunice, vandale, burgunde, alamane.
Din punct de vedere administrativ, prin reformele lui Diocleţian şi Constantin, cele
47 de provincii existente la finele Principatului sunt reorganizate în cca. 100 (101) de
provincii, grupate în 12 dioceze (dieceze), câte şase pentru fiecare parte a statului, Orient şi
Occident, şi 4 prefecturi (Gallia care cuprinde şi Spaniile şi Britannia, Illyria, Orientul şi
Italia cu Africa). Trăsătura dominantă a administraţiei târzii este fragmentarea teritorială şi
încercarea de subordonare centralizată faţă de puterea imperială. Italia este împărţită în
unităţi administrative mai mici, aflate sub jurisdicţia unor correctores. Comanda militară a
acelor duces este separată total de competenţele civile îndeplinite de guvernatorii de
provincii, dioceze sau prefecturi, pentru domeniul juridic şi financiar există funcţionari
speciali (praesides, iuridici). Structura ierarhică de vârf plasează în frunte împăratul, apoi
prefectul, vicarul, guvernatorul.

Temă de autoevaluare
Analizaţi sistemul tetrarhic, utilizând şi dosarul de surse.

C. Aspecte de civilizaţie romană

C.1.Trăsături ale literaturii. Dreptul.
Creaţia scrisă de expresie latină apare relativ târziu (sec. al III-lea a. Chr.), abia
după ce primele produse greceşti vorbesc despre comunitatea celor şapte coline. În
domeniul dramaturgiei, Livius Andronicus traduce Odiseea în latină şi scrie primele piese
de teatru, îi urmează Naevius apoi, Ennius, Plautus şi Terenţius. Istoria debutează în limba
greacă (Fabius Pictor) apoi continuă în latină (Cassius Hemina, Calpurnius Piso) utilizând
stilul analelor. Din veacul al II-lea a. Chr. şi în cel următor lucrările cu caracter istoric
tratează subiecte sociale, instituţii şi aspecte ştiinţifice (agronomie); este vorba despre
operele lui Cato cel Bătrân, apoi cele ale lui Sallustius, Iulius Caesar. Nu lipsesc preocupări
enciclopedice şi lingvistice (Varro). O constantă a acestor opere este caracterul uneori
militant şi patriotic dublat de efortul intelectualităţii romane de a se defini comparativ cu
lumea greacă. Cât despre autorii de limbă greacă, printre alţii, importante contribuţii la
cunoaşterea lumii republicane romane au lucrările lui Dionysios din Halicarnas, Strabon
(amândoi pentru finele sec. Ia. Chr). Literatura din epoca lui Augustus este şi ea, în general,
una angajată patriotic şi politic. Operele lui Horatius (Ode, Carmen Saeculare), Vergilius
(Bucolicele, Georgicele, Eneida) proclamă superioritatea poporului roman şi statutul de om
al Providenţei pentru primul împărat. La acestea se adaugă monumentala lucrare, analistic
redactată, a lui T. Livius (De la fundarea Romei), în care prezentarea faptelor de arme se
combină cu prezentarea evoluţiilor socio-economice şi politice într-un spirit de respect faţă
de zei. De aici rezultă multitudinea de exempla în jurul cărora autorul îşi construieşte
discursul. Fericirea epocii lui Augustus apare deopotrivă în poezia lirică a vremii (Tibulus,
Propertius, Catullus, Ovidiu) ca semn al unei epoci în care spiritul uman îşi atinge, măcar
în parte, unele din năzuinţe. În secolele post-augustane, pe fondul existenţei celor două
curente de exprimare (asianismul şi atticismul, apoi neo-atticismul) apar creaţii literare de
mai mică întindere, unele puternic imprimate de filozofia stoică. Istoria este reprezentată
prin autori ca Tacitus, Suetonius (stilul biografic). Informaţii de natură administrativ-
fiscală, juridică, politică, religioasă, de o importanţă aparte, regăsim în Corespondenţa lui
Plinius cel Tânăr cu Traian ca şi în Panegiricul adresat acestui împărat în primii ani ai sec.
al II-lea. Ca urmare a revigorării pe care o cunoaşte cultura elenă începând, mai ales, cu
sec. al II-lea, înfloreşte o literatură (istorică şi moral-filozofică) de expresie greacă, în
cadrul căreia se cuvin amintite opera cu caracter biografic ale lui Plutarh sau lucrările cu un
pronunţat conţinut militar şi politic aparţinând lui Appian, Cassius Dio, Herodian. Creaţiile
satirice (Marţial, Iuvenal) completează, ca adevărate fresce sociale, proza literar-istorică.
La finele republicii, cu deosebire în mediile elitelor politice, s-au difuzat curente de
gândire filozofică din spaţiul grec. Este vorba despre epicureism (concepţia despre
mişcarea rectilinie şi devianţa atomilor o regăsim la Lucreţiu) care dezvoltă seria
conceptuală libertate-necesitate-destin; este vorba despre stoicism care propune raţiunea ca
salvare a cauzalităţii implacabile ce înlănţuie elementele componente ale lumii (cazul lui
Cicero-impregnat de aceste idei dar şi de influenţa platonismului); este, de asemenea, vorba
despre epicureism care contestă existenţa de sine-stătătoare a cauzei, independent de
efectul ei. Cel mai apropiat de modelul roman de comportament s-a dovedit a fi curentul
stoic, de altfel el se va prelungi şi-n epoca imperială, prin gândirea lui Seneca, Marcus
Arelius, de pildă, reluând dezbaterea în jurul raţiunii şi a condiţiei umane.
În domeniul ştiinţelor naturii mai vechile preocupări enciclopedice şi agronomice
republicane sunt continuate în opera lui Plinius cel Bâtrân sau Columella, în vreme ce
ştiinţele exacte par domeniul predilect al grecilor: Xenarchos din Seleucia, o serie de
matematicieni proveniţi din centrul egiptean al Alexandriei: Menelaos, Diophantes, Theon,
Nicomachos din Gerasa. Medicina excelează prin contribuţia lui Celsus, Galenus şi
Soranos.
În ceea ce priveşte dreptul, importanţa acestuia pentru lumea romană s-a dovedit a
fi covârşitoare de unde dezvoltarea sa deosebită. Desprins ca un domeniu distinct din
religios şi politic, dreptul roman îşi precizează principiile în timpul republicii. Domeniile
fundamentale care reglementau viaţa romanilor erau fas (dreptul sacru), mos (dreptul
cutumiar) şi ius (normele elaborate de cetăţeni). Pentru reglementarea relaţilor cu non-
romanii cetatea îşi dezvoltă un set de legi cuprinse în aşa numitul drept al popoarelor (ius
gentium). Pentru că ceea ce interesa, îndeobşte, era statutul şi relaţiile cetăţeneşti, abia
târziu în timpul imperiului, pot fi desprinse, şi nu total individualizat, domenii ca drept
administrativ, drept penal, drept civil sau drept internaţional. Pragmatismul şi
meticulozitatea romanilor au dus la elaborarea minuţioasă a unor categorii juridice, pe care
Europa le-a moştenit, precum cele de proprietate, posesiune, servitute, succesiune, libertate.
Primele preocupări de fixare în scris a normelor juridice sunt plasate la mijlocul sec. al V-
lea a. Chr., când sunt redactate Legile celor 12 Table. Au urmat editări anuale de legi
funcţionale, de către pretori, iar din perioada imperială efortul de a întocmi coduri de legi
operante (prin recuperarea normelor vechi şi introducerea mai noilor reglementări
imperiale). Sub aspect evolutiv, dreptul roman tinde spre noi raporturi faţă de puterea
politică, în sensul de subordonare, o dată cu domnia lui Augustus. De altfel, ingerinţa
împăraţilor în domeniul juridic decurge şi din competenţele cu care aceştia sunt învestiţi
dar şi din fenomenul cumulului de funcţii. Pentru Antichitatea târzie împăratul devine o
sursă a dreptului uman şi reprezentant al lui Dumnezeu pentru menţinerea ordinii.

C.2.Trăsături ale arhitecturii şi artei

Arta şi arhitectura republicană se caracterizează printr-un profund realism,
gravitate, sobrietate, fără a lipsi gustul pentru ornament, pentru rafinament. Pentru epoca
republicană se poate vorbi despre două mari perioade în dezvoltarea arhitecturală şi
artistică: prima este aşa numita perioadă de puternică influenţă etruscă (până în sec III-II a.
Chr) iar cea de-a doua reprezintă perioada de influenţă majoră elenă şi elenistică. De
semnalat că inclusiv pentru cea dintâi perioadă este de amintit elenizarea artei şi arhitecturii
etrusce. Cât priveşte epoca imperială, elementele greceşti sunt complex transformate într-
un stil clasic greco-roman caracterizat prin armonia formelor şi printr-o mare diversitate
tematică. Din veacul al II-lea apare o puternică tendinţă spre expresionism, spre fluidizarea
scenelor redate şi mai marea mobilitate a lor. Relativul recul din perioada anarhiei militare
este urmat de o revigorare clasicizantă (epoca lui Diocleţian şi Constantin) apoi de creare a
unei arte şi a unei arhitecturi puternic subordonată religiei şi simbolurilor creştine.
Sub aspect istoriografic, analiza artei dar şi a arhitecturii romane a parcurs mai
multe etape, începând cu sfârşitul veacului al XIX-lea. Refuzându-i-se iniţial statutul de
domeniu distict arta romană antică câştigă dreptul la „autonomie” prin studiile lui Fr. Von
Duhn, F. Wickhoff şi A. Riegel. Cercetările de la începutul secolului al XX-lea ale lui B.
Bandinelli au fundamentat aşa-numita teorie bipolară asupra artei, potrivit căreia există
două curente artistice predominante: unul oficial, cult, puternic influenţat de elenism şi
altul popular, mai grosolan. În plus, veritabila artă romană ia naştere în epoca lui Traian. În
a doua parte a secolului trecut, conceptul de „artă populară” capătă conotaţii sociale dar şi
politice. Modelul bipolar a fost corectat şi substituit apoi de modelul policentric (Otto
Brendel). Astăzi, luându-se în calcul o serie de aspecte altă dată insuficient analizate, cum
este cel al raportului dintre comanditarul lucrării şi publicul căruia i se adresează,
specialiştii preferă să vorbească despre arta romană ca o „artă la plural” , ca un „sistem
global de comunicare”.
Arhitectura. Pentru epoca republicană, cele mai importante edificii de inspiraţie
etruscă sunt cele religioase, templul etrusc fiind caracterizat prin planul său cvadrat, cu un
larg vestibul, existenţa unei fundaţii de piatră supra-înălţată ceea ce dă naştere la apariţia
aşa-numitului podium, peste care se ridică structura din lemn şi lut ars a clădirii (conţinând
pronaos şi cella-camera zeului). De altfel, folosirea acestor din urmă materiale de
construcţie este specifică pentru întreaga arhitectură romană de până în sec. al II-lea a. Chr.
Împodobirea templelor se realizează cu ajutorul teracotelor colorate iar motivele sunt, cel
mai adesea, preluate din tematica elenă: scene mitologice, religioase. Stilul predominant
este cel doric (mai puţin) şi cel ionic (pentru că însăşi arta şi arhitectura etruscă se
elenizează, se simte influenţa greacă şi-n arhitectura romană-de pildă, templul lui Aesculap,
templul zeiţei Spes - ambele au colonade ionice). De subliniat faptul că se poate remarca un
conservatorism în ceea ce priveşte redarea colonadelor, în sensul unei austerităţi, pe de o
parte, şi a unei reduceri a colonadei, chiar şi în cazul edificiilor periptere, la care colonada
laterală este uneori minimalizată pâna la a fi redată cu coloane semi-angajate sau chiar cu
pilaştri.
O dată cu creşterea influenţei elenismului în lumea romană, pătrund elemente
arhitecturale specifice: planul rectangular pentru temple (păstrându-se caracteriscul podium
şi scara de acces monumentală din faţă, precum şi structura internă), capitelul corintic, apoi
o nouă tehnică de lucrare a pietrei. Este vorba despre aşa numita tehnică a „blocajului”,
care presupune înlocuirea suprapunerii blocurilor din piatră cu o tehnică mai rapidă şi mai
economică-acoperirea cu un parament subţire (lespede de marmură sau stucatură zugrăvită)
a unui nucleu central (format dintr-un amestec de piatră, cărămidă, var şi nisip). Pentru
modelarea acestui nucleu central se realizau cofrage ingenioase ce permit mai uşor
construirea bolţilor sau cupolelor. O dată cu introducerea acestei tehnici rolul coloanelor, al
arhitravelor şi al frizelor se va reduce la unul ornamental (zidul jucând rolul de structură de
rezistenţă, preluând toate forţele de apăsare, de rupere ale construcţiei). Mai mult, de la
începutul sec. al II-lea a. Chr., decoraţia de teracotă tinde să se restrângă datorită noii
concepţii de afişare a timpului militar al Romei, teracota fiind înlocuită, în final, cu
marmura triumfală, care redă scene militare inspirate din campaniile romane (templul lui
Hercule şi al Muzelor-anii 187-180-Fulvius Nobilior; templele închinate lui Iuppiter Stator
şi Iunonei Regina de pe Câmpul lui Marte, din 146, din iniţiativa lui Caecilius Metellus dar
construite de arhitectul grec Hermodoros din Salamina). Din veacul al II-lea a. Chr.
romanii vor excela în ridicarea de: basilici- edificii monumentale cu destinaţie publică
(activitate comercială şi juridică, mai cu seamă, prima de acest fel-Basilica Porcia-ridicată
de Cato Maior în timpul cenzurii sale din 185 a. Chr., apoi Basilica Aemilia-179); altare
publice (de ex. „altarul” lui Domitius Ahenobarbus, cu scene religioase trimitând la o
simbolistică greacă) şi, din veacul I a. Chr, teatre (ingeniozitatea romanilor constă în
construirea artificială a pantei pe care se ridicau locurile spectatorilor - de aici ridicarea
teatrelor independent de structura formelor de relief; primul teatru din piatră este ridicat
prin contribuţia lui Cn. Pompeius în anul 55 a. Chr.).
În epoca imperială, arhitectura publică este puternic impregnată de un simbolism
politic accentuat, scenele militare şi religioase având un conţinut ideologic extrem de
consistent. Cele mai semnificative edificii, în acest sens, sunt monumentele ce exaltă
triumfurile militare ale împăraţilor şi faptele lor politice, pieţele publice, teatrele şi
amfiteatrele, basilicile şi băile publice la care se adaugă o vastă reţea de poduri şi apeducte .
În ceea ce priveşte prima categorie de monumente, acelea legate direct de ideologia
imperială, monumentele triumfale (unele dintre ele păstrate şi astăzi la Roma şi în Europa)
sunt de cele mai mari dimensiuni. Fie că au o singură trecere (ca-n cazul arcelor lui Titus şi
Traian) fie că au trei treceri (arcul lui Septimius Severus şi al lui Constantin cel Mare), ele
au evoluat de o decoraţie simplă la una extrem de elaborată, în care abundă scene militare
şi politico-religioase, distribuite după un scenariu recurent. Unele dintre arcele împăraţilor
târzii folosesc reliefuri şi materiale de la monumentele predecesorilor lor (cazul arcului lui
Constantin care apelează abundent la reliefuri de prizonieri daci din vremea lui Traian, de
exemplu). Seria altarele publice este inaugurată de către primul împărat prin monumentalul
Ara Pacis, ridicat din marmură pe Câmpul lui Marte şi consacrat în anul 9 a. Chr., altar
care conţine reliefuri ce trimit la efortul de reîntemeiere a statului, recuperând începuturile
fondatoare într-o reprezentare iconografică de excepţie şi combinându-le cu măsurile de
restabilire a ordinii (politice, sociale, religioase). Reproducerea stilului şi a programului
acestui altar se întâlneşte în relieful claudian din vila Medici de la Roma, cunoscut sub
numele de Ara Pietatis, fără să preia, însă, caracteristicile vizuale ale modelului precum şi
în relieful de la Ravenna, tot de epocă claudiană, unde cortegiul ceremonial este dominat
atât în compoziţie cât şi în fapt de figurile imperiale ale Liviei şi a lui Augustus.
Artele plastice cunosc o evoluţie asemănătoare. Primele creaţii, caracterizate printr-
un realism extraordinar, aparţin atelierelor etrusce (de ex. statuia din argilă din templul
capitolin, creaţie a artistului Vulca din Veii, statuia din bronz a lupoaicei cu gemenii
aşezată pe colina Capitoliului; dacă dăm crezare lui Plinius cel Bătrân, după cucerirea
oraşului etrusc Volsinii, în 264-centru spiritual religios al etruscilor, ar fi fost aduse la
Roma 2000 de statui de bronz etrusce). Urmează epoci de mai mare influenţă greacă, cu
apogeul în veacul al II-lea a. Chr. (fără a se pierde trăsătura realistă, ea este dublată, în
tematică, de mitologia greacă), mai întâi din coloniile greceşti ale Italiei, din Cumae (de
unde ar fi pătruns la Roma şi divinaţia cu ajutorul cărţilor sibylline), Tarent, Siracuza, apoi
din spaţiul grec balcanic şi micro-asiatic. Arta funerară demonstrează îmbinarea
elementelor elene-celebrul sarcofag cu aspectul de altar al lui L. Cornelius Barbatus, cenzor
în anul 290 a. Chr., combină uniunea de triglife şi metope dorice cu ornamentaţia ionică.
Cât priveşte portretistica, a cărei dezvoltare în epoca republicană nu este străină de arta
funerară şi de spectacolul funerar aristocratic al expunerii imaginilor strămoşilor (v. Polyb.,
VI, 53-54), fără a se putea totuşi stabili o relaţie cauzală între cele două domenii, trebuie
subliniat faptul că finele Republicii cunosc răspândirea tiparelor elenistice. Chipul oval,
gura conturată, ochii cu privirea către un punct depărtat, uneori înclinarea capului într-o
parte, sunt tot atâtea caracteristici ale reprezentărilor umane elenistice (v. reprezentările lui
Alexandru Macedon sau ale Ptolemeilor). Remarcabilă este intenţia de a reda trăsături
specifice ale chipului uman: riduri pe frunte, o anume tehnică de redare a şuviţelor de păr
sau a cârlionţilor, subţierea buzelor, redarea nasului, cârn, turtit, uneori accentuarea
aspectului acvilin, redarea muşchilor gâtului (portretele lui Sylla, Pompei sau Cicero), ceea
ce a determinat caracterizarea redării portretului prin aşa-numitul verism. Transportul
masiv al obiectelor de artă din cetăţile cucerite şi prădate explică marea abundenţă, din
ultimele două secole precreştine, de realizări artistice elenistice prezente în plan public şi
privat la Roma (uneori ele ajung şi în provincii, în Hispania, de pildă). În cortegiile
triumfale ale generalilor regăsim căruţe întregi cu obiecte de artă prădate: Marcellus de la
Syracusa, în 212; Fabius Maximus de la Tarent, în 209; Quintius Flamininus din
Macedonia, în 197; L. Scipio din Asia, în 167; Paulus Aemilius din Macedonia (lui îi sunt
necesare nu mai puţin de 250 de căruţe pentru transportul prăzii), în 146. Pentru epoca
imperială, de la verismul republican se trece la un clasicism de factură elenistică, la o nouă
estetică a eroului, redat mai degrabă tânăr, decât bătrân, calm, cu priviri senine şi chip
frumos (v. reprezentările lui Augustus, de la Prima Porta sau cele în care apare ca
sacerdot). Sfârşitul primului secol imperial cunoaşte accentuarea mobilităţii trăsăturilor,
pentru ca în următorul secol să se revină la forme şi tehnici de redare ordonate, la un
„neoclasicism” din care, totuşi, nu lipsesc expresivitatea ochilor, a frunţii, a gurii,
contrastul, mişcarea (sprâncenelor sau a şuviţelor de păr). Portretul veacului în care Roma
trece prin anarhie militară accentuează expresia personajului redat până la impresionism (v.
bustul lui Filip Arabul sau cel al lui Decius). Pentru antichitatea târzie dominantele sunt
abstractizarea, accentuarea unora dintre trăsăturile celui redat dar şi, mai cu seamă după
epoca lui Constantin, redarea unui calm şi echilibru corespondent al liniştii politice
instaurate de împărat. Din veacul al IV-lea portretul care redă mai mult o stare sufletească
decât nişte trăsături fizice, este asociat cu însemne creştine. Acest portret al eroului se va
regăsi mai târziu în arta bizantină şi medievală în cel al sfântului.
Pictura lumii romane este puternic inspirată din mediul etrusc, elen şi elenistic, atât
prin tehnici de execuţie cât şi prin tematică şi stil. Fără a intra în detalii privind stilurile
picturale identificate de specalişti, se cuvine făcută sublinierea că nu poate fi trasată o clară
linie de demarcaţie cronologică între cele 4 stiluri analizate, mai cu seamă, pe baza
mărturiilor din oraşul Pompei. De la redarea arhitecturală pe panou a scenelor (mitologice
sau naturaliste) se trece la efectul de perspectivă, apoi la execuţia de fineţe cu jocuri
cromatice în cadre, mai întâi, strict delimitate şi, ulterior, scenografice (picturile murale de
la Pompei sau Herculanaeum, villa Hadriana, casa din Roma de pe Via dei Cerchi, la care
se adaugă pictura funerară din mormintele de pe Via Latina sau de la Ostia-unde decoraţia
liniară este preferată scenelor realiste împinse spre boltă).
Mozaicul roman apărut din lumea elenistică este unul pavimentar iniţial (cu un
motiv central-un medalion - emblemata, care tinde să dispară sau oricum este tot mai rar
folosit după veacul al III-lea p. Chr.) apoi unul parietal (incluzând şi decorarea coloanelor a
bolţilor, a fântânilor, zidurilor şi grădinilor). Tehnicile de execuţie preluate de la greci
(meşterii greci sunt deopotrivă întâlniţi alături de cei romani) apelează atât la bicromie (alb-
negru) cât şi la policromie.
C.3.Religii ale lumii romane.
Dificultatea de a sintetiza în câteva paragrafe multitudinea de practici şi credinţe
religioase practicate de-a lungul timpului pe teritoriul statului roman rezultă mai întâi de
toate din caracterul extrem de compozit al acestora.
Din punct de vedere structural-compoziţional trebuie spus că principala atitudine a
romanilor era de a venera zeii (a căror existenţă este coborâtă în concretul cotidian, religia
romană neposedând mituri), într-un cadru colectiv în prezenţa reprezentanţilor învestiţi de
cetate pentru a stabili dialogul cu divinitatea (magistraţii care aveau drept de a lua
auspiciile şi preoţii). De modificările de ritual sau de introducerea unor inovaţii în spaţiul
sacru răspunde Senatul şi mai târziu împăratul care, în calitatea sa de mare pontif, conduce
religios atât cetatea cât şi colegiile de preoţi. A fi un bun roman, a fi un cetăţean pios era
echivalent cu participarea la ceremoniile organizate de corpul civic sau de părţi ale
acestuia, cu respectul faţă de părinţi şi faţă de conducătorii cetăţii. Nu în ultimul rând,
sacrificarea pentru sănătatea statului şi a împăratului, participarea la cultul imperial
corespundeau tot atâtor atitudini de pioşenie. Aceste manifestări sunt în primul rând
ritualiste, ele trebuiau să fie îndeplinite corect, iar repetarea gesturilor, până la îndeplinirea
conform regulilor stabilite, nu este rar întâlnită. Religiile din statul roman nu permiteau o
stabilire a unui contact direct între participantul la ceremonie şi zeu, această legătură era
realizată prin intermediul preoţilor. Nu sufletului i se adresează un răspuns divin ci cetăţii
în ansamblul ei, de aceea doctrina mântuirii este străină de spaţiul sacru roman până la
apariţia creştinismului (conotaţii salvatoare pot fi întâlnite, însă, în cadrul religiilor cu
mistere). Soluţii de rezolvare a unor nelinişti interne erau oferite de doctrinele (morala)
filozofice: epicureismul şi stoicismul care căutau rezolvări concrete în cotidianul imediat al
frămîntărilor umane cu împăcarea condiţiei dobândită prin naştere sau moştenită.
Modificările de structură socială din timpul Principatului, răspândirea unor curente
religioase care propunea salvarea sufletului (mithraismul sau creştinismul) se petrec pe
fondul unei crize morale a societăţii romane, mai ales după epoca Antonină. Mentalitatea
păgână cunoscuse „măsura” şi ideea de nemurire a sufletului datorită gândirii filosofice
greceşti (mai cu seamă Platon) precum şi ideea de autocontrol tradusă în ascetism.
Din punct de vedere evolutiv, vechiul fond indo-european, sistematic analizat de
specialişti (printre cei mai reputaţi amintim pe G. Dumézil) suferă, în primele secole de
existenţă a statului, o puternică influenţă etruscă şi elenă. Spre mijlocul perioadei
republicane, elenizarea panteonului de la Roma se accentuează, paralel cu pătrunderea din
mediul oriental a unor divinităţi, fie la comandă politică (cazul Cybelei), fie datorită
purtătorilor acestor credinţe care vin şi se stabilesc în mediul roman. Aceste procese de
intruziune duc la o oarecare uzură a fondului vechi indo-european, la o cosmicizare a
religiei romane, la apariţia unor elemente de iraţional (de ex. cultul zeiţei Tyche-Fortuna), a
unor interpretări privind timpul şi spaţiul care pun filosofic şi religios problema
începuturilor şi a sfârşiturilor, a marginilor de timp şi spaţiu, care conduc la creşterea
rolului oracolelor şi astrologiei în viaţa cotidiană. Nu lipsesc reacţii conservatoare, de pildă
expulzarea de la Roma a astrologilor caldeeni, a unor filosofi, în mai multe rânduri, sau
distrugerea, din sec. I a. Chr., a lăcaşelor de cult isiace de la Roma. Mutaţii majore în
domeniul religiosului se petrec la finele republicii şi-n vremea lui Augustus (deja subliniate
mai sus) când se combină obedienţa faţă de zei cu cea faţă de comandantul militar. Unele
dintre divinităţi vor avea, în funcţie de opţiunea imperială, un destin aparte. Este cazul
zeităţilor: Venus, Apolo, Marte, dar şi a unor zei veniţi dinspre Orient. În vremea
Principatului, evoluţia religioasă ţine, în bună măsură, de testamentul lui Augustus, adică
de o întoarcere spre origini, o individualizare a ceea ce este roman, o mai bună organizarea
internă a moştenirii pe care o lasă urmaşilor. Cu toate acestea, îndepărtări vizibile de la
litera acelei grauitas şi disciplina romanae promovate de primul împărat apar încă din
timpul primei dinastii, când unii împăraţi acordă o mai mare atenţie comportamentului
religios din spaţiul elenistico-oriental (de pildă, Claudius organizează cultul lui Attis cu un
calendar oficial - Hilaria), uneori comportându-se ca monarhi orientali sau chiar ca fiinţe
divine (Caligula se crede pe rând Dionysos, Neptun, Iuppiter, îşi impune statuia în templul
de la Ierusalim; Nero este asemenea Soarelui, se proclamă Apollon dar şi Hercules). La fel,
Domitian sau Commodus (acesta din urmă mărturiseşte a fi iniţiat al lui Mithra, adorator al
Cybelei şi al cultelor alexandrine, simpatizant al astrologiei) au pretenţia de a fi numiţi
dominus et deus împotriva oricăror precepte augustane.
În provincii are loc o dublă mişcare: de asimilare de către provinciali a panteonului
roman prin interpretatio romana, care provoacă ceea ce specialiştii numesc “dilatare
funcţională” a zeităţilor locale, fără pierderea competenţelor anterioare, şi de integrare a
zeilor romani în panteonul local prin interpretationes gallica, africana, iberica. De
asemenea, toleranţa religioasă tradiţională a Romei permite infiltrarea cultelor elenistico-
orientale şi a unor noi idei şi sentimente religioase (de ex. ideea salvării).
Secolul al III-lea al erei creştine marchează victoria pătrunderii divinităţilor
orientale în imperiu, mai întâi prin răspândirea pe scară largă a zeităţilor siriene (în vremea
dinastiei Severilor, 193-235), apoi, prin instalarea în mediul militar a lui Mithra şi în cel
politic a zeului Sol Inuictus. Vechile comportamente religioase cad în desuetudine, de
pildă jocurile seculare, în onoarea întemeierii Romei, sunt pentru ultima dată celebrate în
vremea lui Septimius Severus, în anul 204; colegiul Fraţilor Arvali nu-şi mai poate redacta
Acta după anul 241 din motive, se pare, financiare (chiar şi celelalte manifestări care ţin de
tradiţiile antice par a nu mai avea vigoarea de altă dată- de ex jocurile olimpice, deşi mult
mai târziu interzise, în vremea lui Theodosius I, nu mai au aceeaşi popularitate de vreme ce
ultima inscripţie a unui învingător olimpic datează din anul 261).
Sistemul tetrarhic instituit de Diocleţian construieşte o nouă putere politică născută
din fundamente religioase. Funcţia imperială capătă aspect divin ca şi tot ceea ce îl
înconjoară pe împărat. Recuperarea autorităţii politice prin intermediul bisericii creştine
(care va cunoaşte o dezvoltare pe scară largă în sec. II-III) ţine de eforturile de reorganizare
a statului roman de către Constantin cel Mare (încă din 309 acesta revenise la o ideologie
imperială axată pe relaţia cu Sol Iuuictus, apoi se va apropia de creştinism) şi urmaşii săi.
Păgânismul va trebui să accepte coexistenţa cu religia creştină, decretată licită în 311 şi
313, prin măsurile lui Galerius şi ale lui Constantin de la Serdica şi respectiv Mediolanum.
Dar confruntarea dintre păgânism şi creştinism este anterioară secolului al IV-lea.
Până la începutul sec al III-lea (203), nici unul din cele două sisteme religioase nu sunt pe
deplin închegate pentru o confruntare teoretică. Din punctul de vedere al autorităţii
imperiale, măsurile romane anticreştine sunt, în general, drămuite şi gândite (mai puţin în
vremea lui Nero şi Domiţian când au loc persecuţii creştine), preferându-se acordarea unei
mari toleranţe (de ex. în corespondenţa dintre Plinius cel Tânăr, guvernator al Bithyniei şi
Traian, acesta din urmă îl sfătuia pe Plinius cel Tânăr să acţioneze cu prudenţă potrivit
fiecărui caz în parte). Edictul din anul 202, aplicat parţial şi neuniform, prevede, mai
degrabă, interzicerea convertirii la creştinism decât instituirea unei reale persecuţii, totuşi
nu lipsesc martirii (Perpetua şi Felicitas la Carthagina, dar şi reperezentanţi ai Şcolii
catehistă din Alexandria). Între 203-248 este de amintit activitatea lui Origenes în
Alexandria, când publică şi lucrarea “Contra lui Celsus”. Acum lumea romană cunoaşte o
creştere a insecurităţii şi a sărăciei şi o stopare a persecuţiilor. Creştinismul se prezintă ca o
filosofie a celor nevolnici şi începe adevăratul dialog cu lumea păgână. Clementus din
Alexandria susţinea că dacă se doreşte mai mult decât o religie, atunci creştinismul trebuie
tradus în termeni greceşti (ştiinţă şi filosofie). Origenes a colaborat cu filosoful păgân
Annonius Saccas, care va fi profesorul lui Plotin. Propriii săi elevi sunt educaţi pe baze
platonice în filosofie, matematici, ştiinţe. În acelaşi timp, păgânismul dorea o integrare a
creştinismului ca o absorţie normală. Între persecuţiile lui Decius (249) şi cele ale lui
Diocleţian (din 303-304, prin nu mai puţin de patru edicte), confruntarea păgânism-
creştinism porneşte de la argumente logice, istorice şi filosofice. În general, creştinii sunt
făcuţi răspunzători pentru toate calamităţile naturale şi relele sociale. La rândul lor creştinii
se considerau depozitarii unei noi etici, posesori a patru virtuţii principale: curajul afişat,
autocontrol, justeţe, inteligenţă, aşadar purtătorii ideii de comunitate revigorată.
Edictul dat publicităţii la Nicomedia, din 311, proclama pentru prima dată libertatea
de cult a creştininilor şi restituirea bunurilor confiscate, acest edict este reînnoit în 313 (în
urma discuţiilor dintre Licinius şi Constantin, la Milano), în condiţiile în care în Asia încă
au loc persecuţii. Între 318- 320 Constantin indică cu stricteţe tipurile de sacrificii (doar
cele diurne mai sunt acceptate) şi procedurile permise, interzicând sacrificiile nocturne şi
private. De asemenea, permite doar divinaţia şi magia legate de terapia umană şi de
activităţile agrare. Conciliul de la Niceea din 325 precizează doctrinar creştinismul (Crezul-
Credo-ul) şi se conturează primele discuţii religioase în jurul naturii lui Isus: creştinismul
susţinând dubla natură a lui Isus Cristos- umană şi divină, în vreme ce arianismul
recunoaşte doar natura umană a fiului lui Dumnezeu. Prezenţa lui Constantin în acest
eveniment marchează implicarea puterii politice în probleme de doctrină religioasă şi
dorinţa autorităţii centrale de a controla viaţa religioasă a statului. În 331, împăratul
procedează la inventarierea generală a bunurilor templelor, închide sanctuarele unde se
desfăşoară „rituri imorale”.
Sub Constantinieni, reactivarea de scurtă durată a păgânismului în vremea uzurpării
lui Magnentius, în 350, produce măsurile lui Constanţius al II-lea din 353 şi 356 de
interzicere a tuturor sacrificiilor (inclusiv diurne) şi solicită închiderea templelor, ameninţă
cu pedeapsa capitală toate formele de divinaţie şi magie. După anul 357, politica
împăraţilor devine mai tolerantă dar divinaţia (arta ghicirii viitorului) şi haruspicarea
(citirea măruntaielor animalelor sacrificate) rămân sub interdicţie. O nouă şi ultimă
revenire la sprijinirea oficială a vecilor credinţe păgâne se consumă în timpul domniei lui
Iulian (361-363), zis şi Apostatul. Perioada valentinienilor (363-381) se caracterizează prin
redeschiderea şi refacerea lăcaşurilor de cult creştine, reluarea politicii de interzicerea a
practicilor magice. Toleranţi, în general, Valentinian şi Valens sunt adepţii unui echilibru
între cele două doctrine, deşi ei sunt creştini de rit arian. Către anul 378, Valens interzice
sacrificiul sângeros, chiar şi intrarea în temple. Sub Iulian şi Valentinieni se remarcă ultima
perioadă de reacţie a aristocraţiei romane rămasă fidelă păgânismului (seria altarelor
taurobolice ridicate în cadrul cultului de la Roma al Zeiţei Marea Mamă a zeilor -Cybele).
În anul 376 Graţian vizitează Roma şi are loc întrevederea cu episcopul Damasius în urma
căreia templele păgâne sunt din nou închise sau distruse.
După 381 religia creştină tinde să devină instrumentul ideologic al puterii imperiale.
Sub diverse pedepse, mergând de la sancţiuni pecuniare până la restricţiile de drepturi
civile, sunt redactate o serie de edicte (sub Theodosiu, dar de care episcopul Ambrosie nu
este străin) prin care păgânismul este declarat religie ilicită. Sub influenţa aceluiaşi
Ambrosie, în anul 382 este scos altarul Victoriei din curia senatului de la Roma, iar
prefectul oraşului primeşte ordin de a construi basilica lui Sf. Petru. În ceea ce priveşte
raportarea la templele păgâne, Theodosiu continuă politica lui Graţian, retrage donaţiile şi
privilegiile către templele păgâne (este perioada când Libanius îşi redactează discursurile
de apărare a păgânismului). Ultima reacţie păgână este asociată de uzurparea lui Eugenius
în anul 394. În 393 jocurile olimpice sunt suprimate, iar trei ani mai târziu misterele
eleusine.
Începând cu secolul I creştinismul se organizează sub aspect instituţional. La finele acestui
secol, comunităţile de creştini apar deja conduse de presbiteri, coordonaţi de un episcop ale
cărui competeneţe sunt create prin delegare din partea comunităţii. Către finele sec. al II-
lea, la Roma exista un episcop cu o putere aproape monarhică. Apar filialele în teritoriu şi
diaconii care se ocupau de aspectul disciplinar şi de distribuţiile faţă de săraci. În această
perioadă sinodurile sunt reuniuni de episcopi prezidate de unul dintre episcopi; până în sec.
al III-lea episcopul din Roma nu are nici o supremaţie în faţa celorlalţi. Primul act care dă
autoritate episcopilor de la Roma este decizia împăratului Aurelian, din anul 272, decizie
care îl transformă pe episcopul din cetatea eternă în primul episcop adevărat al bisericii. În
sec. al IV-lea se desăvârşeşte organizarea internă a bisericii creştine, împăratul este cel care
poate convoca sinoduri ecumenice. Cele mai importante decizii privind statutul Bisericii
creştine în cadrul lumii romane au vizat:
- precizarea obligativităţii serviciului militar pentru cler- Sinodul de la Arles din 314,
- obligativitatea frecventării bisericii pentru cei declaraţi creştini - Conciliul de la Ancyra
din 314,
- stabilirea statutului juridic al episcopilor şi bunurile bisericii - Conciliul de la Antiochia
din 341,
- acordarea puterii de control şi instanţă de apel papei, în 343. Conciliul de la
Constantinopol, din 381, reluând problema raporturilor între puterea imperială şi cea
bisericească, adaugă un plus de forţă acesteia din urmă.

***

Prin păstrarea latinei ca limbă oficială şi de predare, prin persistenţa unora dintre
normele juridice romane în legislaţia barbară (Breviarul lui Alaric, Legile vizigoţilor şi ale
burgunzilor, de pildă), precum şi prin preluarea unor tradiţii artististice şi arhitecturale se
poate vorbi de continuitate romană, la nivel cultural până în secolele de început ale epocii
feudale, chiar dacă structurile politice romane se modifică.

Teme de autoevaluare
1. Numiţi trei creaţii literar artistice şi analizaţi-le!
2. Caracterizaţi raporturile între creştinism şi păgânism în veacul al IV-lea.

Formulele politice de tipul diarhiei sau tetrarhiei, propuse de Diocleţian eşuează în

intenţia de a restabilii securitatea in interior şi la graniţe. Constantin cel Mare va relua
practica mono-guvernării, dar statul se îndreaptă iremediabil spre sciziune ca urmarea
diefrenţelor de evoluţie dintre Occident şi Orient şi datorită problemelor cauzate de
invaziile barbare. Sub aspect economico-social au loc mari mutaţii care împing statul spre o
economie de tip natural şi spre o rurarlizare. Totuşi marile centre urbane îşi continuă
existenţa, mai ales în Orient, acesta din urmă nefiind pe direcţiile principale ale jafurilor
barbare.
Cultura romană, deşi puternic influenţată de cea greacă, are un caracter original şi a
influenţat covârşitor cultura Europei.
Dosar de texte
Aspecte economico-fiscale:

Codul lui Teodosiu (publicat în 438, în vremea lui Theodosiu al II-lea, cuprinde legislaţia
imperială de la Constantin încoace, va fi sursă pentru codul lui Iustinian, n.n) V, 9, 1:“Acela
la care va fi găsit un colon străin trebuie nu numai să-l aducă la locul lui de origine, dar să şi plătească
impozitele datorate de el pentru intervalul respectiv. Iar colonii care ar încerca să fugă, se cuvine să fie puşi în
lanţuri ca sclavii şi siliţi, drept pedeapsă, să îndeplinească munci de care sunt scutiţi oamenii liberi. Dat la 30
octombrie, consuli fiind Hilarianus şi Pacatianus (332).”

Codul lui Iustinian (parte a culegerii de texte normative strânse la comanda lui Iustinian,
Corpus Iuris Civilis, codicele cuprinde normele de la împăratul Hadrian până în perioada
sa, n.n.) IX, 48, 2: “Împăratul Constantius Augustus către Dulcitius, consularul provinciei Aemilia
(Italia). Dacă cineva vrea să vândă sau să doneze un domeniu, nu poate printr-o simplă înţelegere între doi
particulari să-şi păstreze colonii ca să-i mute în altă parte. Căci cei care-i socot folositori pe coloni, trebuie
sau să-i păstreze cu domeniile respective, sau să-i lase spre a fi altora de folos, dacă ei singuri au pierdut
nădejdea de a mai scoate un câştig de pe urma domeniilor. Dat la 29 apr. (în anul 357), la Milano, în timpul
celui de-al noulea consulat al lui Constantius şi al celui de-al doilea consulat al lui Iulian (nepotul lui
Constantin şi viitorul împărat, n.n.).”

Codul lui Iustinian IX, 45, 23: “Împăratul Iustinian Augustus către prefectul pretoriului (la acea dată
un simplu funcţionar civil, n.n.), Ioan. Deoarece este nedrept ca pământul care a avut de la început coloni
legaţi de glie să fie lipsiţ, ca să spunem aşa, de mădularele sale, şi întrucât colonii care se află pe alte
pământuri pricinuiesc cele mai mari pagube stăpânilor lor, am hotărît ca, după cum nimeni nu poate să scape
de condiţia sa de curial (dependenţă fixată tot de Constantin) prin scurgerea timpului, tot aşa şi cel care este
legat de pământ să nu-şi poată revendica libertatea prin trecerea timpului, ci să rămână colon fixat şi legat de
glie, oricât de multă vreme ar fi trecut sau chiar dacă a exercitat timp îndelungat o meserie. Iar dacă a încercat
să se ascundă sau să plece, să fie considerat ca un sclav care se fură pe sine însuşi, prin manevre frauduloase,
şi să rămână legat de situaţia sa de colon, împreună cu urmaşii săi, plătind şi impozitele respective, fără a avea
vreodată dreptul de a deveni liber (lege din anii 531-534, n.n.).”

Salvianus, Despre conducerea lumii de către Dumnezeu, V, VI-VIII (a trăit în sec. al V-lea, la
Marsilia, unde era preot. Dintre scrierile sale, deosebit de importantă ca izvor istoric este De gubernatione
Dei, în care autorul zugrăveşte modul de viaţă al cetăţenilor romani în comparaţie cu cel al barbarilor, n.n.):
“Aşa se întâmplă cu toţi oamenii de jos… cei puternici hotărăsc ce trebuie să plătească cei săraci, bunăvoinţa
celor bogaţi stabileşte ce trebuie să piardă mulţimea nenorociţilor. Bogaţii însă nu suferă de loc de pe urma
hotărârilor luate de ei. Dar nu se poate, vei spune, ca trimişii autorităţilor să nu fie cinstiţi şi bine primiţi.
Atunci bogaţilor, fiţi primii la plată, voi care luaţi cei dintâi hotărîrile; fiţi primii în dărnicie, voi care îi
întreceţi pe toţi în vorbe frumoase. Căci ce poate fi mai nedrept şi mai revoltător decât faptul că singuri voi
sunteţi scutiţi de a plăti, dar în schimb îi obligaţi pe toţi ceilalţi s-o facă? Câţiva trebuie să plătească? …doi
sau trei hotărăsc pieirea multora. Câţiva puternici dau hotărîri pe care trebuie să le îndeplinească mulţi
nenorociţi.
Dar unde sau la cine mai există aceste rele? Doar la romani! Unde mai este nedreptatea atât de mare
ca la noi? Francii nu cunosc această nelegiuire; hunii sunt liberi de acest păcat; aşa ceva nu întâlneşti nici la
vandali şi nici la goţi. E atât de străină pentru barbarii care trăiesc în mijlocul goţilor putinţa de a răbda
asemenea lucruri, încât nici romanii care trăiesc cu ei nu le-ar putea îndura. De aceea, singura dorinţă a
tuturor romanilor de acolo este de a nu fi nevoiţi să devină cetăţeni romani. Toţi romanii, oamenii de rând,
aflători acolo se roagă într-un singur glas să poată trăi mai departe cu barbarii. Şi ne mirăm că nu-i putem
învinge pe goţi, când oameni de-ai noştri preferă să stea acolo mai curând decât la noi. De aceea fraţii noştri
nu numai că refuză în ruptul capului să treacă de la ei la noi, dar adesea ne părăsec pe noi ca să fugă la ei…
Căci preferă să trăiască într-o aparentă situaţie de prizonieri decât să fie sclavi sub aparenţa libertăţii.
Şi astfel, cetăţenia romană, care odinioară era foarte preţuită şi căutată chiar cu mari sacrificii, acum e
refuzată de oameni şi toţi fug de ea, socotind-o un lucru de mică însemnătate şi chiar ceva de care trebuie să
te fereşti…
Le sunt mai plăcuţi duşmanii decât perceptorii. Lucru cu totul firesc, căci ei fug la duşmani ca să
scape de urmărirea fiscului… Şi chiar mă mir că toţi săracii şi nenorociţii care plătesc dări nu fac la fel; o
singură cauză îi reţine, şi anume imposibilitatea de a lua cu ei lucrurile, coliba şi familia. Întrucât cei mai
mulţi dintre ei îşi părăsesc peticul de ogor şi căsuţele, numai ca să scape de urmărirea fiscului, cum să nu vrea
să ducă cu ei- dacă le-ar fi cu putinţă- ceea ce sunt nevoiţi să părăsească?
Şi astfel, nefiind ei în stare să facă acest lucru, pe care l-ar dori foarte mult, fac ceea ce se poate. Se dau pe ei
înşişi în grija celor mari, punându-se sub ocrotirea lor şi devenind supuşi ai bogaţilor, sub a căror autoritate
cad în întregime.”

Aspecte politice şi militare:

Eutropius, Breviarul de la întemeierea Romei, X, 1-3: „...au fost proclamaţi auguşti Constanţius şi
Galerius şi lumea romană a fost divizată în aşa fel încât, luându-şi fiecare dintre ei câte un Caesar,
Constanţius să guverneze Gallia, Italia şi Africa iar Galerius-Illyricum, Asia şi Orientul. Totuşi, Constanţius,
mulţumit cu demnitatea de August, a refuzat sarcina de a guverna Italia şi Africa; era un bărbat fără egal şi de
o extraordinară conduită civică, preocupat de averile provincialilor şi ale particularilor, nesocotind interesele
fiscului şi afirmând că este preferabil ca bogăţiile publice să fie păstrate mai bine de particulari decât să fie
ţinute într-un singur tezaur; ducea o viaţă atât de modestă încât, în zilele de sărbătoare, dacă trebuia să ia
masa cu prieteni prea numeroşi, era folosită argintăria cerută din casă în casă, de la particulari. Acesta n-a fost
doar iubit de galli ci chiar venerat, mai ales pentru că sub ocârmuirea sa au scăpat de prudenţa bănuitoare a lui
Diocleţian şi de nebunia sângeroasă a lui Maximianus. A murit în Britannia, la Eboracum, în al 13-lea an al
domniei sale şi a fost trecut în rândul zeilor. Galerius, om cu obiceiuri cinstite şi fără egal în arta militară,
deoarece îşi dădea seama că prin renunţarea lui Constanţius a revenit şi Italia sub administraţia sa, şi-a ales
doi Caesares: pe Maximianus, pe care l-a aşezat în fruntea Orientului şi pe Severus, căruia i-a încredinţat
Italia. El personal a rămas în Illyricum. Într-adevăr, murind Constanţius, a fost ales împărat în Britannia fiul
acestuia, Constantinus, provenit dintr-o căsătorie cu o femeie de condiţie joasă, care trecu în locul tatălui lui
drept conducătorul mult aşteptat. Între timp, la Roma, în urma declanşării unei revolte, pretorienii l-au
proclamat august pe Maxentius, fiul lui Maximian Herculius care, (...) la această veste, încurajat de speranţa
reluării domniei la care renunţase fără voia sa, a „zburat” la Roma venind din Lucania- pe care şi-o alesese
drept reşedinţă ca simplu particular, (...) şi prin scrisori pe care le-a expediat fără succes, l-a îndemnat şi pe
Diocleţian să reia puterea la care renunţase. Dar împotriva revoltei pretorienilor şi a lui Maxenţius a fost
trimis la Roma, de către Galerius, cezarul Severus. Acesta, venind aici cu o armată şi asediind oraşul, căzu
victima criminalului abandaon al propriilor lui soldaţi. Lui Maxenţius îi sporiră forţele şi autoritatea sa deveni
mai puternică. Pus pe fugă, Severus a fost asasinat la Ravenna. În urma acestor întâmplări, Maximianus
încercă totuşi, printr-o cuvântare către soldaţi să-l înlăture de la domnie pe fiul său Maxentius, dar a stârnit
revolta soldaţilor şi a fost împroşcat cu vorbe de ocară. Apoi, lăsând cu viclenie impresia că ar fi fost alungat
de fiul său, a plecat în Gallia ca să se alieze cu ginerele său, Constantinus, care în acel moment, spre marea
satisfacţie a soldaţilor şi provincialilor, era guvernator în Gallia, după ce francii şi alamanii fuseseră nimiciţi
şi după ce regii lor capturaţi fuseseră aruncaţi la fiare în timpul unui spectacol plin de măreţie, oferit pentru
câştigarea simpatiei poporului. Aşadar, cum prin intermediul fiicei sale, Fausta, care-i dezvăluise soţului său
tot vicleşugul, i-au fost date pe faţă toate înşelătoriile, Herculius a fugit la Marsilia şi acolo, împresurat fără
scăpare (căci de aici se pregătea să fugă înapoi la fiul său cu o navă) a suferit pedeapsa morţii celei mai juste,
el bărbatul înclinat spre orice fel de cruzime şi sălbăticie, perfid, primejdios şi total lipsit de omenie.”

Aurelius Victor, Despre împăraţi, XL, 23-28: „28. Iar Maxenţius, tot mai îndârjit de la o zi la alta,
înaintând în sfârşit până la Stânca Roşie, respectiv la cca. 9 000 de paşi de Roma, după ce i-a fost măcelărită
armata iar el se retrăgea în fugă spre Roma, a fost capturat în momentul traversării Tibrului, chiar în cursele
pe care el le întinsese duşmanului său la Podul Mulvius; aşa îşi găsise el sfârşitul în cel de-al şaselea an de
tiranie. 24. La moartea lui senatul şi poporul de rând au dat frâu liber sentimentelor lor de bucurie şi de
veselie, într-un mod pe atât de incredibil pe cât şi el îi maltratase pe toţi, deoarece el odinioară, încuviinţase
masacrarea poporului de către gărzile pretoriene şi fusese primul care, printr-un decret lipsit total de omenie,
îi constrânsese atât pe senatori cât şi pe ţărani să-i furnizeze sub pretextul unor îndatoriri publice, anumite
sume de bani pe care el le cheltuise fără socoteală. 25. Din ură faţă de aceste abuzuri, fură desfiinţate
cohortele pretoriene şi trupele auxiliare înclinate mai curând spre conspiraţii militare decât pentru paza
oraşului Roma. Şi, totodată, le-au fost consfiscate atât armele cât şi obiectele de îmbrăcăminte militară. 26.
Mai mult decât atât, toate monumentele pe care Maxenţius le construise cu tot fastul, cum ar fi de pildă
templul în onoarea Romei şi o bazilică, au fost trecute de senatori pe seama meritelor lui Flavius [Constantin].
27. Tot de către Constantinus a fost împodobit cu toată strălucirea cuvenită Circul Mare, iar pentru îmbăiere a
fost ridicată o altă mare lucrare, termele, cu nimic mai prejos decât celelalte. 28. Au fost de asemenea înălţate
statui, în cele mai frecventate locuri, între care multe din aur sau împodobite cu argint; apoi a fost înfiinţat un
colegiu sacerdotal pentru familia Flavia (familia lui Constantin cel Mare, n.n.) şi pentru oraşul Cirta, care se
prăbuşise în urma asediului lui Alexander, acestui oraş reconstruit şi înfrumuseţat i s-a dat numele de
Constantina”.

Ammianus Marcellinus, Istoria roamană, XV, 8 (asocierea lui Iulianus, în calitate de Caesar, de
către Constantius al II-lea, n.n.): 1. …dar pe Constantius îl nelinişteau veşti care veneau una după alta,
arătând că situaţia din Gallia este deplorabilă, fiindcă nimeni nu mai poate rezista barbarilor care năvălesc şi
devastează totul. Frământându-se îndelung prin ce mijloace să înlăture flagelul fără să plece din Italia, aşa
precum dorea- căci socotea primejdios să se deplaseze prea departe- i-a răsărit în minte, până la urmă, o idee
înţeleaptă, aceea de a-şi asocia la domnie pe Iulianus, văr al său din fraţi, care fusese de curând chemat din
Ahaia şi încă mai purta haine greceşti.(…) 4. Acesta a fost chemat şi, în ziua fixată în acest scop, toată armata
prezentă în Mediolanum a fost convocată în adunare. Împăratul, cu Iulianus de mână, după ce s-a urcat la
tribună, care era împodobită cu steaguri şi mai înaltă ca de obicei, pe un ton binevoitor, a ţinut această
cuvântare:
5. “Ne găsim în faţa voastră, bravi apărători a statului, pentru a judeca împreună situaţia generală a patriei şi
pentru a lua hotărâri aprobate de voi toţi. Vă voi înfăţişa, pe scurt, ca unor judecători drepţi, ceea ce mă
gândesc să fac. 6. După suprimarea tiranilor rebeli, pe care furia lor nebună i-a împins la încercări nesăbuite,
barbarii ca şi cum le-ar comemora moartea prin vărsare de sânge roman, călcând tratatele de pace, au pătruns
în Gallia, însufleţiţi de încrederea că pe noi ne reţin necesităţi imperioase departe de ţinuturile pe care ei le
jefuiesc. 7. Dacă voinţa voastră şi a noastră va stăvili la timp răul care se întinde, grumazul neamurilor trufaşe
va fi înfrânt şi fruntariile imperiului vor fi în siguranţă….8. Iată, doresc să iau alături de mine, cu demnitatea
de Caesar pe Iulianus, acest văr al meu din fraţi, pe care-l cunoaşteţi, respectat pe drept, cu stima meritată, ca
rudă şi tânăr capabil prin însuşirile sale strălucite. Urmează ca voi, dacă socotiţi potrivită alegerea făcută de
mine, s-o ratificaţi prin asentimentul vostru.“
9. Adunarea prin aclamaţii i-a întrerupt şirul vorbirii, toţi cei prezenţi socotind propunerea ca expresie nu a
unei minţi omeneşti ci a voinţei divine cunoscătoare a viitorului. 10. Stând nemişcat până s-a făcut linişte,
împăratul a continuat cu încredere:
“Fiindcă freamătul vostru de bucurie arată că împărtăşiţi sentimentele mele, să se ridice la înalta onoare
tânărul energic şi ponderat, a cărui conduită exemplară n-are nevoie de laude. Caracterul lui format, printr-o
cultură aleasă, este o recomandaţie pentru alegerea făcută. Deci, cu voia domnului din cer, îi voi încredinţa
insignele imperiale.”
11. A zis, şi după ce a îmbrăcat pe Iulianus cu purpura străbunilor şi în aplauzele armatei l-a declarat Caesar,
cu aceste cuvinte s-a adresat noului principe, care avea o înfăţişare oarecum îngrijorată: 12 “Ai primit în
floarea vârstei, frate prea iubit, demnitatea strălucitoare a neamului tău. Mărturisesc că mă simt înalţat în
glorie şi putere avându-te alături de mine. 13. Fii aşadar părtaş cu mine la osteneală şi primejdii, ia-ţi asupra
sarcina administrării Galliei, pentru a uşura prin binefacerile tale situaţia grea a acestei provincii. Iar dacă va
fi nevoie să lupţi cu duşmanii, ţine-ţi pasul sprinten între stegari, îndemnând, când cere momentul, la acte de
bravură, mergând în primele rânduri pentru a îmbărbăta pe luptători, sprijinind cu ajutoare pe cei ce au
nevoie, mustrând pe cei ce dau înapoi, pentru a cunoaşte direct şi foarte bine pe cei buni, ca şi pe cei laşi. 14.
Acum când situaţia nu îngăduie nici o întârziere, mergi ca un bărbat viteaz, ducând cu tine bărbaţi la fel de
viteji. Vom fi alături de voi cu puterea dragostei noastre statornice, vom lupta împreună pentru a conduce în
pace cu moderaţie şi devotament, -numai să ne împlinească zeul dorinţele- lumea supusă nouă. Vei fi cu mine
pretutindeni şi eu voi fi cu tine la orice acţiune. În puţine cuvinte, du-te repede, însoţit de bune urări din
partea noastră a tuturor, pentru a apăra cu grijă neadormită postul pe care ţi-l încredinţează imperiul!”
15. La sfârşitul acestei cuvântări nimeni n-a tăcut, ci toţi ostaşii, cu zgomote formidabile lovindu-şi scuturile
de genunchi (aceasta ei o fac în semn de mulţumire deplină; căci dimpotrivă, cînd îşi izbesc scuturile de suliţe
îşi exprimă mânia şi durerea), este de neînchipuit cu câtă bucurie au aprobat toţi, în afară de câţiva, alegerea
făcută de Augustus”.

Ammianus Marcellinus, Istoria Romană, XXXI, 3.8: (...) zvonul despre sosirea hunilor s-a
răspândit până departe printre celelalte neamuri ale goţilor (...) o mare parte dintre ei părăsiră pe Athanaric şi
se gândea la un loc de aşezare departe de orice ameninţare barbară. Chibzuind îndelung încotro să
pribegească, aceştia au socotit că Thracia le poate oferi loc de refugiu dintr-un motiv dublu: întâi că are
pământul foarte fertil şi al doilea, că Istrul, cu albia lui largă şi adâncă îi fereşte de năvălirile barbarilor din
nord. Această hotărâre a fost împărtăşită de toţi. 4.1: Astfel, sub comanda lui Alavivus (vizigoţii) au ocupat
malul stâng al Danubiului şi printr-o delegaţie la împăratul Valens cereau, cu rugăminţi umile, să fie primiţi la
sud de fluviu, promiţând că vor trăi acolo liniştiţi şi că, dacă va fi nevoie, vor da şi ajutoare pentru apărarea
imperiului (376 p. Chr.). 2. Pe când în afară se petreceau aceste evenimente, în interior s-au răspândit zvonuri
înspăimântătoare, că seminţiile nordice se zbat în convulsii noi şi mai mari decât cele obişnuite, că pe tot
spaţiul care se întinde de la marcomani şi cvazi la Pontul Euxinus mulţimea barbară a fost alungată din
sălaşurile ei de alte neamuri venite pe neaşteptate de departe... 3. La început ai noştri nu au dat atenţie acestor
zvonuri, fiindcă de obicei despre războaiele din acele ţinuturi se aude târziu, după ce se termină sau se
potolesc. 4.Dar ştirile au fost confirmate de venirea solilor, care transmitaeu prin rugăminţi şi angajamente
cererea neamurilor invadate de a li se îngădui să treacă fluviul. Mişcarea din nord a produs mai degrabă
bucurie decăt teamă, adulatorii pricepuţi în linguşiri ridicînd în slăvi norocul principelui că-i vin de bună voie
din cele mai îndepărtate ţinuturi ale pămîntului atîţi recruţi, fără măcar să-i fi cerut el, şi că va avea o armată
neînvinsă, întrucât la forţele ei se vor adăuga altele străine, iar prin tributul plătit anual de privincii tezaurul
statului se va îmbogăţi cu noi grămezi de aur. 5. Cu aceste iluzii au fost trimişi tot felul de cărăuşi care să
transporte mulţimile primejdioase. Se depunea toată silinţa ca nimeni să nu mai rămână pe malul de nord al
fluviului, chiar dacă era bolnav de moarte. Astfel, cu permisiunea împăratului, care le dădea permisiunea să
treacă peste Danubius şi să se stabilească în Thracia, mulţimile erau transportate cu bărci, luntrii şi albii
făcute din trunchiuri de copaci. Şi fluviul fiind foarte greu de trecut, mai ales că tocmai atunci venise mare
din cauza ploilor, mulţi s-au înecat (...) 6.Dar toată această învălmăşeală a transferului de populaţie aducea
mari dezastre statului. Drept este să recunoaştem să nenorociţii funcţionari însărcinaţi cu operaţia de a aduce
populaţia barbară în Thracia, au încercat de multe ori să ţină socoteala celor trecuţi, dar au fost nevoiţi să
renunţe (...) 8.(...) Cei dintâi care au trecut în sud au fost Fritrigern şi Alavivus, cărora împăratul le-a dat
alimente pentru un timp limitat şi pământ pentru a-l cultiva. 9.În tot timpul acesta barierele de la graniţă au
fost ridicate şi puhoaie de barbari înarmaţi s-au revărsat ca lava Etnei peste teritoriile noastre.

Sozomenos, Istoria ecleziastică, IV: Constantin (cel Mare, n.n.) admirând prorocirile ce-i explicaseră
preoţii despre Isus Christos, porunci celor mai buni meşteşugari să facă steagul crucii şi să-l împodobească cu
aur şi cu mărgăritar. El era mai frumos decât celelalte steaguri, pentru că trebuia să fie totdeauna purtat
înaintea împăratului şi să fie adorat de soldaţi. Eu cred că acest Principe făcu din trofeul religiei noastre
steagul armatei sale, pentru ca romanii, avându-l mereu înaintea ochilor, să renunţe puţin câte puţin la
superstiţiile părinţilor lor…

Politică şi religie:

Lactanţiu, Despre morţile persecutorilor, 48: „Eu, Constantin Augustus, cât şi eu, Licinius
Augustus, când ne-am reunit în chip fericit la Milano şi am luat în discuţie toate aspectele privind binele şi
siguranţa publică, am socotit de cuviinţă că trebuie să reglementăm în primul rând –printre alte dispoziţii
menite să asigure viitorul majorităţii cetăţenilor- pe acelea care se referă la respectul faţă de Divinitate, astfel
încât să oferim şi creştinilor, ca şi tuturor celorlaţi oameni, libera posibilitate de a urma fiecare credinţa pe
care o alege, pentru ca orice natură divină există în sălaşurile cereşti să se poată îndupleca şi manifesta în chip
favorabil faţă de noi şi faţă de toţi aflaţi sub oblăduirea noastră: (...) am acordat numiţilor creştini îngăduinţa
deplină şi absolută de a-şi practica religia (...) aceeaşi posibilitate de a-şi cinsti religia şi credinţa este
garantată şi pentru ceilalţi cetăţeni. (...) Mai mult, în ceea ce priveşte comunitatea creştinilor am crezut
nimerit să statornicim următoarele: după cum locurile unde obişnuiau ei să se adune (...) se pare că au fost
cumpărate de anumiţi indivizi, fie de la tezaurul nostru [imperial], fie printr-un oarecare intermediar, tot aşa
trebuie să li se returneze aceloraşi creştini fără plată şi fără nicio revendicare de fonduri- orice înşelăciune şi
orice obstrucţie fiind excluse; de asemenea, chiar şi cei care le-au primit ca donaţie sunt obligaţi să le restituie
cât mai curând, în mod similar, aceloraşi creştini. În plus, dacă persoanele ce au achiziţionat clădirile sau
beneficiarii donaţiilor reclamă vreo despăgubire (...) să se adresese [în acest sens] locţiitoriului [din teritoriu],
încât la rândul lor, potrivit cu dărnicia noastră să fie mulţumiţi. Toate proprietăţile să fie înapoiate de îndată şi
fără întârziere comunităţii creştinilor. (...) Şi deoarece este lucru ştiut că numiţii creştini aveau în stăpânire nu
doar lăcaşurile unde obişnuiau să se adune ci şi altele, aparţinând de drept comunităţii lor-adică bisericilor, iar
nu persoanelor particulare-vei dispune să fie returnate creştinilor-mai exact comunităţii şi adunării lor-
respectivele posesiuni, desigur în condiţiile legale enunţate mai sus (...)”

Codul lui Theodosius, IX, 16,1- 2 : „(…) Cei care vor să practice superstiţia haruspicării s-o facă în
public (...)Interzicem haruspicilor, preoţilor şi altora care au obiceiul de a practica acest ritual să intre-n case
private chiar sub pretextul relaţiilor de prietenie, se pedepsesc cei care nesocotesc această lege. Dar ceea ce se
hotărăşte a fi util statului, să fie încredinţat altarelor publice, templelor şi celebrate conform uzanţelor, nu
împiedicăm celebrarea diurnă a riturilor consacrate prin săvârşirea lor îndelungată. Dat la idele lui mai, sub al
cincilea consulat al lui Constantin şi Licinius. (15 mai 319, n.n.)”.

Codul lui Theodosius, II, 8,1.“Este o mare nelegiuire de a se ocupa în ziua venerării Soarelui, cu
pledoariile juridice, civile sau criminale, este de dorit a se întreprinde în această zi activităţi plăcute. Totuşi,
actele de emancipare şi eliberare a sclavilor, făcute în această zi, rămân valabile. Dat cu cinci zile înainte de
nonele lui Iulie, sub consulatele Cezarilor Crispus şi Constantin (al II-lea). (3 iul. 321, n.n.)”

Codul lui Iustinian, III, 12, 2:“În ziua venerării Soarelui toţi judecătorii, plebea urbană, funcţionarii
statului trebuie să se odihnească. La ţară, totuşi, cei care cultivă câmpul, pot hotărî, după bunul lor plac, ce
trebuie să facă; căci această zi este favorabilă depozitării grâului şi strugurilor, şi, în plus, timpul bun, acordat
prin graţie divină, nu durează mult. Dat cu cinci zile înainte de nonele lui Iulie, sub consulatele Cezarilor
Crispus şi Constantin (al II-lea). (3 iul. 321, n.n.)”

Codul lui Theodosius, XVI, 10, 3: “Deşi toate superstiţiile trebuie să fie complet extirpate, dorim
totuşi ca templele situate în afara zidurilor oraşelor să rămână în picioare şi intacte. Căci unele dintre ele au
dat naştere jocurilor, spectacolelor de circ, luptelor sportive, şi nu este bine să se distrugă ceea ce oferă în
mod tradiţional plăceri poporului roman. Dat la kalendele lui noiembrie, în vremea celui de-al treilea consulat
al Augustului Constanţius al II-lea şi al doilea consulat al Augustului Constant (1 nov. 342, n.n.).”

Codul lui Theodosius, XVI, 10, 5:“Să fie interzise sacrificiile nocturne permise printr-o decizie a lui
Magnenţius (uzurpator în Gallia, în vremea lui Constanţius al II-lea, n. n.). Dat cu 8 zile înainte de kalendele
lui decembrie, sub Constanţius al II-lea Augustus, la al şaselea consulat. (23 nov. 353, n.n.)”

Codul lui Theodosius, XVI, 10, 4: “Să se închidă pe de-a-ntregul templele în toate locurile şi în toate
oraşele şi accesul în ele să fie interzis. (…) Căci dorim ca toţi să se abţină de la sacrificii. Dacă cineva
perpetuează această crimă, acela va fi trântit la pământ de sabia răzbunătoare. Decidem, în plus, ca bunurile
condamnatului să fie confiscate şi revedicate de instituţiile fiscale ale statului şi ca aceleaşi pedepse să fie
aplicate guvernatorilor de provincii dacă neglijează confiscarea proprietăţilor celor pedepsiţi. Dat la kalendele
lui decembrie, în anul celui de-al optulea consulat al Augustului Constanţius al II-lea (1 dec. 356, n.n.).“

Codul lui Theososius, IX, 16, 4.: „Nimeni să nu consulte un haruspiciu, un matematician, un profet.
Nu se mai acceptă augurii şi profeţii; nici magii caldeeni (…) Să înceteze pentru totdeauna curiozitatea de a
ghici viitorul şi cel ce nosocoteşte acest ordin să suporte pedeapsa capitală, prin doborârea cu spada. Dat
înainte cu 8 zile de kalendele lui februarie, la Milan sub al 9-lea consulat al lui Constanţius al II-lea Augustus
şi al 2-lea consulat al Cezarului Iulianus (25 ian, 357, n.n.).

(foarte interesant – contradictie cu crestinismul)

Codul lui Theodosius, XVII, 10, 10 : „ Nimeni nu are dreptul să se murdărească cu victime, să
sacrifice un animal nevinovat, să intre în sanctuare, să frecventeze templele şi să adore statuile sculptate de
mâna omului sub pedeapsa sancţiunilor divine şi umane. Această dispoziţie se aplică deopotrivă şi pentru
judecători de rang înalt, căci, dacă vreunul din ei, dedică unui rit profan, intră-n templu să venereze zeul
acestuia, oriunde s-ar găsi, în călătorie sau în oraş, va fi imediat constrâns să plătească 15 livre de aur, aceeaşi
sumă o va plăti şi biroul (subalternii săi, n.n.) său în cazul în care nu s-ar fi opus acestei acţiuni a
judecătorului, nu l-ar fi oprit prin avertismente pronunţate public. Consularii trebuie să plătească 6 libre, la fel
şi notabilii din birourile lor, şi, de partea lor, corectorii, praesides şi aparitores vor plăti 4 livre. Dat cu 6 zile
înainte de kalendele lui martie, în timpul consulatelor lui Tatianus şi Symmachus. (24 fev. 391, n.n.).”

Sozomenos, Istoria ecleziastică, XVII: “Cu toate acestea el (Iulian Apostatul, n.n.) punea în mişcare
tot felul de vicleşuguri pentru a atrage pe supuşii săi la superstiţia păgânismului şi mai cu seamă pe cei mai
însemnaţi bărbaţi de război, pe care se silea să-i câştige atât prin el însuşi cât şi prin ofiţerii lui. Spre a-i
obişnui în toate la cultul zeilor, el făcu iarăşi vechea formă a steagului (…) El porunci să se zugrăvească
alături de portretul său, când un Iuppiter ce iese din nori şi care-i prezintă sieşi coroana sau purpura imperială,
când un Marte sau un Mercur, care au ochii aţintiţi asupra lui şi care par că mărturisesc, prin privirile lor,
stima ce au faţă de elocinţa sa sau faţă de ştiinţa sa în arta războiului. El uni astfel icoanele cu a sa, spre a sili
pe popor să-l adore, sub pretext de a-i da lui toate onorurile care-i erau cuvenite şi spre a sustrage omagiile
unui cult suveran al religiei, sub aparenţa unui vechi obicei instituit. (…) N-a fost decât un mic număr de
persoane care, dându-şi seama de intenţia împăratului, refuzară să salute portretul său şi care fură pedepsite.
Ceilalţi urmară vechiul obicei din simplitate sau din ignoranţă”.