Marea migrație a popoarelor și

declinul lumii antice

Căderea Imperiului Roman

Profesor: Orîndaș Lilian,

IPÎ Liceul Teoretic ,,Orizont”, Chișinău
 Unități de competențe
1.3. Prezentarea comunicărilor orale și scrise, utilizînd termeni și
concepte istorice specifice perioadei studiate.
2.3. Conceptualizarea continuității proceselor care au avut loc în
epoca antică și medievală, utilizând sursele cartografice și
cronologice.
3.3. Formularea opiniilor proprii referitoare la fapte/evenimente/
procese/ fenomene din istorie în baza surselor istorice.
4.3. Demonstrarea relației cauză-efect din perspectiva cauzelor
imediate/ îndepărtate – efectelor imediate/ îndepărtate.
 Polibiu, Istorii
„Căci ce om poate fi așa de nechibzuit sau de
nepăsător încât să nu dorească să cunoască în ce
chip și prin ce fel de politică a fost biruită toată
lumea ...”
 30 î.Hr 476

Octavian Augustus Romulus Augustulus

 Octavian Augustus, nepotul adoptiv a lui Caesar, titlul de
„princeps”, de prim cetățean al imperiului, instaurând un regim
de guvernare aparent constituțional numit Principatul. Deasemenea
a preluat și numele de „Caesar”, acesta devenind un titlu imperial,
și cel de Pontifex Maximus, marele preot al colegiului pontifilor și
Faraon al Egiptului. Acesta și-a luat drept soție pe Livia Drusilla ce
i-a fost principalul consilier. Augustus a primit și autoritatea de
tribun, ceea ce-i permitea să cheme senatul și poporul la voința sa
și să prezideze alegerile, să voteze acțiunile senatului, să fie primul
care să țină un discurs la fiecare întrunire. A căpătat și autoritatea de
censor, prin care putea să supravegheze caracterul moral al
societății și să emită legi în interesul publicului, și să determine
statutul de membru al Senatului. Augustus a dispus de puteri
militare nelimitate. Augustus a primit și titlul de imperium
proconsulare maius, proconsulul suprem, având dreptul de a
interfera în fiecare provincie și să dea ordine guvernatorilor.
 În cadrul celor V secole menționăm
următoarele dinastii:

1. Dinastia Iulio-Claudiana (27 î.Hr. – 68 d.Hr.);

2. Dinastia Flaviană (68-96);
3. Dinastia Antoninilor (96-180);
4. Dinastia Severilor (180-235);
5. Criza Gordiană (235-285);
6. Dinastia Constantiniană (285-364);
7. Dinastia Valentiniană (364-395).
 Secolul al II-lea va rămâne în istoria Imperiului
Roman drept „perioada celor cinci împărați buni”,
care s-a caracterizat ca fiind o succesiune pașnică și
prosperă. Marcus Ulpius Traianus (98-117), unul
dintre ei a cărui guvernare reprezintă apogeul
Imperiului. S-a remarcat ca un personaj moderat și
chibzuit. A urcat pe tronul Imperiului Roman după
moartea împăratului Nerva, 27 ianuarie 98. Nu s-a
grăbit să urce pe tron, ci a ales să consolideze trupele
romane de pe frontierele de la Rin și Dunăre.
S-a remarcat prin curaj, istoricul latin Dio Cassius
(155-229), îl descria pe Traian ca fiind un om cu totul
deosebit, care se remarca prin dreptatea și bărbăția sa,
precum și prin simplitatea moravurilor sale. „Avea un
trup vânjos, începuse să domnească la vârsta de
patruzeci și doi de ani, și înfrunta toate greutățile cot
la cot cu ceilalți. Iar cu sufletul era la înălțime,
deoarece nici nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereții,
dar nici împiedicat de bătrânețe”, scria Dio Cassius.
 Declinul
Criza politică Criza socială
Criza economică

Criza militară

Criza ideologică Atacurile barbare

 Hunii
Hunii au fost o populație migratoare antică de neam altaic.
Popoarele altaice își avea originea în jurul Munților Altai, în nordul
Chinei. Hunii năvălesc în Europa în anul 375. Ei provoacă mari
perturbări printre triburile germanice, pe care le silesc să își părăsească
locurile pe care se așezaseră. Hunii luptau călare și erau arcași foarte
buni. După înfrângerea vizigoților și a ostrogoților, hunii cuprind tot
ținutul din stânga Dunării. Conduși de Atila, hunii vor efectua mai
multe expediții de jaf împotriva Imperiului Bizantin și în Peninsula
Balcanică. În anul 443 Atila ajunge să primească tribut de la bizantini
după ce ajunsese foarte aproape de Constantinopol.
 Împăratul Dioclețian a
întreprins o serie de reforme
cu caracter administrativ,
militar, financiar și politic,
care aveau să prelungească,
dar nu să salveze viața
Imperiului Roman. Cea mai
importantă măsură cu
caracter politico-militar a fost
Constantin cel Mare
instaurarea formei de
DIOCLEȚIAN 306-337
conducere a statului, a
284-305 monarhiei absolute,
cunoscută sub numele de
Dominat.
Constantin cel Mare a
continuat activitatea
reformatoare în domeniul
administrației, armatei,
Tetrarhia
395 - Începutul sfârșitului
 Concluzii
Imperiul Roman este unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale
lumii antice. În timpul Antoninilor (96-192), imperiul atinge apogeul
expansiunii teritoriale și al puterii militare. Se întărește procesul de romanizare
al provinciilor (Dacia, Mesopotania, Armenia). Se construiesc apeducte,
drumuri, bazilici. După această epocă de înflorire, numită și „secolul de aur”,
urmează perioada de declin (sec. III). Se accentuează criza internă sub
împăratul Caracalla (211-217). Granițele se prăbușesc sub desele năvăliri ale
triburilor germanice, iar în provinciile din Răsărit sunt invadate de perși. Într-o
jumătate de secol, din 235 până în 284, s-au perindat peste 25 de împărați la
conducere. Dioclețian (284-305) adoptă titulatura de dominus și instaurează
dominatul. Viața economică decade. Constantin I a reorganizat sistemul local
de guvernare (prefecturi, provincii), a legalizat creștinismul, a mutat capitala
la Bizant (Constantinopol în 330). În 335, după moartea împăratului
Theodosiu I, imperiul s-a scindat în Imperiul Roman de Apus (cu capitala la
Ravenna) și Imperiul Roman de Răsărit (cu capitala la Constantinopol). În
Apus, sub presiunea atacurilor vizigoților și vandalilor, imperiul se clătina.
Roma fiind cucerită (476) de către Odoacru, primul rege barbar al Italiei. În
Răsărit, statul continua să existe până în sec. XV, sub denumirea de Imperiul