Clasele a V-a-A-B-C-D

STATUL ROMAN. RĂZBOAIE DE EXPANSIUNE TERITORIALĂ (31 î.Hr.-337 d.Hr)

Republica Romană s-a prăbuşit pentru că baza social pe care a fost întemeiată, ţărănimea
liberă, a dispărut între secolele II-I-î.Hr., ca urmare a ruinării micilor gospodării ţărăneşti şi a
creşterii rapide a marilor proprietăţi de pământ arabil stăpânite de nobili care erau şi proprietarii
unui număr mare de sclavi, aduşi în Italia din alte provincii ale Imperiului Roman, în urma
supunerii numeroaselor populaţii barbare din Europa, Asia de sud-vest şi Africa de nord.
Generalul Octavian, commandant supreme al armatei romane, din anul 31 î.Hr., a devenit
stăpânul Republicii Romane. El a înlăturat de la putere toţi posibilii adversari politici şi i-a numit
în funcţii de senatori, magistraţi şi comandanţi ai armatei romane pe prietenii săi devotaţi. În
schimb, ei i-au acordat, treptat, cele mai înalte funcţii de conducere în stat şi titluri onorifice:
imperator (commandant supreme al armatei), mare preot, consul pe viaţă, tribun al poporului pe
viaţă, princeps (primul între egali), senator pe viaţă, augustus (măritul sau semizeu). El a
instaurat o nouă formă de conducere a statului sclavagist roman denumită principat. Principatul a
fost o dictatură militară care apăra interesele stăpânilor de sclavi ameninţaţi permanent de
romanii săraci şi sclavi care se răsculau des ca să-şi recapete drepturile şi libertăţile.
Octavian Augustus a purtat titlul de principe şi s-a străduit să demonstreze că nu s-a
schimbat nimic de teamă ca să nu fie şi el ucis ca Cezar. Istoricii, antici şi contemporani îl
consider, totuşi, împărat. A domnit 45 de ani, până la vârsta de 75 de ani. A reorganizat
administraţia, în sensul că a împărţit provinciile romane provincii senatorial (cele vechi),
provincii imperial (cele de la frontiere). A reorganizat armata prin creşterea număru;lui de
legiuni, dar cu effective micşorate ca să scadă puterea comandanţilor lor. A organizat garda
pretoriană sau garda imperial, format din 9000 ostaşi şi ofiţeri, aleşi pentru vitejia lor. În timpul
domniei lui Octavian Augustus, la Beethleem s-a născut Domnul nostrum, Iisus Hristos. Anul 31
al domniei lui O. Augustus a marcat sfârşitul epocii înainte de Hristos şi începutul epocii după
Hristos (d. Hr.), perioadă cu care începe numărătoarea anilor în ordine crescătoare.
Urmaşii lui Octavian Augustus au fost în cursul secolului I d.Hr., împăraţii Tiberius,
Calligula, Claudius, Nero, Vespasian, Titus, Domiţian, Nerva, Traian. În cursul secolului I d.Hr.,
hotarele Imperiului Roman (noua denumire a statului sclavagist roman, între secolele I-IV d. Hr.)
au fost extinse, treptat, prin noi cuceriri, în Europa. Este perioada în care a crescut numărul
creştinilor datorită, mai ales, celor 12 apostoli şi 70 de ucenici care au răspândit credinţa creştină
în Imperiul Roman şi în alte ţări din Europa, Asia şi Africa. Împăratul Nero a declanşat prigoana
contra creştinilor, mai ales în anul 64 d. Hr., când a ucis mii de creştini, în frunte cu apostolii
Petru şi Pavel. Vespasian ne-a lăsat moştenire, printre altele, vespasienele (WC publice), prin
care a asigurat curăţenia pe străzile Romei şi a altor localităţi. Titus a înăbuşit răscoala evreilor şi
a distrus templul şi oraşul Ierusalim. Domiţian a fost un împărat sângeros şi a rămas în istorie ca
urmare a două războaie contra dacilor conduşi de Decebal. Traian a fost cel mai mare şi cel mai
iubit împărat roman. A condus Imperiul Roman între 97-117 d.Hr. şi a reuşit să extindă hotarele
imperiului după ce i-a învins pe daci, în anul 106 d.Hr. şi pe parţi, în 116-117 d.Hr. Urmaşii săi
nu au reuşit să apere hotarele Imperiului Roman, permanent atacat de populaţii barbare.
Impăratul Hadrian (împăratul turist) a restrâns hotarele Imperiului Roman în Mesopotamia,
proaspăt cucerită, în timpul lui Traian. Împăratul filosof, Marcus Aurelius, a reuşit să apere
hotarele împeriului, în a doua jumătate a secolului al II-lea, dar fiul său, Commodus, a făcut cu
greu faţă atacurilor barbare. (vezi filmele artistice Gladiatorul şi Căderea Imperiului Roman)
Împăratul Septimius Severus şi fiii săi au condus Imperiul Roman între 192-235 d.Hr. Împăratul
Caracalla a acordat cetăţenie romană tuturor oamenilor liberi din Imperiul Roman, indiferent de
etnie, în anul 212 d.Hr., şi astfel a grăbit procesul de romanizare a populaţiilor supuse de romani.
A urmat o perioadă de anarhie militară, între anii 235-284, timp în care pe tronul imperial
au urcat 50 de împăraţi. Candidaţii la tonul imperial erau generali pe care legiunile lor îi obligau
să preia funcţia de împărat. Războaiele pentru tron au slăbit statul şi armata romană. De slăbirea
puterii militare au profitat populaţiile barbare care jefuiau provinciile romane şi se infiltrau pe
teritoriul imperiului. Împăratul Diocleţian (284-305 d.Hr.) a impus o nouă formă de conducere a
imperiului denumită dominatum prin care împăratul era considerat stăpân suprem ca în vechile
state din Orientul Antic. El a încercat să salveze Imperiul Roman prin introducerea tetrarhiei,
adică conducerea statului de către 4 împăraţi: 2 auguşti şi 2 cezari. Diocliţian i-a persecutat cu
cruzime pe creştini al căror număr era în creştere şi care refuzau să-l considere zeu pe pământ şi
să i se închine. Au fost ucişi zeci de mii de creştini, între care mulţi ofiţeri romani, între care
Sfântul Dumitru, Sfântul Gheorghe. Aceasta a fost ultima mare prigoană contra creştinilor.
Tetrarhia, ca sistem de conducere a Imperiului Roman a fost abandonată după retragerea
împăratului Diocleţian la pensie, în 305 d.Hr.
Războiul civil pentru tronul imperial, din anul 306 d.Hr. a fost câştigat de împăratul
Constantin cel Mare (306-337 d.Hr.). El a construit un mare oraş pe ţărmul strâmtorii Bosfor,
denumit Constantinopol, azi Istambul, oraş în care a mutat capitala Imperiului Roman pentru că
era mai puţin expusă atacurilor populaţiilor migratoare. Deşi a rămas păgân, împăratul
Constantin cel Mare a dat, în anul 313, Edictul de la Milano prin care a acordat libertatea şi
egalitatea Bisericii Creştine cu religiile păgâne greco-romane, orientale şi altele din Imperiul
Roman. Împăratul s-a implicat şi în organizarea Bisericii Creştine. A fost sanctificat după
moartea sa, fiind creştinat pe patul de moarte. Creştinii îl sărbătoresc pe Sfântul Constantin şi pe
mama sa Elena, la 21 mai în fiecare an.