Imperiul Roman

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Imperiul Roman (latină IMPERIVM ROMANVM) este
termenul utilizat, în mod convențional, pentru a descrie Imperiul Roman
statul roman post-republican caracterizat de o formă de Imperiul Romanilor
guvernământ autocratică și de stăpânirea unui imens
senatvs popvlvsqve romanvs
teritoriu în jurul Mării Mediterane cu capitala la Roma.
Fiind o civilizație a Epocii Fierului, deținea teritoriile din (SPQR)
jurul Mării Mediterane în Europa, Africa de Nord și „Senatul și Poporul Romei”
vestul Asiei. După reformele constituționale ale lui Imperium Romanorum
Augustus din secolul I î.Hr. până la anarhia militară din Βασιλεία των Ῥωμαίων
secolul al III-lea d.Hr., imperiul a fost un principat — Imperiu —
condus din Roma (27 î.Hr.-285 d.Hr.). Imperiul Roman
a fost mai târziu divizat în Imperiul Roman de Apus, cu →
capitala la Roma și apoi la Ravenna, și Imperiul Roman ← 27 î.Hr. – 395 d.Hr.
de Răsărit, cu capitala la Constantinopol. →

A fost precedat de Republica Romană care, la rândul ei,

a înlocuit monarhia de la Roma în secolul al VI-lea
î.Hr., guvernată de doi consuli cu puteri executive și cu
mandate limitate la un an și condusă de o adunare
legislativă numită Senat. Republica era însă totodată un
imperiu, deținând teritorii cucerite. Fiind destabilizată de
o serie de războaie civile și conflicte politice dintre
generali ambițioși, în secolul I î.Hr. generalul Iulius
Cezar a fost numit dictator pe viață, dar a fost asasinat în Drapel Stemă
anul 44 î.Hr. în urma unui complot al senatorilor. Au Deviză națională
reizbucnit astfel războaiele civile care s-au încheiat cu Senatus Populusque Romanus
victoria lui Octavianus Augustus, nepotul și fiul adoptiv
al lui Cezar, care l-a învins pe generalul Marcus
Antonius în Bătălia de la Actium din anul 31 î.Hr. După
anexarea Egiptului Ptolemaic a luat sfârșit oficial epoca
elenistică marcată cu cuceririle lui Alexandru cel Mare
în Orient. Octavianus și-a asigurat controlul total asupra
imperiului, iar Senatul Roman i-a garantat puteri
executive nelimitate, titlul de Imperator (comandant
suprem al armatei) și titlul de Augustus, devenind astfel
primul împărat al Imperiului Roman.
Harta Imperiului Roman la apogeu (117)
Capitală Roma
În primele două secole imperiul a cunoscut o perioada
(44 î.Hr.–286 d.Hr.)
de stabilitate și prosperitate fără precedent, cunoscută în Constantinopol
istorie ca Pax Romana („Pacea romană”). Maximul (330-1204, 1261-1453)
teritorial a fost atins în timpul domniei împăratului Ravenna
(402-476)
Traian. A urmat apoi o perioada instabilă și astfel,
Milano
declinul imperiului a început sub domnia împăratului (286-402)
Commodus. În secolul al III-lea, imperiul a traversat o Nicomedia
perioada de criză ce i-a amenințat existența și (286-330)
Niceea
integritatea teritorială, dar a fost reunificat de împăratul (1204-1261)
Aurelian. În efortul de a stabiliza imperiul, Dioclețian a Limbă Latină, Greacă
împărțit imperiul între două curți imperiale diferite în Religie Politeism roman
estul grecesc și vestul latin. Creștinismul a luat amploare urmat de Creștinism
în secolul al IV-lea, devenind religia oficială a Guvernare
imperiului în urma Edictului de la Milano din 313 sub Formă de guvernare Monarhie
Împărat Roman
domnia lui Constantin cel Mare și a celui de la
- 27 î.Hr. – 14 d.Hr. Octavianus
Tesalonica din 380. După moartea împăratului Teodosiu Augustus
I din 395, imperiul a fost împărțit definitiv între fii săi - 379 – 395 Teodosiu I
Arcadius și Honorius, în Imperiul Roman de Apus și - 475 – 476 / 1449 – 1453 Romulus
Imperiul Roman de Răsărit. Perioada Migrațiilor, ce a Augustulus /
presupus invazii masive ale populațiilor germanice și Constantin al XI-lea
Legislativ Senatul Roman
hunice a dus la declinul final al Imperiului Roman de
Istorie
Apus. Odată cu cucerirea Ravennei de către ostrogoți și Epoca istorică Antichitate
înlăturarea ultimului împărat roman, Romulus Bătălia de la Actium 31 î.Hr.
Augustulus în 476, Odoacru s-a proclamat drept rege al Octavianus devine
27 î.Hr.
Italiei și astfel Imperiul Roman de Apus a colapsat și a Augustus
fost desființat oficial de împăratul Zenon în 480. Dioclețian decide divizarea 285 d.Hr.
imperiului
Imperiul Roman de Răsărit a continuat să existe ca Constantin cel Mare mută
Imperiul Bizantin, cu capitala la Constantinopol, până la capitala imperială la 330 d.Hr.
cucerirea otomană din 1453. Constantinopol
Moartea lui Teodosiu I,
Imperiul Roman a lăsat în urma sa o moștenire urmată de divizarea 395 d.Hr.
definitivă a Imperiului
grandioasă privind instituțiile, cultura, limbile, religia, Detronarea lui Romulus
476 d.Hr.
arta, arhitectura, filosofia, dreptul și știința. Ulterior, Augustulus
moștenirea romană a influențat debutul Renașterii, Căderea
1453
Constantinopolului
arhitectura neoclasică, codurile legislative moderne și Căderea Imperiului din
formarea republicilor moderne precum Franța și Statele 1461
Trapezunt
Unite ale Americii. Limba latină răspândită în teritoriile Date statistice
cucerite de romani, precum și creștinarea, a dus la Suprafață
apariția regatelor medievale și a statelor moderne de azi - 25 î.Hr.[1][2] 2.750.000 km²
precum Franța, Spania, Italia, Portugalia și România. - 50[1] 4.200.000 km²
Adoptarea creștinismului a condus la formarea bisericii - 117[1] 5.000.000 km²
creștine care a dominat Europa pe durata Evului Mediu. - 390 [1] 4.400.000 km²
Populație
- 25 î.Hr.[1][2] 56.800.000 loc.
Geografia și demografia Densitate 20,7 loc./km²
Imperiului Roman - 117[1] 88.000.000 loc.
Densitate 17,6 loc./km²
Imperiul Roman se situează pe locul 25 în topul celor Economie
mai mari imperii, având 5 milioane de kilometri pătrați Monedă Sesterț
în anul 117 sub domnia împăratului Traian, cuprinzând Denar
3,36% din suprafața terestră. Acesta stăpânea teritorii în Monedă romană

Evoluția Republicii Romane și a
Imperiului Roman
Imperiul Roman în 118
Europa, Africa Aureus
As
de Nord și Asia
* Aceste evenimente au reprezentat dezmembrarea
de Vest. Fraza Imperiului Roman de Apus (286 – 476)[3] și, respectiv,
latină "imperium a Imperiului Bizantin (330 – 1453).
sine fine" Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.ph
p?title=Imperiul_Roman&action=edit&section=0)
(imperiul fără de
sfârșit) exprimă
ideologia că nu există limite în timp și spațiu pentru imperiul roman.
În poemul lui Virgiliu - Eneida, poporul roman era predestinat de
către zeul Jupiter să stăpânească omenirea. Această afirmație a
stăpânirii universale a fost reînnoită și perpetuată atunci când
Imperiul a intrat sub guvernarea creștină în secolul al IV-lea. Pe
lângă anexarea unor mari regiuni în cursul creșterii imperiului,
romanii erau de asemenea sculptori foarte pricepuți ai mediului,
modificând direct geografia. De exemplu, păduri întregi au fost
tăiate pentru a furniza suficiente resurse de lemn pentru un imperiu
în expansiune. Expansiunea romană a fost inițiată din timpul
Republicii Romane în Spania, Grecia, Tunisia, Egipt, Turcia și
Franța de azi, cucerite până în secolul 1 e.n. Sub domnia
împăratului Augustus, o hartă a lumii cunoscute a fost afișată
publicului în Roma, cu toate regiunile cartografiate de geografii,
recenzorii și cartografii vremii precum Strabon. După moartea lui
Augustus, realizările sale au fost consemnate în Res Gestae.

S-a estimat că populația număra 70-100 de milioane de locuitori, cu

densitate 11.2 pe kilometru pătrat în anul 164, adică un sfert din populația totală a planetei de atunci.
Speranța de viață a populației pe perioada imperiului roman era de 25 de ani. A fost entitatea politică
unificată cu cea mai mare populație din istoria Europei. Cele mai mari orașe ale imperiului au fost Roma,
Alexandria, Smyrna, Efes, Cadiz, Nova Cartagina, Corint și Antiohia. Orașe de asemenea dimensiuni nu
vor mai fi construite în Europa până în secolul al XVII-lea. Imperiul se întindea de la nord de Zidul lui
Hadrian din nordul Angliei până pe malurile fluviului Eufrat din Siria, de pe malurile râurilor Rin-Dunăre
până pe coasta Africii de Nord și oazele Nilului egiptean, imperiul încercuind Marea Mediterană, denumită
„Mare Nostrum” (în română, „Marea noastră”).

Frontierele erau patrulate de legiuni și fortificate în punctele vulnerabile.

Limba imperială
Limba oficială a imperiului era limba latină. Toți cetățenii romani erau obligați să aibă certificatele scrise în
limba latină. Latina a fost limba curților de justiție. Totuși, vorbitorii de limbă latină coexistau în pace cu
vorbitorii de greacă din estul Mediteranei și Asia Mică.

Romanii care primeau o educație studiau greaca în calitate de limba literară și mulți membri ai claselelor de
elită vorbeau greacă. Împărații iulio-claudieni încurajau standarde înalte privind vorbirea corectă a limbii
latine în afaceri și administrație. Claudius a încercat să limiteze folosirea limbii grecești, revocând cetățenia
celor care nu vorbeau latină, dar Senatul și-a menținut caracterul bilingv având ambasadori vorbitori de
greacă.
 În partea estică a imperiului,
legile și documentele
oficiale erau traduse din
greacă în latină. După anul
212, toți locuitorii
imperiului au devenit
cetățeni ai imperiului, chiar
dacă nu cunoșteau limba
latină.

După reformele lui

Dioclețian, latină a
continuat să fie limba
conducerii.

Alte limbi locale vorbite în Inscripție latină din Colosseum

imperiu au fost limba coptă,
Pagină in limba coptă din Evanghelia vorbită în Egipt, apoi cea
gnostică a lui Iuda punică în Africa, cea galică
în Franța de azi și aramaică
vorbită în Orient. Legile și
jurămintele romane erau traduse din latină în limbile locale pentru
ca tuturor locuitorilor imperiului să le fie aduse la cunoștință voința
autorității imperiale și militare.

Limba latină a influențat apariția limbilor romanice precum Inscripție punico-latină de la Teatrul
spaniolă, franceză, portugheză, italiană și română. În prezent, peste din Leptis Magna din Libia

900 de milioane de oameni sunt vorbitori de limbi romanice.

Prima limba romanică vorbită la nivel mondial este cea

spaniolă, vorbită în țări precum Spania, Mexic,
Venezuela, Argentina, Bolivia, Columbia, Chile, precum
și în Statele Unite ale Americii, predominant în Texas și
California.
Este urmată de limba franceză, vorbită în Franța,
Canada, Belgia, Elveția, Congo, Madagascar,
Cameroon, Côte d'Ivoire, Niger, Chad, Rwanda, Haiti etc.
Limba portugheză este vorbită în Portugalia, Brazilia, Fibulă cu inscripții în limba celtică.
Angola, Mozambic.
Limba italiană este vorbită în Italia și Elveția.
Limba română este vorbită în România și Moldova.
Fiind limba internațională a educației și literaturii, latina a continuat ca limbă a diplomației, științei și culturii
în Evul Mediu, în cursul Renașterii și până în secolul al XVII-lea. Continuă să fie folosită ca limba ritualică
în Vatican și lăcașele de cult ce aparțin Bisericii Romano-Catolice din Antichitate până în prezent. Ca si
greaca, a fost principala limbă prin care s-a răspândit creștinismul. Evangheliile Noului Testament au fost
scrise in limba greacă.
Limba greacă a rămas după declinul Imperiului Roman drept limba
oficială a Imperiului Bizantin.

Istoria Imperiului Roman

Dinastia Iulio-Claudiana (27 î.Hr.-68 d.Hr.)

Octavian, ca nepot și fiu adoptiv al lui Iulius Cezar, a devenit figura
centrală militară pe perioada haosului de după asasinarea lui Cezar
în urma unui complot senatorial. În 43 î.Hr., la vârsta de 20 de ani, a Stelă funerară creștină timpurie cu
devenit unul dintre membrii celui de-al doilea Triumvirat, o alianță inscripții in limba greacă
politică cu Marcus Antonius și Marcus Lepidus. Octavian și
Antonius i-au învins și nimicit pe Brutus și Cassius, asasinii lui
Cezar, în anul 42 î.Hr. în bătălia de la Filippi. Au izbucnit tensiuni
între cei doi învingători și astfel, după destrămarea triumviratului în
anul 32 î.Hr., Lepidus a fost exilat, iar Antonius s-a aliat și s-a
căsătorit cu amanta sa, regina Cleopatra, trădând înțelegerea cu
Octavian și mariajul cu sora sa. A început un nou război civil în care
Octavian a obținut victoria la Actium în anul 31 î.Hr., distrugând
flota lui Antonius. Antonius și Cleopatra s-au sinucis, iar Octavian a
anexat Egiptul.

Ca unic împărat al Romei, Octavian a inițiat reforme la scară largă

în domeniul militar, fiscal și politic. Senatul i-a acordat puteri
nelimitate și titlul de "Augustus". Octavian a respins titlul de rege și
monarhia și a adoptat titlul de "princeps", de prim cetățean al
imperiului, instaurând un regim de guvernare aparent constituțional
numit Principatul. Octavian Augustus a preluat și numele de
"Cezar", acesta devenind un titlu imperial, si cel de Pontifex
Statuia de marmură a lui Augustus
Maximus, marele preot al colegiului pontifilor, și titlul de faraon al
de Prima Porta, secolul I,
Egiptului. Acesta și-a luat de soție pe Livia Drusilla ce i-a fost descoperită în 1863
principalul consilier. Augustus și-a consolidat puterile
constituționale într-o serie de funcții republicane. A renunțat la
consulat din 23 î.Hr., dar și-a menținut atribuția militară consulară
de "imperium", ceea ce a dus la cea de-a doua înțelegere dintre
împărat și senat. Augustus a primit și autoritatea de tribun, ceea ce-i
permitea să convoace senatul și adunarea poporului și să prezideze
asupra alegerilor, să voteze acțiunile adunării sau senatului, să fie
primul care să țină un discurs la fiecare întrunire. A căpătat și
autoritatea de censor, prin care putea să supravegheze caracterul
moral al societății și să emită legi în interesul publicului, precum și
să țină un recensământ și să determine statutul de membru al Amfiteatrul din Merida, Spania,
Senatului. Augustus dispunea de puteri militare nelimitate, toate construit de Vipsanius Agrippa în
forțele militare din capitală, anterior aflate sub controlul prefecților, anul 15 î.Hr.

acum fiind sub controlul și autoritatea sa. Augustus a primit și titlul

de imperium proconsulare maius, proconsulul suprem, având
dreptul de a interfera în fiecare provincie și să dea ordine
guvernatorilor. Putea să organizeze și o paradă triumfală fiecărui
general victorios. Senatul a reclasificat provinciile de la frontiera
imperială că provincii imperiale, fiind aflate sub controlul lui
Augustus. Provinciile pașnice au fost reclasificate drept provincii
senatoriale, guvernate de membrii senatului, aleși anual de un
guvern central. Taxele din provinciile imperiale se duceau la fiscus,
fonduri administrate de persoane alese și agreate de Augustus. Mausoleul lui Augustus, Roma,
Veniturile din provinciile senatoriale erau trimise către aerarium, construit în anul 28 î.e.n.
trezoreria de stat, sub supravegherea Senatului. Legiunile romane
au fost reorganizate și reduse de la 50 la 28. Unele legiuni au fost
desființate din cauza loialității îndoielnice, altele au fost unificate și
numite drept Gemina (gemene). Augustus a creat nouă cohorte
speciale pentru a menține pacea în Italia și cu gărzile pretoriene
amplasate în Roma Augustus controla fiscus-ul pentru a asigura
loialitatea și plata legiunilor.

Augustus a încheiat cucerirea Hispaniei, iar generalii săi au extins

posesiunile romane în Africa și Asia Mică. A încercat să extindă
imperiul spre nordul și centrul Europei. Fiul sau vitreg, Tiberius, a
cucerit Pannonia, Dalmația, Raetia și Germania pentru timp scurt.
În tentativă de a securiza frontierele imperiului precum Dunărea și
Elba, Augustus a ordonat invadarea regiunilor Illyria, Moesia și Familia lui Augustus - piesă din onix
Pannonia de la sud de Dunăre, precum și Germania, la vest de din anul 23, achiziționată de Ludovic
Elba.Trei legiuni romane comandate de generalul Publius al IX-lea al Franței la Constantinopol
în 1247 și depozitata la Sainte-
Quinctilius Varus au fost nimicite într-o ambuscadă organizată de
Chapelle.
germanici conduși de dezertorul Arminius în anul 9 în Bătălia de la
Teutoburger Wald. Iar triburile ilirice s-au revoltat, fiind ulterior
nimicite. Din prudență, Augustus a securizat teritoriile de la vest de Rin pentru a preveni incursiunile.
Râurile Rin și Dunărea au devenit frontierele nordice permanente ale Imperiului Roman. Augustus i-a
transferat fiului sau vitreg câteva împuterniciri și l-a recunoscut drept moștenitor oficial după moartea altor
potențiali candidați precum Gaius Caesar, Lucius Caesar și Agrippa Postumus, copii fiicei sale, Iulia. În anul
13, Augustus a extins împuternicirile lui Tiberius, acesta având puteri legale echivalente cu atribuțiile
împăratului, putând deveni independent de Augustus. În anul 14, Augustus a murit la vârstă de 75 de ani,
probabil otrăvit de soția sa Livia, după o domnie îndelungată de 43 de ani, fiind succedat de Tiberius. Ca
lider al gintei Iulia (familia Iuliană) și prin mariajul cu Livia Drusilla, din ginta Claudia, fosta soție a lui
Tiberius Claudius Nero și fiica a lui Marcus Livius Drusus Claudianus, s-a creat Dinastia și familia Iulio-
Claudiană.

Tiberius, ca nou împărat, a avut o domnie pașnică, securizandu-și puterea totală și deținând controlul asupra
bogățiilor Romei. Dar domnia sa a fost marcată de paranoia să. A inițiat o serie de procese și execuții pentru
trădare. La un moment dat, și-a lăsat puterea în mâinile comandantului gărzilor, Lucius Aelius Sejanus.
Tiberius s-a retras la vila sa din insula Capri în anul 26, lăsând administrația pe mâinile lui Sejanus, care s-a
caracterizat prin persecuții și comploturi. În timp ce Tiberius trăia în dezmăț și orgii, Sejanus și-a consolidat
puterea la Roma, fiind numit drept co-consul cu Tiberius în anul 31 și căsătorindu-se cu Livilla, nepoata
împăratului. Când împăratul Tiberius a aflat de un complot ce
ațintea înlăturarea sa de la putere, a ordonat arestarea și executarea
lui, alături de asociați. Tiberius a continuat epurările politice până la
moartea sa din anul 37, ucis prin sufocare de Caligula, nepotul său
și succesorul oficial, care a devenit noul împărat.

Nepotul de 24 de ani, Gaius, cunoscut drept Caligula (cizmuliță),

fiu al celebrului general Germanicus și al Agrippinei și strănepot al
lui Augustus și Livia, și-a debutat domnia prin a încheia
persecuțiile. După scurt timp s-a îmbolnăvit, suferind de instabilitate
mintală, encefalită și hyperthyroidism, ceea ce l-a făcut să devină un
împărat nebun. Și-a numit calul, Incitatus, drept senator. A ordonat
soldaților să invadeze Britania prin a se lupta cu marea și zeul
Neptun și culege scoici în nordul Galiei. A avut relații incestuoase
cu surorile sale Iulia Livilla, Drusilla și Agrippina. A ordonat
sculptarea unei statui cu chipul său în Templul lui Irod din
Ierusalim, ceea ce a dus la revolta iudeilor. În 40 d.Hr. Caligula a
început punerea în aplicare a politicilor foarte controversate, care a
introdus religia în rolul său politic. Caligula a început să apară în
public îmbrăcat în diverși zei și semizei, cum ar fi Hercule, Mercur,
Venus și Apollo. Potrivit surselor, el a început să se refere la el
însuși ca la un zeu la întâlnirile cu politicienii și era menționat ca Statuia lui Tiberius, Museo
Jupiter în documentele publice. O incintă sacră a fost pus deoparte Chiaramonti
pentru închinare lui la Milet în provincia Asia și alte două temple au
fost construite de el în Roma. Dar a avut și realizări benefice. A
ajutat pe cei care și-au pierdut proprietățile în incendii, a eliminat
anumite taxe și a oferit premii publicului la evenimente de
gimnastică. El a permis accesul unor noi membri în ordinele
ecvestru și cel senatorial. A restaurat practica unor alegeri
democratice. Potrivit lui Cassius Dio, o criză financiară a început în
39. Plățile politice ale lui Caligula pentru sprijin social,
generozitatea și extravaganța au epuizat trezoreria statului. Istoricii
antici susțin că Caligula a început să ucidă patricieni în scopul
confiscării proprietăților lor. Caligula a perceput taxe pe procese,
căsătorie și prostituție și licitarea gladiatorilor. Centurionii care și-au
dobândit proprietatea prin război au fost obligați să predea prada
către stat. Comisarii au fost acuzați de incompetență și de deturnare
de fonduri și obligați să restituie banii. Potrivit lui Suetoniu, în
primul an al domniei lui Caligula s-au risipit 27 milioane de sesterți
pe care Caligula îi moștenise de la Tiberius. Caligula a finalizat
templul lui Augustus și teatrul lui Pompei și a început un amfiteatru Statuia lui Caligula
lângă Saepta. El a extins palatul imperial. El a început să
construiască apeductele Aqua Claudia Anio și Novus. El a construit
o pistă de curse - Hipodromul datorită pasiunii sale mistuitoare pentru cursele de cai și care. În 39 d.Hr.
relațiile dintre Caligula și Senatul roman s-au deteriorat. Un număr de factori au agravat acest conflict.
Mania lui Caligula era în mare măsură îndreptată împotriva Senatului, ai cărui membri erau arestați arbitrar,
apoi supuși torturii și unei morți lente și agonizante pentru presupusă infidelitate. În anul 41, Caligula și
soția sa, Caesonia, împreună cu fiica lor, Iulia Drusilla, au fost asasinați la comanda comandantului gărzilor
Cassius Chaerea. Senatul a dezbătut atunci restaurarea Republicii.

Apeductul Aqua Claudia

Dar garda pretoriană l-a

proclamat pe Claudius, fiul
mai mic al lui Germanicus,
drept noul împărat.
Caracterizat ca fiind
handicapat fizic, dar
ingenios, Claudius a
restaurat încrederea
senatului și poporului
roman în instituția
Statuia lui Claudius de la Muzeul
imperială. A îmbunătățit Vaticanului
birocrația și procesele de
acordare a cetățeniei și
funcțiilor senatoriale. A
ordonat construirea portului
Domus Aurea - palatul lui Nero
de iarnă la Ostia, pentru o
aprovizionare mai eficientă
a Romei cu grâu din imperiu. A ordonat suspendarea atacurilor pe
Rin, stabilind limita permanentă și încetând expansiunea în direcția
respectivă a imperiului. În anul 43, a continuat campania de cucerire
a Britaniei, incorporând sudul acesteia în imperiu, precum și alte
provincii estice. A reformat justiția, a finalizat construirea
apeductelor Aqua Claudia și Anio Novus, a finanțat organizarea
festivităților publice, a construit sisteme de canalizare și drumuri și a
centralizat puterea principatului.

A fost căsătorit de patru ori, iar cea de-a treia sa nevasta, Messalina,
l-a trădat și a complotat împotriva sa cu noul ei soț, Gaius Silius. A Bustul lui Nero
fost nevoit să ordone arestarea și executarea sa. Apoi s-a căsătorit cu
nepoata sa, Agrippina cea tânără, care îl avea drept fiu pe Lucius
Domitius Nero. În anul 54 Agrippina l-a asasinat prin otrăvire pe împăratul Claudius.

Nero a devenit astfel noul împărat, sprijinit de garda pretoriană și ghidat de mama sa. În cursul domniei sale
s-a concentrat pe diplomație, comerț și pe transformarea Romei într-o capitală culturală. A ordonat
construirea teatrelor și a promovat sporturile. A dus un război de succes cu Imperiul Part, încheiat printr-o
pace negociată. A înăbușit revolta icenilor condusi de Boudica în Britania. A îmbunătățit legăturile culturale
cu Grecia. A fost caracterizat ca fiind ego-maniac și influențat de mama sa, Agrippina, care conducea de
facto imperiul prin intermediul lui. După câteva tentative a reușit să ordone asasinarea acesteia. Nero a
început să se declare zeu și să construiască un palat somptuos și opulent pentru el, petrecând în orgii scumpe
și pelerinaje în Grecia. A organizat spectacole cu gladiatori. A stabilit că odată la 5 ani să aibă loc festivaluri
de poezie, jocuri și teatru în întreg imperiul. A construit Domus Aurea și un colos dedicat lui, nefinalizat
însă. În urma incendiului din anul 64, pentru care a fost învinuit de dușmanii săi politici, Nero a inițiat
proiecte de reconstruire a Romei. Însă costurile mari au dus la faliment și astfel Nero a recurs la confiscarea
averilor și executarea patricienilor. Spre finalul domniei i-a ordonat lui Seneca să se sinucidă. A avut trei
neveste, Octavia, ucisă pentru adulter, Poppaea Sabina, moartă în timp ce era gravidă, Statilla Messalina,
precum și un iubit, Sporus, pe care l-a castrat și l-a îmbrăcat în haine feminine. A ajuns să învinuiască
creștinii pentru problemele cauzate în imperiu prin a-i persecuta și executa în public, căzând printre victime
predicatorii creștini Petru și Pavel.

O lovitură de stat a fost organizată de Senatul Roman și l-a declarat pe împărat drept inamic al statului.
Lipsit de protecție, împăratul Nero a fost nevoit să se sinucidă în anul 68.

Anul 69 s-a caracterizat că fiind "Anul celor patru împărați", o perioada haotică și instabilă politic. Roma a
fost martoră între iunie 68 și decembrie 69, ascensiunea și căderea împărățiilor Nero, Galba, Otho și
Vitellius. Seria de uzurpari și asasinări s-a încheiat cu ascensiunea lui Titus Flavius Vespasianus la tronul
imperial, devenind primul împărat al noii dinastii, cea flaviană.

Dinastia Flaviană (68-96)

Dinastia Flaviană a fost una de scurtă durată, dar a ajutat la
restabilirea stabilității imperiului. De acum încolo doar militarii cu
merite excepționale vor mai putea ajunge împărați. Împăratul
Vespasian, un general de succes, a obținut controlul asupra Romei
în anul 69, ucigându-l pe Vitellius. La 60 de ani a fost proclamat
împărat de către Senat.

A fost considerat drept un lider autocrat, continuând să slăbească

Senatul. A eliminat senatori dizidenți și a crescut numărul acestora
de la 200 la 1000, proveniți din Italia și centrele urbane ale
provinciilor vestice. A contribuit la creșterea economică prin
creșterea taxelor și crearea noilor forme de taxare, folosindu-se de
atribuțiile sale de censor. A examinat statutul fiscal al fiecărui oraș și
provincii și le-a pus la plata taxelor în funcție de resursele financiare
Bustul lui Vespasian
ale acestora. A creat un surplus pentru trezorerie și astfel a putut
realiza proiecte publice. A ordonat construirea Colosseumului, cel
mai mare amfiteatru roman, precum și a altor temple. A investit în artă și retorică romană. A extins procesul
de urbanizare în provinciile vestice, oferind Senatului un rol mai mare în promovarea unității imperiului. A
extins frontierele estice ale imperiului, cucerind Iudeea și ocupând Ierusalimul.

Sub domnia fiului său Titus, provinciile Siria și Iudeea au fost securizate, fiind înăbușită revolta iudaică.
Totuși, imperiul a asistat la un dezastru când în anul 79 a erupt Vezuviul și a distrus orașul Pompeii. A
investit sume masive în reconstrucție, ceea ce l-a făcut popular pentru generozitatea sa. A inaugurat
amfiteatrul început de tatăl său în anul 80 prin organizarea festivităților și luptelor dintre 100 de gladiatori ce
au durat 100 de zile. A murit la 41 de ani, probabil otrăvit de fratele său, Domițian, ce i-a devenit succesor,
fără să aibă vreun merit.
Proclamat împărat la 13 septembrie 81, fiul lui Vespasian și al
Domitillei și fratele lui Titus, inaugurează o politică sensibil
deosebită de cea a primilor Flavii. Sprijinindu-se pe armată, pe
garda pretoriană, urmează o linie autocratică. Personalitate
orgolioasă, violentă, revendicând titlul de Dominus et Deus se
proclamă în 85 censor perpetuus (cenzor pe viață) și intră în conflict
cu aristocrația senatorială. Victorios în campania întreprinsă în 83 la
Rin împotriva tribului germanic al chatilor, Domițian adoptă titlul de
Colosseumul roman, inaugurat în
Germanicus. O invazie a dacilor și a aliaților lor în Moesia, soldată
anul 80
cu moartea guvernatorului, îl obligă în 86 să intervină personal pe
frontul de la Dunăre. Moesia este împărțită acum în două provincii:
Moesia Inferior (în a cărui componență intră și Dobrogea) și Moesia
Superior. Campania inițiată în 87 la nordul Dunării împotriva lui
Decebal se încheie cu o înfrângere; în 88 ofensiva romană
marchează o victorie la Tapae și duce la încheierea unei păci de
compromis între Roma și Dacia (89). Dar a devenit ulterior
paranoic. În anul 89 a confruntat rebeliunea lui Lucius Antonius
Saturninus, guvernator al Germaniei Superior. Domițian a inițiat o
serie de arestări, execuții și confiscări de proprietăți. Până și Ruinele orasului Pompeii distrus de
consilierii și membrii familiei sale începeau să trăiască în frică. Asta erupția vulcanului Vezuviu

a dus la uciderea sa în anul 96, orchestrată de inamicii săi din Senat,

membri din garda pretoriană, printr-un complot organizat de însăși
împărăteasa Domitia Longina.

A fost succedat de generalul Marcus Cocceius Nerva Caesar

Augustus, care a inițiat o nouă dinastie, cea antoniniană.

Dinastia Antoninilor (96-192)

Secolul al II-lea a rămas în istoria Imperiului Roman drept
„perioada celor cinci împărați buni”, care s-a caracterizat ca fiind o
succesiune pașnică și prosperă.

Nerva, odată ce a fost înscăunat, a eliberat deținuții condamnați și

acuzați pe nedrept de trădare de împăratul Domițian. A avut o
colaborare excelentă cu Senatul Roman și a returnat proprietățile Domițian - bust
confiscate. Însă suportul pentru Domițian a rămas puternic în rândul
armatei și în anul 97, garda pretoriană a asaltat palatul imperial de
pe Colina Palatină și l-a luat pe împăratul Nerva drept ostatic. A fost forțat să le îndeplinească cererile,
acceptând să-i condamne pe cei acuzați de asasinarea împăratului Domițian și să țină un discurs de
mulțumire pretorienilor. Nerva l-a adoptat pe Traian, comandantul legiunilor de la frontieră germanică.

După moartea lui Nerva în anul 98, Traian a devenit noul împărat și l-a executat pe prefectul Casperius
Aelianus, responsabil pentru rebeliunea împotriva predecesorului său Nerva. A lansat o campanie militară
planificată în Dacia, o regiune de la nord de Dunăre populată de geți și daci care provocau expediții de
jafuri la sud de Dunăre în provincia romană Moesia. În 101 a traversat personal Dunărea și a învins
armatele dacice conduse de regele Decebal la Tapae. Împăratul a decis că nu poate să-și ducă cucerirea până

Columna lui Traian -
finalizată în 113
Forul lui Traian, finalizat
în 113
la capăt pentru că armatele trebuiau
reorganizate și a propus condiții de
pace cu dacii. Împăratul a fost primit cu
onoruri militare ca erou și a primit
numele de Dacicus. Decebal a încălcat
termenii de pace și a incitat la revolte
anti-romane. În 105 Traian,
comandând legiunile și trupele de
mercenari germanici, a invadat din nou
Dacia și a capturat capitala dacilor,
Sarmizegetusa Regia. Regele Decebal,
pentru că nu voia să fie capturat, s-a
sinucis. Legiunile romane au cucerit
sud-estul Daciei. Traian, pentru a
celebra victoria, a organizat festivități
în tot imperiul timp de 123 de zile. Și-a
construit columna dedicată glorificării
victoriei, cu fresce ce conțin secvențe
din ambele războaie daco-romane, Statuia lui Traian
proiectat de arhitectul Apolodor din
Damasc care a proiectat construirea
forumului dedicat lui Traian si podului
de pe Dunăre pe care l-a traversat în
cursul expediției în Dacia.

În 112 Traian, provocat de decizia

regelui Parției, Osroes I, de a-și numi
nepotul, Axidares, ca rege al Armeniei,
Zidul lui Hadrian din Bustul lui Hadrian
a pornit într-o expediție în Orient
Marea Britanie,
construcție începută în
pentru a reîntări hegemonia romană
122 asupra Armeniei. L-a înlăturat pe rege
și a anexat Armenia la imperiu. Apoi a
pornit o expediție în Mesopotamia și
sudul Parției, anexând orașele Babilon, Seleucia și în final, capitala
Ctesifon în 116. Între timp, a reprimat o revoltă iudaică. A continuat
expediția spre golful Persic, unde a declarat Mesopotamia (Irakul de
azi) o nouă provincie imperială, dar s-a lamentat că era prea bătrân
ca să-i mai calce pe urmele lui Alexandru cel Mare. În 116 a
Panteonul din Roma, finalizat în 125
capturat orașul Susa și l-a înlăturat pe regele Osroes I și l-a numit pe
Parthamspates drept rege marionetă al Parției. Imperiul Roman a
atins astfel maximul teritorial. Dar Traian a murit în 117 pe drumul de întoarcere spre Roma.

A fost succedat de Hadrian, fiul său adoptiv. Acesta s-a dovedit un excelent administrator și a extins
apărarea imperiului. A cedat provincia Mesopotamia și teritorii din Armenia, Asiria și Dacia, fiind imposibile
de apărat. A dus un război cu Vologeses al III-lea, noul rege al Parției din 121, dar l-a încheiat cu negocieri
de pace. A reprimat o altă răscoală iudaică, condusă de Bar Kokhba în anii 132-135. A fost primul împărat
care a vizitat toate provinciile, a donat bani pentru proiecte locale de construcții. În Britania a ordonat
 construirea zidului, faimosul zid al lui
Hadrian, pentru a apăra provincia
Britania de populațiile tribale din
nordul neocupat al Scoției de azi. A
întărit fortificațiile pe frontiera
germanică și cea nord-africană. A
construit Panteonul și Templul lui
Venus din Roma și a reconstruit Castelul Sant'Angelo, inițial conceput
ca mausoleu al împăratului Hadrian
Serapeumul din Alexandria. Domnia
din 139
lui pe plan intern s-a dovedit prosperă
și pașnică.

După el a urmat Antoninus Pius, care a

Statuia lui Antoninus încercat să ducă o politică pașnică. A
Pius - Museo zdrobit revoltele din Mauretania,
Chiaramonti (Vatican)
Iudeea și Britania. A continuat să
întărească zidul din Britania, dar a
abandonat proiectul.

Sub împăratul Marc Aureliu, triburile germanice au lansat incursiuni

asupra frontierelor europene ale imperiului, în special în Galia. A
dus expediții militare împotriva acestora și și-a comemorat victoria
prin construirea columnei dedicate lui. În Orient a condus o
expediție împotriva Parției. Acesta și-a trimis co-împăratul, Lucius
Verus, să comande legiunile în est pentru a le câstiga loialitatea. În
166 a trimis ambasadori romani, probabil negustori și nu diplomați,
în China, regatul Han de Est, ce i-au adus ofrande și cadouri
împăratului Huan. Chinezii au achiziționat piese de sticlă romană
după cum ne indică mormintele chinezești, în vreme ce romanii
achiziționau mătase adusă pe Drumul Mătăsii, o rețea de rute din
Asia Centrală. În 175 Marc Aureliu a condus campanii în nordul
Statuia lui Marc Aureliu - Muzeele
Germaniei în cadrul Războaielor Marcomanice și a înăbușit
Capitoline
rebeliunea generalului Avidius Cassius care s-a proclamat împărat în
Egipt și Siria. Acesta a fost asasinat și Marc Aureliu a recăpătat
controlul asupra estului imperiului. În ultimii săi ani de viață a studiat filosofia și a scris lucrări celebre
precum "Meditații", fiind cunoscut ca un împărat stoic. Marc Aureliu a murit în 180 și, pentru prima oară în
100 de ani, a avut loc o succesiune imperială paternală.

Commodus, fiul sau, care până în 177 era co-împărat, a moștenit tronul imperial. Commodus s-a dovedit a fi
un împărat foarte diferit de tatăl său. Cu el a început declinul oficial al Imperiului Roman. După un complot
de asasinare eșuat organizat de sora sa Lucilla și un grup de senatori, Commodus a devenit paranoic și s-a
afundat în nebunie. Pacea Romană s-a încheiat odată cu el. S-a dovedit a fi un împărat megalomaniac,
atașând un cap cu chipul său pe colosul lui Nero și s-a portretizat drept încarnarea lui Hercule, participând la
luptele cu gladiatori și lei. În 186 a ordonat executarea ministrului principal. Puterea politică a fost
transferată amantei și celor doi consilieri ai împăratului. Commodus a redenumit Roma drept Colonia
Commodiana. În anul 192 consilierii săi, prefectul pretoriului,
amanta sa și șambelanul l-au trădat și l-au trimis pe un campion de
lupte să-l asasineze, cu o zi înainte ca împăratul să preia consulatul,
îmbrăcat în gladiator.

Senatul l-a declarat împărat pe prefectul orașului, Publius Helvius

Pertinax, însă imperiul a alunecat spre război civil. Pertinax a avut o
domnie scurtă de 86 de zile, încercând să se inspire după domnia lui
Marc Aureliu și intenționând să implementeze reforme sociale
pentru copii săraci și reforme monetare. Dar a fost copleșit și ucis de
300 de soldați din garda pretoriană care se plângeau că au primit
doar o parte din plata promisă.

Noul împărat proclamat de garda pretoriană a devenit senatorul

Didius Iulianus. Acesta a devalorizat moneda romană prin a scădea
conținutul de argint în denar de la 87% la 81,5%. Populația s-a
revoltat și l-a întâmpinat cu huiduieli, proteste și acuzații pentru
Bustul lui Commodus - Muzeele
"hoție", aruncând cu pietre asupra sa. Generalii Pescennius Niger
Capitoline
din Siria, Septimius Severus din Panonia și Clodius Albinus din
Britania, cu legiunile la comanda lor, au refuzat să-l recunoască pe
Iulianus drept noul împărat. La trei luni după preluarea tronului, Iulianus a fost asasinat de un soldat.

Ulterior Garda Pretoriană a fost desființată de Severus, fiind acuzată de lipsă de disciplină, lene, desfrâu, și
înlocuită cu oameni din trupele sale.

Lucius Septimius Severus, născut într-o familie feniciană ecvestră în provincia romană Africa Proconsularis,
a fost proclamat împărat în 193 de către legiunile sale în Noricum și a putut stabiliza situația politică după
moartea lui Commodus după ce și-a învins rivalul, Clodius Albinus, în bătălia de la Lugdunum. Și-a
securizat poziția sa de împărat și a fondat dinastia Severilor.

Dinastia Severilor (193-235)

Lucius Septimius Severus, proclamat împărat în 193 de către legionarii săi din Noricum în timpul
tulburărilor politice care au urmat moartea lui Commodus, a asigurat o conducere unitară a imperiului din
197, după ce l-a învins pe ultimul său rival, Clodius Albinus, în bătălia de la Lugdunum.

Severus s-a luptat cu succes împotriva parților și împotriva incursiunilor barbare în Marea Britanie,
reconstruind zidul lui Hadrian. La Roma, relațiile sale cu Senatul erau proaste, dar el era popular printre
oamenii obișnuiți și printre soldații săi, veniturile cărora au crescut. Începând cu 197, puterea prefectului
pretoriului Gaius Fulvius Plautianus a avut o influență negativă; acesta din urmă a fost executat în 205.
Unul dintre succesorii lui Plautianus a fost juristul Aemilius Papinianus. Severus a continuat persecuția
oficială a creștinilor și a evreilor, deoarece erau singurele două grupuri care își opuneau credințele cultului
sincretistic oficial. Severus a murit în timpul campaniei în Marea Britanie. El a fost urmat de fiii săi
Caracalla și Geta, care au domnit sub influența mamei lor, Iulia Domna.

Fiul cel mare al lui Severus, Caracalla, s-a născut cu numele Lucius Septimius Bassianus în Lugdunum,
Galia. "Caracalla" era o porecla care se referea la tunica cu glugă galică pe care o purta în mod obișnuit
chiar și atunci când dormea. La moartea tatălui său, Caracalla a fost proclamat co-împărat cu fratele său
Geta. Conflictul dintre cei doi a culminat cu asasinarea acestuia din
urmă.

Caracalla s-a remarcat printr-o cruzime fără precedent, autorizând

numeroase asasinate ale unor dușmani și rivali. A dus o campanie
de succes impotriva alamanilor. Băile lui Caracalla din Roma sunt
cel mai durabil monument al domniei sale. Domnia lui a fost de
asemenea remarcabilă pentru Constituția Antoniniană (latină:
Constitutio Antoniniana), cunoscută și ca Edictul lui Caracalla, care
a acordat cetățenia romană aproape tuturor oamenilor liberi din
întregul Imperiu Roman.

A fost asasinat de către Garda Pretoriană când se ducea la războiul

împotriva parților.

Fiul cel mic al lui Severus, Geta, a devenit co-împărat cu fratele său
mai mare, Caracalla, la moartea tatălui lor. Spre deosebire de Septimius Severus
domnia comună mult mai reușită a lui Marcus Aurelius și a fratelui
său Lucius Verus în secolul trecut, relațiile dintre cei doi frați erau
ostile din copilărie. Geta a fost asasinat în apartamentele mamei sale
din ordinul lui Caracalla, care ulterior a domnit singur.

Opelius Macrinus, deși provenea dintr-un mediu umil și nu era

înrudit cu dinastia Severiană, a avansat în cadrul casei imperiale
până când, sub împăratul Caracalla, a devenit Prefect al Gărzii
Pretoriene. Din cauza cruzimii și a trădării împăratului, Macrinus s-a
implicat într-o conspirație pentru a-l ucide și a ordonat Gărzii
Pretoriene să facă acest lucru. La 8 aprilie 217 Caracalla a fost
asasinat când călătorea la Carrhae. Trei zile mai târziu Macrinus a
fost declarat Augustus.

Cea mai importantă decizie a lui a fost să facă pace cu parții, dar
mulți considerau că situația romanilor se înrăutățește. A refuzat sa
acorde salariile și privilegiile promise trupelor estice de către Caracalla
Caracalla. El și-a ținut forțele în Siria, unde acestea au fost
ademenite de tânărul Elagabal. După luni de mici revolte în armata
din Siria, Macrinus și-a luat trupele loiale pentru a întâlni armata lui
Elagabal în apropiere de Antiohia. În ciuda vitejiei Gărzii
Pretoriene, soldații săi au fost învinși. Macrinus a reușit să fugă la
Calcedon, dar a pierdut puterea: a fost trădat și executat după o
scurtă domnie de doar 14 luni. Opelius Diadumenianus, fiul lui
Macrinus, a primit titlul de cezar în 217, când tatăl său a devenit
împărat. După înfrângerea tatălui său a încercat să fugă la est, în Băile lui Caracalla
Parția, dar a fost capturat și ucis.

Varius Avitus Bassianus, cunoscut mai târziu ca Aurelius Antonius, a fost numit la o vârstă fragedă ca preot
al soarelui, Elagabal. El a fost proclamat împărat de trupele din Emesa, orașul său natal, care au fost
instigate să facă acest lucru de către bunica lui Elagabal, Iulia Maesa. Ea a răspândit un zvon că Elagabal
era fiul secret al lui Caracalla. Această revoltă s-a răspândit în
întreaga armată siriană și, în cele din urmă, a câștigat lupta scurtă
împotriva lui Macrinus. Elagabalus a fost apoi acceptat de Senat și a
început călătoria lentă spre Roma.

Domnia sa la Roma a fost mult timp cunoscută pentru scandale,

deși sursele istorice sunt puține. Se spune că a adus oaspeți la un
banchet prin inundarea camerei cu petale de trandafir; s-a căsătorit
cu iubitul său bărbat - care a fost apoi numit "soțul împărătesei"; s-a
căsătorit și cu o vestală virgină. Unii spun că a fost transgender, iar Statuia lui Elagabal, cu chipul lui
un text vechi precizează că el a oferit medicului jumătate din Alexandru Sever
imperiu, dacă i-ar fi putut da organe de sex feminin.

Conducerea imperiului în acest timp a fost lăsată în seama bunicii si mamei sale (Iulia Soamias). Văzând că
comportamentul scandalos al nepotului său ar putea însemna pierderea puterii, Iulia Maesa l-a convins pe
Elagabal să-l accepte pe vărul său Alexandru Sever ca cezar (și astfel co-împărat nominal). Cu toate acestea,
Alexandru a fost popular în armată, care își privea noul împărat cu nemulțumire: când Elagabal, gelos de
această popularitate, l-a deposedat pe vărul său de titlul de cezar, Garda Pretoriană înfuriată a jurat să-l
apere. La 6 martie 222 Elagabal și mama lui au fost uciși într-o revoltă a pretorienilor și aruncați în râul
Tibru, care l-au proclamat împărat pe Alexandru Sever.

Începând cu vârsta de paisprezece ani sub influența mamei sale capabile, Iulia Avita Mamaea, Alexandru a
restaurat, într-o oarecare măsură, moderarea care a caracterizat domnia lui Septimius Severus. Puterea în
creștere a Imperiului Sasanid (226-651) a reprezentat probabil cea mai mare provocare externă cu care s-a
confruntat Roma în secolul al III-lea. Acuzația că ar fi fost prea împăciuitorist în cazul unei invazii germane
în Galia a dus la răsturnarea sa de către trupele pe care le conducea.

Criza Gordiană (235-285)

În anii care au urmat morții împăratului Alexandru Sever, generalii armatei romane s-au luptat pentru
controlul Imperiului și și-au neglijat îndatoririle în prevenirea invaziilor. Provincialii au devenit victime ale
raidurilor frecvente ale unor triburi străine, cum ar fi carpii, goții, vandalii și alamanii, de-a lungul fluviilor
Rin și Dunărea în vestul Imperiului, precum și atacurile sasanizilor din estul Imperiului. În plus, în 251, a
izbucnit Ciuma lui Ciprian (posibil variola), cauzând mortalitate pe scară largă, care a afectat grav
capacitatea imperiului de a se apăra.

Din 258 Imperiul Roman s-a despărțit în trei state concurente. Provinciile romane din Galia, Britania și
Hispania s-au desprins pentru a forma Imperiul Galic și, doi ani mai târziu, în 260, provinciile estice ale
Siriei, Palestinei și Egiptului au devenit independente ca Imperiul Palmirei, lăsând teritoriile din mijloc
Imperiului Roman.

O invazie a unui număr mare de goți a fost înfrântă în bătălia de la Naissus din 269. Această victorie a fost
semnificativă ca punct de cotitură al crizei, când o serie de împărați puternici și energici au ajuns la putere.
Victoriile împăratului Claudiu al II-lea Gothicus în următorii doi ani i-a alungat pe alamani și au recuperat
Hispania de la Imperiul Galic. Când Claudiu a murit în 270 de ciumă, Aurelian, care comandase cavaleria la
Naissus, i-a urmat ca împărat și a continuat restaurarea Imperiului.
Aurelian a domnit (270-275) prin cea mai gravă criză, învingând
vandalii, vizigoții, palmierienii, perșii și apoi restul Imperiului Galic.
Până la sfârșitul anului 274, Imperiul Roman a fost reunit într-o
singură entitate, iar trupele de frontieră au fost restaurate. Mai mult
de un secol a trecut înainte ca Roma să-și piardă din nou
superioritatea militară asupra dușmanilor externi. Cu toate acestea,
zeci de orașe în trecut înfloritoare, mai ales în Imperiul de Vest, au
fost distruse, populațiile lor dispersate și, odată cu defalcarea
sistemului economic, nu au putut fi reconstruite. Orașele mari, chiar
și Roma, care nu avuseseră nevoie de fortificații timp de multe
secole, acum s-au înconjurat cu ziduri groase.

În cele din urmă, deși Aurelian a jucat un rol semnificativ în

întărirea frontierelor imperiului în fața amenințărilor externe, au
rămas probleme mai fundamentale. Dreptul la succesiune nu a fost
niciodată clar definit în Imperiul Roman, ducând la războaie civile
continue, fracțiunile concurente în armată, Senat și alte părți și-au
prezentat candidatul preferat pentru funcția de împărat. O altă
problemă au fost dimensiunile enorme ale Imperiului, care îl făceau Aurelian
dificil de stăpânit pentru un singur conducător autocratic care să
gestioneze în mod eficient multiple amenințări în același timp.
Aceste probleme continue vor fi abordate radical de către
Dioclețian, permițând Imperiului să continue să supraviețuiască în
Occident timp de peste un secol și în est timp de peste un mileniu.

Tetrarhia și Dinastia Constantiniană (285-364)

Trecerea de la un imperiu unit la imperiile occidental și oriental
separate mai târziu a fost o transformare treptată. În iulie 285
Dioclețian l-a învins pe împăratul rival Carinus și a devenit pentru Porta Asinaria în zidurile Romei
construite de Aurelian
scurt timp singurul împărat al Imperiului Roman. Domnia lui
Dioclețian a stabilizat imperiul și a marcat sfârșitul crizei secolului al
treilea. Dioclețian a numit un co-împărat în 286 și a delegat mai târziu doi împărați juniori.

Dioclețian a asigurat granițele imperiului și a nimicit toate amenințările la adresa puterii sale. El i-a învins pe
sarmați și pe carpi în cursul mai multor campanii între 285 și 299, pe alamani în 288 și pe uzurpatorii din
Egipt între 297 și 298. Co-împăratul Galerius, ajutat de Dioclețian, a purtat o campanie împotriva Imperiului
Sasanid, dușmanul tradițional al imperiului. În 299 el a ocupat capitala Persiei, Ctesifon. Dioclețian a
condus negocierile ulterioare și a obținut o pace durabilă și favorabilă. Dioclețian a separat și lărgit serviciile
civil și militar ale imperiului și a reorganizat diviziunile provinciale ale imperiului, creând guvernul cel mai
mare și mai birocratic din istoria imperiului. El a înființat noi centre administrative la Nicomedia,
Mediolanum, Antiohia și Trier, mai aproape de frontierele imperiului decât capitala tradițională, Roma.
Bazându-se pe tendințele către absolutism din secolul al treilea, el a devenit un conducator autocrat,
ridicându-se deasupra masei imperiului, cu forme impunătoare de ceremonii și arhitectură. Creșterea
birocratică și militară, campaniile constante și proiectele de construcții au sporit cheltuielile statului și au
necesitat o reformă fiscală cuprinzătoare. Din cel târziu 297, impozitarea imperială a fost standardizată,
devenind mai echitabilă și percepută cu rate în general mai mari.
Dioclețian a văzut că vastul Imperiu Roman nu putea fi condus de
un singur împărat în fața presiunilor interne și a amenințărilor
militare pe două fronturi. A împărțit, prin urmare, Imperiul în
jumătate de-a lungul unei axe nord-vest, la estul Italiei, și a numit
doi împărați egali care să domnească cu titlul de Augustus.
Dioclețian însuși a fost Augustus al jumătății de est și l-a făcut pe
prietenul său de lungă durată Maximian drept Augustus al vestului.
În acest fel a creat efectiv ceea ce va deveni Imperiul Roman de
Vest și Imperiul Roman de Est.

La 1 martie 293 autoritatea a fost împărțită în continuare. Fiecare

Augustus a luat un împărat junior, numit Cezar care să-l ajute în
chestiuni administrative și să ofere o linie de succesiune. Galerius a
devenit Cezar al lui Dioclețian și Constantius Clorus Cezar al lui
Maximian. Aceasta a constituit ceea ce se numește Tetrarhia (în
greacă: "conducerea celor patru"), deoarece fiecare împărat va
domni peste un sfert al imperiului. După ce Roma a fost afectată de Dioclețian
disputele sângeroase cu privire la autoritatea supremă, aceasta a
formalizat în cele din urmă o succesiune pașnică a împăratului:
fiecare Cezar putea să-l înlocuiască pe Augustus și să aleagă un nou
Cezar. La 1 mai 305 Dioclețian și Maximian au abdicat în favoarea
Cezarilor lor. Galerius a numit doi noi Cezari: nepotul său
Maximinus pentru el însuși și Flavius ​Valerius Severus pentru
Constantius. Aranjamentul a funcționat bine sub Dioclețian și
Maximian și puțin timp după aceea. Tensiunile interne din cadrul
guvernului roman au fost mai puțin acute decât înainte. În Declinul
și căderea Imperiului Roman, Edward Gibbon notează că acest Palatul lui Diocleŧian
aranjament a funcționat bine din cauza afinității dintre cei patru
conducători. Gibbon spune că acest aranjament a fost comparat cu
un "cor de muzică". Odată cu retragerea lui Dioclețian și Maximian,
această armonie a dispărut.

După o perioadă inițială de toleranță, Dioclețian, care era un păgân

fervent și era îngrijorat de numărul tot mai mare de creștini din
Imperiu, i-a persecutat cu exces de zel; aceasta a fost una dintre cele
mai mari persecuții pe care creștinii au îndurat-o în istorie. Nu toate
planurile lui Diocletian au avut succes: Edictul cu privire la prețurile
maxime (301), încercarea sa de a reduce inflația prin intermediul
controalelor prețurilor, a fost contraproductivă și a fost rapid
ignorată. Deși eficace în timp ce a condus, sistemul tetrarhic al lui
Dioclețian s-a prăbușit după abdicarea sa sub pretențiile dinastice
concurente ale lui Maxentius și Constantin, fiii lui Maximian și,
respectiv, Constantius. Persecuția dioclețiană (303-11), ultima, cea
mai mare și cea mai sângeroasă persecuție oficială a creștinismului,
nu a distrus comunitatea creștină a imperiului; după 324,
creștinismul a devenit religia favorizată în imperiu sub primul său Tetrarhia
împărat creștin, Constantin.
În ciuda eșecurilor sale, reformele lui Dioclețian au schimbat
fundamental structura guvernului imperial roman și au ajutat la
stabilizarea imperiului din punct de vedere economic și militar,
permițând-i să rămână în esență intact pentru încă o sută de ani, în
ciuda apropierii de pragul prăbușirii. Slăbit de boală, Dioclețian a
abdicat la 1 mai 305 și a devenit primul împărat roman care a
renunțat de bună voie la poziția sa. El a trăit retras în palatul său de
pe coasta dalmată, ingrijindu-și grădinile de legume. Palatul său a
devenit în cele din urmă nucleul orașului Split de astăzi. Constantin cel Mare

Tetrarhia se va prăbuși cu moartea lui Constantius Clorus pe 25

iulie 306. Trupele lui Constantius din Eboracum l-au proclamat
imediat pe fiul sau, Constantin cel Mare, Augustus. În august 306
Galerius l-a promovat pe Severus în poziția de Augustus. O revoltă
la Roma a susținut un alt reclamant cu același titlu: Maxentius, fiul
lui Maximian, care a fost proclamat Augustus pe 28 octombrie 306.
Alegerea lui a fost susținută de Garda Pretoriană. Acest lucru a lăsat
Imperiul cu cinci conducători: patru Augusti (Galerius, Constantin,
Severus și Maxentius) și un Cezar (Maximinus).

Anul 307 a văzut ascensiunea lui Maximian la rangul lui Augustus

alături de fiul său Maxentius, creând un total de șase conducători/
șase augusti ai Imperiului. Galerius și Severus au purtat o campanie Iulian Apostatul
împotriva lor în Italia. Severus a fost ucis la ordinul lui Maxentius
pe 16 septembrie 307. Cei doi Augusti din Italia au reușit, de
asemenea, să se alăture lui Constantin prin faptul că Constantin s-a căsătorit cu Fausta, fiica lui Maximian și
sora lui Maxentius. La sfârșitul anului 307, Imperiul avea patru Augusti (Maximian, Galerius, Constantin și
Maxentius) și un singur Cezar.

În 311 Galerius a pus capăt oficial persecuției creștinilor, iar Constantin a legalizat definitiv creștinismul în
313, după cum se arată în așa-numitul Edict de la Milano. Constantin l-a învins pe ultimul său rival,
Licinius, în 324, unificând imperiul sub controlul său. El va conduce până la moartea sa pe 22 mai 337.

Imperiul a fost împărțit din nou intre cei trei fii ai săi supraviețuitori. Imperiul Roman de Vest a fost împărțit
între fiul cel mare, Constantin al II-lea, și fiul cel mic, Constant. Imperiul Roman de Est împreună cu noua
capitală, Constantinopol, erau cedate fiului mijlociu Constanțiu al II-lea.

Constantin al II-lea a fost ucis într-un conflict cu fratele său mezin în anul 340. Constant a fost ucis în
conflict cu armata care l-a proclamat Augustus pe Magnențiu în 18 ianuarie 350. Nepotianus, un uzurpator,
a fost ucis lângă mama lui Eutropia. Fiica lui Constantin cel Mare, Constantina, l-a convins pe Vetranio să
se proclame Cezar în opoziție cu Magnențiu. Vetranio a servit un mandat scurt de la 1 martie până la 25
decembrie 350. El a fost apoi forțat să abdice de către legitimul Augustus Constanțiu. Uzurpatorul
Magnențiu va continua să conducă Imperiul Roman de Vest până în 353, în timp ce se află în conflict cu
Constanțiu. Înfrângerea și sinuciderea lui în cele din urmă l-a lăsat pe Constanțiu singurul împărat.

Constanțiu l-a numit în 355 pe Iulian ca Cezar al Imperiului Roman de Vest. În următorii cinci ani Iulian a
avut o serie de victorii împotriva invaziilor germanice. Acest lucru i-a permis să asigure frontiera pe Rin.
Trupele sale galice victorioase au încetat astfel acțiunile militare. Constanțiu a trimis ordine ca aceste trupe
să fie transferate în est ca întăriri pentru propria sa campanie de succes împotriva lui Șapur al II-lea al
Persiei. Acest ordin a făcut ca trupele galice să se revolte. Acestea l-au proclamat pe comandantul lor Iulian
Augustus. Ambii Augusti și-au pregătit trupele pentru un alt război civil, dar moartea lui Constanțiu la 3
noiembrie 361 n-a lăsat ca acest război să se întâmple. Iulian a fost împărat unic timp de doi ani. El a fost
crescut de sclavul gotic Mardonius, un mare admirator al filozofiei si literaturii antice grecești. Iulian a primit
botezul creștin, dar a renunțat ulterior la religia creștină. Înscăunarea sa va duce la încetarea restricțiilor și a
violenței împotriva păgânismului introdus de tatăl său și unchiul său, Constantin I, de verii săi Constantin al
II-lea, Constant și Constanțiu al II-lea. Dimpotrivă el a introdus restricții similare asupra creștinismului,
având loc și unele acțiuni violente neoficiale împotriva creștinilor. Edictul lui de toleranță din 362 a ordonat
redeschiderea templelor păgâne și restituirea proprietăților înstrăinate ale templelor, devenind și mai
problematic pentru Biserica creștină. Întoarcerea episcopilor ortodocși si arieni a dus la reluarea conflictelor
religioase, slăbind astfel în continuare Biserica în ansamblu.

Iulian însuși nu era un păgân tradițional. Convingerile sale personale au fost influențate în mare măsură de
neoplatonism; el se credea încarnarea lui Alexandru cel Mare. A scris lucrări de filozofie. Iulian a reluat în
cel din urmă războiul împotriva lui Șapur al II-lea al Persiei. Dar a fost rănit mortal în luptă și a murit pe 26
iunie 363.

Iulian a murit fără copii și fără un succesor desemnat. Ofițerii armatei l-au ales pe Iovian care a semnat un
tratat de pace nefavorabil cu Persia, cedând teritorii câștigate de la persani. El a restabilit privilegiile
creștinismului.

Dinastia Valentiniană (364-395)

Rolul alegerii unui nou Augustus a devenit din nou
responsabilitatea ofițerilor armatei. La 28 februarie 364 ofițerul
panonian Valentinian I a fost ales August la Niceea. Armata
rămăsese fără lider de două ori în mai puțin de un an și ofițerii îi cer
lui Valentinian să aleagă un co-conducător. La 28 martie Valentinian
și-a ales fratele mai mic, Valens, drept co-împărat. Cei doi noi
Augusti au împărțit imperiul dupa modelul stabilit de Dioclețian:
Valentinian va administra Imperiul Roman de Vest, în timp ce
Valens a preluat controlul asupra Imperiului Roman de Est.

Alegerea lui Valens a fost în curând contestată. Procopius, un văr

maternal cilician al lui Iulian, a condus operațiunile generalilor săi
împotriva alamanilor. Procopius a reușit să mituiască două legiuni
atribuite Constantinopolului și să preia controlul asupra capitalei de
răsărit a imperiului. El a fost proclamat Augustus pe 28 septembrie
și, în curând, și-a extins controlul. Războiul dintre cei doi împărați
rivali a continuat până când Procopius a fost înfrânt. Valens l-a Valens
executat în 366.

Pe 4 august 367 Grațian, la vârsta de opt ani, a fost proclamat al treilea August de Valentinian și unchiul sau
Valens.
În aprilie 375 Valentinian și-a condus armata într-o campanie
împotriva quazilor, un trib germanic care a invadat provincia sa
natală Panonia. În timpul unei audiențe cu solia quazilor,
Valentinian a suferit un atac celebral în timp ce striga furios,
rezultând în moartea sa pe 17 noiembrie 375.

Succesiunea nu a avut loc așa cum a fost planificată. Grațian avea

16 ani și era dispus să-și asume calitatea de împărat, dar trupele din
Panonia l-au proclamat împărat pe fratele său minor, cu numele de
Valentinian al II-lea.
Teodosiu
Grațian a acceptat alegerea lor și a administrat partea galică a
Imperiului Roman de Vest. Italia, Iliria și Africa au fost oficial
administrate de fratele său și de mama sa vitregă Iustina. Cu toate acestea, diviziunea era pur și simplu
nominală, deoarece autoritatea efectivă încă o avea Grațian.

Între timp Imperiul Roman de Est se confruntă cu propriile sale probleme cu triburile germane. Vizigoții, un
trib al germanilor de est, au fugit din teritoriile lor de odinioară în urma invaziei hunilor. Liderii lor Alavivus
si Fritigern i-au condus în căutarea unui refugiu în Imperiul Roman de Est. Valens le-a permis în 376 să se
stabilească ca foederati pe malul sudic al Dunării. Cu toate acestea, noii veniți s-au confruntat cu o serie de
greutăți și cu probleme cu birocrații provinciali posibil corupți. Nemulțumirea i-a făcut să se revolte
împotriva gazdelor lor romane.

Conflictele au continuat în următorii doi ani. Valens a purtat o campanie împotriva lor în 378. Grațian i-a
asigurat unchiului său întăriri din armata occidentală romană. Cu toate acestea, această campanie s-a dovedit
a fi dezastruoasă pentru romani. Cele două armate s-au ciocnit la Adrianopol. Forțele lui Valens erau
depășite numeric de forțele goților. Unii dintre ofițerii săi l-a sfătuit să rămână vigilent și să aștepte sosirea
lui Gratian, alții au cerut un atac imediat și, în cele din urmă, Valens, dornic să aibă toată gloria pentru sine,
s-a decis pentru luptă. Pe 9 august 378 bătălia de la Adrianopol a dus la înfrângerea zdrobitoare a romanilor
și la moartea împăratului Valens. Istoricul contemporan Ammianus Marcellinus a estimat că două treimi din
armata romană s-au pierdut în luptă.

Lupta a avut consecințe importante. Soldați veterani și administratori valoroși se numărau printre victime. În
acel moment erau puține înlocuiri disponibile, lăsând Imperiul cu problema găsirii unei conduceri adecvate.
Armata romană a început, de asemenea, să se confrunte cu probleme de recrutare. În secolul următor o mare
parte a armatei romane era compusă din mercenari germani.

Pentru moment, însă, există o alta preocupare. Moartea lui Valens i-a lăsat pe Grațian și Valentinian al II-lea
drept unicii Augusti. Grațian era acum responsabil pentru întregul imperiu. A căutat un nou Augustus pentru
Imperiul Roman de Est. Alegerea lui a fost Teodosiu I.

Grațian a guvernat imperiul roman de apus cu indolență. Se consideră că el a devenit o marionetă, în timp
ce generalul franc Merbaudes și episcopul Ambroziu de Milano au acționat împreună din spatele tronului.
Grațian a pierdut favoarea facțiunilor Senatului Roman prin interzicerea păgânismului tradițional la Roma și
renunțarea la titlul lui de Pontifex Maximus. Seniorul Augustus a devenit, de asemenea, nepopular printre
trupele romane din cauza asociației sale strânse cu așa-numiții barbari. El a recrutat alani în serviciul său
personal și a adoptat înfățișarea unui războinic scitic pentru apariții publice.
Între timp lui Grațian, Valentinian al II-lea și Teodosiu li s-a alăturat un al patrulea August. Teodosiu l-a
proclamat în ianuarie 383 Augustus pe fiul său cel mai mare, Arcadius, într-o încercare evidentă de a asigura
succesiunea. Băiatul avea șase ani și nu avea nici o autoritate reală. Totuși el a fost recunoscut drept co-
conducător al tuturor celor trei Augusti.

Nepopularitatea sporită a lui Grațian a provocat probleme. Magnus Maximus, un general din Hispania,
servind în Britania, a fost proclamat Augustus de către trupele sale în 383 și s-a revoltat împotriva lui
Grațian invadând Galia. Grațian a fugit de la Lutetia (Paris) la Lugdunum (Lyon), unde a fost asasinat la 25
august 383 la vârsta de 25 de ani.

Maximus era un aderent ferm al Crezului de la Niceea și a introdus persecuții de stat pe acuzații de erezie,
ceea ce a generat un conflict cu Papa Siriciu, care susținea că Augustus nu avea autoritate asupra
chestiunilor bisericești. Dar el a fost un împărat cu sprijin popular, amintirea sa fiind păstrată în culegerea de
texte galeze Mabinogion, compilată cu o mie de ani mai tărziu.

Dupa moartea lui Grațian Maximus a avut de a face cu Valentinian al II-lea, în vârstă de doar douăzeci de
ani, ca un Augustus senior. În primii câțiva ani Alpii au servit drept graniță între teritoriile respective ale
celor doi împărați rivali occidentali. Maximus controla Britania, Galia, Hispania și Africa. Si-a ales drept
capitală Augusta Treverorum (Trier).

Maximus a pornit negocierile cu Valentinian al II-lea și Teodosiu,

încercând să obțină recunoașterea oficială. Până în anul 384
negocierile nu au dat roade și Maximus a încercat să facă presiune,
asigurându-și succesiunea pe calea pe care doar un împărat legitim
ar fi putut să o facă: proclamând Augustus pe propriul său fiu minor
Flavius ​Victor. Anul se încheia cu imperiul condus de cinci Augusti
(Valentinian al II-lea, Teodosiu I, Arcadius, Magnus Maximus și
Flavius ​Victor), relațiile dintre ei fiind încă nedeterminate.

Teodosiu a rămas văduv în 385 după moartea subită a Aeliei Detaliu al reliefului de pe obeliscului
Flaccilla Augusta. El s-a recăsătorit cu sora lui Valentinian al II-lea, lui Teodosiu din Constantinopol,
Galla, iar căsătoria a asigurat relații mai strânse între cei doi împărați înfățișând împăratul înconjurat de
legitimi. curteni și primind daruri de la soli.
Sfârșitul secolului al IV-lea.
În 386 Maximus și Victor au fost în sfârșit recunoscuți oficial de
Teodosiu, dar nu de Valentinian. În 387 Maximus se pare că a decis
să se dezbaiere de rivalul său italian. A trecut Alpii în valea Padului și a asediat Milano. Valentinian și mama
sa au fugit la Salonic de unde au căutat sprijinul lui Teodosiu. Teodosiu a purtat o campanie în vest în 388 și
a ieșit victorios împotriva lui Maximus. Însuși Maximus a fost capturat și executat la Aquileia la 28 iulie
388. Magister militum Arbogast a fost trimis la Trier cu ordinul de a-l ucide și pe Flavius ​Victor. Teodosiu l-
a restaurat pe Valentinian la putere și s-a convertit la ortodoxismul catolic. Teodosiu a continuat să-l sprijine
pe Valentinian și să-l protejeze de numeroasele uzurpări.

În 392 Valentinian al II-lea a murit în circumstanțe enigmatice la Viena. Arbogast a aranjat numirea lui
Eugeniu ca împărat. Cu toate acestea, împăratul estic Teodosiu a refuzat să-l recunoască pe Eugeniu ca
împărat și a invadat Occidentul, învingându-l și omorând pe Arbogast și pe Eugeniu în bătălia de la
Frigidus. Astfel, el a reunit întregul Imperiu Roman sub conducerea sa.
Teodosiu a fost ultimul împărat care a condus întregul
Imperiu. După moartea sa în 395 și-a împărțit imperiul celor
doi fii ai săi, Arcadius si Honorius; Arcadius a devenit
conducător al Imperiului Roman de Răsărit, cu capitala la
Constantinopol, iar Honorius a devenit conducător al
Imperiului Roman de Apus, cu capitala la Milano și apoi la
Ravenna. Statul roman va avea doi împărați diferiți, domnind
din două centre diferite de putere pe parcursul secolului al V-
lea.
Împărțirea Imperiului după moartea lui
Societate și economie Teodosiu I, c. 395, suprapusă pe frontierele
moderne.
Imperiul de Apus
Familia Imperiul de Răsărit

Femeile, sclavii și oamenii liberi în societatea imperială

Sistemul monetar și bancar

Articole principale: Monedă romană și Atelier monetar roman.

Mineritul și metalurgia

Transportul, comunicațiile și comerțul

Articole principale: Drum roman, Cursus publicus și Relațiile sino-romane.

Profesii și ocupații

PIB și distribuția veniturilor

Administrație și armată

Guvernul central
Articol principal: Împărat roman.

Senatul
Articol principal: Senatul Roman.

Armata imperială
Articole principale: Armata romană timpurie, Armata romană republicană, Armata romană și Listă
de legiuni romane.
Armata imperială romană era instituția care se ocupa de protecția imperiului.
La apogeul puterii, armata romană era compusă din 30 de legiuni, trupe auxiliare și de cavalerie străine
(numidienii, catafracții).

Organizarea și disciplina erau de bază, iar trupele erau bine plătite și armata le dădea o șansă la o viață bună
celor mai săraci, dacă supraviețuiau serviciului de 25 de ani.
Legionarii erau cetățeni, mai bine plătiți, înarmați și reprezentau vârful de lance al politicii militare romane.
Trupele auxiliare erau mai slab înarmate si plătite, formate din non-cetățeni, dar cei care efectuau serviciul
primeau cetățenie.

Guvernarea provincială
Articole principale: Provincie romană și Listă de provincii romane.

Dreptul roman
Articol principal: Drept roman.

Fiscalitatea

Stilul de viață

Alimentele și aprovizionarea cu apă

Recreația și divertismentul
Articole principale: Cursa carelor de luptă și Gladiator.

Vestimentația
Articol principal: Toga.

Cultura

Pictura, sculptura și mozaicul

Articol principal: Arta romană.

Muzica și teatrul

Literatura
Articol principal: Literatura latină.

Învățământul

Tehnologia

Ingineria și arhitectură
Articole principale: Panteonul din Roma și Colosseum.
Știința

Religia
Articole principale: Religia în Roma antică și Listă de zei romani.

Cultul imperial

Creștinarea
Articole principale: Creștinare și Edictul de la Milano.

Moștenirea
Articole principale: Limba latină, Limbile romanice și Alfabetul latin.

Referințe
1. ^ a b c d Taagepera, Rein (1979). „Size and Duration of Empires: Growth-Decline Curves,
600 B.C. to 600 A.D”. Social Science History. 3 (3/4): 115–138. doi:10.2307/1170959 (https://
doi.org/10.2307%2F1170959). JSTOR 1170959 (https://www.jstor.org/stable/1170959).
2. ^ John D. Durand, Historical Estimates of World Population: An Evaluation, 1977, pp. 253-
296.
3. ^ „Roman Empire -- Britannica Online Encyclopedia” (http://www.britannica.com/EBchecked/
topic/507739/Roman-Empire). www.britannica.com. Accesat în 9 iulie 2008.

Bibliografie
Edward Gibbon, Decline and Fall of the Roman Empire, J.M. Dent & Sons, London, 1966
Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva,
București, 1976
Jean-Michel Carrié et Aline Rousselle, L'Empire romain en mutation : Des Sévères à
Constantin (192-337), t. 10, Le Seuil, coll. « Points Histoire / Nouvelle Histoire de
l'Antiquité », 2003 (ISBN 2-02-025819-6) (notice BnF no FRBNF37052012v)
Jean-Pierre Martin, Alain Chauvot et Mireille Cébeillac-Gervasoni, Histoire romaine, Paris,
Armand Colin, coll. « collection U », 2001 (ISBN 2200265875) (notice BnF no
FRBNF37659555)
Yann Le Bohec, L'armée romaine sous le Bas-Empire, Paris, Picard, 2006 (ISBN 2-7084-
0765-1) (notice BnF no FRBNF409209405)
Paul Petit, Histoire générale de l'Empire romain, Le Seuil, coll. « Points Histoire », 1978
Paul Petit, Le Haut-Empire: 27 av. J.-C.-161 apr. J.-C., t. 1 (ISBN 2-02-004969-4) (notice BnF
no FRBNF34608092c)
Paul Petit, La Crise de l'Empire: Des derniers Antonins à Dioclétien, t. 2 (ISBN 2-02-004970-
8) (notice BnF no FRBNF34608093)
Paul Petit, Le Bas-Empire : 284-395, t. 3 (ISBN 2-02-004971-6) (notice BnF no
FRBNF34608094)
André Piganiol, L'Empire chrétien, Paris, Presses universitaires de France, 1972 (ISBN 2-
13-032125-9) (notice BnF no FRBNF35303167v)
 Roger Rémondonon, La Crise de l'Empire romain : De Marc-Aurèle à Anastase, Paris,
Presses universitaires de France, coll. « La Nouvelle Clio », 1980 (ISBN 2-13-031086-9)
(notice BnF no FRBNF41677283v)
Philippe Richardot, La fin de l'armée romaine: 284-476, Paris, Economica, 2005, 3e éd.
(ISBN 2-7178-4861-4) (notice BnF no FRBNF40027748h)

Legături externe
en Civilizația romană (http://www.dl.ket.org/latin1/mores/) Arhivat (https://web.archive.org/w
eb/20080718054646/http://dl.ket.org/latin1/mores/) în 18 iulie 2008, la Wayback Machine.:
alimentația, religia, filozofia, sistemul juridic, calendarul, medicina, costumație, cultura etc.
en ROME AND ROMANIA, 27 BC-1453 AD (http://friesian.com/romania.htm)
en De Imperatoribus Romanis: An Online Encyclopedia of Roman Rulers and Their
Families (http://www.roman-emperors.org)
en THE ROMANS Ancient, Medieval and Modern (http://romanity.org)

Vezi și
Imperiul Roman de Apus
Imperiul Roman de Răsărit
Sfântul Imperiu Roman

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Imperiul_Roman&oldid=16185699