Imperiul Roman

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Imperiul Roman (latină IMPERIVM ROMANVM) este

termenul utilizat, în mod convențional, pentru a descrie Imperiul Roman
statul roman post-republican caracterizat de o formă de
guvernământ autocratică și de stăpânirea unui imens Imperiul Romanilor
teritoriu în jurul Mării Mediterane cu capitala la Roma. senatvs popvlvsqve romanvs
Fiind o civilizație a Epocii Fierului, deținea teritoriile din (SPQR)
jurul Mării Mediterane în Europa, Africa de Nord și
vestul Asiei. După reformele constituționale ale lui
„Senatul și Poporul Romei”
Augustus din secolul I î.Hr. până la anarhia militară din Imperium Romanorum
secolul al III-lea d.Hr., imperiul a fost un principat Βασιλεία των Ῥωμαίων
condus din Roma (27 î.Hr.-285 d.Hr.). Imperiul Roman
— Imperiu —
a fost mai târziu divizat în Imperiul Roman de Apus, cu
capitala la Roma și apoi la Ravenna, și Imperiul Roman →
de Răsărit, cu capitala la Constantinopol. ← 27 î.Hr. – 395 d.Hr.
→
A fost precedat de Republica Romană care, la rândul ei,
a înlocuit monarhia de la Roma în secolul al VI-lea
î.Hr., guvernată de doi consuli cu puteri executive și cu
mandate limitate la un an și condusă de o adunare
legislativă numită Senat. Republica era însă totodată un
imperiu, deținând teritorii cucerite. Fiind destabilizată de
o serie de războaie civile și conflicte politice dintre
generali ambițioși, în secolul I î.Hr. generalul Iulius
Cezar a fost numit dictator pe viață, dar a fost asasinat în
anul 44 î.Hr. în urma unui complot al senatorilor. Au
reizbucnit astfel războaiele civile care s-au încheiat cu
victoria lui Octavianus Augustus, nepotul și fiul adoptiv Drapel Stemă
al lui Cezar, care l-a învins pe generalul Marcus Deviză națională
Antonius în Bătălia de la Actium din anul 31 î.Hr. După Senatus Populusque Romanus
anexarea Egiptului Ptolemaic a luat sfârșit oficial epoca
elenistică marcată cu cuceririle lui Alexandru cel Mare
în Orient. Octavianus și-a asigurat controlul total asupra
imperiului, iar Senatul Roman i-a garantat puteri
executive nelimitate, titlul de Imperator (comandant
suprem al armatei) și titlul de Augustus, devenind astfel
primul împărat al Imperiului Roman.

În primele două secole imperiul a cunoscut o perioada

de stabilitate și prosperitate fără precedent, cunoscută în
istorie ca Pax Romana („Pacea romană”). Maximul
Harta Imperiului Roman la apogeu (117)
teritorial a fost atins în timpul domniei împăratului
Capitală Roma
Traian. A urmat apoi o perioada instabilă și astfel,
(44 î.Hr.–286 d.Hr.)
declinul imperiului a început sub domnia împăratului Constantinopol
Commodus. În secolul al III-lea, imperiul a traversat o (330-1204, 1261-1453)
perioada de criză ce i-a amenințat existența și Ravenna
(402-476)
integritatea teritorială, dar a fost reunificat de împăratul
Milano
Aurelian. În efortul de a stabiliza imperiul, Dioclețian a (286-402)
împărțit imperiul între două curți imperiale diferite în Nicomedia
estul grecesc și vestul latin. Creștinismul a luat amploare (286-330)
în secolul al IV-lea, devenind religia oficială a Niceea
imperiului în urma Edictului de la Milano din 313 sub (1204-1261)
domnia lui Constantin cel Mare și a celui de la Limbă Latină, Greacă
Tesalonica din 380. După moartea împăratului Teodosiu Religie Politeism roman
I din 395, imperiul a fost împărțit definitiv între fii săi urmat de Creștinism
Arcadius și Honorius, în Imperiul Roman de Apus și Guvernare
Imperiul Roman de Răsărit. Perioada Migrațiilor, ce a Formă de guvernare Monarhie
presupus invazii masive ale populațiilor germanice și Împărat Roman
hunice a dus la declinul final al Imperiului Roman de - 27 î.Hr. – 14 d.Hr. Octavianus
Apus. Odată cu cucerirea Ravennei de către ostrogoți și Augustus
înlăturarea ultimului împărat roman, Romulus - 379 – 395 Teodosiu I
Augustulus în 476, Odoacru s-a proclamat drept rege al - 475 – 476 / 1449 – 1453 Romulus
Augustulus /
Italiei și astfel Imperiul Roman de Apus a colapsat și a
Constantin al XI-lea
fost desființat oficial de împăratul Zenon în 480. Legislativ Senatul Roman
Imperiul Roman de Răsărit a continuat să existe ca Istorie
Imperiul Bizantin, cu capitala la Constantinopol, până la Epoca istorică Antichitate
cucerirea otomană din 1453. Bătălia de la Actium 31 î.Hr.
Octavianus devine
Imperiul Roman a lăsat în urma sa o moștenire Augustus
27 î.Hr.
grandioasă privind instituțiile, cultura, limbile, religia, Dioclețian decide divizarea
arta, arhitectura, filosofia, dreptul și știința. Ulterior, 285 d.Hr.
imperiului
moștenirea romană a influențat debutul Renașterii, Constantin cel Mare mută
arhitectura neoclasică, codurile legislative moderne și capitala imperială la 330 d.Hr.
formarea republicilor moderne precum Franța și Statele Constantinopol
Unite ale Americii. Limba latină răspândită în teritoriile Moartea lui Teodosiu I,
urmată de divizarea 395 d.Hr.
cucerite de romani, precum și creștinarea, a dus la definitivă a Imperiului
apariția regatelor medievale și a statelor moderne de azi Detronarea lui Romulus
precum Franța, Spania, Italia, Portugalia și România. 476 d.Hr.
Augustulus
Adoptarea creștinismului a condus la formarea bisericii Căderea
1453
creștine care a dominat Europa pe durata Evului Mediu. Constantinopolului
Căderea Imperiului din
1461
Trapezunt
Geografia și demografia Date statistice
Suprafață
Imperiului Roman - 25 î.Hr.[1][2] 2.750.000 km²
- 50[1] 4.200.000 km²
Imperiul Roman se situează pe locul 25 în topul celor
- 117[1] 5.000.000 km²
mai mari imperii, având 5 milioane de kilometri pătrați
în anul 117 sub domnia împăratului Traian, cuprinzând - 390 [1] 4.400.000 km²
3,36% din suprafața terestră. Acesta stăpânea teritorii în Populație
Europa, Africa de Nord și Asia de Vest. Fraza latină - 25 î.Hr.[1][2] 56.800.000 loc.
"imperium sine fine" (imperiul fără de sfârșit) exprimă Densitate 20,7 loc./km²
ideologia că nu există limite în timp și spațiu pentru - 117[1] 88.000.000 loc.
imperiul roman. În poemul lui Virgiliu - Eneida, poporul Densitate 17,6 loc./km²
roman era predestinat de către zeul Jupiter să Economie
stăpânească omenirea. Această afirmație a stăpânirii Monedă Sesterț
universale a fost reînnoită și perpetuată atunci când Denar
 Imperiul a intrat Monedă romană
sub guvernarea Aureus
As
creștină în
* Aceste evenimente au reprezentat dezmembrarea
secolul al IV- Imperiului Roman de Apus (286 – 476)[3] și, respectiv,
lea. Pe lângă a Imperiului Bizantin (330 – 1453).
anexarea unor Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.ph
mari regiuni în p?title=Imperiul_Roman&action=edit&section=0)
cursul creșterii
imperiului,
romanii erau de asemenea sculptori foarte pricepuți ai mediului,
modificând direct geografia. De exemplu, păduri întregi au fost
tăiate pentru a furniza suficiente resurse de lemn pentru un imperiu
Evoluția Republicii Romane și a
în expansiune. Expansiunea romană a fost inițiată din timpul
Imperiului Roman
Republicii Romane în Spania, Grecia, Tunisia, Egipt, Turcia și
Franța de azi, cucerite până în secolul 1 e.n. Sub domnia
împăratului Augustus, o hartă a lumii cunoscute a fost afișată
publicului în Roma, cu toate regiunile cartografiate de geografii,
recenzorii și cartografii vremii precum Strabon. După moartea lui
Augustus, realizările sale au fost consemnate în Res Gestae.

S-a estimat că populația număra 70-100 de milioane de locuitori, cu

densitate 11.2 pe kilometru pătrat în anul 164, adică un sfert din
populația totală a planetei de atunci. Speranța de viață a populației
pe perioada imperiului roman era de 25 de ani. A fost entitatea
politică unificată cu cea mai mare populație din istoria Europei.
Imperiul Roman în 118
Cele mai mari orașe ale imperiului au fost Roma, Alexandria,
Smyrna, Efes, Cadiz, Nova Cartagina, Corint și Antiohia. Orașe de
asemenea dimensiuni nu vor mai fi construite în Europa până în
secolul al XVII-lea. Imperiul se întindea de la nord de Zidul lui Hadrian din nordul Angliei până pe malurile
fluviului Eufrat din Siria, de pe malurile râurilor Rin-Dunăre până pe coasta Africii de Nord și oazele
Nilului egiptean, imperiul încercuind Marea Mediterană, denumită „Mare Nostrum” (în română, „Marea
noastră”).

Frontierele erau patrulate de legiuni și fortificate în punctele vulnerabile.

Limba imperială
Limba oficială a imperiului era limba latină. Toți cetățenii romani erau obligați să aibă certificatele scrise în
limba latină. Latina a fost limba curților de justiție. Totuși, vorbitorii de limbă latină coexistau în pace cu
vorbitorii de greacă din estul Mediteranei și Asia Mică.

Romanii care primeau o educație studiau greaca în calitate de limba literară și mulți membri ai claselelor de
elită vorbeau greacă. Împărații iulio-claudieni încurajau standarde înalte privind vorbirea corectă a limbii
latine în afaceri și administrație. Claudius a încercat să limiteze folosirea limbii grecești, revocând cetățenia
celor care nu vorbeau latină, dar Senatul și-a menținut caracterul bilingv având ambasadori vorbitori de
greacă.

În partea estică a imperiului, legile și documentele oficiale erau traduse din greacă în latină. După anul 212,
toți locuitorii imperiului au devenit cetățeni ai imperiului, chiar dacă nu cunoșteau limba latină.

După reformele lui Dioclețian, latină a continuat să fie limba conducerii.

 Alte limbi locale vorbite în
imperiu au fost limba coptă,
vorbită în Egipt, apoi cea
punică în Africa, cea galică
în Franța de azi și aramaică
vorbită în Orient. Legile și
jurămintele romane erau
traduse din latină în limbile
locale pentru ca tuturor
locuitorilor imperiului să le
fie aduse la cunoștință
voința autorității imperiale și
militare.

Limba latină a influențat

apariția limbilor romanice
precum spaniolă, franceză, Inscripție latină din Colosseum
portugheză, italiană și
română. În prezent, peste
Pagină in limba coptă din Evanghelia
900 de milioane de oameni
gnostică a lui Iuda
sunt vorbitori de limbi
romanice.

Prima limba romanică vorbită la nivel mondial este cea

spaniolă, vorbită în țări precum Spania, Mexic,
Venezuela, Argentina, Bolivia, Columbia, Chile, precum
și în Statele Unite ale Americii, predominant în Texas și
California. Inscripție punico-latină de la Teatrul
Este urmată de limba franceză, vorbită în Franța, din Leptis Magna din Libia
Canada, Belgia, Elveția, Congo, Madagascar,
Cameroon, Côte d'Ivoire, Niger, Chad, Rwanda, Haiti etc.
Limba portugheză este vorbită în Portugalia, Brazilia,
Angola, Mozambic.
Limba italiană este vorbită în Italia și Elveția.
Limba română este vorbită în România și Moldova.

Fiind limba internațională a educației și literaturii, latina a continuat

ca limbă a diplomației, științei și culturii în Evul Mediu, în cursul
Renașterii și până în secolul al XVII-lea. Continuă să fie folosită ca
limba ritualică în Vatican și lăcașele de cult ce aparțin Bisericii
Fibulă cu inscripții în limba celtică.
Romano-Catolice din Antichitate până în prezent. Ca si greaca, a
fost principala limbă prin care s-a răspândit creștinismul.
Evangheliile Noului Testament au fost scrise in limba greacă.

Limba greacă a rămas după declinul Imperiului Roman drept limba oficială a Imperiului Bizantin.

Istoria Imperiului Roman

Dinastia Iulio-Claudiana (27 î.Hr.-68 d.Hr.)

Octavian, ca nepot și fiu adoptiv al lui Iulius Cezar, a devenit figura
centrală militară pe perioada haosului de după asasinarea lui Cezar
în urma unui complot senatorial. În 43 î.Hr., la vârsta de 20 de ani, a
devenit unul dintre membrii celui de-al doilea Triumvirat, o alianță
politică cu Marcus Antonius și Marcus Lepidus. Octavian și
Antonius i-au învins și nimicit pe Brutus și Cassius, asasinii lui
Cezar, în anul 42 î.Hr. în bătălia de la Filippi. Au izbucnit tensiuni
între cei doi învingători și astfel, după destrămarea triumviratului în
anul 32 î.Hr., Lepidus a fost exilat, iar Antonius s-a aliat și s-a
căsătorit cu amanta sa, regina Cleopatra, trădând înțelegerea cu
Octavian și mariajul cu sora sa. A început un nou război civil în care
Octavian a obținut victoria la Actium în anul 31 î.Hr., distrugând Stelă funerară creștină timpurie cu
flota lui Antonius. Antonius și Cleopatra s-au sinucis, iar Octavian a inscripții in limba greacă
anexat Egiptul.

Ca unic împărat al Romei, Octavian a inițiat reforme la scară largă

în domeniul militar, fiscal și politic. Senatul i-a acordat puteri
nelimitate și titlul de "Augustus". Octavian a respins titlul de rege și
monarhia și a adoptat titlul de "princeps", de prim cetățean al
imperiului, instaurând un regim de guvernare aparent constituțional
numit Principatul. Octavian Augustus a preluat și numele de
"Cezar", acesta devenind un titlu imperial, si cel de Pontifex
Maximus, marele preot al colegiului pontifilor, și titlul de faraon al
Egiptului. Acesta și-a luat de soție pe Livia Drusilla ce i-a fost
principalul consilier. Augustus și-a consolidat puterile
constituționale într-o serie de funcții republicane. A renunțat la
consulat din 23 î.Hr., dar și-a menținut atribuția militară consulară
de "imperium", ceea ce a dus la cea de-a doua înțelegere dintre
împărat și senat. Augustus a primit și autoritatea de tribun, ceea ce-i
permitea să convoace senatul și adunarea poporului și să prezideze
asupra alegerilor, să voteze acțiunile adunării sau senatului, să fie
primul care să țină un discurs la fiecare întrunire. A căpătat și
autoritatea de censor, prin care putea să supravegheze caracterul Statuia de marmură a lui Augustus
moral al societății și să emită legi în interesul publicului, precum și de Prima Porta, secolul I,
să țină un recensământ și să determine statutul de membru al descoperită în 1863
Senatului. Augustus dispunea de puteri militare nelimitate, toate
forțele militare din capitală, anterior aflate sub controlul prefecților,
acum fiind sub controlul și autoritatea sa. Augustus a primit și titlul
de imperium proconsulare maius, proconsulul suprem, având
dreptul de a interfera în fiecare provincie și să dea ordine
guvernatorilor. Putea să organizeze și o paradă triumfală fiecărui
general victorios. Senatul a reclasificat provinciile de la frontiera
imperială că provincii imperiale, fiind aflate sub controlul lui
Augustus. Provinciile pașnice au fost reclasificate drept provincii
senatoriale, guvernate de membrii senatului, aleși anual de un
guvern central. Taxele din provinciile imperiale se duceau la fiscus,
fonduri administrate de persoane alese și agreate de Augustus. Amfiteatrul din Merida, Spania,
Veniturile din provinciile senatoriale erau trimise către aerarium, construit de Vipsanius Agrippa în
trezoreria de stat, sub supravegherea Senatului. Legiunile romane anul 15 î.Hr.
au fost reorganizate și reduse de la 50 la 28. Unele legiuni au fost
desființate din cauza loialității îndoielnice, altele au fost unificate și
numite drept Gemina (gemene). Augustus a creat nouă cohorte
speciale pentru a menține pacea în Italia și cu gărzile pretoriene
amplasate în Roma Augustus controla fiscus-ul pentru a asigura
loialitatea și plata legiunilor.

Augustus a încheiat cucerirea Hispaniei, iar generalii săi au extins

posesiunile romane în Africa și Asia Mică. A încercat să extindă
imperiul spre nordul și centrul Europei. Fiul sau vitreg, Tiberius, a
cucerit Pannonia, Dalmația, Raetia și Germania pentru timp scurt. Mausoleul lui Augustus, Roma,
În tentativă de a securiza frontierele imperiului precum Dunărea și construit în anul 28 î.e.n.
Elba, Augustus a ordonat invadarea regiunilor Illyria, Moesia și
Pannonia de la sud de Dunăre, precum și Germania, la vest de
Elba.Trei legiuni romane comandate de generalul Publius
Quinctilius Varus au fost nimicite într-o ambuscadă organizată de
germanici conduși de dezertorul Arminius în anul 9 în Bătălia de la
Teutoburger Wald. Iar triburile ilirice s-au revoltat, fiind ulterior
nimicite. Din prudență, Augustus a securizat teritoriile de la vest de
Rin pentru a preveni incursiunile. Râurile Rin și Dunărea au devenit
frontierele nordice permanente ale Imperiului Roman. Augustus i-a
transferat fiului sau vitreg câteva împuterniciri și l-a recunoscut
drept moștenitor oficial după moartea altor potențiali candidați
precum Gaius Caesar, Lucius Caesar și Agrippa Postumus, copii
fiicei sale, Iulia. În anul 13, Augustus a extins împuternicirile lui
Tiberius, acesta având puteri legale echivalente cu atribuțiile
împăratului, putând deveni independent de Augustus. În anul 14,
Familia lui Augustus - piesă din onix
Augustus a murit la vârstă de 75 de ani, probabil otrăvit de soția sa
din anul 23, achiziționată de Ludovic
Livia, după o domnie îndelungată de 43 de ani, fiind succedat de al IX-lea al Franței la Constantinopol
Tiberius. Ca lider al gintei Iulia (familia Iuliană) și prin mariajul cu în 1247 și depozitata la Sainte-
Livia Drusilla, din ginta Claudia, fosta soție a lui Tiberius Claudius Chapelle.
Nero și fiica a lui Marcus Livius Drusus Claudianus, s-a creat
Dinastia și familia Iulio-Claudiană.

Tiberius, ca nou împărat, a avut o domnie pașnică, securizandu-și puterea totală și deținând controlul asupra
bogățiilor Romei. Dar domnia sa a fost marcată de paranoia să. A inițiat o serie de procese și execuții pentru
trădare. La un moment dat, și-a lăsat puterea în mâinile comandantului gărzilor, Lucius Aelius Sejanus.
Tiberius s-a retras la vila sa din insula Capri în anul 26, lăsând administrația pe mâinile lui Sejanus, care s-a
caracterizat prin persecuții și comploturi. În timp ce Tiberius trăia în dezmăț și orgii, Sejanus și-a consolidat
puterea la Roma, fiind numit drept co-consul cu Tiberius în anul 31 și căsătorindu-se cu Livilla, nepoata
împăratului. Când împăratul Tiberius a aflat de un complot ce ațintea înlăturarea sa de la putere, a ordonat
arestarea și executarea lui, alături de asociați. Tiberius a continuat epurările politice până la moartea sa din
anul 37, ucis prin sufocare de Caligula, nepotul său și succesorul oficial, care a devenit noul împărat.

Nepotul de 24 de ani, Gaius, cunoscut drept Caligula (cizmuliță), fiu al celebrului general Germanicus și al
Agrippinei și strănepot al lui Augustus și Livia, și-a debutat domnia prin a încheia persecuțiile. După scurt
timp s-a îmbolnăvit, suferind de instabilitate mintală, encefalită și hyperthyroidism, ceea ce l-a făcut să
devină un împărat nebun. Și-a numit calul, Incitatus, drept senator. A ordonat soldaților să invadeze Britania
prin a se lupta cu marea și zeul Neptun și culege scoici în nordul Galiei. A avut relații incestuoase cu
surorile sale Iulia Livilla, Drusilla și Agrippina. A ordonat sculptarea unei statui cu chipul său în Templul lui
Irod din Ierusalim, ceea ce a dus la revolta iudeilor. În 40 d.Hr. Caligula a început punerea în aplicare a
politicilor foarte controversate, care a introdus religia în rolul său politic. Caligula a început să apară în
public îmbrăcat în diverși zei și semizei, cum ar fi Hercule, Mercur, Venus și Apollo. Potrivit surselor, el a
început să se refere la el însuși ca la un zeu la întâlnirile cu politicienii și era menționat ca Jupiter în
documentele publice. O incintă sacră a fost pus deoparte pentru
închinare lui la Milet în provincia Asia și alte două temple au fost
construite de el în Roma. Dar a avut și realizări benefice. A ajutat pe
cei care și-au pierdut proprietățile în incendii, a eliminat anumite
taxe și a oferit premii publicului la evenimente de gimnastică. El a
permis accesul unor noi membri în ordinele ecvestru și cel
senatorial. A restaurat practica unor alegeri democratice. Potrivit lui
Cassius Dio, o criză financiară a început în 39. Plățile politice ale lui
Caligula pentru sprijin social, generozitatea și extravaganța au
epuizat trezoreria statului. Istoricii antici susțin că Caligula a început
să ucidă patricieni în scopul confiscării proprietăților lor. Caligula a
perceput taxe pe procese, căsătorie și prostituție și licitarea
gladiatorilor. Centurionii care și-au dobândit proprietatea prin război
au fost obligați să predea prada către stat. Comisarii au fost acuzați
de incompetență și de deturnare de fonduri și obligați să restituie
banii. Potrivit lui Suetoniu, în primul an al domniei lui Caligula s-au
risipit 27 milioane de sesterți pe care Caligula îi moștenise de la
Tiberius. Caligula a finalizat templul lui Augustus și teatrul lui
Pompei și a început un amfiteatru lângă Saepta. El a extins palatul
imperial. El a început să construiască apeductele Aqua Claudia
Anio și Novus. El a construit o pistă de curse - Hipodromul datorită
pasiunii sale mistuitoare pentru cursele de cai și care. În 39 d.Hr.
relațiile dintre Caligula și Senatul roman s-au deteriorat. Un număr
de factori au agravat acest conflict. Mania lui Caligula era în mare Statuia lui Tiberius, Museo
măsură îndreptată împotriva Senatului, ai cărui membri erau arestați Chiaramonti
arbitrar, apoi supuși torturii și unei morți lente și agonizante pentru
presupusă infidelitate. În anul 41, Caligula și soția sa, Caesonia,
împreună cu fiica lor, Iulia Drusilla, au fost asasinați la comanda
comandantului gărzilor Cassius Chaerea. Senatul a dezbătut atunci
restaurarea Republicii.

Dar garda pretoriană l-a proclamat pe Claudius, fiul mai mic al lui
Germanicus, drept noul împărat. Caracterizat ca fiind handicapat
fizic, dar ingenios, Claudius a restaurat încrederea senatului și
poporului roman în instituția imperială. A îmbunătățit birocrația și
procesele de acordare a cetățeniei și funcțiilor senatoriale. A ordonat
construirea portului de iarnă la Ostia, pentru o aprovizionare mai
eficientă a Romei cu grâu din imperiu. A ordonat suspendarea
atacurilor pe Rin, stabilind limita permanentă și încetând
expansiunea în direcția respectivă a imperiului. În anul 43, a
continuat campania de cucerire a Britaniei, incorporând sudul
acesteia în imperiu, precum și alte provincii estice. A reformat
justiția, a finalizat construirea apeductelor Aqua Claudia și Anio
Novus, a finanțat organizarea festivităților publice, a construit
sisteme de canalizare și drumuri și a centralizat puterea
principatului. Statuia lui Caligula

A fost căsătorit de patru ori, iar cea de-a treia sa nevasta, Messalina,
l-a trădat și a complotat împotriva sa cu noul ei soț, Gaius Silius. A fost nevoit să ordone arestarea și
executarea sa. Apoi s-a căsătorit cu nepoata sa, Agrippina cea tânără, care îl avea drept fiu pe Lucius
Domitius Nero. În anul 54 Agrippina l-a asasinat prin otrăvire pe împăratul Claudius.
 Nero a devenit
astfel noul
împărat,
sprijinit de
garda
Apeductul Aqua Claudia pretoriană și
ghidat de
mama sa. În
cursul domniei sale s-a
concentrat pe diplomație,
comerț și pe transformarea
Romei într-o capitală
culturală. A ordonat
construirea teatrelor și a
promovat sporturile. A dus
un război de succes cu
Imperiul Part, încheiat
printr-o pace negociată. A
înăbușit revolta icenilor Statuia lui Claudius de la Muzeul
condusi de Boudica în Vaticanului
Britania. A îmbunătățit
legăturile culturale cu
Grecia. A fost caracterizat
ca fiind ego-maniac și
Domus Aurea - palatul lui Nero
influențat de mama sa,
Agrippina, care conducea
de facto imperiul prin
intermediul lui. După câteva tentative a reușit să ordone asasinarea
acesteia. Nero a început să se declare zeu și să construiască un palat
somptuos și opulent pentru el, petrecând în orgii scumpe și
pelerinaje în Grecia. A organizat spectacole cu gladiatori. A stabilit
că odată la 5 ani să aibă loc festivaluri de poezie, jocuri și teatru în
întreg imperiul. A construit Domus Aurea și un colos dedicat lui,
nefinalizat însă. În urma incendiului din anul 64, pentru care a fost
învinuit de dușmanii săi politici, Nero a inițiat proiecte de
reconstruire a Romei. Însă costurile mari au dus la faliment și astfel
Nero a recurs la confiscarea averilor și executarea patricienilor. Spre
finalul domniei i-a ordonat lui Seneca să se sinucidă. A avut trei
Bustul lui Nero
neveste, Octavia, ucisă pentru adulter, Poppaea Sabina, moartă în
timp ce era gravidă, Statilla Messalina, precum și un iubit, Sporus,
pe care l-a castrat și l-a îmbrăcat în haine feminine. A ajuns să învinuiască creștinii pentru problemele
cauzate în imperiu prin a-i persecuta și executa în public, căzând printre victime predicatorii creștini Petru și
Pavel.

O lovitură de stat a fost organizată de Senatul Roman și l-a declarat pe împărat drept inamic al statului.
Lipsit de protecție, împăratul Nero a fost nevoit să se sinucidă în anul 68.
Anul 69 s-a caracterizat că fiind "Anul celor patru împărați", o perioada haotică și instabilă politic. Roma a
fost martoră între iunie 68 și decembrie 69, ascensiunea și căderea împărățiilor Nero, Galba, Otho și
Vitellius. Seria de uzurpari și asasinări s-a încheiat cu ascensiunea lui Titus Flavius Vespasianus la tronul
imperial, devenind primul împărat al noii dinastii, cea flaviană.

Dinastia Flaviană (68-96)

Dinastia Flaviană a fost una de scurtă durată, dar a ajutat la

restabilirea stabilității imperiului. De acum încolo doar militarii cu
merite excepționale vor mai putea ajunge împărați. Împăratul
Vespasian, un general de succes, a obținut controlul asupra Romei
în anul 69, ucigându-l pe Vitellius. La 60 de ani a fost proclamat
împărat de către Senat.

A fost considerat drept un lider autocrat, continuând să slăbească

Senatul. A eliminat senatori dizidenți și a crescut numărul acestora
de la 200 la 1000, proveniți din Italia și centrele urbane ale
provinciilor vestice. A contribuit la creșterea economică prin
creșterea taxelor și crearea noilor forme de taxare, folosindu-se de
atribuțiile sale de censor. A examinat statutul fiscal al fiecărui oraș și
provincii și le-a pus la plata taxelor în funcție de resursele financiare
ale acestora. A creat un surplus pentru trezorerie și astfel a putut
Bustul lui Vespasian
realiza proiecte publice. A ordonat construirea Colosseumului, cel
mai mare amfiteatru roman, precum și a altor temple. A investit în
artă și retorică romană. A extins procesul de urbanizare în
provinciile vestice, oferind Senatului un rol mai mare în promovarea
unității imperiului. A extins frontierele estice ale imperiului,
cucerind Iudeea și ocupând Ierusalimul.

Sub domnia fiului său Titus, provinciile Siria și Iudeea au fost

securizate, fiind înăbușită revolta iudaică. Totuși, imperiul a asistat
la un dezastru când în anul 79 a erupt Vezuviul și a distrus orașul
Pompeii. A investit sume masive în reconstrucție, ceea ce l-a făcut
Colosseumul roman, inaugurat în
popular pentru generozitatea sa. A inaugurat amfiteatrul început de
anul 80
tatăl său în anul 80 prin organizarea festivităților și luptelor dintre
100 de gladiatori ce au durat 100 de zile. A murit la 41 de ani,
probabil otrăvit de fratele său, Domițian, ce i-a devenit succesor,
fără să aibă vreun merit.

Proclamat împărat la 13 septembrie 81, fiul lui Vespasian și al

Domitillei și fratele lui Titus, inaugurează o politică sensibil
deosebită de cea a primilor Flavii. Sprijinindu-se pe armată, pe
garda pretoriană, urmează o linie autocratică. Personalitate
orgolioasă, violentă, revendicând titlul de Dominus et Deus se
proclamă în 85 censor perpetuus (cenzor pe viață) și intră în conflict Ruinele orasului Pompeii distrus de
cu aristocrația senatorială. Victorios în campania întreprinsă în 83 la erupția vulcanului Vezuviu
Rin împotriva tribului germanic al chatilor, Domițian adoptă titlul de
Germanicus. O invazie a dacilor și a aliaților lor în Moesia, soldată
cu moartea guvernatorului, îl obligă în 86 să intervină personal pe frontul de la Dunăre. Moesia este
împărțită acum în două provincii: Moesia Inferior (în a cărui componență intră și Dobrogea) și Moesia
Superior. Campania inițiată în 87 la nordul Dunării împotriva lui Decebal se încheie cu o înfrângere; în 88
ofensiva romană marchează o victorie la Tapae și duce la încheierea unei păci de compromis între Roma și
Dacia (89). Dar a devenit ulterior paranoic. În anul 89 a confruntat
rebeliunea lui Lucius Antonius Saturninus, guvernator al Germaniei
Superior. Domițian a inițiat o serie de arestări, execuții și confiscări
de proprietăți. Până și consilierii și membrii familiei sale începeau să
trăiască în frică. Asta a dus la uciderea sa în anul 96, orchestrată de
inamicii săi din Senat, membri din garda pretoriană, printr-un
complot organizat de însăși împărăteasa Domitia Longina.

A fost succedat de generalul Marcus Cocceius Nerva Caesar

Augustus, care a inițiat o nouă dinastie, cea antoniniană.

Dinastia Antoninilor (96-192)

Secolul al II-lea a rămas în istoria Imperiului Roman drept

„perioada celor cinci împărați buni”, care s-a caracterizat ca fiind o Domițian - bust
succesiune pașnică și prosperă.

Nerva, odată ce a fost înscăunat, a

eliberat deținuții condamnați și acuzați
pe nedrept de trădare de împăratul
Domițian. A avut o colaborare
excelentă cu Senatul Roman și a
returnat proprietățile confiscate. Însă
suportul pentru Domițian a rămas
puternic în rândul armatei și în anul 97,
garda pretoriană a asaltat palatul
imperial de pe Colina Palatină și l-a
luat pe împăratul Nerva drept ostatic. A
Columna lui Traian - fost forțat să le îndeplinească cererile,
finalizată în 113 acceptând să-i condamne pe cei acuzați
de asasinarea împăratului Domițian și
să țină un discurs de mulțumire
pretorienilor. Nerva l-a adoptat pe
Traian, comandantul legiunilor de la
frontieră germanică.

După moartea lui Nerva în anul 98,

Traian a devenit noul împărat și l-a Statuia lui Traian
Forul lui Traian, finalizat
executat pe prefectul Casperius
în 113
Aelianus, responsabil pentru rebeliunea
împotriva predecesorului său Nerva. A
lansat o campanie militară planificată în Dacia, o regiune de la nord
de Dunăre populată de geți și daci care provocau expediții de jafuri
la sud de Dunăre în provincia romană Moesia. În 101 a traversat
personal Dunărea și a învins armatele dacice conduse de regele
Decebal la Tapae. Împăratul a decis că nu poate să-și ducă cucerirea
până la capăt pentru că armatele trebuiau reorganizate și a propus
condiții de pace cu dacii. Împăratul a fost primit cu onoruri militare
ca erou și a primit numele de Dacicus. Decebal a încălcat termenii Bustul lui Hadrian
de pace și a incitat la revolte anti-romane. În 105 Traian,
comandând legiunile și trupele de mercenari germanici, a invadat
din nou Dacia și a capturat capitala dacilor, Sarmizegetusa Regia. Regele Decebal, pentru că nu voia să fie
 capturat, s-a sinucis. Legiunile romane
au cucerit sud-estul Daciei. Traian,
pentru a celebra victoria, a organizat
festivități în tot imperiul timp de 123 de
zile. Și-a construit columna dedicată
glorificării victoriei, cu fresce ce conțin
secvențe din ambele războaie daco-
Zidul lui Hadrian din
romane, proiectat de arhitectul
Marea Britanie,
Apolodor din Damasc care a proiectat Panteonul din Roma, finalizat în 125
construcție începută în
construirea forumului dedicat lui Traian
122
si podului de pe Dunăre pe care l-a
traversat în cursul expediției în Dacia.

În 112 Traian, provocat de decizia

regelui Parției, Osroes I, de a-și numi
nepotul, Axidares, ca rege al Armeniei,
a pornit într-o expediție în Orient
pentru a reîntări hegemonia romană
asupra Armeniei. L-a înlăturat pe rege
și a anexat Armenia la imperiu. Apoi a
Castelul Sant'Angelo, inițial conceput
pornit o expediție în Mesopotamia și
ca mausoleu al împăratului Hadrian
sudul Parției, anexând orașele Babilon,
din 139
Seleucia și în final, capitala Ctesifon în
116. Între timp, a reprimat o revoltă
iudaică. A continuat expediția spre
golful Persic, unde a declarat
Statuia lui Antoninus Mesopotamia (Irakul de azi) o nouă
Pius - Museo provincie imperială, dar s-a lamentat că
Chiaramonti (Vatican) era prea bătrân ca să-i mai calce pe
urmele lui Alexandru cel Mare. În 116
a capturat orașul Susa și l-a înlăturat pe
regele Osroes I și l-a numit pe Parthamspates drept rege marionetă
al Parției. Imperiul Roman a atins astfel maximul teritorial. Dar
Traian a murit în 117 pe drumul de întoarcere spre Roma.

A fost succedat de Hadrian, fiul său adoptiv. Acesta s-a dovedit un

excelent administrator și a extins apărarea imperiului. A cedat
provincia Mesopotamia și teritorii din Armenia, Asiria și Dacia,
fiind imposibile de apărat. A dus un război cu Vologeses al III-lea,
noul rege al Parției din 121, dar l-a încheiat cu negocieri de pace. A
reprimat o altă răscoală iudaică, condusă de Bar Kokhba în anii
132-135. A fost primul împărat care a vizitat toate provinciile, a
donat bani pentru proiecte locale de construcții. În Britania a
ordonat construirea zidului, faimosul zid al lui Hadrian, pentru a
apăra provincia Britania de populațiile tribale din nordul neocupat al
Scoției de azi. A întărit fortificațiile pe frontiera germanică și cea
nord-africană. A construit Panteonul și Templul lui Venus din Roma Statuia lui Marc Aureliu - Muzeele
și a reconstruit Serapeumul din Alexandria. Domnia lui pe plan Capitoline
intern s-a dovedit prosperă și pașnică.

După el a urmat Antoninus Pius, care a încercat să ducă o politică pașnică. A zdrobit revoltele din
Mauretania, Iudeea și Britania. A continuat să întărească zidul din Britania, dar a abandonat proiectul.
Sub împăratul Marc Aureliu, triburile germanice au lansat incursiuni
asupra frontierelor europene ale imperiului, în special în Galia. A
dus expediții militare împotriva acestora și și-a comemorat victoria
prin construirea columnei dedicate lui. În Orient a condus o
expediție împotriva Parției. Acesta și-a trimis co-împăratul, Lucius
Verus, să comande legiunile în est pentru a le câstiga loialitatea. În
166 a trimis ambasadori romani, probabil negustori și nu diplomați,
în China, regatul Han de Est, ce i-au adus ofrande și cadouri
împăratului Huan. Chinezii au achiziționat piese de sticlă romană
după cum ne indică mormintele chinezești, în vreme ce romanii
achiziționau mătase adusă pe Drumul Mătăsii, o rețea de rute din
Asia Centrală. În 175 Marc Aureliu a condus campanii în nordul
Germaniei în cadrul Războaielor Marcomanice și a înăbușit
rebeliunea generalului Avidius Cassius care s-a proclamat împărat în
Egipt și Siria. Acesta a fost asasinat și Marc Aureliu a recăpătat
controlul asupra estului imperiului. În ultimii săi ani de viață a
studiat filosofia și a scris lucrări celebre precum "Meditații", fiind
cunoscut ca un împărat stoic. Marc Aureliu a murit în 180 și, pentru
prima oară în 100 de ani, a avut loc o succesiune imperială Bustul lui Commodus - Muzeele
paternală. Capitoline

Commodus, fiul sau, care până în 177 era co-împărat, a moștenit

tronul imperial. Commodus s-a dovedit a fi un împărat foarte diferit de tatăl său. Cu el a început declinul
oficial al Imperiului Roman. După un complot de asasinare eșuat organizat de sora sa Lucilla și un grup de
senatori, Commodus a devenit paranoic și s-a afundat în nebunie. Pacea Romană s-a încheiat odată cu el. S-
a dovedit a fi un împărat megalomaniac, atașând un cap cu chipul său pe colosul lui Nero și s-a portretizat
drept încarnarea lui Hercule, participând la luptele cu gladiatori și lei. În 186 a ordonat executarea
ministrului principal. Puterea politică a fost transferată amantei și celor doi consilieri ai împăratului.
Commodus a redenumit Roma drept Colonia Commodiana. În anul 192 consilierii săi, prefectul pretoriului,
amanta sa și șambelanul l-au trădat și l-au trimis pe un campion de lupte să-l asasineze, cu o zi înainte ca
împăratul să preia consulatul, îmbrăcat în gladiator.

Senatul l-a declarat împărat pe prefectul orașului, Publius Helvius Pertinax, însă imperiul a alunecat spre
război civil. Pertinax a avut o domnie scurtă de 86 de zile, încercând să se inspire după domnia lui Marc
Aureliu și intenționând să implementeze reforme sociale pentru copii săraci și reforme monetare. Dar a fost
copleșit și ucis de 300 de soldați din garda pretoriană care se plângeau că au primit doar o parte din plata
promisă.

Noul împărat proclamat de garda pretoriană a devenit senatorul Didius Iulianus. Acesta a devalorizat
moneda romană prin a scădea conținutul de argint în denar de la 87% la 81,5%. Populația s-a revoltat și l-a
întâmpinat cu huiduieli, proteste și acuzații pentru "hoție", aruncând cu pietre asupra sa. Generalii
Pescennius Niger din Siria, Septimius Severus din Panonia și Clodius Albinus din Britania, cu legiunile la
comanda lor, au refuzat să-l recunoască pe Iulianus drept noul împărat. La trei luni după preluarea tronului,
Iulianus a fost asasinat de un soldat.

Ulterior Garda Pretoriană a fost desființată de Severus, fiind acuzată de lipsă de disciplină, lene, desfrâu, și
înlocuită cu oameni din trupele sale.
Lucius Septimius Severus, născut într-o familie feniciană ecvestră în provincia romană Africa Proconsularis,
a fost proclamat împărat în 193 de către legiunile sale în Noricum și a putut stabiliza situația politică după
moartea lui Commodus după ce și-a învins rivalul, Clodius Albinus, în bătălia de la Lugdunum. Și-a
securizat poziția sa de împărat și a fondat dinastia Severilor.

Dinastia Severilor (193-235)

Lucius Septimius Severus, proclamat împărat în 193 de către

legionarii săi din Noricum în timpul tulburărilor politice care au
urmat moartea lui Commodus, a asigurat o conducere unitară a
imperiului din 197, după ce l-a învins pe ultimul său rival, Clodius
Albinus, în bătălia de la Lugdunum.

Severus s-a luptat cu succes împotriva parților și împotriva

incursiunilor barbare în Marea Britanie, reconstruind zidul lui
Hadrian. La Roma, relațiile sale cu Senatul erau proaste, dar el era
popular printre oamenii obișnuiți și printre soldații săi, veniturile
cărora au crescut. Începând cu 197, puterea prefectului pretoriului
Gaius Fulvius Plautianus a avut o influență negativă; acesta din
urmă a fost executat în 205. Unul dintre succesorii lui Plautianus a
fost juristul Aemilius Papinianus. Severus a continuat persecuția
oficială a creștinilor și a evreilor, deoarece erau singurele două
grupuri care își opuneau credințele cultului sincretistic oficial.
Severus a murit în timpul campaniei în Marea Britanie. El a fost
Septimius Severus
urmat de fiii săi Caracalla și Geta, care au domnit sub influența
mamei lor, Iulia Domna.

Fiul cel mare al lui Severus, Caracalla, s-a născut cu numele Lucius
Septimius Bassianus în Lugdunum, Galia. "Caracalla" era o porecla
care se referea la tunica cu glugă galică pe care o purta în mod
obișnuit chiar și atunci când dormea. La moartea tatălui său,
Caracalla a fost proclamat co-împărat cu fratele său Geta. Conflictul
dintre cei doi a culminat cu asasinarea acestuia din urmă.

Caracalla s-a remarcat printr-o cruzime fără precedent, autorizând

numeroase asasinate ale unor dușmani și rivali. A dus o campanie
de succes impotriva alamanilor. Băile lui Caracalla din Roma sunt
cel mai durabil monument al domniei sale. Domnia lui a fost de
asemenea remarcabilă pentru Constituția Antoniniană (latină:
Constitutio Antoniniana), cunoscută și ca Edictul lui Caracalla, care
a acordat cetățenia romană aproape tuturor oamenilor liberi din
întregul Imperiu Roman.
Caracalla
A fost asasinat de către Garda Pretoriană când se ducea la războiul
împotriva parților.

Fiul cel mic al lui Severus, Geta, a devenit co-împărat cu fratele său mai mare, Caracalla, la moartea tatălui
lor. Spre deosebire de domnia comună mult mai reușită a lui Marcus Aurelius și a fratelui său Lucius Verus
în secolul trecut, relațiile dintre cei doi frați erau ostile din copilărie. Geta a fost asasinat în apartamentele
mamei sale din ordinul lui Caracalla, care ulterior a domnit singur.
Opelius Macrinus, deși provenea dintr-un mediu umil și nu era
înrudit cu dinastia Severiană, a avansat în cadrul casei imperiale
până când, sub împăratul Caracalla, a devenit Prefect al Gărzii
Pretoriene. Din cauza cruzimii și a trădării împăratului, Macrinus s-a
implicat într-o conspirație pentru a-l ucide și a ordonat Gărzii
Pretoriene să facă acest lucru. La 8 aprilie 217 Caracalla a fost
asasinat când călătorea la Carrhae. Trei zile mai târziu Macrinus a
fost declarat Augustus.
Băile lui Caracalla
Cea mai importantă decizie a lui a fost să facă pace cu parții, dar
mulți considerau că situația romanilor se înrăutățește. A refuzat sa
acorde salariile și privilegiile promise trupelor estice de către
Caracalla. El și-a ținut forțele în Siria, unde acestea au fost
ademenite de tânărul Elagabal. După luni de mici revolte în armata
din Siria, Macrinus și-a luat trupele loiale pentru a întâlni armata lui
Elagabal în apropiere de Antiohia. În ciuda vitejiei Gărzii
Pretoriene, soldații săi au fost învinși. Macrinus a reușit să fugă la
Calcedon, dar a pierdut puterea: a fost trădat și executat după o
scurtă domnie de doar 14 luni. Opelius Diadumenianus, fiul lui
Macrinus, a primit titlul de cezar în 217, când tatăl său a devenit
împărat. După înfrângerea tatălui său a încercat să fugă la est, în Statuia lui Elagabal, cu chipul lui
Parția, dar a fost capturat și ucis. Alexandru Sever

Varius Avitus Bassianus, cunoscut mai târziu ca Aurelius Antonius,

a fost numit la o vârstă fragedă ca preot al soarelui, Elagabal. El a fost proclamat împărat de trupele din
Emesa, orașul său natal, care au fost instigate să facă acest lucru de către bunica lui Elagabal, Iulia Maesa.
Ea a răspândit un zvon că Elagabal era fiul secret al lui Caracalla. Această revoltă s-a răspândit în întreaga
armată siriană și, în cele din urmă, a câștigat lupta scurtă împotriva lui Macrinus. Elagabalus a fost apoi
acceptat de Senat și a început călătoria lentă spre Roma.

Domnia sa la Roma a fost mult timp cunoscută pentru scandale, deși sursele istorice sunt puține. Se spune
că a adus oaspeți la un banchet prin inundarea camerei cu petale de trandafir; s-a căsătorit cu iubitul său
bărbat - care a fost apoi numit "soțul împărătesei"; s-a căsătorit și cu o vestală virgină. Unii spun că a fost
transgender, iar un text vechi precizează că el a oferit medicului jumătate din imperiu, dacă i-ar fi putut da
organe de sex feminin.

Conducerea imperiului în acest timp a fost lăsată în seama bunicii si mamei sale (Iulia Soamias). Văzând că
comportamentul scandalos al nepotului său ar putea însemna pierderea puterii, Iulia Maesa l-a convins pe
Elagabal să-l accepte pe vărul său Alexandru Sever ca cezar (și astfel co-împărat nominal). Cu toate acestea,
Alexandru a fost popular în armată, care își privea noul împărat cu nemulțumire: când Elagabal, gelos de
această popularitate, l-a deposedat pe vărul său de titlul de cezar, Garda Pretoriană înfuriată a jurat să-l
apere. La 6 martie 222 Elagabal și mama lui au fost uciși într-o revoltă a pretorienilor și aruncați în râul
Tibru, care l-au proclamat împărat pe Alexandru Sever.

Începând cu vârsta de paisprezece ani sub influența mamei sale capabile, Iulia Avita Mamaea, Alexandru a
restaurat, într-o oarecare măsură, moderarea care a caracterizat domnia lui Septimius Severus. Puterea în
creștere a Imperiului Sasanid (226-651) a reprezentat probabil cea mai mare provocare externă cu care s-a
confruntat Roma în secolul al III-lea. Acuzația că ar fi fost prea împăciuitorist în cazul unei invazii germane
în Galia a dus la răsturnarea sa de către trupele pe care le conducea.

Criza Gordiană (235-285)

În anii care au urmat morții împăratului Alexandru Sever, generalii
armatei romane s-au luptat pentru controlul Imperiului și și-au
neglijat îndatoririle în prevenirea invaziilor. Provincialii au devenit
victime ale raidurilor frecvente ale unor triburi străine, cum ar fi
carpii, goții, vandalii și alamanii, de-a lungul fluviilor Rin și
Dunărea în vestul Imperiului, precum și atacurile sasanizilor din
estul Imperiului. În plus, în 251, a izbucnit Ciuma lui Ciprian
(posibil variola), cauzând mortalitate pe scară largă, care a afectat
grav capacitatea imperiului de a se apăra.

Din 258 Imperiul Roman s-a despărțit în trei state concurente.

Provinciile romane din Galia, Britania și Hispania s-au desprins
pentru a forma Imperiul Galic și, doi ani mai târziu, în 260,
provinciile estice ale Siriei, Palestinei și Egiptului au devenit
independente ca Imperiul Palmirei, lăsând teritoriile din mijloc
Imperiului Roman.

O invazie a unui număr mare de goți a fost înfrântă în bătălia de la

Naissus din 269. Această victorie a fost semnificativă ca punct de
cotitură al crizei, când o serie de împărați puternici și energici au
ajuns la putere. Victoriile împăratului Claudiu al II-lea Gothicus în Aurelian
următorii doi ani i-a alungat pe alamani și au recuperat Hispania de
la Imperiul Galic. Când Claudiu a murit în 270 de ciumă, Aurelian,
care comandase cavaleria la Naissus, i-a urmat ca împărat și a
continuat restaurarea Imperiului.

Aurelian a domnit (270-275) prin cea mai gravă criză, învingând

vandalii, vizigoții, palmierienii, perșii și apoi restul Imperiului Galic.
Până la sfârșitul anului 274, Imperiul Roman a fost reunit într-o
singură entitate, iar trupele de frontieră au fost restaurate. Mai mult
de un secol a trecut înainte ca Roma să-și piardă din nou
superioritatea militară asupra dușmanilor externi. Cu toate acestea,
zeci de orașe în trecut înfloritoare, mai ales în Imperiul de Vest, au Porta Asinaria în zidurile Romei
fost distruse, populațiile lor dispersate și, odată cu defalcarea construite de Aurelian
sistemului economic, nu au putut fi reconstruite. Orașele mari, chiar
și Roma, care nu avuseseră nevoie de fortificații timp de multe
secole, acum s-au înconjurat cu ziduri groase.

În cele din urmă, deși Aurelian a jucat un rol semnificativ în întărirea frontierelor imperiului în fața
amenințărilor externe, au rămas probleme mai fundamentale. Dreptul la succesiune nu a fost niciodată clar
definit în Imperiul Roman, ducând la războaie civile continue, fracțiunile concurente în armată, Senat și alte
părți și-au prezentat candidatul preferat pentru funcția de împărat. O altă problemă au fost dimensiunile
enorme ale Imperiului, care îl făceau dificil de stăpânit pentru un singur conducător autocratic care să
gestioneze în mod eficient multiple amenințări în același timp. Aceste probleme continue vor fi abordate
radical de către Dioclețian, permițând Imperiului să continue să supraviețuiască în Occident timp de peste
un secol și în est timp de peste un mileniu.

Tetrarhia și Dinastia Constantiniană (285-364)

Trecerea de la un imperiu unit la imperiile occidental și oriental separate mai târziu a fost o transformare
treptată. În iulie 285 Dioclețian l-a învins pe împăratul rival Carinus și a devenit pentru scurt timp singurul
împărat al Imperiului Roman. Domnia lui Dioclețian a stabilizat imperiul și a marcat sfârșitul crizei secolului
al treilea. Dioclețian a numit un co-împărat în 286 și a delegat mai
târziu doi împărați juniori.

Dioclețian a asigurat granițele imperiului și a nimicit toate

amenințările la adresa puterii sale. El i-a învins pe sarmați și pe carpi
în cursul mai multor campanii între 285 și 299, pe alamani în 288 și
pe uzurpatorii din Egipt între 297 și 298. Co-împăratul Galerius,
ajutat de Dioclețian, a purtat o campanie împotriva Imperiului
Sasanid, dușmanul tradițional al imperiului. În 299 el a ocupat
capitala Persiei, Ctesifon. Dioclețian a condus negocierile ulterioare
și a obținut o pace durabilă și favorabilă. Dioclețian a separat și
lărgit serviciile civil și militar ale imperiului și a reorganizat
diviziunile provinciale ale imperiului, creând guvernul cel mai mare
și mai birocratic din istoria imperiului. El a înființat noi centre
administrative la Nicomedia, Mediolanum, Antiohia și Trier, mai
aproape de frontierele imperiului decât capitala tradițională, Roma.
Bazându-se pe tendințele către absolutism din secolul al treilea, el a
devenit un conducator autocrat, ridicându-se deasupra masei
imperiului, cu forme impunătoare de ceremonii și arhitectură. Dioclețian
Creșterea birocratică și militară, campaniile constante și proiectele
de construcții au sporit cheltuielile statului și au necesitat o reformă
fiscală cuprinzătoare. Din cel târziu 297, impozitarea imperială a
fost standardizată, devenind mai echitabilă și percepută cu rate în
general mai mari.

Dioclețian a văzut că vastul Imperiu Roman nu putea fi condus de

un singur împărat în fața presiunilor interne și a amenințărilor
militare pe două fronturi. A împărțit, prin urmare, Imperiul în
jumătate de-a lungul unei axe nord-vest, la estul Italiei, și a numit
doi împărați egali care să domnească cu titlul de Augustus. Palatul lui Diocleŧian
Dioclețian însuși a fost Augustus al jumătății de est și l-a făcut pe
prietenul său de lungă durată Maximian drept Augustus al vestului.
În acest fel a creat efectiv ceea ce va deveni Imperiul Roman de
Vest și Imperiul Roman de Est.

La 1 martie 293 autoritatea a fost împărțită în continuare. Fiecare

Augustus a luat un împărat junior, numit Cezar care să-l ajute în
chestiuni administrative și să ofere o linie de succesiune. Galerius a
devenit Cezar al lui Dioclețian și Constantius Clorus Cezar al lui
Maximian. Aceasta a constituit ceea ce se numește Tetrarhia (în
greacă: "conducerea celor patru"), deoarece fiecare împărat va
domni peste un sfert al imperiului. După ce Roma a fost afectată de
disputele sângeroase cu privire la autoritatea supremă, aceasta a
formalizat în cele din urmă o succesiune pașnică a împăratului:
fiecare Cezar putea să-l înlocuiască pe Augustus și să aleagă un nou
Cezar. La 1 mai 305 Dioclețian și Maximian au abdicat în favoarea
Cezarilor lor. Galerius a numit doi noi Cezari: nepotul său
Maximinus pentru el însuși și Flavius ​Valerius Severus pentru
Constantius. Aranjamentul a funcționat bine sub Dioclețian și
Maximian și puțin timp după aceea. Tensiunile interne din cadrul
guvernului roman au fost mai puțin acute decât înainte. În Declinul Tetrarhia
și căderea Imperiului Roman, Edward Gibbon notează că acest
aranjament a funcționat bine din cauza afinității dintre cei patru
conducători. Gibbon spune că acest aranjament a fost comparat cu
un "cor de muzică". Odată cu retragerea lui Dioclețian și Maximian,
această armonie a dispărut.

După o perioadă inițială de toleranță, Dioclețian, care era un păgân

fervent și era îngrijorat de numărul tot mai mare de creștini din
Imperiu, i-a persecutat cu exces de zel; aceasta a fost una dintre cele
mai mari persecuții pe care creștinii au îndurat-o în istorie. Nu toate
planurile lui Diocletian au avut succes: Edictul cu privire la prețurile
Constantin cel Mare
maxime (301), încercarea sa de a reduce inflația prin intermediul
controalelor prețurilor, a fost contraproductivă și a fost rapid
ignorată. Deși eficace în timp ce a condus, sistemul tetrarhic al lui
Dioclețian s-a prăbușit după abdicarea sa sub pretențiile dinastice
concurente ale lui Maxentius și Constantin, fiii lui Maximian și,
respectiv, Constantius. Persecuția dioclețiană (303-11), ultima, cea
mai mare și cea mai sângeroasă persecuție oficială a creștinismului,
nu a distrus comunitatea creștină a imperiului; după 324,
creștinismul a devenit religia favorizată în imperiu sub primul său
împărat creștin, Constantin.

În ciuda eșecurilor sale, reformele lui Dioclețian au schimbat

fundamental structura guvernului imperial roman și au ajutat la
stabilizarea imperiului din punct de vedere economic și militar,
permițând-i să rămână în esență intact pentru încă o sută de ani, în
Iulian Apostatul
ciuda apropierii de pragul prăbușirii. Slăbit de boală, Dioclețian a
abdicat la 1 mai 305 și a devenit primul împărat roman care a
renunțat de bună voie la poziția sa. El a trăit retras în palatul său de
pe coasta dalmată, ingrijindu-și grădinile de legume. Palatul său a devenit în cele din urmă nucleul orașului
Split de astăzi.

Tetrarhia se va prăbuși cu moartea lui Constantius Clorus pe 25 iulie 306. Trupele lui Constantius din
Eboracum l-au proclamat imediat pe fiul sau, Constantin cel Mare, Augustus. În august 306 Galerius l-a
promovat pe Severus în poziția de Augustus. O revoltă la Roma a susținut un alt reclamant cu același titlu:
Maxentius, fiul lui Maximian, care a fost proclamat Augustus pe 28 octombrie 306. Alegerea lui a fost
susținută de Garda Pretoriană. Acest lucru a lăsat Imperiul cu cinci conducători: patru Augusti (Galerius,
Constantin, Severus și Maxentius) și un Cezar (Maximinus).

Anul 307 a văzut ascensiunea lui Maximian la rangul lui Augustus alături de fiul său Maxentius, creând un
total de șase conducători/șase augusti ai Imperiului. Galerius și Severus au purtat o campanie împotriva lor
în Italia. Severus a fost ucis la ordinul lui Maxentius pe 16 septembrie 307. Cei doi Augusti din Italia au
reușit, de asemenea, să se alăture lui Constantin prin faptul că Constantin s-a căsătorit cu Fausta, fiica lui
Maximian și sora lui Maxentius. La sfârșitul anului 307, Imperiul avea patru Augusti (Maximian, Galerius,
Constantin și Maxentius) și un singur Cezar.

În 311 Galerius a pus capăt oficial persecuției creștinilor, iar Constantin a legalizat definitiv creștinismul în
313, după cum se arată în așa-numitul Edict de la Milano. Constantin l-a învins pe ultimul său rival,
Licinius, în 324, unificând imperiul sub controlul său. El va conduce până la moartea sa pe 22 mai 337.

Imperiul a fost împărțit din nou intre cei trei fii ai săi supraviețuitori. Imperiul Roman de Vest a fost împărțit
între fiul cel mare, Constantin al II-lea, și fiul cel mic, Constant. Imperiul Roman de Est împreună cu noua
capitală, Constantinopol, erau cedate fiului mijlociu Constanțiu al II-lea.
Constantin al II-lea a fost ucis într-un conflict cu fratele său mezin în anul 340. Constant a fost ucis în
conflict cu armata care l-a proclamat Augustus pe Magnențiu în 18 ianuarie 350. Nepotianus, un uzurpator,
a fost ucis lângă mama lui Eutropia. Fiica lui Constantin cel Mare, Constantina, l-a convins pe Vetranio să
se proclame Cezar în opoziție cu Magnențiu. Vetranio a servit un mandat scurt de la 1 martie până la 25
decembrie 350. El a fost apoi forțat să abdice de către legitimul Augustus Constanțiu. Uzurpatorul
Magnențiu va continua să conducă Imperiul Roman de Vest până în 353, în timp ce se află în conflict cu
Constanțiu. Înfrângerea și sinuciderea lui în cele din urmă l-a lăsat pe Constanțiu singurul împărat.

Constanțiu l-a numit în 355 pe Iulian ca Cezar al Imperiului Roman de Vest. În următorii cinci ani Iulian a
avut o serie de victorii împotriva invaziilor germanice. Acest lucru i-a permis să asigure frontiera pe Rin.
Trupele sale galice victorioase au încetat astfel acțiunile militare. Constanțiu a trimis ordine ca aceste trupe
să fie transferate în est ca întăriri pentru propria sa campanie de succes împotriva lui Șapur al II-lea al
Persiei. Acest ordin a făcut ca trupele galice să se revolte. Acestea l-au proclamat pe comandantul lor Iulian
Augustus. Ambii Augusti și-au pregătit trupele pentru un alt război civil, dar moartea lui Constanțiu la 3
noiembrie 361 n-a lăsat ca acest război să se întâmple. Iulian a fost împărat unic timp de doi ani. El a fost
crescut de sclavul gotic Mardonius, un mare admirator al filozofiei si literaturii antice grecești. Iulian a primit
botezul creștin, dar a renunțat ulterior la religia creștină. Înscăunarea sa va duce la încetarea restricțiilor și a
violenței împotriva păgânismului introdus de tatăl său și unchiul său, Constantin I, de verii săi Constantin al
II-lea, Constant și Constanțiu al II-lea. Dimpotrivă el a introdus restricții similare asupra creștinismului,
având loc și unele acțiuni violente neoficiale împotriva creștinilor. Edictul lui de toleranță din 362 a ordonat
redeschiderea templelor păgâne și restituirea proprietăților înstrăinate ale templelor, devenind și mai
problematic pentru Biserica creștină. Întoarcerea episcopilor ortodocși si arieni a dus la reluarea conflictelor
religioase, slăbind astfel în continuare Biserica în ansamblu.

Iulian însuși nu era un păgân tradițional. Convingerile sale personale au fost influențate în mare măsură de
neoplatonism; el se credea încarnarea lui Alexandru cel Mare. A scris lucrări de filozofie. Iulian a reluat în
cel din urmă războiul împotriva lui Șapur al II-lea al Persiei. Dar a fost rănit mortal în luptă și a murit pe 26
iunie 363.

Iulian a murit fără copii și fără un succesor desemnat. Ofițerii armatei l-au ales pe Iovian care a semnat un
tratat de pace nefavorabil cu Persia, cedând teritorii câștigate de la persani. El a restabilit privilegiile
creștinismului.

Dinastia Valentiniană (364-395)

Rolul alegerii unui nou Augustus a devenit din nou responsabilitatea ofițerilor armatei. La 28 februarie 364
ofițerul panonian Valentinian I a fost ales August la Niceea. Armata rămăsese fără lider de două ori în mai
puțin de un an și ofițerii îi cer lui Valentinian să aleagă un co-conducător. La 28 martie Valentinian și-a ales
fratele mai mic, Valens, drept co-împărat. Cei doi noi Augusti au împărțit imperiul dupa modelul stabilit de
Dioclețian: Valentinian va administra Imperiul Roman de Vest, în timp ce Valens a preluat controlul asupra
Imperiului Roman de Est.

Alegerea lui Valens a fost în curând contestată. Procopius, un văr maternal cilician al lui Iulian, a condus
operațiunile generalilor săi împotriva alamanilor. Procopius a reușit să mituiască două legiuni atribuite
Constantinopolului și să preia controlul asupra capitalei de răsărit a imperiului. El a fost proclamat Augustus
pe 28 septembrie și, în curând, și-a extins controlul. Războiul dintre cei doi împărați rivali a continuat până
când Procopius a fost înfrânt. Valens l-a executat în 366.

Pe 4 august 367 Grațian, la vârsta de opt ani, a fost proclamat al treilea August de Valentinian și unchiul sau
Valens.
În aprilie 375 Valentinian și-a condus armata într-o campanie
împotriva quazilor, un trib germanic care a invadat provincia sa
natală Panonia. În timpul unei audiențe cu solia quazilor,
Valentinian a suferit un atac celebral în timp ce striga furios,
rezultând în moartea sa pe 17 noiembrie 375.

Succesiunea nu a avut loc așa cum a fost planificată. Grațian avea

16 ani și era dispus să-și asume calitatea de împărat, dar trupele din
Panonia l-au proclamat împărat pe fratele său minor, cu numele de
Valentinian al II-lea.

Grațian a acceptat alegerea lor și a administrat partea galică a

Imperiului Roman de Vest. Italia, Iliria și Africa au fost oficial
administrate de fratele său și de mama sa vitregă Iustina. Cu toate
acestea, diviziunea era pur și simplu nominală, deoarece autoritatea
efectivă încă o avea Grațian.

Între timp Imperiul Roman de Est se confruntă cu propriile sale

probleme cu triburile germane. Vizigoții, un trib al germanilor de
Valens
est, au fugit din teritoriile lor de odinioară în urma invaziei hunilor.
Liderii lor Alavivus si Fritigern i-au condus în căutarea unui refugiu
în Imperiul Roman de Est. Valens le-a permis în 376 să se
stabilească ca foederati pe malul sudic al Dunării. Cu toate acestea,
noii veniți s-au confruntat cu o serie de greutăți și cu probleme cu
birocrații provinciali posibil corupți. Nemulțumirea i-a făcut să se
revolte împotriva gazdelor lor romane.

Conflictele au continuat în următorii doi ani. Valens a purtat o

campanie împotriva lor în 378. Grațian i-a asigurat unchiului său
întăriri din armata occidentală romană. Cu toate acestea, această
campanie s-a dovedit a fi dezastruoasă pentru romani. Cele două
armate s-au ciocnit la Adrianopol. Forțele lui Valens erau depășite
numeric de forțele goților. Unii dintre ofițerii săi l-a sfătuit să Teodosiu
rămână vigilent și să aștepte sosirea lui Gratian, alții au cerut un atac
imediat și, în cele din urmă, Valens, dornic să aibă toată gloria
pentru sine, s-a decis pentru luptă. Pe 9 august 378 bătălia de la Adrianopol a dus la înfrângerea zdrobitoare
a romanilor și la moartea împăratului Valens. Istoricul contemporan Ammianus Marcellinus a estimat că
două treimi din armata romană s-au pierdut în luptă.

Lupta a avut consecințe importante. Soldați veterani și administratori valoroși se numărau printre victime. În
acel moment erau puține înlocuiri disponibile, lăsând Imperiul cu problema găsirii unei conduceri adecvate.
Armata romană a început, de asemenea, să se confrunte cu probleme de recrutare. În secolul următor o mare
parte a armatei romane era compusă din mercenari germani.

Pentru moment, însă, există o alta preocupare. Moartea lui Valens i-a lăsat pe Grațian și Valentinian al II-lea
drept unicii Augusti. Grațian era acum responsabil pentru întregul imperiu. A căutat un nou Augustus pentru
Imperiul Roman de Est. Alegerea lui a fost Teodosiu I.

Grațian a guvernat imperiul roman de apus cu indolență. Se consideră că el a devenit o marionetă, în timp
ce generalul franc Merbaudes și episcopul Ambroziu de Milano au acționat împreună din spatele tronului.
Grațian a pierdut favoarea facțiunilor Senatului Roman prin interzicerea păgânismului tradițional la Roma și
renunțarea la titlul lui de Pontifex Maximus. Seniorul Augustus a devenit, de asemenea, nepopular printre
trupele romane din cauza asociației sale strânse cu așa-numiții barbari. El a recrutat alani în serviciul său
personal și a adoptat înfățișarea unui războinic scitic pentru apariții publice.

Între timp lui Grațian, Valentinian al II-lea și Teodosiu li s-a alăturat un al patrulea August. Teodosiu l-a
proclamat în ianuarie 383 Augustus pe fiul său cel mai mare, Arcadius, într-o încercare evidentă de a asigura
succesiunea. Băiatul avea șase ani și nu avea nici o autoritate reală. Totuși el a fost recunoscut drept co-
conducător al tuturor celor trei Augusti.

Nepopularitatea sporită a lui Grațian a provocat probleme. Magnus Maximus, un general din Hispania,
servind în Britania, a fost proclamat Augustus de către trupele sale în 383 și s-a revoltat împotriva lui
Grațian invadând Galia. Grațian a fugit de la Lutetia (Paris) la Lugdunum (Lyon), unde a fost asasinat la 25
august 383 la vârsta de 25 de ani.

Maximus era un aderent ferm al Crezului de la Niceea și a introdus persecuții de stat pe acuzații de erezie,
ceea ce a generat un conflict cu Papa Siriciu, care susținea că Augustus nu avea autoritate asupra
chestiunilor bisericești. Dar el a fost un împărat cu sprijin popular, amintirea sa fiind păstrată în culegerea de
texte galeze Mabinogion, compilată cu o mie de ani mai tărziu.

Dupa moartea lui Grațian Maximus a avut de a face cu Valentinian al II-lea, în vârstă de doar douăzeci de
ani, ca un Augustus senior. În primii câțiva ani Alpii au servit drept graniță între teritoriile respective ale
celor doi împărați rivali occidentali. Maximus controla Britania, Galia, Hispania și Africa. Si-a ales drept
capitală Augusta Treverorum (Trier).

Maximus a pornit negocierile cu Valentinian al II-lea și Teodosiu,

încercând să obțină recunoașterea oficială. Până în anul 384
negocierile nu au dat roade și Maximus a încercat să facă presiune,
asigurându-și succesiunea pe calea pe care doar un împărat legitim
ar fi putut să o facă: proclamând Augustus pe propriul său fiu minor
Flavius ​Victor. Anul se încheia cu imperiul condus de cinci Augusti
(Valentinian al II-lea, Teodosiu I, Arcadius, Magnus Maximus și
Flavius ​Victor), relațiile dintre ei fiind încă nedeterminate.

Teodosiu a rămas văduv în 385 după moartea subită a Aeliei

Flaccilla Augusta. El s-a recăsătorit cu sora lui Valentinian al II-lea, Detaliu al reliefului de pe obeliscului
Galla, iar căsătoria a asigurat relații mai strânse între cei doi împărați lui Teodosiu din Constantinopol,
legitimi. înfățișând împăratul înconjurat de
curteni și primind daruri de la soli.
În 386 Maximus și Victor au fost în sfârșit recunoscuți oficial de Sfârșitul secolului al IV-lea.
Teodosiu, dar nu de Valentinian. În 387 Maximus se pare că a decis
să se dezbaiere de rivalul său italian. A trecut Alpii în valea Padului
și a asediat Milano. Valentinian și mama sa au fugit la Salonic de unde au căutat sprijinul lui Teodosiu.
Teodosiu a purtat o campanie în vest în 388 și a ieșit victorios împotriva lui Maximus. Însuși Maximus a fost
capturat și executat la Aquileia la 28 iulie 388. Magister militum Arbogast a fost trimis la Trier cu ordinul de
a-l ucide și pe Flavius ​Victor. Teodosiu l-a restaurat pe Valentinian la putere și s-a convertit la ortodoxismul
catolic. Teodosiu a continuat să-l sprijine pe Valentinian și să-l protejeze de numeroasele uzurpări.

În 392 Valentinian al II-lea a murit în circumstanțe enigmatice la Viena. Arbogast a aranjat numirea lui
Eugeniu ca împărat. Cu toate acestea, împăratul estic Teodosiu a refuzat să-l recunoască pe Eugeniu ca
împărat și a invadat Occidentul, învingându-l și omorând pe Arbogast și pe Eugeniu în bătălia de la
Frigidus. Astfel, el a reunit întregul Imperiu Roman sub conducerea sa.
Teodosiu a fost ultimul împărat care a condus întregul
Imperiu. După moartea sa în 395 și-a împărțit imperiul celor
doi fii ai săi, Arcadius si Honorius; Arcadius a devenit
conducător al Imperiului Roman de Răsărit, cu capitala la
Constantinopol, iar Honorius a devenit conducător al
Imperiului Roman de Apus, cu capitala la Milano și apoi la
Ravenna. Statul roman va avea doi împărați diferiți, domnind
din două centre diferite de putere pe parcursul secolului al V-
lea.

Societate și economie Împărțirea Imperiului după moartea lui

Teodosiu I, c. 395, suprapusă pe frontierele
moderne.
Familia Imperiul de Apus
Imperiul de Răsărit

Femeile, sclavii și oamenii liberi în

societatea imperială

Sistemul monetar și bancar

Articole principale: Monedă romană și Atelier monetar roman.

Mineritul și metalurgia

Transportul, comunicațiile și comerțul

Articole principale: Drum roman, Cursus publicus și Relațiile sino-romane.

Profesii și ocupații

PIB și distribuția veniturilor

Administrație și armată

Guvernul central
Articol principal: Împărat roman.

Senatul
Articol principal: Senatul Roman.

Armata imperială
Articole principale: Armata romană timpurie, Armata romană republicană, Armata romană și Listă
de legiuni romane.
Armata imperială romană era instituția care se ocupa de protecția imperiului.

La apogeul puterii, armata romană era compusă din 30 de legiuni, trupe auxiliare și de cavalerie străine
(numidienii, catafracții).

Organizarea și disciplina erau de bază, iar trupele erau bine plătite și armata le dădea o șansă la o viață bună
celor mai săraci, dacă supraviețuiau serviciului de 25 de ani.
Legionarii erau cetățeni, mai bine plătiți, înarmați și reprezentau vârful de lance al politicii militare romane.
Trupele auxiliare erau mai slab înarmate si plătite, formate din non-cetățeni, dar cei care efectuau serviciul
primeau cetățenie.

Guvernarea provincială
Articole principale: Provincie romană și Listă de provincii romane.

Dreptul roman
Articol principal: Drept roman.

Fiscalitatea

Stilul de viață

Alimentele și aprovizionarea cu apă

Recreația și divertismentul
Articole principale: Cursa carelor de luptă și Gladiator.

Vestimentația
Articol principal: Toga.

Cultura

Pictura, sculptura și mozaicul

Articol principal: Arta romană.

Muzica și teatrul

Literatura
Articol principal: Literatura latină.

Învățământul

Tehnologia

Ingineria și arhitectură
Articole principale: Panteonul din Roma și Colosseum.
Știința

Religia
Articole principale: Religia în Roma antică și Listă de zei romani.

Cultul imperial

Creștinarea
Articole principale: Creștinare și Edictul de la Milano.

Moștenirea
Articole principale: Limba latină, Limbile romanice și Alfabetul latin.

Referințe
1. ^ a b c d Taagepera, Rein (1979). „Size and Duration of Empires: Growth-Decline Curves,
600 B.C. to 600 A.D”. Social Science History. 3 (3/4): 115–138. doi:10.2307/1170959 (https://
doi.org/10.2307%2F1170959). JSTOR 1170959 (https://www.jstor.org/stable/1170959).
2. ^ John D. Durand, Historical Estimates of World Population: An Evaluation, 1977, pp. 253-
296.
3. ^ „Roman Empire -- Britannica Online Encyclopedia” (http://www.britannica.com/EBchecked/
topic/507739/Roman-Empire). www.britannica.com. Accesat în 9 iulie 2008.

Bibliografie
Edward Gibbon, Decline and Fall of the Roman Empire, J.M. Dent & Sons, London, 1966
Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva,
București, 1976
Jean-Michel Carrié et Aline Rousselle, L'Empire romain en mutation : Des Sévères à
Constantin (192-337), t. 10, Le Seuil, coll. « Points Histoire / Nouvelle Histoire de
l'Antiquité », 2003 (ISBN 2-02-025819-6) (notice BnF no FRBNF37052012v)
Jean-Pierre Martin, Alain Chauvot et Mireille Cébeillac-Gervasoni, Histoire romaine, Paris,
Armand Colin, coll. « collection U », 2001 (ISBN 2200265875) (notice BnF no
FRBNF37659555)
Yann Le Bohec, L'armée romaine sous le Bas-Empire, Paris, Picard, 2006 (ISBN 2-7084-
0765-1) (notice BnF no FRBNF409209405)
Paul Petit, Histoire générale de l'Empire romain, Le Seuil, coll. « Points Histoire », 1978
Paul Petit, Le Haut-Empire: 27 av. J.-C.-161 apr. J.-C., t. 1 (ISBN 2-02-004969-4) (notice BnF
no FRBNF34608092c)
Paul Petit, La Crise de l'Empire: Des derniers Antonins à Dioclétien, t. 2 (ISBN 2-02-004970-
8) (notice BnF no FRBNF34608093)
Paul Petit, Le Bas-Empire : 284-395, t. 3 (ISBN 2-02-004971-6) (notice BnF no
FRBNF34608094)
André Piganiol, L'Empire chrétien, Paris, Presses universitaires de France, 1972 (ISBN 2-
13-032125-9) (notice BnF no FRBNF35303167v)
 Roger Rémondonon, La Crise de l'Empire romain : De Marc-Aurèle à Anastase, Paris,
Presses universitaires de France, coll. « La Nouvelle Clio », 1980 (ISBN 2-13-031086-9)
(notice BnF no FRBNF41677283v)
Philippe Richardot, La fin de l'armée romaine: 284-476, Paris, Economica, 2005, 3e éd.
(ISBN 2-7178-4861-4) (notice BnF no FRBNF40027748h)

Legături externe
en Civilizația romană (http://www.dl.ket.org/latin1/mores/) Arhivat (https://web.archive.org/w
eb/20080718054646/http://dl.ket.org/latin1/mores/) în 18 iulie 2008, la Wayback Machine.:
alimentația, religia, filozofia, sistemul juridic, calendarul, medicina, costumație, cultura etc.
en ROME AND ROMANIA, 27 BC-1453 AD (http://friesian.com/romania.htm)
en De Imperatoribus Romanis: An Online Encyclopedia of Roman Rulers and Their
Families (http://www.roman-emperors.org)
en THE ROMANS Ancient, Medieval and Modern (http://romanity.org)

Vezi și
Imperiul Roman de Apus
Imperiul Roman de Răsărit
Sfântul Imperiu Roman

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Imperiul_Roman&oldid=16090151