Imperiul Roman (latină IMPERIVM ROMANVM) este termenul utilizat, în mod

convențional, pentru a descrie statul roman post-republican caracterizat de o formă de

guvernământ autocratică și de stăpânirea unui imens teritoriu în jurul Mării Mediterane cu capitala
la Roma. Ca civilizație a Epocii de Fier, deținea teritorii din jurul Mării Mediterane în Europa,
Africa de Nord și vestul Asiei. După reformele constituționale ale lui Augustus din secolul I i.Hr., la
anarhia militară din secolul al III-lea d.Hr., imperiul a fost un principat condus de la orașul Romei
(27 i.Hr.-285 d.Hr.). Imperiul Roman a fost mai târziu divizat între Imperiul Roman de Apus, cu
capitala la Milano și apoi la Ravenna, și Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Nicomedia și
apoi la Constantinopol, condus de împărați multipli.
Anterior, era Republica Romană care a înlocuit monarhia de la Roma în secolul al VI-lea i.Hr,
guvernată de doi consuli cu puteri executive cu mandate limitate la un an și condusă de o
adunare legislativă numită Senat. Republica era însă totodată un imperiu, dețînând teritorii
cucerite. Fiind destabilizată de o serie de războaie civile și conflicte politice dintre generali
ambițioși, în secolul I i.Hr., generalul Iulius Cezar a fost numit drept dictator pe viață, dar a fost
asasinat în anul 44 i.Hr. în urma unui complot senatorial. Au reizbucnit astfel războaiele civile
care au culminat cu victoria lui Octavian Augustus, nepotul și fiul adoptiv al lui Cezar, care l-a
învins pe generalul Marcus Antonius în Bătălia de la Actium din anul 31 i.Hr. După anexarea
Egiptului Ptolemaic, s-a încheiat oficial epoca elenistică marcată cu cuceririle lui Alexandru cel
Mare în Orient. Octavian și-a asigurat controlul total asupra imperiului, iar Senatul Roman i-a
garantat puteri executive nelimitate, titlul de Imperator (comandant suprem al armatei) și titlul de
Augustus, devenind astfel primul împărat al Imperiului Roman.
În primele două secole, imperiul a cunoscut o perioada de stabilitate și prosperitate fără
precedent, cunoscută în istorie ca "Pax Romana" (Pacea Romană). Maximul teritorial a fost atins
în timpul domniei împăratului Traian. A urmat apoi o perioada instabilă și astfel, declinul
imperiului a început sub domnia împăratului Commodus. În secolul al III-lea, imperiul a traversat
o perioada de criză ce i-a amenințat existența și integritatea teritorială, dar a fost reunificat de
împăratul Aurelian. În efortul de a stabiliza imperiul, Dioclețian a împărțit imperiul în două curți
imperiale diferite în estul grecesc și vestul latin. Creștinismul a luat amploare în secolul al IV-lea,
devenind religia oficială imperială în urma edictului de la Milano din 313 sub domnia
lui Constantin cel Mare și cel de la Tesalonica din 380. După moartea împăratului Teodosius din
395, imperiul a fost împărțit definitiv între fii săi Arcadius și Honorius, în Imperiul Roman de Apus
și Imperiul Roman de Răsărit. Perioada Migrației , ce a presupus invazii masive din partea
populațiilor germanice și hunice au dus la declinul final al Imperiului Roman de Apus. Odată cu
cucerirea Ravennei de către ostrogoti și înlăturarea ultimului împărat roman, Romulus
Augustus în 476, Odoacru s-a proclamat drept rege al Italiei și astfel Imperiul Roman de Apus a
colapsat și a fost desființat oficial de împăratul Zeno în 480. Imperiul Roman de Răsărit a
continuat să existe ca Imperiul Bizantin, cu capitala la Constantinopol, până la cucerirea otomană
din 1453.

Un arc de triumf este un monument în formă de portic arcuit, cu una sau mai multe

arcade, decorat bogat cu basoreliefuri și inscripții, amplasat pe o arteră de circulație sau într-o
piață, ridicat pentru a sărbători o victorie militară (când pe sub el treceau cortegiile triumfale) sau
în amintirea unui alt fapt însemnat.
Primele arcuri de triumf au fost construite de romani în Antichitate, fiecare fiind dedicat unui
general victorios, iar modelul acestora a fost reluat în arhitectura modernă.
Arcul lui Traian din Ancona reprezintă una dintre moștenirile monumentale romane cele mai
prețioase ale regiunii Marche, din Italia.
Foarte elegant, a fost ridicat de Senatul și Poporul Roman, în anii 100 – 116 d.Hr., fiind opera
arhitectului sirian Apollodor din Damasc, din marmură extrasă din Insula Marmara, în onoarea
împăratului Traian.
De aici a plecat împăratul Traian în victoriosul război contra dacilor, episod care se poate vedea
pe unul din basoreliefurile existente pe Columna lui Traian de la Roma.[1]
Potrivit îndelungatei și constantei tradiții, pe atic era montată statuia ecvestră a lui Traian; la
stânga lui Traian era statuia soției acestuia Pompeia Plotina, iar la dreapta sa statuia surorii
împăratului, Ulpia Marciana. Inscripțiile, care se pot citi și în prezent, erau din bronz aurit, ca și
statuile, care însă au fost luate de sarazini, în 848.
Arcul lui Constantin este un arc de triumf din Roma, situat între Colosseum și Colina Palatină,
precum și în apropiere de Forul Roman, ultimul monument de mari dimensiuni al Romei
imperiale. Arcul e menit să îl reprezinte pe împăratul Constantin ca pe un continuator al celor mai
mari împărați romani, renumiți pentru guvernarea înțeleaptă. A fost construit la Senatul Roman în
anul 315 d.Hr. pentru a comemora victoria lui Constantin cel Mare asupra lui Maxentius, împărat
al Romei între anii 306-312, în Bătălia de la Podul Milvian (312 d.Hr.)[1].
Deși dedicat lui Constantin, o mare parte din materialul decorativ evocă realizările militare ale
împăraților Traian (98-117), Hadrian (117-138) și Marcus Aurelius (161-180)[2]. Această se explică
prin faptul că structura, în ansamblul său, a fost construită cu materiale aduse de la alte
monumente antice, inclusiv secțiuni întregi ale arcului, fiind folosite pietre de construcție și
sculpturi decorative[3], reutilizând mai multe reliefuri majore din monumentele imperiale din secolul
al II-lea[4].