Imperiul Roman

181 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Unelte


















De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Conținutul paginii Imperiul Roman antic ar trebui să fie inclus
aici.
Deși acest articol conține o listă de referințe
bibliografice, sursele sale rămân neclare deoarece îi
lipsesc notele de subsol.
Puteți ajuta introducând citări mai precise ale surselor.

Imperiul Roman
 Imperiul Romanilor
SENATVS POPVLVSQVE ROMANVS (SPQR)
„Senatul și Poporul Romei”
Imperium Romanorum
Βασιλεία των Ῥωμαίων
— Imperiu —

← 27 î.Hr. – 395 d.Hr.

→ →

Drapel Stemă
Deviză națională
Senatus Populusque Romanus

Harta Imperiului Roman la apogeu (117)

Capitală Roma
(44 î.Hr.–286 d.Hr.)
Constantinopol
(330-1204, 1261-1453)
Ravenna
(402-476)
 Milano
(286-402)
Nicomedia
(286-330)
Niceea
(1204-1261)

Limbă Latină, Greacă

Religie Politeism roman urmat
de Creștinism
Guvernare
Formă de guvernare Monarhie
Împărat Roman
- 27 î.Hr. – 14 d.Hr. Octavianus Augustus
- 379 – 395 Teodosiu I
- 475 – 476 / 1449 – 1453 Romulus
Augustulus / Constantin
al XI-lea
Legislativ Senatul Roman
Istorie
Epoca istorică Antichitate
Bătălia de la Actium 31 î.Hr.
Octavianus devine Augustus 27 î.Hr.
Dioclețian decide divizarea
285 d.Hr.
imperiului
Constantin cel Mare mută
capitala imperială 330 d.Hr.
la Constantinopol
Moartea lui Teodosiu I, urmată
de divizarea definitivă a 395 d.Hr.
Imperiului
Detronarea lui Romulus
476 d.Hr.
Augustulus
Căderea Constantinopolului 1453
 Căderea Imperiului din
1461
Trapezunt
Date statistice
Suprafață
- 25 î.Hr.[1][2] 2.750.000 km²
- 50[1] 4.200.000 km²
- 117[1] 5.000.000 km²
- 390 [1] 4.400.000 km²
Populație
- 25 î.Hr.[1][2] 56.800.000 loc.
Densitate 20,7 loc./km²
- 117[1] 88.000.000 loc.
Densitate 17,6 loc./km²
Economie
Monedă Sesterț
Denar
Monedă romană
Aureus
As
* Aceste evenimente au reprezentat dezmembrarea Imperiului
Roman de Apus (286 – 476)[3] și, respectiv, a Imperiului Bizantin
(330 – 1453).

Modifică date / text

Imperiul Roman (latină IMPERIVM ROMANVM) este termenul utilizat, în mod

convențional, pentru a descrie statul roman post-republican caracterizat de o formă de
guvernământ autocratică și de stăpânirea unui imens teritoriu în jurul Mării
Mediterane cu capitala la Roma. Fiind o civilizație a Epocii Fierului, deținea teritoriile din
jurul Mării Mediterane în Europa, Africa de Nord și vestul Asiei. După reformele
constituționale ale lui Augustus din secolul I î.Hr. până la anarhia militară din secolul al
III-lea d.Hr., imperiul a fost un principat condus din Roma (27 î.Hr.-285 d.Hr.). Imperiul
Roman a fost mai târziu divizat în Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Roma și apoi
la Ravenna, și Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopol.
A fost precedat de Republica Romană care, la rândul ei, a înlocuit monarhia de la
Roma în secolul al VI-lea î.Hr., guvernată de doi consuli cu puteri executive și cu
mandate limitate la un an și condusă de o adunare legislativă numită Senat. Republica
era însă totodată un imperiu, deținând teritorii cucerite. Fiind destabilizată de o serie de
războaie civile și conflicte politice dintre generali ambițioși, în secolul I
î.Hr. generalul Iulius Cezar a fost numit dictator pe viață, dar a fost asasinat în anul 44
î.Hr. în urma unui complot al senatorilor. Au reizbucnit astfel războaiele civile care s-au
încheiat cu victoria lui Octavianus Augustus, nepotul și fiul adoptiv al lui Cezar, care l-a
învins pe generalul Marcus Antonius în Bătălia de la Actium din anul 31 î.Hr. După
anexarea Egiptului Ptolemaic a luat sfârșit oficial epoca elenistică marcată cu cuceririle
lui Alexandru cel Mare în Orient. Octavianus și-a asigurat controlul total asupra
imperiului, iar Senatul Roman i-a garantat puteri executive nelimitate, titlul
de Imperator (comandant suprem al armatei) și titlul de Augustus, devenind astfel
primul împărat al Imperiului Roman.
În primele două secole imperiul a cunoscut o perioada de stabilitate și prosperitate fără
precedent, cunoscută în istorie ca Pax Romana („Pacea romană”). Maximul teritorial a
fost atins în timpul domniei împăratului Traian. A urmat apoi o perioada instabilă și
astfel, declinul imperiului a început sub domnia împăratului Commodus. În secolul al III-
lea, imperiul a traversat o perioada de criză ce i-a amenințat existența și integritatea
teritorială, dar a fost reunificat de împăratul Aurelian. În efortul de a stabiliza
imperiul, Dioclețian a împărțit imperiul între două curți imperiale diferite în estul grecesc
și vestul latin. Creștinismul a luat amploare în secolul al IV-lea, devenind religia oficială
a imperiului în urma Edictului de la Milano din 313 sub domnia lui Constantin cel Mare și
a celui de la Tesalonica din 380. După moartea împăratului Teodosiu I din 395, imperiul
a fost împărțit definitiv între fii săi Arcadius și Honorius, în Imperiul Roman de
Apus și Imperiul Roman de Răsărit. Perioada Migrațiilor, ce a presupus invazii masive
ale populațiilor germanice și hunice a dus la declinul final al Imperiului Roman de Apus.
Odată cu cucerirea Ravennei de către ostrogoți și înlăturarea ultimului împărat
roman, Romulus Augustulus în 476, Odoacru s-a proclamat drept rege al Italiei și astfel
Imperiul Roman de Apus a colapsat și a fost desființat oficial de împăratul Zenon în 480.
Imperiul Roman de Răsărit a continuat să existe ca Imperiul Bizantin, cu capitala
la Constantinopol, până la cucerirea otomană din 1453.
Imperiul Roman a lăsat în urma sa o moștenire grandioasă privind instituțiile, cultura,
limbile, religia, arta, arhitectura, filosofia, dreptul și știința. Ulterior, moștenirea romană a
influențat debutul Renașterii, arhitectura neoclasică, codurile legislative moderne și
formarea republicilor moderne precum Franța și Statele Unite ale Americii. Limba
latină răspândită în teritoriile cucerite de romani, precum și creștinarea, a dus la apariția
regatelor medievale și a statelor moderne de azi precum Franța, Spania, Italia,
Portugalia și România. Adoptarea creștinismului a condus la formarea bisericii creștine
care a dominat Europa pe durata Evului Mediu.
Geografia și demografia Imperiului Roman[modificare | modificare
sursă]
Duration: 39 seconds.0:39Evoluția Republicii Romane și a Imperiului Roman

Imperiul Roman în 118

Imperiul Roman se situează pe locul 25 în topul celor mai mari imperii, având 5 milioane
de kilometri pătrați în anul 117 sub domnia împăratului Traian, cuprinzând 3,36% din
suprafața terestră. Acesta stăpânea teritorii în Europa, Africa de Nord și Asia de Vest.
Fraza latină "imperium sine fine" (imperiul fără de sfârșit) exprimă ideologia că nu există
limite în timp și spațiu pentru imperiul roman. În poemul lui Virgiliu - Eneida, poporul
roman era predestinat de către zeul Jupiter să stăpânească omenirea. Această
afirmație a stăpânirii universale a fost reînnoită și perpetuată atunci când Imperiul a
intrat sub guvernarea creștină în secolul al IV-lea. Pe lângă anexarea unor mari regiuni
în cursul creșterii imperiului, romanii erau de asemenea sculptori foarte pricepuți ai
mediului, modificând direct geografia. De exemplu, păduri întregi au fost tăiate pentru a
furniza suficiente resurse de lemn pentru un imperiu în expansiune. Expansiunea
romană a fost inițiată din timpul Republicii Romane în Spania, Grecia, Tunisia, Egipt,
Turcia și Franța de azi, cucerite până în secolul 1 e.n. Sub domnia
împăratului Augustus, o hartă a lumii cunoscute a fost afișată publicului în Roma, cu
toate regiunile cartografiate de geografii, recenzorii și cartografii vremii precum Strabon.
După moartea lui Augustus, realizările sale au fost consemnate în Res Gestae.
S-a estimat că populația număra 70-100 de milioane de locuitori, cu densitate 11.2 pe
kilometru pătrat în anul 164, adică un sfert din populația totală a planetei de atunci.
Speranța de viață a populației pe perioada imperiului roman era de 25 de ani. A fost
entitatea politică unificată cu cea mai mare populație din istoria Europei. Cele mai mari
orașe ale imperiului au fost Roma, Alexandria, Smyrna, Efes, Cadiz, Nova
Cartagina, Corint și Antiohia. Orașe de asemenea dimensiuni nu vor mai fi construite în
Europa până în secolul al XVII-lea. Imperiul se întindea de la nord de Zidul lui
Hadrian din nordul Angliei până pe malurile fluviului Eufrat din Siria, de pe malurile
râurilor Rin-Dunăre până pe coasta Africii de Nord și oazele Nilului egiptean, imperiul
încercuind Marea Mediterană, denumită „Mare Nostrum” (în română, „Marea noastră”).
Frontierele erau patrulate de legiuni și fortificate în punctele vulnerabile.
Limba imperială[modificare | modificare sursă]
Inscripție latină din Colosseum

Pagină in limba coptă din Evanghelia gnostică a lui Iuda

Inscripție punico-latină de la Teatrul din Leptis

Magna din Libia Fibulă cu inscripții în limba celtică.

Stelă funerară creștină timpurie cu inscripții in limba

greacă
Limba oficială a imperiului era limba latină. Toți cetățenii romani erau obligați să aibă
certificatele scrise în limba latină. Latina a fost limba curților de justiție. Totuși, vorbitorii
de limbă latină coexistau în pace cu vorbitorii de greacă din estul Mediteranei și Asia
Mică.
Romanii care primeau o educație studiau greaca în calitate de limba literară și mulți
membri ai claselelor de elită vorbeau greacă. Împărații iulio-claudieni încurajau
standarde înalte privind vorbirea corectă a limbii latine în afaceri și
administrație. Claudius a încercat să limiteze folosirea limbii grecești, revocând
cetățenia celor care nu vorbeau latină, dar Senatul și-a menținut caracterul bilingv
având ambasadori vorbitori de greacă.
În partea estică a imperiului, legile și documentele oficiale erau traduse din greacă în
latină. După anul 212, toți locuitorii imperiului au devenit cetățeni ai imperiului, chiar
dacă nu cunoșteau limba latină.
După reformele lui Dioclețian, latină a continuat să fie limba conducerii.
Alte limbi locale vorbite în imperiu au fost limba coptă, vorbită în Egipt, apoi
cea punică în Africa, cea galică în Franța de azi și aramaică vorbită în Orient. Legile și
jurămintele romane erau traduse din latină în limbile locale pentru ca tuturor locuitorilor
imperiului să le fie aduse la cunoștință voința autorității imperiale și militare.
Limba latină a influențat apariția limbilor romanice precum spaniolă, franceză,
portugheză, italiană și română. În prezent, peste 900 de milioane de oameni sunt
vorbitori de limbi romanice.
 Prima limba romanică vorbită la nivel mondial este cea spaniolă, vorbită în țări
precum Spania, Mexic, Venezuela, Argentina, Bolivia, Columbia, Chile, precum și în
Statele Unite ale Americii, predominant în Texas și California.
 Este urmată de limba franceză, vorbită în Franța, Canada, Belgia, Elveția, Congo,
Madagascar, Cameroon, Côte d'Ivoire, Niger, Chad, Rwanda, Haiti etc.
 Limba portugheză este vorbită în Portugalia, Brazilia, Angola, Mozambic.
 Limba italiană este vorbită în Italia și Elveția.
 Limba română este vorbită în România și Moldova.
Fiind limba internațională a educației și literaturii, latina a continuat ca limbă a
diplomației, științei și culturii în Evul Mediu, în cursul Renașterii și până în secolul al
XVII-lea. Continuă să fie folosită ca limba ritualică în Vatican și lăcașele de cult ce
aparțin Bisericii Romano-Catolice din Antichitate până în prezent. Ca si greaca, a fost
principala limbă prin care s-a răspândit creștinismul. Evangheliile Noului Testament au
fost scrise in limba greacă.
Limba greacă a rămas după declinul Imperiului Roman drept limba oficială a Imperiului
Bizantin.
Istoria Imperiului Roman[modificare | modificare sursă]
Dinastia Iulio-Claudiana (27 î.Hr.-68 d.Hr.)[modificare | modificare sursă]
 Statuia de marmură a lui Augustus de Prima Porta,

secolul I, descoperită în 1863 Amfiteatrul din Merida,

Spania, construit de Vipsanius Agrippa în anul 15 î.Hr.

Mausoleul lui Augustus, Roma, construit în anul 28 î.e.n.
Familia lui Augustus - piesă din onix din anul 23, achiziționată de Ludovic al IX-lea al
Franței la Constantinopol în 1247 și depozitata la Sainte-Chapelle.
Octavian, ca nepot și fiu adoptiv al lui Iulius Cezar, a devenit figura centrală militară pe
perioada haosului de după asasinarea lui Cezar în urma unui complot senatorial. În 43
î.Hr., la vârsta de 20 de ani, a devenit unul dintre membrii celui de-al doilea Triumvirat,
o alianță politică cu Marcus Antonius și Marcus Lepidus. Octavian și Antonius i-au
învins și nimicit pe Brutus și Cassius, asasinii lui Cezar, în anul 42 î.Hr. în bătălia de la
Filippi. Au izbucnit tensiuni între cei doi învingători și astfel, după destrămarea
triumviratului în anul 32 î.Hr., Lepidus a fost exilat, iar Antonius s-a aliat și s-a căsătorit
cu amanta sa, regina Cleopatra, trădând înțelegerea cu Octavian și mariajul cu sora sa.
A început un nou război civil în care Octavian a obținut victoria la Actium în anul 31
î.Hr., distrugând flota lui Antonius. Antonius și Cleopatra s-au sinucis, iar Octavian a
anexat Egiptul.
Ca unic împărat al Romei, Octavian a inițiat reforme la scară largă în domeniul militar,
fiscal și politic. Senatul i-a acordat puteri nelimitate și titlul de "Augustus". Octavian a
respins titlul de rege și monarhia și a adoptat titlul de "princeps", de prim cetățean al
imperiului, instaurând un regim de guvernare aparent constituțional
numit Principatul. Octavian Augustus a preluat și numele de "Cezar", acesta devenind
un titlu imperial, si cel de Pontifex Maximus, marele preot al colegiului pontifilor, și titlul
de faraon al Egiptului. Acesta și-a luat de soție pe Livia Drusilla ce i-a fost principalul
consilier. Augustus și-a consolidat puterile constituționale într-o serie de funcții
republicane. A renunțat la consulat din 23 î.Hr., dar și-a menținut atribuția militară
consulară de "imperium", ceea ce a dus la cea de-a doua înțelegere dintre împărat și
senat. Augustus a primit și autoritatea de tribun, ceea ce-i permitea să
convoace senatul și adunarea poporului și să prezideze asupra alegerilor, să voteze
acțiunile adunării sau senatului, să fie primul care să țină un discurs la fiecare întrunire.
A căpătat și autoritatea de censor, prin care putea să supravegheze caracterul moral al
societății și să emită legi în interesul publicului, precum și să țină un recensământ și să
determine statutul de membru al Senatului. Augustus dispunea de puteri militare
nelimitate, toate forțele militare din capitală, anterior aflate sub controlul prefecților,
acum fiind sub controlul și autoritatea sa. Augustus a primit și titlul de imperium
proconsulare maius, proconsulul suprem, având dreptul de a interfera în
fiecare provincie și să dea ordine guvernatorilor. Putea să organizeze și o paradă
triumfală fiecărui general victorios. Senatul a reclasificat provinciile de la frontiera
imperială că provincii imperiale, fiind aflate sub controlul lui Augustus. Provinciile
pașnice au fost reclasificate drept provincii senatoriale, guvernate de membrii senatului,
aleși anual de un guvern central. Taxele din provinciile imperiale se duceau la fiscus,
fonduri administrate de persoane alese și agreate de Augustus. Veniturile din provinciile
senatoriale erau trimise către aerarium, trezoreria de stat, sub supravegherea
Senatului. Legiunile romane au fost reorganizate și reduse de la 50 la 28. Unele legiuni
au fost desființate din cauza loialității îndoielnice, altele au fost unificate și numite drept
Gemina (gemene). Augustus a creat nouă cohorte speciale pentru a menține pacea în
Italia și cu gărzile pretoriene amplasate în Roma Augustus controla fiscus-ul pentru a
asigura loialitatea și plata legiunilor.
Augustus a încheiat cucerirea Hispaniei, iar generalii săi au extins posesiunile romane
în Africa și Asia Mică. A încercat să extindă imperiul spre nordul și centrul Europei. Fiul
sau vitreg, Tiberius, a cucerit Pannonia, Dalmația, Raetia și Germania pentru timp scurt.
În tentativă de a securiza frontierele imperiului precum Dunărea și Elba, Augustus a
ordonat invadarea regiunilor Illyria, Moesia și Pannonia de la sud de Dunăre, precum și
Germania, la vest de Elba.Trei legiuni romane comandate de generalul Publius
Quinctilius Varus au fost nimicite într-o ambuscadă organizată de germanici conduși de
dezertorul Arminius în anul 9 în Bătălia de la Teutoburger Wald. Iar triburile ilirice s-au
revoltat, fiind ulterior nimicite. Din prudență, Augustus a securizat teritoriile de la vest de
Rin pentru a preveni incursiunile. Râurile Rin și Dunărea au devenit frontierele nordice
permanente ale Imperiului Roman. Augustus i-a transferat fiului sau vitreg câteva
împuterniciri și l-a recunoscut drept moștenitor oficial după moartea altor potențiali
candidați precum Gaius Caesar, Lucius Caesar și Agrippa Postumus, copii fiicei sale,
Iulia. În anul 13, Augustus a extins împuternicirile lui Tiberius, acesta având puteri
legale echivalente cu atribuțiile împăratului, putând deveni independent de Augustus. În
anul 14, Augustus a murit la vârstă de 75 de ani, probabil otrăvit de soția sa Livia, după
o domnie îndelungată de 43 de ani, fiind succedat de Tiberius. Ca lider al gintei Iulia
(familia Iuliană) și prin mariajul cu Livia Drusilla, din ginta Claudia, fosta soție a lui
Tiberius Claudius Nero și fiica a lui Marcus Livius Drusus Claudianus, s-a creat Dinastia
și familia Iulio-Claudiană.
 Statuia lui Tiberius, Museo Chiaramonti
Tiberius, ca nou împărat, a avut o domnie pașnică, securizandu-și puterea totală și
deținând controlul asupra bogățiilor Romei. Dar domnia sa a fost marcată de paranoia
să. A inițiat o serie de procese și execuții pentru trădare. La un moment dat, și-a lăsat
puterea în mâinile comandantului gărzilor, Lucius Aelius Sejanus. Tiberius s-a retras la
vila sa din insula Capri în anul 26, lăsând administrația pe mâinile lui Sejanus, care s-a
caracterizat prin persecuții și comploturi. În timp ce Tiberius trăia în dezmăț și orgii,
Sejanus și-a consolidat puterea la Roma, fiind numit drept co-consul cu Tiberius în anul
31 și căsătorindu-se cu Livilla, nepoata împăratului. Când împăratul Tiberius a aflat de
un complot ce ațintea înlăturarea sa de la putere, a ordonat arestarea și executarea lui,
alături de asociați. Tiberius a continuat epurările politice până la moartea sa din anul 37,
ucis prin sufocare de Caligula, nepotul său și succesorul oficial, care a devenit noul
împărat.
 Statuia lui Caligula
Nepotul de 24 de ani, Gaius, cunoscut drept Caligula (cizmuliță), fiu al celebrului
general Germanicus și al Agrippinei și strănepot al lui Augustus și Livia, și-a debutat
domnia prin a încheia persecuțiile. După scurt timp s-a îmbolnăvit, suferind de
instabilitate mintală, encefalită și hyperthyroidism, ceea ce l-a făcut să devină un
împărat nebun. Și-a numit calul, Incitatus, drept senator. A ordonat soldaților să
invadeze Britania prin a se lupta cu marea și zeul Neptun și culege scoici în
nordul Galiei. A avut relații incestuoase cu surorile sale Iulia Livilla, Drusilla și Agrippina.
A ordonat sculptarea unei statui cu chipul său în Templul lui Irod din Ierusalim, ceea ce
a dus la revolta iudeilor. În 40 d.Hr. Caligula a început punerea în aplicare a politicilor
foarte controversate, care a introdus religia în rolul său politic. Caligula a început să
apară în public îmbrăcat în diverși zei și semizei, cum ar
fi Hercule, Mercur, Venus și Apollo. Potrivit surselor, el a început să se refere la el
însuși ca la un zeu la întâlnirile cu politicienii și era menționat ca Jupiter în documentele
publice. O incintă sacră a fost pus deoparte pentru închinare lui la Milet în
provincia Asia și alte două temple au fost construite de el în Roma. Dar a avut și
realizări benefice. A ajutat pe cei care și-au pierdut proprietățile în incendii, a eliminat
anumite taxe și a oferit premii publicului la evenimente de gimnastică. El a permis
accesul unor noi membri în ordinele ecvestru și cel senatorial. A restaurat practica unor
alegeri democratice. Potrivit lui Cassius Dio, o criză financiară a început în 39. Plățile
politice ale lui Caligula pentru sprijin social, generozitatea și extravaganța au epuizat
trezoreria statului. Istoricii antici susțin că Caligula a început să ucidă patricieni în
scopul confiscării proprietăților lor. Caligula a perceput taxe pe procese, căsătorie și
prostituție și licitarea gladiatorilor. Centurionii care și-au dobândit proprietatea prin
război au fost obligați să predea prada către stat. Comisarii au fost acuzați de
incompetență și de deturnare de fonduri și obligați să restituie banii. Potrivit
lui Suetoniu, în primul an al domniei lui Caligula s-au risipit 27 milioane de sesterți pe
care Caligula îi moștenise de la Tiberius. Caligula a finalizat templul lui Augustus și
teatrul lui Pompei și a început un amfiteatru lângă Saepta. El a extins palatul imperial.
El a început să construiască apeductele Aqua Claudia Anio și Novus. El a construit o
pistă de curse - Hipodromul datorită pasiunii sale mistuitoare pentru cursele de cai și
care. În 39 d.Hr. relațiile dintre Caligula și Senatul roman s-au deteriorat. Un număr de
factori au agravat acest conflict. Mania lui Caligula era în mare măsură îndreptată
împotriva Senatului, ai cărui membri erau arestați arbitrar, apoi supuși torturii și unei
morți lente și agonizante pentru presupusă infidelitate. În anul 41, Caligula și soția sa,
Caesonia, împreună cu fiica lor, Iulia Drusilla, au fost asasinați la comanda
comandantului gărzilor Cassius Chaerea. Senatul a dezbătut atunci restaurarea
Republicii.

Statuia lui Claudius de la Muzeul Vaticanului

Apeductul Aqua Claudia

 Domus Aurea - palatul lui Nero

Bustul lui Nero

Dar garda pretoriană l-a proclamat pe Claudius, fiul mai mic al lui Germanicus, drept
noul împărat. Caracterizat ca fiind handicapat fizic, dar ingenios, Claudius a restaurat
încrederea senatului și poporului roman în instituția imperială. A îmbunătățit birocrația și
procesele de acordare a cetățeniei și funcțiilor senatoriale. A ordonat construirea
portului de iarnă la Ostia, pentru o aprovizionare mai eficientă a Romei cu grâu din
imperiu. A ordonat suspendarea atacurilor pe Rin, stabilind limita permanentă și
încetând expansiunea în direcția respectivă a imperiului. În anul 43, a continuat
campania de cucerire a Britaniei, incorporând sudul acesteia în imperiu, precum și alte
provincii estice. A reformat justiția, a finalizat construirea apeductelor Aqua Claudia și
Anio Novus, a finanțat organizarea festivităților publice, a construit sisteme de
canalizare și drumuri și a centralizat puterea principatului.
A fost căsătorit de patru ori, iar cea de-a treia sa nevasta, Messalina, l-a trădat și a
complotat împotriva sa cu noul ei soț, Gaius Silius. A fost nevoit să ordone arestarea și
executarea sa. Apoi s-a căsătorit cu nepoata sa, Agrippina cea tânără, care îl avea
drept fiu pe Lucius Domitius Nero. În anul 54 Agrippina l-a asasinat prin otrăvire pe
împăratul Claudius.
Nero a devenit astfel noul împărat, sprijinit de garda pretoriană și ghidat de mama sa. În
cursul domniei sale s-a concentrat pe diplomație, comerț și pe transformarea Romei
într-o capitală culturală. A ordonat construirea teatrelor și a promovat sporturile. A dus
un război de succes cu Imperiul Part, încheiat printr-o pace negociată. A înăbușit
revolta icenilor condusi de Boudica în Britania. A îmbunătățit legăturile culturale
cu Grecia. A fost caracterizat ca fiind ego-maniac și influențat de mama sa, Agrippina,
care conducea de facto imperiul prin intermediul lui. După câteva tentative a reușit să
ordone asasinarea acesteia. Nero a început să se declare zeu și să construiască un
palat somptuos și opulent pentru el, petrecând în orgii scumpe și pelerinaje în Grecia. A
organizat spectacole cu gladiatori. A stabilit că odată la 5 ani să aibă loc festivaluri de
poezie, jocuri și teatru în întreg imperiul. A construit Domus Aurea și un colos dedicat
lui, nefinalizat însă. În urma incendiului din anul 64, pentru care a fost învinuit de
dușmanii săi politici, Nero a inițiat proiecte de reconstruire a Romei. Însă costurile mari
au dus la faliment și astfel Nero a recurs la confiscarea averilor și executarea
patricienilor. Spre finalul domniei i-a ordonat lui Seneca să se sinucidă. A avut trei
neveste, Octavia, ucisă pentru adulter, Poppaea Sabina, moartă în timp ce era gravidă,
Statilla Messalina, precum și un iubit, Sporus, pe care l-a castrat și l-a îmbrăcat în haine
feminine. A ajuns să învinuiască creștinii pentru problemele cauzate în imperiu prin a-i
persecuta și executa în public, căzând printre victime predicatorii creștini Petru și Pavel.
O lovitură de stat a fost organizată de Senatul Roman și l-a declarat pe împărat drept
inamic al statului. Lipsit de protecție, împăratul Nero a fost nevoit să se sinucidă în anul
68.
Anul 69 s-a caracterizat că fiind "Anul celor patru împărați", o perioada haotică și
instabilă politic. Roma a fost martoră între iunie 68 și decembrie 69, ascensiunea și
căderea împărățiilor Nero, Galba, Otho și Vitellius. Seria de uzurpari și asasinări s-a
încheiat cu ascensiunea lui Titus Flavius Vespasianus la tronul imperial, devenind
primul împărat al noii dinastii, cea flaviană.
Dinastia Flaviană (68-96)[modificare | modificare sursă]
 Bustul lui Vespasian

Colosseumul roman, inaugurat în anul 80 Ruinele

orasului Pompeii distrus de erupția vulcanului Vezuviu

Domițian - bust
Dinastia Flaviană a fost una de scurtă durată, dar a ajutat la restabilirea stabilității
imperiului. De acum încolo doar militarii cu merite excepționale vor mai putea ajunge
împărați. Împăratul Vespasian, un general de succes, a obținut controlul asupra Romei
în anul 69, ucigându-l pe Vitellius. La 60 de ani a fost proclamat împărat de către Senat.
A fost considerat drept un lider autocrat, continuând să slăbească Senatul. A eliminat
senatori dizidenți și a crescut numărul acestora de la 200 la 1000, proveniți din Italia și
centrele urbane ale provinciilor vestice. A contribuit la creșterea economică prin
creșterea taxelor și crearea noilor forme de taxare, folosindu-se de atribuțiile sale
de censor. A examinat statutul fiscal al fiecărui oraș și provincii și le-a pus la plata
taxelor în funcție de resursele financiare ale acestora. A creat un surplus pentru
trezorerie și astfel a putut realiza proiecte publice. A ordonat construirea Colosseumului,
cel mai mare amfiteatru roman, precum și a altor temple. A investit în artă și retorică
romană. A extins procesul de urbanizare în provinciile vestice, oferind Senatului un rol
mai mare în promovarea unității imperiului. A extins frontierele estice ale imperiului,
cucerind Iudeea și ocupând Ierusalimul.
Sub domnia fiului său Titus, provinciile Siria și Iudeea au fost securizate, fiind înăbușită
revolta iudaică. Totuși, imperiul a asistat la un dezastru când în anul 79 a
erupt Vezuviul și a distrus orașul Pompeii. A investit sume masive în reconstrucție, ceea
ce l-a făcut popular pentru generozitatea sa. A inaugurat amfiteatrul început de tatăl său
în anul 80 prin organizarea festivităților și luptelor dintre 100 de gladiatori ce au durat
100 de zile. A murit la 41 de ani, probabil otrăvit de fratele său, Domițian, ce i-a devenit
succesor, fără să aibă vreun merit.
Proclamat împărat la 13 septembrie 81, fiul lui Vespasian și al Domitillei și fratele lui
Titus, inaugurează o politică sensibil deosebită de cea a primilor Flavii. Sprijinindu-se pe
armată, pe garda pretoriană, urmează o linie autocratică. Personalitate orgolioasă,
violentă, revendicând titlul de Dominus et Deus se proclamă în 85 censor perpetuus
(cenzor pe viață) și intră în conflict cu aristocrația senatorială. Victorios în campania
întreprinsă în 83 la Rin împotriva tribului germanic al chatilor, Domițian adoptă titlul de
Germanicus. O invazie a dacilor și a aliaților lor în Moesia, soldată cu
moartea guvernatorului, îl obligă în 86 să intervină personal pe frontul de la Dunăre.
Moesia este împărțită acum în două provincii: Moesia Inferior (în a cărui componență
intră și Dobrogea) și Moesia Superior. Campania inițiată în 87 la nordul Dunării
împotriva lui Decebal se încheie cu o înfrângere; în 88 ofensiva romană marchează
o victorie la Tapae și duce la încheierea unei păci de compromis între Roma
și Dacia (89). Dar a devenit ulterior paranoic. În anul 89 a confruntat rebeliunea lui
Lucius Antonius Saturninus, guvernator al Germaniei Superior. Domițian a inițiat o serie
de arestări, execuții și confiscări de proprietăți. Până și consilierii și membrii familiei sale
începeau să trăiască în frică. Asta a dus la uciderea sa în anul 96, orchestrată de
inamicii săi din Senat, membri din garda pretoriană, printr-un complot organizat de
însăși împărăteasa Domitia Longina.
A fost succedat de generalul Marcus Cocceius Nerva Caesar Augustus, care a inițiat o
nouă dinastie, cea antoniniană.
Dinastia Antoninilor (96-192)[modificare | modificare sursă]
 Statuia lui Traian Columna lui

Traian - finalizată în 113 Forul lui Traian, finalizat în 113

Bustul lui Hadrian Zidul lui

Hadrian din Marea Britanie, construcție începută în 122

Panteonul din Roma, finalizat în 125 Statuia lui Antoninus Pius -

Museo Chiaramonti (Vatican) Castelul Sant'Angelo, inițial

conceput ca mausoleu al împăratului Hadrian din 139

Statuia lui Marc Aureliu - Muzeele Capitoline Bustul
lui Commodus - Muzeele Capitoline
Secolul al II-lea a rămas în istoria Imperiului Roman drept „perioada celor cinci împărați
buni”, care s-a caracterizat ca fiind o succesiune pașnică și prosperă.
Nerva, odată ce a fost înscăunat, a eliberat deținuții condamnați și acuzați pe nedrept
de trădare de împăratul Domițian. A avut o colaborare excelentă cu Senatul Roman și a
returnat proprietățile confiscate. Însă suportul pentru Domițian a rămas puternic în
rândul armatei și în anul 97, garda pretoriană a asaltat palatul imperial de pe Colina
Palatină și l-a luat pe împăratul Nerva drept ostatic. A fost forțat să le îndeplinească
cererile, acceptând să-i condamne pe cei acuzați de asasinarea împăratului Domițian și
să țină un discurs de mulțumire pretorienilor. Nerva l-a adoptat pe Traian, comandantul
legiunilor de la frontieră germanică.
După moartea lui Nerva în anul 98, Traian a devenit noul împărat și l-a executat pe
prefectul Casperius Aelianus, responsabil pentru rebeliunea împotriva predecesorului
său Nerva. A lansat o campanie militară planificată în Dacia, o regiune de la nord de
Dunăre populată de geți și daci care provocau expediții de jafuri la sud de Dunăre în
provincia romană Moesia. În 101 a traversat personal Dunărea și a învins armatele
dacice conduse de regele Decebal la Tapae. Împăratul a decis că nu poate să-și ducă
cucerirea până la capăt pentru că armatele trebuiau reorganizate și a propus condiții de
pace cu dacii. Împăratul a fost primit cu onoruri militare ca erou și a primit numele de
Dacicus. Decebal a încălcat termenii de pace și a incitat la revolte anti-romane. În 105
Traian, comandând legiunile și trupele de mercenari germanici, a invadat din nou
Dacia și a capturat capitala dacilor, Sarmizegetusa Regia. Regele Decebal, pentru că
nu voia să fie capturat, s-a sinucis. Legiunile romane au cucerit sud-estul Daciei. Traian,
pentru a celebra victoria, a organizat festivități în tot imperiul timp de 123 de zile. Și-a
construit columna dedicată glorificării victoriei, cu fresce ce conțin secvențe din
ambele războaie daco-romane, proiectat de arhitectul Apolodor din Damasc care a
proiectat construirea forumului dedicat lui Traian si podului de pe Dunăre pe care l-a
traversat în cursul expediției în Dacia.
În 112 Traian, provocat de decizia regelui Parției, Osroes I, de a-și numi nepotul,
Axidares, ca rege al Armeniei, a pornit într-o expediție în Orient pentru a reîntări
hegemonia romană asupra Armeniei. L-a înlăturat pe rege și a anexat Armenia la
imperiu. Apoi a pornit o expediție în Mesopotamia și sudul Parției, anexând
orașele Babilon, Seleucia și în final, capitala Ctesifon în 116. Între timp, a reprimat o
revoltă iudaică. A continuat expediția spre golful Persic, unde a declarat Mesopotamia
(Irakul de azi) o nouă provincie imperială, dar s-a lamentat că era prea bătrân ca să-i
mai calce pe urmele lui Alexandru cel Mare. În 116 a capturat orașul Susa și l-a
înlăturat pe regele Osroes I și l-a numit pe Parthamspates drept rege marionetă al
Parției. Imperiul Roman a atins astfel maximul teritorial. Dar Traian a murit în 117 pe
drumul de întoarcere spre Roma.
A fost succedat de Hadrian, fiul său adoptiv. Acesta s-a dovedit un excelent
administrator și a extins apărarea imperiului. A cedat provincia Mesopotamia și teritorii
din Armenia, Asiria și Dacia, fiind imposibile de apărat. A dus un război cu Vologeses al
III-lea, noul rege al Parției din 121, dar l-a încheiat cu negocieri de pace. A reprimat o
altă răscoală iudaică, condusă de Bar Kokhba în anii 132-135. A fost primul împărat
care a vizitat toate provinciile, a donat bani pentru proiecte locale de construcții. În
Britania a ordonat construirea zidului, faimosul zid al lui Hadrian, pentru a apăra
provincia Britania de populațiile tribale din nordul neocupat al Scoției de azi. A întărit
fortificațiile pe frontiera germanică și cea nord-africană. A construit Panteonul și Templul
lui Venus din Roma și a reconstruit Serapeumul din Alexandria. Domnia lui pe plan
intern s-a dovedit prosperă și pașnică.
După el a urmat Antoninus Pius, care a încercat să ducă o politică pașnică. A zdrobit
revoltele din Mauretania, Iudeea și Britania. A continuat să întărească zidul din Britania,
dar a abandonat proiectul.
Sub împăratul Marc Aureliu, triburile germanice au lansat incursiuni asupra frontierelor
europene ale imperiului, în special în Galia. A dus expediții militare împotriva acestora și
și-a comemorat victoria prin construirea columnei dedicate lui. În Orient a condus o
expediție împotriva Parției. Acesta și-a trimis co-împăratul, Lucius Verus, să comande
legiunile în est pentru a le câstiga loialitatea. În 166 a trimis ambasadori romani,
probabil negustori și nu diplomați, în China, regatul Han de Est, ce i-au adus ofrande și
cadouri împăratului Huan. Chinezii au achiziționat piese de sticlă romană după cum ne
indică mormintele chinezești, în vreme ce romanii achiziționau mătase adusă pe Drumul
Mătăsii, o rețea de rute din Asia Centrală. În 175 Marc Aureliu a condus campanii în
nordul Germaniei în cadrul Războaielor Marcomanice și a înăbușit rebeliunea
generalului Avidius Cassius care s-a proclamat împărat în Egipt și Siria. Acesta a fost
asasinat și Marc Aureliu a recăpătat controlul asupra estului imperiului. În ultimii săi ani
de viață a studiat filosofia și a scris lucrări celebre precum "Meditații", fiind cunoscut ca
un împărat stoic. Marc Aureliu a murit în 180 și, pentru prima oară în 100 de ani, a avut
loc o succesiune imperială paternală.
Commodus, fiul sau, care până în 177 era co-împărat, a moștenit tronul imperial.
Commodus s-a dovedit a fi un împărat foarte diferit de tatăl său. Cu el a început declinul
oficial al Imperiului Roman. După un complot de asasinare eșuat organizat de sora sa
Lucilla și un grup de senatori, Commodus a devenit paranoic și s-a afundat în
nebunie. Pacea Romană s-a încheiat odată cu el. S-a dovedit a fi un împărat
megalomaniac, atașând un cap cu chipul său pe colosul lui Nero și s-a portretizat drept
încarnarea lui Hercule, participând la luptele cu gladiatori și lei. În 186 a ordonat
executarea ministrului principal. Puterea politică a fost transferată amantei și celor doi
consilieri ai împăratului. Commodus a redenumit Roma drept Colonia Commodiana. În
anul 192 consilierii săi, prefectul pretoriului, amanta sa și șambelanul l-au trădat și l-au
trimis pe un campion de lupte să-l asasineze, cu o zi înainte ca împăratul să preia
consulatul, îmbrăcat în gladiator.
Senatul l-a declarat împărat pe prefectul orașului, Publius Helvius Pertinax, însă
imperiul a alunecat spre război civil. Pertinax a avut o domnie scurtă de 86 de zile,
încercând să se inspire după domnia lui Marc Aureliu și intenționând să implementeze
reforme sociale pentru copii săraci și reforme monetare. Dar a fost copleșit și ucis de
300 de soldați din garda pretoriană care se plângeau că au primit doar o parte din plata
promisă.
Noul împărat proclamat de garda pretoriană a devenit senatorul Didius Iulianus. Acesta
a devalorizat moneda romană prin a scădea conținutul de argint în denar de la 87% la
81,5%. Populația s-a revoltat și l-a întâmpinat cu huiduieli, proteste și acuzații pentru
"hoție", aruncând cu pietre asupra sa. Generalii Pescennius Niger din Siria, Septimius
Severus din Panonia și Clodius Albinus din Britania, cu legiunile la comanda lor, au
refuzat să-l recunoască pe Iulianus drept noul împărat. La trei luni după preluarea
tronului, Iulianus a fost asasinat de un soldat.
Ulterior Garda Pretoriană a fost desființată de Severus, fiind acuzată de lipsă de
disciplină, lene, desfrâu, și înlocuită cu oameni din trupele sale.
Lucius Septimius Severus, născut într-o familie feniciană ecvestră în provincia
romană Africa Proconsularis, a fost proclamat împărat în 193 de către legiunile sale
în Noricum și a putut stabiliza situația politică după moartea lui Commodus după ce și-a
învins rivalul, Clodius Albinus, în bătălia de la Lugdunum. Și-a securizat poziția sa de
împărat și a fondat dinastia Severilor.
Dinastia Severilor (193-235)[modificare | modificare sursă]
 Septimius Severus

Caracalla Băile lui Caracalla

Statuia lui Elagabal, cu chipul lui Alexandru Sever

Lucius Septimius Severus, proclamat împărat în 193 de către legionarii săi din Noricum
în timpul tulburărilor politice care au urmat moartea lui Commodus, a asigurat o
conducere unitară a imperiului din 197, după ce l-a învins pe ultimul său rival, Clodius
Albinus, în bătălia de la Lugdunum.
Severus s-a luptat cu succes împotriva parților și împotriva incursiunilor barbare în
Marea Britanie, reconstruind zidul lui Hadrian. La Roma, relațiile sale cu Senatul erau
proaste, dar el era popular printre oamenii obișnuiți și printre soldații săi, veniturile
cărora au crescut. Începând cu 197, puterea prefectului pretoriului Gaius Fulvius
Plautianus a avut o influență negativă; acesta din urmă a fost executat în 205. Unul
dintre succesorii lui Plautianus a fost juristul Aemilius Papinianus. Severus a continuat
persecuția oficială a creștinilor și a evreilor, deoarece erau singurele două grupuri care
își opuneau credințele cultului sincretistic oficial. Severus a murit în timpul campaniei în
Marea Britanie. El a fost urmat de fiii săi Caracalla și Geta, care au domnit sub influența
mamei lor, Iulia Domna.
Fiul cel mare al lui Severus, Caracalla, s-a născut cu numele Lucius Septimius
Bassianus în Lugdunum, Galia. "Caracalla" era o porecla care se referea la tunica cu
glugă galică pe care o purta în mod obișnuit chiar și atunci când dormea. La moartea
tatălui său, Caracalla a fost proclamat co-împărat cu fratele său Geta. Conflictul dintre
cei doi a culminat cu asasinarea acestuia din urmă.
Caracalla s-a remarcat printr-o cruzime fără precedent, autorizând numeroase
asasinate ale unor dușmani și rivali. A dus o campanie de succes
impotriva alamanilor. Băile lui Caracalla din Roma sunt cel mai durabil monument al
domniei sale. Domnia lui a fost de asemenea remarcabilă pentru Constituția
Antoniniană (latină: Constitutio Antoniniana), cunoscută și ca Edictul lui Caracalla, care
a acordat cetățenia romană aproape tuturor oamenilor liberi din întregul Imperiu Roman.
A fost asasinat de către Garda Pretoriană când se ducea la războiul împotriva parților.
Fiul cel mic al lui Severus, Geta, a devenit co-împărat cu fratele său mai mare,
Caracalla, la moartea tatălui lor. Spre deosebire de domnia comună mult mai reușită a
lui Marcus Aurelius și a fratelui său Lucius Verus în secolul trecut, relațiile dintre cei doi
frați erau ostile din copilărie. Geta a fost asasinat în apartamentele mamei sale din
ordinul lui Caracalla, care ulterior a domnit singur.
Opelius Macrinus, deși provenea dintr-un mediu umil și nu era înrudit cu dinastia
Severiană, a avansat în cadrul casei imperiale până când, sub împăratul Caracalla, a
devenit Prefect al Gărzii Pretoriene. Din cauza cruzimii și a trădării împăratului,
Macrinus s-a implicat într-o conspirație pentru a-l ucide și a ordonat Gărzii Pretoriene să
facă acest lucru. La 8 aprilie 217 Caracalla a fost asasinat când călătorea la Carrhae.
Trei zile mai târziu Macrinus a fost declarat Augustus.
Cea mai importantă decizie a lui a fost să facă pace cu parții, dar mulți considerau că
situația romanilor se înrăutățește. A refuzat sa acorde salariile și privilegiile promise
trupelor estice de către Caracalla. El și-a ținut forțele în Siria, unde acestea au fost
ademenite de tânărul Elagabal. După luni de mici revolte în armata din Siria, Macrinus
și-a luat trupele loiale pentru a întâlni armata lui Elagabal în apropiere de Antiohia. În
ciuda vitejiei Gărzii Pretoriene, soldații săi au fost învinși. Macrinus a reușit să fugă
la Calcedon, dar a pierdut puterea: a fost trădat și executat după o scurtă domnie de
doar 14 luni. Opelius Diadumenianus, fiul lui Macrinus, a primit titlul de cezar în 217,
când tatăl său a devenit împărat. După înfrângerea tatălui său a încercat să fugă la est,
în Parția, dar a fost capturat și ucis.
Varius Avitus Bassianus, cunoscut mai târziu ca Aurelius Antonius, a fost numit la o
vârstă fragedă ca preot al soarelui, Elagabal. El a fost proclamat împărat de trupele
din Emesa, orașul său natal, care au fost instigate să facă acest lucru de către bunica
lui Elagabal, Iulia Maesa. Ea a răspândit un zvon că Elagabal era fiul secret al lui
Caracalla. Această revoltă s-a răspândit în întreaga armată siriană și, în cele din urmă,
a câștigat lupta scurtă împotriva lui Macrinus. Elagabalus a fost apoi acceptat de Senat
și a început călătoria lentă spre Roma.
Domnia sa la Roma a fost mult timp cunoscută pentru scandale, deși sursele istorice
sunt puține. Se spune că a adus oaspeți la un banchet prin inundarea camerei cu petale
de trandafir; s-a căsătorit cu iubitul său bărbat - care a fost apoi numit "soțul
împărătesei"; s-a căsătorit și cu o vestală virgină. Unii spun că a fost transgender, iar un
text vechi precizează că el a oferit medicului jumătate din imperiu, dacă i-ar fi putut da
organe de sex feminin.
Conducerea imperiului în acest timp a fost lăsată în seama bunicii si mamei sale (Iulia
Soamias). Văzând că comportamentul scandalos al nepotului său ar putea însemna
pierderea puterii, Iulia Maesa l-a convins pe Elagabal să-l accepte pe vărul
său Alexandru Sever ca cezar (și astfel co-împărat nominal). Cu toate acestea,
Alexandru a fost popular în armată, care își privea noul împărat cu nemulțumire: când
Elagabal, gelos de această popularitate, l-a deposedat pe vărul său de titlul de cezar,
Garda Pretoriană înfuriată a jurat să-l apere. La 6 martie 222 Elagabal și mama lui au
fost uciși într-o revoltă a pretorienilor și aruncați în râul Tibru, care l-au proclamat
împărat pe Alexandru Sever.
Începând cu vârsta de paisprezece ani sub influența mamei sale capabile, Iulia Avita
Mamaea, Alexandru a restaurat, într-o oarecare măsură, moderarea care a caracterizat
domnia lui Septimius Severus. Puterea în creștere a Imperiului Sasanid (226-651) a
reprezentat probabil cea mai mare provocare externă cu care s-a confruntat Roma în
secolul al III-lea. Acuzația că ar fi fost prea împăciuitorist în cazul unei invazii germane
în Galia a dus la răsturnarea sa de către trupele pe care le conducea.
Criza Gordiană (235-285)[modificare | modificare sursă]

Aurelian Porta Asinaria

în zidurile Romei construite de Aurelian
În anii care au urmat morții împăratului Alexandru Sever, generalii armatei romane s-au
luptat pentru controlul Imperiului și și-au neglijat îndatoririle în prevenirea invaziilor.
Provincialii au devenit victime ale raidurilor frecvente ale unor triburi străine, cum ar
fi carpii, goții, vandalii și alamanii, de-a lungul fluviilor Rin și Dunărea în vestul
Imperiului, precum și atacurile sasanizilor din estul Imperiului. În plus, în 251, a
izbucnit Ciuma lui Ciprian (posibil variola), cauzând mortalitate pe scară largă, care a
afectat grav capacitatea imperiului de a se apăra.
Din 258 Imperiul Roman s-a despărțit în trei state concurente. Provinciile romane din
Galia, Britania și Hispania s-au desprins pentru a forma Imperiul Galic și, doi ani mai
târziu, în 260, provinciile estice ale Siriei, Palestinei și Egiptului au devenit
independente ca Imperiul Palmirei, lăsând teritoriile din mijloc Imperiului Roman.
O invazie a unui număr mare de goți a fost înfrântă în bătălia de la Naissus din 269.
Această victorie a fost semnificativă ca punct de cotitură al crizei, când o serie de
împărați puternici și energici au ajuns la putere. Victoriile împăratului Claudiu al II-lea
Gothicus în următorii doi ani i-a alungat pe alamani și au recuperat Hispania de la
Imperiul Galic. Când Claudiu a murit în 270 de ciumă, Aurelian, care comandase
cavaleria la Naissus, i-a urmat ca împărat și a continuat restaurarea Imperiului.
Aurelian a domnit (270-275) prin cea mai gravă criză, învingând vandalii, vizigoții,
palmierienii, perșii și apoi restul Imperiului Galic. Până la sfârșitul anului 274, Imperiul
Roman a fost reunit într-o singură entitate, iar trupele de frontieră au fost restaurate.
Mai mult de un secol a trecut înainte ca Roma să-și piardă din nou superioritatea
militară asupra dușmanilor externi. Cu toate acestea, zeci de orașe în trecut înfloritoare,
mai ales în Imperiul de Vest, au fost distruse, populațiile lor dispersate și, odată cu
defalcarea sistemului economic, nu au putut fi reconstruite. Orașele mari, chiar și
Roma, care nu avuseseră nevoie de fortificații timp de multe secole, acum s-au
înconjurat cu ziduri groase.
În cele din urmă, deși Aurelian a jucat un rol semnificativ în întărirea frontierelor
imperiului în fața amenințărilor externe, au rămas probleme mai fundamentale. Dreptul
la succesiune nu a fost niciodată clar definit în Imperiul Roman, ducând la războaie
civile continue, fracțiunile concurente în armată, Senat și alte părți și-au prezentat
candidatul preferat pentru funcția de împărat. O altă problemă au fost dimensiunile
enorme ale Imperiului, care îl făceau dificil de stăpânit pentru un singur conducător
autocratic care să gestioneze în mod eficient multiple amenințări în același timp. Aceste
probleme continue vor fi abordate radical de către Dioclețian, permițând Imperiului să
continue să supraviețuiască în Occident timp de peste un secol și în est timp de peste
un mileniu.
Tetrarhia și Dinastia Constantiniană (285-364)[modificare | modificare
sursă]
 Dioclețian Palatul lui

Diocleŧian Tetrarhia Consta

ntin cel Mare Iulian Apostatul
Trecerea de la un imperiu unit la imperiile occidental și oriental separate mai târziu a
fost o transformare treptată. În iulie 285 Dioclețian l-a învins pe împăratul
rival Carinus și a devenit pentru scurt timp singurul împărat al Imperiului Roman.
Domnia lui Dioclețian a stabilizat imperiul și a marcat sfârșitul crizei secolului al treilea.
Dioclețian a numit un co-împărat în 286 și a delegat mai târziu doi împărați juniori.
Dioclețian a asigurat granițele imperiului și a nimicit toate amenințările la adresa puterii
sale. El i-a învins pe sarmați și pe carpi în cursul mai multor campanii între 285 și 299,
pe alamani în 288 și pe uzurpatorii din Egipt între 297 și 298. Co-împăratul Galerius,
ajutat de Dioclețian, a purtat o campanie împotriva Imperiului Sasanid, dușmanul
tradițional al imperiului. În 299 el a ocupat capitala Persiei, Ctesifon. Dioclețian a
condus negocierile ulterioare și a obținut o pace durabilă și favorabilă. Dioclețian a
separat și lărgit serviciile civil și militar ale imperiului și a reorganizat diviziunile
provinciale ale imperiului, creând guvernul cel mai mare și mai birocratic din istoria
imperiului. El a înființat noi centre administrative
la Nicomedia, Mediolanum, Antiohia și Trier, mai aproape de frontierele imperiului decât
capitala tradițională, Roma. Bazându-se pe tendințele către absolutism din secolul al
treilea, el a devenit un conducator autocrat, ridicându-se deasupra masei imperiului, cu
forme impunătoare de ceremonii și arhitectură. Creșterea birocratică și militară,
campaniile constante și proiectele de construcții au sporit cheltuielile statului și au
necesitat o reformă fiscală cuprinzătoare. Din cel târziu 297, impozitarea imperială a
fost standardizată, devenind mai echitabilă și percepută cu rate în general mai mari.
Dioclețian a văzut că vastul Imperiu Roman nu putea fi condus de un singur împărat în
fața presiunilor interne și a amenințărilor militare pe două fronturi. A împărțit, prin
urmare, Imperiul în jumătate de-a lungul unei axe nord-vest, la estul Italiei, și a numit
doi împărați egali care să domnească cu titlul de Augustus. Dioclețian însuși a fost
Augustus al jumătății de est și l-a făcut pe prietenul său de lungă durată Maximian drept
Augustus al vestului. În acest fel a creat efectiv ceea ce va deveni Imperiul Roman de
Vest și Imperiul Roman de Est.
La 1 martie 293 autoritatea a fost împărțită în continuare. Fiecare Augustus a luat un
împărat junior, numit Cezar care să-l ajute în chestiuni administrative și să ofere o linie
de succesiune. Galerius a devenit Cezar al lui Dioclețian și Constantius Clorus Cezar al
lui Maximian. Aceasta a constituit ceea ce se numește Tetrarhia (în greacă:
"conducerea celor patru"), deoarece fiecare împărat va domni peste un sfert al
imperiului. După ce Roma a fost afectată de disputele sângeroase cu privire la
autoritatea supremă, aceasta a formalizat în cele din urmă o succesiune pașnică a
împăratului: fiecare Cezar putea să-l înlocuiască pe Augustus și să aleagă un nou
Cezar. La 1 mai 305 Dioclețian și Maximian au abdicat în favoarea Cezarilor lor.
Galerius a numit doi noi Cezari: nepotul său Maximinus pentru el însuși și Flavius
Valerius Severus pentru Constantius. Aranjamentul a funcționat bine sub Dioclețian și
Maximian și puțin timp după aceea. Tensiunile interne din cadrul guvernului roman au
fost mai puțin acute decât înainte. În Declinul și căderea Imperiului Roman, Edward
Gibbon notează că acest aranjament a funcționat bine din cauza afinității dintre cei
patru conducători. Gibbon spune că acest aranjament a fost comparat cu un "cor de
muzică". Odată cu retragerea lui Dioclețian și Maximian, această armonie a dispărut.
După o perioadă inițială de toleranță, Dioclețian, care era un păgân fervent și era
îngrijorat de numărul tot mai mare de creștini din Imperiu, i-a persecutat cu exces de
zel; aceasta a fost una dintre cele mai mari persecuții pe care creștinii au îndurat-o în
istorie. Nu toate planurile lui Diocletian au avut succes: Edictul cu privire la prețurile
maxime (301), încercarea sa de a reduce inflația prin intermediul controalelor prețurilor,
a fost contraproductivă și a fost rapid ignorată. Deși eficace în timp ce a condus,
sistemul tetrarhic al lui Dioclețian s-a prăbușit după abdicarea sa sub pretențiile
dinastice concurente ale lui Maxentius și Constantin, fiii lui Maximian și, respectiv,
Constantius. Persecuția dioclețiană (303-11), ultima, cea mai mare și cea mai
sângeroasă persecuție oficială a creștinismului, nu a distrus comunitatea creștină a
imperiului; după 324, creștinismul a devenit religia favorizată în imperiu sub primul său
împărat creștin, Constantin.
În ciuda eșecurilor sale, reformele lui Dioclețian au schimbat fundamental structura
guvernului imperial roman și au ajutat la stabilizarea imperiului din punct de vedere
economic și militar, permițând-i să rămână în esență intact pentru încă o sută de ani, în
ciuda apropierii de pragul prăbușirii. Slăbit de boală, Dioclețian a abdicat la 1 mai 305 și
a devenit primul împărat roman care a renunțat de bună voie la poziția sa. El a trăit
retras în palatul său de pe coasta dalmată, ingrijindu-și grădinile de legume. Palatul său
a devenit în cele din urmă nucleul orașului Split de astăzi.
Tetrarhia se va prăbuși cu moartea lui Constantius Clorus pe 25 iulie 306. Trupele lui
Constantius din Eboracum l-au proclamat imediat pe fiul sau, Constantin cel Mare,
Augustus. În august 306 Galerius l-a promovat pe Severus în poziția de Augustus. O
revoltă la Roma a susținut un alt reclamant cu același titlu: Maxentius, fiul lui Maximian,
care a fost proclamat Augustus pe 28 octombrie 306. Alegerea lui a fost susținută de
Garda Pretoriană. Acest lucru a lăsat Imperiul cu cinci conducători: patru Augusti
(Galerius, Constantin, Severus și Maxentius) și un Cezar (Maximinus).
Anul 307 a văzut ascensiunea lui Maximian la rangul lui Augustus alături de fiul său
Maxentius, creând un total de șase conducători/șase augusti ai Imperiului. Galerius și
Severus au purtat o campanie împotriva lor în Italia. Severus a fost ucis la ordinul lui
Maxentius pe 16 septembrie 307. Cei doi Augusti din Italia au reușit, de asemenea, să
se alăture lui Constantin prin faptul că Constantin s-a căsătorit cu Fausta, fiica lui
Maximian și sora lui Maxentius. La sfârșitul anului 307, Imperiul avea patru Augusti
(Maximian, Galerius, Constantin și Maxentius) și un singur Cezar.
În 311 Galerius a pus capăt oficial persecuției creștinilor, iar Constantin a legalizat
definitiv creștinismul în 313, după cum se arată în așa-numitul Edict de la Milano.
Constantin l-a învins pe ultimul său rival, Licinius, în 324, unificând imperiul sub
controlul său. El va conduce până la moartea sa pe 22 mai 337.
Imperiul a fost împărțit din nou intre cei trei fii ai săi supraviețuitori. Imperiul Roman de
Vest a fost împărțit între fiul cel mare, Constantin al II-lea, și fiul cel mic, Constant.
Imperiul Roman de Est împreună cu noua capitală, Constantinopol, erau cedate fiului
mijlociu Constanțiu al II-lea.
Constantin al II-lea a fost ucis într-un conflict cu fratele său mezin în anul 340. Constant
a fost ucis în conflict cu armata care l-a proclamat Augustus pe Magnențiu în 18
ianuarie 350. Nepotianus, un uzurpator, a fost ucis lângă mama lui Eutropia. Fiica lui
Constantin cel Mare, Constantina, l-a convins pe Vetranio să se proclame Cezar în
opoziție cu Magnențiu. Vetranio a servit un mandat scurt de la 1 martie până la 25
decembrie 350. El a fost apoi forțat să abdice de către legitimul Augustus Constanțiu.
Uzurpatorul Magnențiu va continua să conducă Imperiul Roman de Vest până în 353, în
timp ce se află în conflict cu Constanțiu. Înfrângerea și sinuciderea lui în cele din urmă l-
a lăsat pe Constanțiu singurul împărat.
Constanțiu l-a numit în 355 pe Iulian ca Cezar al Imperiului Roman de Vest. În următorii
cinci ani Iulian a avut o serie de victorii împotriva invaziilor germanice. Acest lucru i-a
permis să asigure frontiera pe Rin. Trupele sale galice victorioase au încetat astfel
acțiunile militare. Constanțiu a trimis ordine ca aceste trupe să fie transferate în est ca
întăriri pentru propria sa campanie de succes împotriva lui Șapur al II-lea al Persiei.
Acest ordin a făcut ca trupele galice să se revolte. Acestea l-au proclamat pe
comandantul lor Iulian Augustus. Ambii Augusti și-au pregătit trupele pentru un alt
război civil, dar moartea lui Constanțiu la 3 noiembrie 361 n-a lăsat ca acest război să
se întâmple. Iulian a fost împărat unic timp de doi ani. El a fost crescut de sclavul gotic
Mardonius, un mare admirator al filozofiei si literaturii antice grecești. Iulian a primit
botezul creștin, dar a renunțat ulterior la religia creștină. Înscăunarea sa va duce la
încetarea restricțiilor și a violenței împotriva păgânismului introdus de tatăl său și
unchiul său, Constantin I, de verii săi Constantin al II-lea, Constant și Constanțiu al II-
lea. Dimpotrivă el a introdus restricții similare asupra creștinismului, având loc și unele
acțiuni violente neoficiale împotriva creștinilor. Edictul lui de toleranță din 362 a ordonat
redeschiderea templelor păgâne și restituirea proprietăților înstrăinate ale templelor,
devenind și mai problematic pentru Biserica creștină. Întoarcerea episcopilor ortodocși
si arieni a dus la reluarea conflictelor religioase, slăbind astfel în continuare Biserica în
ansamblu.