Imperiul Roman (latină IMPERIVM ROMANVM) este termenul utilizat, în mod convențional,

pentru a descrie statul roman post-republican caracterizat de o formă de guvernământ

autocratică și de stăpânirea unui imens teritoriu în jurul Mării Mediterane cu capitala la Roma.
Ca civilizație a Epocii de Fier, deținea teritorii din jurul Mării Mediterane în Europa, Africa
de Nord și vestul Asiei. După reformele constituționale ale lui Augustus din secolul I î.Hr., la
anarhia militară din secolul al III-lea d.Hr., imperiul a fost un principat condus din Roma (27
î.Hr.-285 d.Hr.). Imperiul Roman a fost mai târziu divizat între Imperiul Roman de Apus, cu
capitala la Roma și apoi la Ravenna, și Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la
Constantinopol.

Anterior, era Republica Romană care a înlocuit monarhia de la Roma în secolul al VI-lea i.Hr,
guvernată de doi consuli cu puteri executive cu mandate limitate la un an și condusă de o
adunare legislativă numită Senat. Republica era însă totodată un imperiu, dețînând teritorii
cucerite. Fiind destabilizată de o serie de războaie civile și conflicte politice dintre generali
ambițioși, în secolul I i.Hr., generalul Iulius Cezar a fost numit drept dictator pe viață, dar a
fost asasinat în anul 44 i.Hr. în urma unui complot senatorial. Au reizbucnit astfel războaiele
civile care au culminat cu victoria lui Octavian Augustus, nepotul și fiul adoptiv al lui Cezar,
care l-a învins pe generalul Marcus Antonius în Bătălia de la Actium din anul 31 i.Hr. După
anexarea Egiptului Ptolemaic, s-a încheiat oficial epoca elenistică marcată cu cuceririle lui
Alexandru cel Mare în Orient. Octavian și-a asigurat controlul total asupra imperiului, iar
Senatul Roman i-a garantat puteri executive nelimitate, titlul de Imperator (comandant suprem
al armatei) și titlul de Augustus, devenind astfel primul împărat al Imperiului Roman.

În primele două secole, imperiul a cunoscut o perioada de stabilitate și prosperitate fără

precedent, cunoscută în istorie ca "Pax Romana" (Pacea Romană). Maximul teritorial a fost
atins în timpul domniei împăratului Traian. A urmat apoi o perioada instabilă și astfel,
declinul imperiului a început sub domnia împăratului Commodus. În secolul al III-lea,
imperiul a traversat o perioada de criză ce i-a amenințat existența și integritatea teritorială, dar
a fost reunificat de împăratul Aurelian. În efortul de a stabiliza imperiul, Dioclețian a împărțit
imperiul în două curți imperiale diferite în estul grecesc și vestul latin. Creștinismul a luat
amploare în secolul al IV-lea, devenind religia oficială imperială în urma edictului de la
Milano din 313 sub domnia lui Constantin cel Mare și cel de la Tesalonica din 380. După
moartea împăratului Teodosius din 395, imperiul a fost împărțit definitiv între fii săi Arcadius
și Honorius, în Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit. Perioada Migrației ,
ce a presupus invazii masive din partea populațiilor germanice și hunice au dus la declinul
final al Imperiului Roman de Apus. Odată cu cucerirea Ravennei de către ostrogoti și
înlăturarea ultimului împărat roman, Romulus Augustus în 476, Odoacru s-a proclamat drept
rege al Italiei și astfel Imperiul Roman de Apus a colapsat și a fost desființat oficial de
împăratul Zeno în 480. Imperiul Roman de Răsărit a continuat să existe ca Imperiul Bizantin,
cu capitala la Constantinopol, până la cucerirea otomană din 1453.

Imperiul Roman a lăsat în urma sa o moștenire grandioasă asupra dezvoltării Europei în

aspecte privind instituțiile, cultura, limbile, religia, arta, arhitectura, filosofia, dreptul și
știință. Ulterior, moștenirea romană a influențat debutul Renașterii, arhitectură neoclasică,
codul legislativ modern și formarea republicilor moderne precum Franța și Statele Unite ale
Americii. Limba latină răspândită în teritoriile cucerite de romani, precum și creștinarea, a dus
la crearea regatelor medievale și a statelor moderne de azi precum Franța, Spania, Italia,
Portugalia și România. Adoptarea creștinismului a condus la formarea bisericii creștine care a
dominat Europa pe durata evului mediu.
Cuprins
 1 Geografia și demografia Imperiului Roman
 2 Limba imperială
 3 Istoria Imperiului Roman
o 3.1 Dinastia Iulio-Claudiana (27 î.Hr.-68 d.Hr.)
o 3.2 Dinastia Flaviană (68-96)
o 3.3 Dinastia Antoninilor (96-180)
o 3.4 Dinastia Severilor (180-235)
o 3.5 Criza Gordiană (235-285)
o 3.6 Tetrarhia și Dinastia Constantiniană (285-364)
o 3.7 Dinastia Valentiniană (364-395)
 4 Societate și economie
o 4.1 Familia
o 4.2 Femeile, sclavii și oamenii liberi în societatea imperială
o 4.3 Sistemul monetar și bancar
o 4.4 Mineritul și metalurgia
o 4.5 Transportul, comunicațiile și comerțul
o 4.6 Profesii și ocupații
o 4.7 PIB și distribuția veniturilor
 5 Administrație și armata
o 5.1 Guvernul central
o 5.2 Senatul
o 5.3 Armata imperială
o 5.4 Guvernarea provincială
o 5.5 Dreptul roman
o 5.6 Fiscalitatea
 6 Stilul de viață
o 6.1 Alimentele și aprovizionarea cu apă
o 6.2 Recreația și divertismentul
o 6.3 Vestimentația
 7 Cultura
o 7.1 Pictura, sculptura și mozaicul
o 7.2 Muzica și teatrul
o 7.3 Literaturile
o 7.4 Învățământul
 8 Tehnologia
o 8.1 Ingineria și arhitectură
o 8.2 Știința
 9 Religia
o 9.1 Cultul imperial
o 9.2 Creștinarea
 10 Moștenirea
 11 Referințe
 12 Bibliografie
  13 Legături externe
 14 Vezi și

Geografia și demografia Imperiului Roman

Redă fișierul media

Evoluția Republicii Romane și a Imperiului Roman

Imperiul Roman se situează pe locul 25 în topul celor mai mari imperii, având 5 milioane de
kilometri pătrați în anul 117 sub domnia împăratului Traian. , cuprinzând 3,36% din suprafață
lumii. Acestea stăpânea teritorii din Europa, Africa de Nord și Orientul Mijlociu. Fraza latină
"imperium sine fine" (imperiul fără de sfârșit) exprimă ideologia că nu există timp și spațiu
limitat pentru imperiul roman. În poemul lui Virgilius- Eneidele, poporului roman îi era
predestinat de către zeul Jupiter să stăpânească omenirea. Această afirmație a stăpânirii
universale a fost reînnoită și perpetuată atunci când Imperiul a intrat sub guvernarea creștină
în secolul al IV-lea . Pe lângă anexarea unor mari regiuni în creșterea imperiului, romanii erau
de asemenea sculptori foarte pricepuți ai mediului lor, modificând direct geografia. De
exemplu, păduri întregi au fost tăiate pentru a furniza suficiente resurse de lemn pentru un
imperiu în expansiune. Expansiunea romană a fost inițiată din timpul Republicii Romane în
Spania, Grecia, Tunisia, Egipt, Turcia și Franța de azi, cucerite până în secolul 1 e.n. Sub
domnia împăratului Augustus, o hartă globală a lumii cunoscute a fost afișată publicului în
Roma, cu toate regiunile cartografiate de geografii, recenzorii și cartografii vremii precum
Strabon. După moartea lui Augustus, realizările sale au fost consemnate în Res Gestae.

S-a estimat că populația număra 70-100 de milioane de locuitori, cu densitate 11.2 pe

kilometru pătrat in anul 164, adică un sfert din populația totală a planetei de atunci. Speranța
de viață a populației pe perioada imperiului roman era de 25 de ani. A fost entitatea politică
unificată cu cea mai mare populație din istoria Europei. Cele mai mari orașe ale imperiului au
fost Roma, Alexandria, Smyrna, Efes, Cadiz, Nova Cartagina, Corint și Antioh. Orașe de
asemenea dimensiuni nu vor mai fi construite în Europa până în secolul al XVII-lea. Imperiul
se întindea de la nord de Zidul lui Hadrian din nordul Angliei până pe malurile fluviului
Eufrat din Siria, de pe malurile râurilor Rin-Dunăre până pe coasta Africii de Nord și oazele
Nilului egiptean, imperiul încercuind Marea Mediterana, denumită "Mare Nostrum" (marea
noastră).

Frontierele erau patrulate de legiuni și fortificate în punctele vulnerabile.

Limba imperială
Inscripție punico-latina de la Teatrul Leptis Magna din Libia

Inscripție latină din Colloseum

Pagina in limba coptica din Evanghelia gnostica a lui Iuda

Fibula cu inscripții in limba celtica

Stela funerara creștină timpurie cu inscripții in limba greaca

Limba oficială a imperiului era limba latină. Toți cetățenii romani erau obligați să aibă
certificatele scrise în limba latină. Latina a fost limba curților de justiție . Totuși, vorbitorii de
limba latină coexistau în pace cu vorbitorii de greacă din estul Mediteranei și Asia Minor.

Romanii care primeau o educație studiau greacă că limba literară și mulți bărbați din clasele
de elită vorbeau greacă. Împărații iulio-claudieni încurajau standarde înalte privind vorbirea
corectă a limbii latine în afaceri și administrație. Claudius a încercat să limiteze folosirea
limbii grecești, revocând cetățenia celor care nu vorbeau latină, dar Senatul și-a menținut
caracterul bilingv având ambasadori vorbitori de greacă.

În partea estică a imperiului, legile și documentele oficiale erau traduse din greacă în latină.
După anul 212, toți locuitorii imperiului au devenit cetățeni universali ai imperiului, chiar
dacă nu cunoșteau limba latină.

După reformele lui Dioclețian, latină a continuat să fie limba conducerii.

Alte limbi locale vorbite în imperiu au fost limba coptă, vorbită în Egipt, apoi cea punică în
Africa, cea galică în Franța de azi și aramaică vorbită în Orient. Legile și jurămintele romane
erau traduse din latină în limbile locale pentru ca tuturor locuitorilor imperiului să le fie aduse
la cunoștință voința autorității imperiale și militare.

Limba latină a influențat apariția limbilor romanice precum spaniolă, franceză, portugheză,
italiană și română. În prezent, peste 900 de milioane de oameni sunt vorbitori de limbi
romanice.

 Prima limba romanică vorbita la nivel mondial este cea spaniolă, vorbită în țări
precum Spania, Mexic, Venezuela, Argentina, Bolivia, Columbia, Chile, precum și în
Statele Unite ale Americii, predominant în Texas și California.
 Este urmată de limba franceză, vorbită în Franța, Canada, Belgia, Elveția, Congo,
Madagascar, Cameroon, Coasta de Azur, Nigeria, Chad, Rwanda, Haiti etc.
 Limba portugheză e vorbită în Portugalia, Brazilia, Angola, Mozambic,
 Limba italiană e vorbită în Italia, Libia, Etiopia și Somalia.
 Limba română e vorbită în România și Moldova.

Ca limbă internațională a educației și literaturii, latina a continuat să devină limba diplomației,

științei și culturii în Evul Mediu, de-a lungul renașterii și până în secolul al XVII-lea.
Continuă să fie folosită ca limba ritualică în Vatican și lăcașele de cult ce aparțin Bisericii
Romano-Catolice din Antichitate până în prezent. Ca si greaca, a fost principala limbă prin
care s-a răspândit creștinismul. Evangheliile Noului Testament au fost scrise in limba greacă.

Limba greacă a rămas după declinul Imperiului Roman drept limba oficială a Imperiului
Bizantin.

Istoria Imperiului Roman

Dinastia Iulio-Claudiana (27 î.Hr.-68 d.Hr.)
Statuia de marmura a lui Augustus de Prima Porta, secolul I, descoperita in 1863

Familia lui Augustus- piesa din onix din anul 23 , achizitionata de Ludovic al IX-lea al Franței
la Constantinopol in 1247 si depozitata la Sainte-Chapelle

Amfiteatrul din Merida, Spania, construit de Vipsanius Agrippa in anul 15 i.Hr.

Mausoleul lui Augustus, Roma, construit in anul 28 i.en.

Octavian, ca nepot și fiu adoptiv al lui Iulius Cezar, a devenit figura centrală militară pe
perioada haosului de după asasinarea lui Cezar în urma unui complot senatorial. În 43 i.Hr., la
vârsta de 20 de ani, a devenit unul dintre membrii celui de-al doilea Triumvirat, o alianță
politică cu Marcus Antonius și Marcus Lepidus. Octavian și Antonius i-au învins și nimicit pe
Brutus și Cassius, asasinii lui Cezar în anul 42 i.Hr. în Bătălia de la Philipi. Au izbucnit
tensiuni între cei doi învingători și astfel, după încheierea triumviratului din anul 32 i.Hr.,
Lepidus a fost exilat, iar Antonius s-a aliat și s-a căsătorit cu amanta sa, regina Cleopatra,
trădând înțelegerea cu Octavian și mariajul cu sora sa. A început un nou război civil prin care
Octavian a obținut victoria la Actium în anul 31 i.Hr., distrugând flota navală a lui Antonius.
Antonius și Cleopatra s-au sinucis, iar Octavian a anexat Egiptul.

Ca unic împărat al Romei, Octavian a inițiat reforme la scară largă în domeniul militar, fiscal
și politic. Senatul i-a acordat puteri nelimitate și titlul de "Augustus". Octavian a respins titlul
de rege și monarhia și a adoptat titlul de "princeps", de prim cetățean al imperiului, instaurând
un regim de guvernare aparent constituțional numit Principatul. Octavian Augustus a preluat
și numele de "Cezar", acesta devenind un titlu imperial, si cel de Pontifex Maximus , marele
preot al colegiului pontifilor si Faraon al Egiptului. Acesta și-a luat drept soție pe Livia
Drusilla ce i-a fost principalul consilier. Augustus și-a consolidat puterile constituționale într-
o serie de birouri republicane. A renunțat la consulatura din 23 i.Hr., dar și-a menținut
atribuția militară consulară de "imperium", ceea ce a dus la cea de-a doua înțelegere dintre
împărat și senat. Augustus a primit și autoritatea de tribun, ceea ce-i permitea să cheme
senatul și poporul la voință să și să prezideze asupra alegerilor, să voteze acțiunile adunării
sau senatului, să fie primul care să țînă un discurs la fiecare întrunire. A căpătat și autoritatea
de censor, prin care putea să supravegheze caracterul moral al societății și să emită legi în
interesul publicului, precum și să țină un recensământ și să determine statutul de membru al
Senatului. Augustus a dispus de puteri militare nelimitate , toate forțele militare fiind aflate în
capitală, anterior aflate sub controlul perfectilor, acum fiind sub controlul și autoritatea sa.
Augustus a primit și titlul de imperium proconsulare maius, proconsulul suprem, având
dreptul de a interfera în fiecare provincie și să dea ordine guvernatorilor. Putea să organizeze
și o paradă triumfală fiecărui general victorios. Senatul a reclasificat provinciile de la frontiera
imperială că provincii imperiale, fiind aflate sub controlul lui Augustus. Provinciile pașnice
au fost reclasificate drept provincii senatoriale, guvernate de membrii senatului, aleși anual de
un guvern central. Taxele din provinciile imperiale se duceau la fiscus, fonduri administrate
de persoane alese și agreate de Augustus. Veniturile din provinciile senatoriale erau trimise
către aerarium, trezoreria de stat, sub supravegherea Senatului. Legiunile române au fost
reorganizate și reduse de la 50 la 28. Unele legiuni au fost desființate din cauza loialitățîi
îndoielnice, altele au fost unificate și numite drept Gemina (gemene). Augustus a creat nouă
cohorte speciale pentru a menține pacea în Italia și cu trei gărzi pretoriene amplasate în Roma.
Augustus controla fiscus-ul pentru a asigura loialitatea și plata legiunilor.

Augustus a încheiat cucerirea Hispaniei, iar generalii săi au extins posesiunile romane în
Africa și Asia Mică. A încercat să extindă imperiul spre nord și centrul Europei. Fiul sau
vitreg, Tiberius, a cucerit Pannonia, Dalmația, Raetia și Germania pentru timp scurt. În
tentativă de a securiza frontierele imperiului precum Dunărea și Elba, Augustus a ordonat
invadarea regiunilor Illyria, Moesia și Pannonia de la sud de Dunăre , precum și Germania, la
vest de Elba.Trei legiuni romane comandate de generalul Publius Quinctilius Varus au fost
nimicite într-o ambuscadă organizată de germanici conduși de dezertorul Arminius în anul 9
în Bătălia de la Teutoburger Wald . Iar triburile ilirice s-au revoltat, fiind ulterior nimicite.
Din prudență,Augustus a securizat teritoriile de la vest de Rin pentru a preveni incursiunile.
Râurile Rin și Dunărea au devenit frontierele nordice permanente ale Imperiului Roman.
Augustus i-a transferat fiului sau vitreg câteva puteri și l-a recunoscut drept moștenitorul
oficial după moartea altor potențiali candidați precum Gaius Caesar, Lucius Caesar și Agrippa
Postumus, copii fiicei sale, Iulia. În anul 13, Augustus i-a extins puterile lui Tiberius, acesta
având puteri legale echivalente cu atribuțiile împăratului, putând deveni independent de
Augustus. În anul 14, Augustus a murit la vârstă de 75 de ani, probabil otrăvit de soția sa
Livia, după o domnie îndelungată de 43 de ani, fiind succedat de Tiberius. Ca lider al gintei
Iulia (familia Iuliana) și prin mariajul cu Livia Drusilla, din ginta Claudia, fosta soție a lui
Tiberius Claudius Nero și fiica a lui Marcus Livius Drusus Claudianus, s-a creat Dinastia și
familia Iulio-Claudiana.

Statuia lui Tiberius , Museo Chiaramonti

Tiberius, ca nou împărat, a avut o domnie pașnică, securizandu-și puterea totală și dețînând
controlul asupra bogățiilor Romei. Dar domnia să a fost marcată de paraonia să. A inițiat o
serie de procese și execuțîi pentru trădare. La un moment dat, și-a lăsat puterea în mâinile
comandantului garziilor, Lucius Aelius Sejanus. Tiberius s-a retras la vila sa din insula Capri
în anul 26, lăsând administrația pe mâinile lui Sejanus, care s-a caracterizat prin persecuții și
comploturi. În timp ce Tiberius trăia în dezmăț și orgii, Sejanus și-a consolidat puterea la
Roma, fiind numit drept co-consul cu Tiberius în anul 31 și căsătorindu-se cu Livilla, nepoata
împăratului. Când împăratul Tiberius a aflat de un complot ce atintea înlăturarea să de la
putere, a ordonat arestarea și executarea sa, alături de asociați. Tiberius a continuat epurarile
politice până la moartea sa din anul 37, ucis prin sufocare de Caligula, nepotul sau și
succesorul oficial, ce a devenit noul împărat.

Statuia lui Caligula

Nepotul de 24 de ani, Gaius, cunoscut drept Caligula (cizmulita), fiu al celebrului general
Germanicus și al Agrippinei și strănepot al lui Augustus și Livia, și-a debutat domnia prin a
încheia persecuțiile . După scurt timp,s-a îmbolnăvit, suferind de instabilitate mintală,
encefalită și hyperthyroidism, ceea ce l-a marcat să devină un împărat nebun. Și-a numit calul,
Incitatus, drept senator. A ordonat soldaților să invadeze Britania prin a se lupta cu marea și
zeul Neptun și culege scoici în nordul Galiei. A avut relații incestuoase cu surorile sale Iulia
Livilla, Drusilla și Agrippina. A ordonat sculptarea unei statui cu chipul său în Templul lui
Irod din Ierusalim, ceea ce a dus la revolta iudeilor. În 40 d.Hr., Caligula a început punerea în
aplicare a politicilor foarte controversate, care a introdus religia în rolul său politic. Caligula a
început să apară în public îmbrăcat în diverși zei și semizei, cum ar fi Hercules, Mercur,
Venus și Apollo. Potrivit surselor, el a început referindu-se la el însuși că un zeu la întâlnirile
cu politicienii și a fost menționat ca Jupiter în documentele publice. O incintă sacră a fost pus
deoparte pentru închinare lui la Milet în provincia Asia și alte două temple au fost construite
de el în Roma. Dar a avut și realizări benefice. A ajutat pe cei care și-au pierdut proprietățile
în incendii, a eliminat anumite taxe și a oferit premii publicului la evenimente de gimnastică.
El a permis accesul unor noi membri în ordine ecvestre și senatoriale.A restaurat practica unor
alegeri democratice. Potrivit lui Cassius Dio, o criză financiară a început în 39 . Plățile
politice lui Caligula pentru sprijin social, generozitatea și extravaganța au epuizat trezoreria
statului. Istoricii antici susțîn că Caligula a început să ucidă patricieni în scopul confiscării
proprietăților lor. Caligula a percepute taxe pe procese, căsătorie și prostituție și licitarea
gladiatorilor la spectacole. Centurioni care și-au dobândit proprietatea prin război au fost
obligați să predea pradă către stat. Comisarii au fost acuzați de incompetență și de deturnare
de fonduri și obligați să restituie banii. Potrivit lui Suetonius, în primul an al domniei lui
Caligula, s-au risipit 27 milioane de sesterți pe care Caligula îi moștenise de la Tiberius .
Caligula a finalizat templul lui Augustus și teatrul lui Pompei și a început un amfiteatru lângă
Saepta. El a avut palatul imperial extins. El a început să construiască apeductele Aqua Claudia
Anio și Novus ,El a construit o pistă de curse-Hipodromul datorită pasiunii sale mistuitoare
pentru cursele de cai și care.În 39 d.Hr., relațiile dintre Caligula și Senatul roman s-au
deteriorat. Un număr de factori au agravat acest conflict. Mania lui Caligula era în mare
măsură îndreptată împotriva Senatului, dintre ai cărui membri erau arestați arbitrar, apoi
supuși torturii și unei morți lente și agonizante pentru presupusă infidelitate. În anul 41,
Caligula și soția sa ,Caesonia, împreună cu fiica lor, Iulia Drusilla, au fost asasinați la
comanda comandantului gărzilor Cassius Chaerea. Senatul a dezbătut atunci restaurarea
Republicii.

Statuia lui Claudius de la Muzeul Vaticanului

Apeductul Aqua Claudia

Dar garda pretoriană l-a proclamat pe Claudius, fiul mai mic al lui Germanicus, drept noul
împărat. Caracterizat ca fiind handicapat fizic, dar ingenios, Claudius a restaurat încrederea
senatului și poporului roman în instituția imperială. A îmbunătățit birocrația și procesele de
acordare a cetățeniei și funcțiilor senatoriale. A ordonat construirea portului de iarnă la Ostia
Antica din Roma, pentru o aprovizionare a Romei mai eficientă cu grâu din imperiu. A
ordonat suspendarea atacurilor dinspre Rin, stabilind limita permanentă și încetând
expansiunea în direcția respectivă a imperiului. În anul 43, a continuat campania de cucerire a
Britaniei, incorporând sudul acesteia în imperiu, precum și alte provincii estice. A reformat
justiția , a finalizat construirea apeductelor Aqua Claudia și Anio Novus, a finanțat
organizarea festivităților publice , a construit sisteme de canalizare și drumuri și a centralizat
puterea principatului.

A fost căsătorit de patru ori, iar cea de-a treia să nevasta, Messalina, l-a trădat și a complotat
împotriva sa cu noul ei soț, Gaius Silius. A fost nevoit să ordone arestarea și executarea să.
Apoi, s-a căsătorit cu nepoata să, Agrippina cea tânăra, care îl avea drept fiu pe Lucius
Domitius Nero. În anul 54, Agrippina l-a asasinat prin otrăvire pe împăratul Claudius.

Bustul lui Nero

Domus Aurea-palatul lui Nero

Nero a devenit astfel noul împărat, sprijinit de garda pretoriană și ghidat de mama sa. De-a
lungul domniei sale, s-a concentrat pe diplomație, comerț și pe transformarea Romei într-o
capitală culturală. A ordonat construirea teatrelor și a promovat sporturile. A dus un război de
succes cu Imperiul Part, încheiat printr-o pace negociată. A înăbușit revolta icenilor condusi
de Boudica în Britania. A îmbunătățit legăturile culturale cu Grecia. A fost caracterizat ca
fiind ego-maniac și influențat de mama să,Agrippina, care conducea de facto imperiul prin
intermediul fiului acesteia. După câteva tentative, a reușit să ordone asasinarea acesteia. Nero
a început să se declare zeu și să construiască un palat somptuos și opulent pentru el, petrecând
în orgii scumpe și pelerinaje în Grecia. A organizat spectacole cu gladiatori. A stabilit că la
odată 5 ani să aibă loc festivaluri de poezie, jocuri și teatru în întreg imperiul. A construit
Domus Aurea și un colos dedicat lui, nefinalizat însă. În urma incendiului din anul 64, pentru
care a fost învinuit de dușmanii săi politici, Nero a inițiat proiecte de reconstruire a Romei.
Însă costurile mari au dus la faliment și astfel, Nero a recurs la confiscarea averilor și
executarea patricienilor. Spre finalul domniei,i-a ordonat lui Seneca să se sinucidă. A avut trei
neveste, Octavia, ucisă pentru adulter, Poppaea Sabina, moartă în timp ce era gravidă, Statilla
Messalina, precum și un iubit, Sporus, pe care l-a castrat și l-a îmbrăcat în haine feminine. A
ajuns să învinuiască creștinii pentru problemele cauzate în imperiu prin a-i persecuta și
executa în public, căzând printre victime predicatorii creștini Petru și Pavel.

O lovitură de stat a fost organizată de Senatul Roman și l-a declarat pe împărat drept inamic al
statului. Lipsit de protecție, împăratul Nero a fost nevoit să se sinucidă în anul 68.

Anul 69 s-a caracterizat că fiind "Anul celor patru împărați", o perioada haotică și instabilă
politic. Roma a fost martoră între iunie 68 și decembrie 69, ascensiunea și căderea
împărățiilor Nero, Galba, Otho și Vitellius. Seria de uzurpari și asasinări s-a încheiat cu
ascensiunea lui Titus Flavius Vespasianus la tronul imperial, devenind primul împărat al noii
dinastii, cea flaviana.

Dinastia Flaviană (68-96)

Bustul lui Vespasian

Colloseumul roman, inaugurat in anul 80

Ruinele orasului Pompeii distrus de eruptia vulcanului Vesuvius

Domitian- bust

Dinastia Flaviana a fost una de scurtă durata, dar a ajutat la restabilirea stabilității imperiului.
De acum încolo, doar militarii cu merite excepționale vor mai putea ajunge împărați. Sub
domnia împăratului Vespasian, un general de succes, a obținut controlul asupra Romei în anul
69, ucigându-l pe Vitellius. La 60 de ani a fost proclamat împărat de către Senat.

A fost considerat drept un lider autocrat, continuând să slăbească Senatul. A eliminat senatori
dizidenți și a crescut numărul acestora de la 200 la 1000, proveniți din Italia și centrele urbane
ale provinciilor vestice. A contribuit la creșterea economică prin creșterea taxelor și crearea
noilor forme de taxare, folosindu-se de atribuțiile sale de censor. A examinat statutul fiscal al
fiecărui oraș și provincie și le-a pus la plata taxelor în funcție de resursele financiare ale
acestora. A creat un surplus pentru trezorerie și astfel a putut realiza proiecte publice. A
ordonat construirea Colosseumului, cel mai mare amfiteatru roman, precum și a altor temple.
A investit în artă și retorică romană. A extins procesul de urbaizare în provinciile vestice,
oferind Senatului un rol mai mare în promovarea unității imperiului. A extins frontierele
estice ale imperiului, cucerind Iudeea și ocupând Ierusalimul.

Sub domnia fiului său Titus, provinciile Siria și Iudeea au fost securizate, fiind înăbușită
revoltă iudaică. Totuși, imperiul a asistat la un dezastru când în anul 79 a erupt Muntele
Vezuviu și a distrus orașul Pompeii. A investit sume masive în reconstrucție, ceea ce l-a făcut
popular pentru generozitatea sa. A inaugurat amfiteatrul început de tatăl său în anul 80 prin
organizarea festivităților și luptelor dintre 100 de gladiatori ce au durat 100 de zile. A murit la
41 de ani, probabil otrăvit de fratele său, Domitian, ce i-a devenit succesor, fără să aibă un
merit.

Proclamat împărat la 13 septembrie 81, fiul lui Vespasian și al Domitillei și fratele lui Titus,
inaugurează o politică sensibil deosebită de cea a primilor Flavii. Sprijinindu-se pe armată, pe
garda pretoriană, urmează o linie autocratică. Personalitate orgolioasă, violentă, revendicând
titlul de Dominus et Deus se proclamă în 85 censor perpetuus (cenzor pe viață) și intră în
conflict cu aristocrația senatorială. Victorios în campania întreprinsă în 83 la Rin împotriva
tribului germanic al chatilor, Domițian adoptă titlul de Germanicus. O invazie a dacilor și a
aliaților lor în Moesia, soldată cu moartea guvernatorului, îl obligă în 86 să intervină personal
pe frontul de la Dunăre. Moesia este împărțită acum în două provincii: Moesia Inferior (în a
cărui componență intră și Dobrogea) și Moesia Superior. Campania inițiată în 87 la nordul
Dunării împotriva lui Decebal se încheie cu o înfrângere; în 88, ofensiva romană marchează o
victorie la Tapae și duce la încheierea unei păci de compromis între Roma și Dacia (89). Dar a
devenit ulterior paranoic. În anul 89 a confruntat rebeliunea lui Lucius Antonius Saturninus,
guvernator al Germaniei Superior. Domitian a inițiat o serie de arestări, execuții și confiscări
de proprietăți. Până și consilierii și membrii familiei sale începeau să trăiască în frică. Asta a
dus la uciderea sa în anul 96, orchestrată de inamicii săi din Senat, membri din garda
pretoriană, printr-un complot organizat însăși de împărăteasa Domitia Longina.

A fost succedat de generalul Marcus Cocceius Nerva Caesar Augustus, care a inițiat o nouă
dinastie, cea antoniniană.

Dinastia Antoninilor (96-180)

Statuia lui Traian

Columna lui Traian- finalizata in 113

Forumul lui Traian, finalizat in 113

Bustul lui Hadrian

Zidul lui Hadrian din Marea Britanie, constructie inceputa in 122

Panteonul din Roma, finalizat in 125

Statuia lui Antoninus Pius - Museo Chiaramonti (Vatican)

Castelul Sant'Angelo, inițial conceput ca mausoleu pentru împăratul Hadrian din 139

Statuia lui Marcus Aurelius- Muzeele Capitoline

Bustul lui Commodus - Muzeele Capitoline

Secolul al doilea va rămâne în istoria Imperiului Roman drept "perioada celor cinci împărați
buni, care s-a caracterizat ca fiind o succesiune pașnică și prosperă.

Nerva, odată ce a fost înscăunat, a eliberat prizonierii condamnați și acuzați pe nedrept de

trădare de împăratul Domițian. A avut o colaborare excelență cu Senatul Roman și a returnat
proprietățile confiscate. Însă suportul pentru Domițian a rămas întărit în rândul armatei și în
anul 97, garda pretoriană a asaltat palatul imperial de pe Colina Palatină și l-a luat pe
împăratul Nerva drept ostatic. A fost forțat să le îndeplinească cererile, acceptând să-i
condamne pe cei acuzați de asasinarea împăratului Domițian și să țină un discurs de
mulțumire pretorienilor. Nerva l-a adoptat pe Traian, comandantul legiunilor de la frontieră
germanică.

După moartea lui Nerva în anul 98, Traian a devenit noul împărat și l-a executat pe prefectul
Casperius Aelianus, responsabil pentru rebeliunea împotriva predecesorului său Nerva. A
lansat o campanie militară planificată în Dacia, o regiune de la nord de Dunăre populată de
geți și daci care provocau expediții de jafuri la sud de Dunăre în provincia romană Moesia. În
101, a traversat personal Dunărea și a învins armatele dacice conduse de regele Decebalus la
Tapae. Împăratul a decis că nu poate să-și ducă cucerirea până la capăt pentru că armatele
trebuiau reorganizate și a propus condiții de pace cu dacii. Împăratul a fost primit cu onoruri
militare ca erou și a primit numele de Dacicus. Decebalus a încălcat termenii de pace și a
incitat la revolte anti-romane. În 105, Traian, comandând legiunile și trupe de mercenari
germanici, a invadat din nou Dacia și după un al de expediție, a capturat capitală dacilor,
Sarmizegetusa Regia. Regele Decebalus, pentru că nu voia să fie capturat, s-a sinucis.
Legiunile romane au cucerit sud-estul Daciei. Traian, pentru a celebra victoria, a organizat
festivități în tot imperiul timp de 123 de zile. Și-a construit columna dedicată pentru a
glorifica victoria, cu fresce ce conțin secvențe din ambele războaie daco-romane, proiectat de
arhitectul Apollodor din Damasc care a proiectat construirea forumului dedicat lui Traian si
podului de pe Dunare pe care l-a traversat in expeditia in Dacia.

În 112, Traian, provocat de decizia regelui Partiei, Osroes I, de a-și numi nepotul, Axidares,
ca rege al Armeniei, a pornit într-o expediție în orient pentru a reîntări hegemonia romană
asupra Armeniei. L-a înlăturat pe rege de la tron și a anexat Armenia imperiului. Apoi a pornit
o expediție în Mesopotamia și sudul Partiei, anexând orașele Babilon, Seleucia și în final,
capitala Ctesifon în 116.Între timp, a reprimat o revoltă iudaică. A continuat expediția spre
golful Persic, unde a declarat Mesopotamia (Irakul de azi) drept noua provincie imperială, dar
s-a lamentat că era prea bătrân ca să-i mai calce pe urmele lui Alexandru cel Mare. În 116 a
capturat orașul Susa și l-a înlăturat pe regele Osroes I și l-a numit pe Parthamspates drept rege
marionetă al Partiei. Imperiul Roman a atins astfel maximul teritorial. Dar Traian a murit în
117 pe drumul de întoarcere spre Roma.

A fost succedat de Hadrian, fiul său adoptiv. Acesta s-a dovedit un excelent administrator și a
extins apărarea imperiului. A cedat provincia Mesopotamiei și teritorii din Armenia, Asiria și
Dacia, fiind imposibile de aparat. A dus un război cu Vologases al III-lea, noul rege al Partiei
în 121, dar l-a încheiat cu negocieri de pace. A reprimat o altă răscoala iudaică, condusă de
Bar Kokhba în anii 132-135. A fost primul împărat care a vizitat toate provinciile, a donat
bani pentru proiecte locale de construcții. În Britania a ordonat construirea zidului, faimosul
zid al lui Hadrian, pentru a apăra provincia Britania de populațiile tribale din nordul neocupat
al Scoției de azi. A întărit fortificațiile pe frontiera germanică și cea nord-africană. A construit
Panteonul și Templul lui Venus din Roma și a reconstruit Serapeumul din Alexandria .
Domnia lui pe plan intern s-a dovedit prosperă și pașnică.

După el a urmat Antoninus Pius, care a încercat să ducă o politică pașnică. A zdrobit revoltele
din Mauretania, Iudeea și Britania. A continuat să întărească zidul din Britania, dar a
abandonat proiectul.
Sub împăratul Marcus Aurelius, triburile germanice au lansat incursiuni asupra frontierelor
europene ale imperiului, în special în Galia. A dus expediții militare împotriva acestora și și-a
comemorat victoria prin construirea columnei dedicate lui. În Orient, a condus o expediție
împotriva Partiei. Acesta și-a trimis co-împăratul, Lucius Verus, să comande legiunile în est
pentru a le câstiga loialitatea. În 166, a trimis ambasadori romani, probabil negustori și nu
diplomați, în China , Regatul Hanului de Est ce i-au adus ofrande și cadouri împăratului Huan
de Han. Chinezii au achiziționat piese de sticlă romană după cum ne indică mormintele
chinezești, în vreme ce romanii achiziționau mătase via drumul mătăsii, o rețea de rute din
Asia Centrală. În 175, Marcus a condus campanii în nordul Germaniei prin Războaiele
Marcomannice și a confruntat rebeliunea generalului Avidius Cassius care s-a proclamat
împărat în Egipt și Siria. Acesta a fost asasinat și Marcus a putut să-și recapete controlul
asupra estului imperiului. În ultimii săi ani de viață, Marcus a studiat filosofia și a scris lucrări
celebre precum "Meditații", fiind cunoscut ca un împărat stoic. Marcus a murit în 180 și
pentru prima oară în 100 de ani, a avut loc o succesiune imperială paternală.

Commodus, fiul sau, i-a preluat tronul imperial, care până în 177 era numit în funcția de co-
împărat. Commodus s-a caracterizat drept un împărat opus tatălui său. Cu acesta ar fi început
declinul oficial al Imperiului Roman. După un complot de asasinare eșuat condus de sora sa
Lucilla și un grup de senatori, Commodus a devenit paranoic și s-a afundat în nebunie. Pacea
Romană s-a încheiat odată cu el. S-a dovedit a fi un împărat megalomaniac, atașând un cap cu
chipul sau pe colosul lui Nero și s-a portretizat drept încarnarea lui Hercule, participând la
luptele cu gladiatori și lei. În 186 a ordonat executarea ministrului șef. Puterea politică a fost
transferată amantei și celor doi consilieri ai împăratului. Commodus a numit Roma drept
Colonia Commodiana. În anul 192, consilierii săi, prefectul pretorian, amanta sa și
samberlanul l-au trădat și l-au trimis pe un campion de lupte să-l asasineze, cu o zi înainte ca
împăratul să preia consulatul, îmbrăcat în gladiator.

Senatul l-a declarat drept nou împărat pe perfectul orașului, Publius Helvius Pertinax, însă
imperiul a alunecat spre război civil. Pertinax a avut o domnie scurtă de 86 de zile, încercând
să se inspire după domnia împăratului Marcus Aurelius și a intenționat să implementeze
reforme sociale pentru copii săraci și reforme monetare. Dar a fost asaltat de 300 de soldați
din garda pretoriană care se plângeau că au primit doar o parte din plata promisă și a fost ucis.

Noul împărat proclamat de garda pretoriană a devenit senatorul Didius Iulianus. Acesta a
devalorizat moneda romană prin a scădea puritatea argintului din dinar de la 87% la 81,5%.
Populația s-a revoltat și l-a întâmpinat cu huiduieli, proteste și acuzații pentru "hoție",
aruncând cu pietre asupra sa. Generalii Pescennius Niger din Siria, Septimius Severus din
Pannonia și Clodius Albinus din Britania, cu legiunile la comanda lor, au refuzat să-l
recunoască pe Iulianus drept noul împărat. Deputații din Senat le-au cerut soldaților să-l
abandoneze.La trei luni după preluarea tronului, Iulianus a fost asasinat de un soldat.

Severus a desființat Garda Pretoriană, acuzată pentru lipsa de disciplină, lene, desfrâu și
înlocuită cu oamenii din trupele sale.

Lucius Septimius Severus, născut într-o familie feniciana ecvestră în provincia romană Africa
proconsularis, a fost proclamat împărat în 193 de către legiunile sale în Noricum și a putut
restabili situația politică după moartea lui Commodus după ce și-a învins rivalul, Clodius
Albinus, în bătălia de la Lugdunum. Și-a securizat poziția sa de împărat și a fondat Dinastia
Severilor.
Dinastia Severilor (180-235)

Septimius Severus

Caracalla

Baile lui Caracalla

Statuia lui Elagabal, cu chipul lui Alexander Severus

Lucius Septimius Severus , proclamat împărat în 193 de către legionarii săi din Noricum în
timpul tulburărilor politice care au urmat moartea lui Commodus , el a asigurat o singură
conducere asupra imperiului în 197, după ce l-a învins pe ultimul său rival, Clodius Albinus,
in bătălia de la Lugdunum. În asigurarea poziției sale de împărat, a fondat dinastia Severiană .

Severus s-a luptat cu succes împotriva războiului împotriva parților și împotriva incursiunilor
barbare în Marea Britanie , reconstruind zidul lui Hadrian . La Roma, relațiile sale cu Senatul
erau sărace, dar el era popular printre oamenii obișnuiți, ca și cu soldații săi, a căror venituri
au crescut. Începând cu 197, influența prefectului său preetorian Gaius Fulvius Plautianus a
avut o influență negativă; acesta din urmă a fost executat în 205. Unul dintre succesorii lui
Plautianus a fost juristul Aemilius Papinianus . Severus a continuat persecuția oficială a
creștinilor și a evreilor , deoarece erau singurele două grupuri care nu asimilau credințele în
crezul sincretistic oficial. Severus a murit în timpul campaniei în Marea Britanie. El a fost
urmat de fiii săi Caracalla și Geta , care au domnit sub influența mamei lor, Julia Domna .

Cel mai mare fiu al lui Severus, Caracalla s-a născut Lucius Septimius Bassianus în
Lugdunum , Gaul. "Caracalla" era o porecla care se referea la tunica cu glugă galică pe care o
purta în mod obișnuit chiar și atunci când dormea. La moartea tatălui său, Caracalla a fost
proclamată co-împărat cu fratele său Geta . Conflictul dintre cei doi a culminat cu asasinarea
acestuia din urmă.

Caracalla a fost remarcat cruzime fără precedent, autorizând numeroase asasinate a unor
dușmani și rivali . A dus o campanie de succes impotriva Alamannilor . Băile lui Caracalla
din Roma sunt cel mai durabil monument al domniei sale. Domnia lui a fost de asemenea
remarcabilă pentru Constituția Antonina ( latină : Constitutio Antoniniana ), cunoscută și ca
Edictul lui Caracalla , care a acordat cetățenia romană aproape tuturor libertilor din întregul
Imperiu Roman .

A fost asasinat în drum spre o campanie împotriva parților de către Garda Pretoriană .

Fiul tânăr al lui Severus, Geta, a devenit co-împărat cu fratele său mai mare, Caracalla, la
moartea tatălui său. Spre deosebire de domnia comună mult mai reușită a lui Marcus Aurelius
și a fratelui său Lucius Verus în secolul trecut, relațiile erau ostile între cei doi frați din
copilărie. Geta a fost asasinat în apartamentele mamei sale prin ordinul lui Caracalla, care
ulterior a domnit ca unicul Augustus .

Opelius Macrinus , deși provenea dintr-un fundal umil, care nu era dinastic legat de dinastia
Severiană, el a trecut prin casa imperială până când, sub împăratul Caracalla , a devenit
Prefect al Gărzii Praetorice. Din cauza cruzimii și a trădării împăratului, Macrinus s-a implicat
într-o conspirație pentru a-i ucide și a ordonat Gărzii Pretoriene să facă acest lucru. La 8
aprilie 217, Caracalla a fost asasinat călătorind la Carrhae. Trei zile mai târziu, Macrinus a
fost declarat drept Augustus .

Cea mai importantă decizie a lui a fost să facă pace cu partii, dar mulți au crezut că termenii
se degradează la romani . A refuzat sa acorde salariile și privilegiile promise trupelor estice de
către Caracalla . El și-a păstrat forțele în Siria , unde au fost atrase de tânărul Elagabal . După
luni de răzvrătire ușoară de către majoritatea armatei din Siria, Macrinus și-a luat trupele
loiale pentru a întâlni armata lui Elagabal în apropiere de Antiohia . În ciuda unei bune lupte a
Gărzii Praetorice, soldații săi au fost învinși. Macrinus a reușit să fugă la Calcedon, dar
autoritatea sa a fost pierdută: a fost trădat și executat după o scurtă domnie de doar 14 luni.
Opelius Diadumenianus , fiul lui Macrinus , a primit titlul de Cezar în 217, când tatăl său a
devenit Împărat. După înfrângerea tatălui său în fața Antiohiei , el a încercat să fugă spre est
pâna in Parthia , dar a fost capturat și ucis înainte de a putea realiza acest lucru.

Varius Avitus Bassianus în 16 mai 205, cunoscut mai târziu ca Aurelius Antonius, el a fost
numit la o vârstă fragedă ca preot al soarelui , Elagabalus . El a fost proclamat împărat de
trupele din Emesa, orașul său natal, care au fost instigate să facă acest lucru de către bunica
lui Elagabalus, Julia Maesa . Ea a răspândit un zvon că Elagabalus era fiul secret al lui
Caracalla . Această revoltă s-a răspândit în întreaga armată siriană și, în cele din urmă, urmau
să câștige lupta scurtă care a urmat învingerii lui Macrinus într-o bătălie chiar în fața
Antiohiei . Elagabalus a fost apoi acceptat de Senat și a început călătoria lentă la Roma .

Domnia sa de la Roma a fost mult timp cunoscută pentru scandal, deși sursele istorice sunt
puține . Se spune că a adus oaspeți la un banchet prin inundarea camerei cu petale de
trandafir; s-a căsătorit cu iubitul său bărbat - care a fost apoi numit "soțul împărătesei"; s-a
căsătorit și cu o vestala virgina . Unii spun că a fost transgender , iar un text vechi precizează
că el a oferit medicului jumătate din imperiu, care i-ar fi putut da organe de sex feminin.

Controlul imperiului în acest timp a fost lăsat în seama bunicii si mamei sale (Julia Soamias).
Văzând că comportamentul scandalos al nepotului său ar putea însemna pierderea puterii,
Julia Maesa l-a convins pe Elagabalus să-l accepte pe vărul său Alexander Severus ca Caesar
(și astfel împăratul nominal). Cu toate acestea, Alexandru a fost popular printre trupe, care și-
au privit noul împărat cu nemulțumire: când Elagabal, gelos de această popularitate, a
înlăturat titlul de Cezar de la nepotul său, Garda Praetoriană înfuriată a jurat să o apere.
Elagabal și mama lui au fost uciși într-o revoltă a taberei pretoriene.

Marcus Julius Gessius Bassianus Alexianus a fost adoptat ca moștenitor de vărul său puțin
mai în vârstă și foarte nepopular, împăratul Elagabal, la îndemnul influentului și puternicului
Julia Maesa - care era bunica ambilor veri și care a aranjat aclamația împăratului de către a
treia legiune. La 6 martie 222, când Alexandru avea doar paisprezece ani, se zvonea în jurul
armatei orașului că Alexandru fusese ucis, declanșând o revoltă a gardienilor care i-au jurat de
siguranță lui Elegabal și ascensiunea sa ca împărat. Împăratul Elagabalus și mama lui de
optsprezece ani au fost luați de la palat, tarati pe străzi, uciși și aruncați în râul Tiber de Garda
Pretoriană, care l-a proclamat pe Alexander Severus ca Augustus.

Începând cu vârsta de paisprezece ani sub influența mamei sale capabile, Julia Avita
Mamaea , Alexandru a restaurat, într-o oarecare măsură, moderarea care a caracterizat domnia
lui Septimius Severus . Puterea în creștere a Imperiului Sasanian (226-651) a marcat probabil
cea mai mare provocare externă cu care s-a confruntat Roma în secolul al III-lea. Acuzația sa
împotriva războiului împotriva unei invazii germane din Galia a dus la răsturnarea sa de către
trupele pe care le conducea.

Criza Gordiană (235-285)

Aurelian

Porta Asinaria

Situația Imperiului Roman a devenit îngrozitoare în 235 d. Hr., când împăratul Alexander
Severus a fost ucis de trupele sale. Multe legiuni romane au fost înfrânte în timpul unei
campanii împotriva popoarelor germane care au facut incursiuni peste granițe, în timp ce
împăratul s-a concentrat în primul rând pe pericolele imperiului persan Sassanid .
Conducătorul trupelor sale personale, Alexander Severus a recurs la diplomație și la plata
tributului în încercarea de a pacifica căpeteniile germane repede. Potrivit lui Herodian, acest
lucru l-a costat respectul trupelor sale, care ar fi simțit că ar trebui să pedepsească triburile
care invadeau teritoriul Romei.

În anii care au urmat morții împăratului, generalii armatei romane s-au luptat pentru controlul
Imperiului și și-au neglijat îndatoririle în prevenirea invaziilor. Provincialii au devenit victime
ale raidurilor frecvente ale unor triburi străine, cum ar fi Carpianii , Goții , Vandalii și
Alamanni , de-a lungul râurilor Rinului și Dunărelor din vestul Imperiului, precum și atacurile
Sassanidelor din estul Imperiului. În plus, în 251, a izbucnit Ciuma de Ciprian (posibil variola
), cauzând mortalitate pe scară largă, care a afectat grav capacitatea imperiului de a se apăra.

Până în 258, Imperiul Roman s-a despărțit în trei state concurente. Provinciile romane din
Galia , Marea Britanie și Hispania s-au despărțit pentru a forma Imperiul Gallic și, doi ani mai
târziu, în 260, provinciile estice ale Siriei , Palestinei și Egiptului au devenit independente ca
Imperiul Palmyrene , lăsând Imperiul Roman, in mijloc.

O invazie a unui număr mare de gothi a fost infrantă în bătălia de la Naissus în 269. Această
victorie a fost semnificativă ca punct de cotitură al crizei, când o serie de împărați puternici și
energici au acaparat puterea. Victoriile împăratului Claudiu al II-lea Gothicus în următorii doi
ani i-a alungat pe alamani și au recuperat Hispania din Imperiul Gallic. Când Claudius a murit
în 270 de ciumă, Aurelian , care comandase cavaleria de la Naissus , l-a urmat ca împărat și a
continuat restaurarea Imperiului.

Aurelian a domnit (270-275) prin cea mai gravă criză, învingând vandalii , vizigoții ,
palmierienii , persii și apoi restul Imperiului Gallic. Până la sfârșitul anului 274, Imperiul
Roman a fost reunit într-o singură entitate, iar trupele de frontieră au fost restaurate. Mai mult
de un secol a trecut înainte ca Roma să-și piardă din nou ascensiunea militară asupra
dușmanilor externi. Cu toate acestea, zeci de orașe din trecut înfloritoare, mai ales în Imperiul
de Vest, au fost distruse, populațiile lor dispersate și, odată cu defalcarea sistemului
economic, nu au putut fi reconstruite. Orașele mari, chiar și Roma, nu aveau nevoie de
fortificații timp de multe secole; acum s-au înconjurat cu ziduri groase.

În cele din urmă, deși Aurelian a jucat un rol semnificativ în restabilirea frontierelor
imperiului de amenințările externe, au rămas probleme mai fundamentale. Dreptul la
succesiune nu a fost niciodată clar definit în Imperiul Roman, ducând la războaie civile
continue, fracțiuni concurente în armată, Senat și alte părți și-au prezentat candidatul preferat
pentru functia de împărat. O altă problemă a fost dimensiunea masivă a Imperiului, ceea ce l-a
făcut dificil de stapanit pentru un singur conducător autocratic să gestioneze în mod eficient
multiple amenințări în același timp. Aceste probleme continue vor fi abordate radical de către
Dioclețian , permițând Imperiului să continue să supraviețuiască în Occident timp de peste un
secol și în est timp de peste un mileniu.

Tetrarhia și Dinastia Constantiniană (285-364)

Diocletian

Palatul lui Diocletian

Tetrarhia
Constantin cel Mare

Iulian Apostatul

Trecerea de la un imperiu unic la imperiile occidentale și orientale divizate mai târziu a fost o
transformare treptată. În iulie 285, Diocletian l-a învins pe împăratul rival Carinus și a devenit
pentru scurt timp unic împărat al Imperiului Roman. Domnia lui Dioclețian a stabilizat
imperiul și a marcat sfârșitul crizei secolului al treilea . Dioclețian a fost numit co-împărat în
286 și a fost delegat în continuare cu doi împărați juniori.

Dioclețian a asigurat granițele imperiului și a nimicit toate amenințările la adresa puterii sale.
El i-a învins pe sarmați și pe carpi în timpul mai multor campanii între 285 și 299, alamanni în
288 și uzurpatori în Egipt între 297 și 298. Galerius, ajutat de Dioclețian, a avut o campanie
împotriva imperiului sassanid , dușmanul tradițional al imperiului. În 299 el a ocupat capitala
Persiei, Ctesiphon . Dioclețian a condus negocierile ulterioare și a obținut o pace durabilă și
favorabilă. Dioclețian a separat și lărgit serviciile civile și militare ale imperiului și a
reorganizat diviziunile provinciale ale imperiului, creând guvernul cel mai mare și mai
birocratic din istoria imperiului. El a înființat noi centre administrative în Nicomedia ,
Mediolanum , Antiohia și Trier , mai aproape de frontierele imperiului decât a fost capitala
tradițională de la Roma. Bazându-se pe tendințele din secolul al treilea către absolutism , el a
devenit un conducator autocrat, ridicându-se deasupra masei imperiului, cu forme
impunătoare de ceremonii și arhitectură. Creșterea birocratică și militară, campanii constante
și proiectele de construcții au sporit cheltuielile statului și au necesitat o reformă fiscală
cuprinzătoare. Din cel puțin 297 de zile, impozitarea imperială a fost standardizată, devenind
mai echitabilă și percepută cu rate în general mai mari.

Dioclețian a văzut că vastul Imperiu Roman nu putea fi condus de un singur împărat în fața
presiunilor interne și a amenințărilor militare pe două fronturi. A împărțit, prin urmare,
Imperiul pe jumătate de-a lungul unei axe nord-vest, la estul Italiei, și a numit doi împărați
egali care să domnească sub titlul lui Augustus . Dioclețian însuși a fost Augustus al jumătății
de est și l-a făcut pe prietenul său de lungă durată Maximian drept Augustus al vestului. În
acest fel, a creat efectiv ceea ce va deveni Imperiul Roman de Vest și Imperiul Roman de Est.

La 1 martie 293, autoritatea a fost împărțită în continuare. Fiecare Augustus a luat un împărat
junior, numit Cezar care să-l ajute în chestiuni administrative și să ofere o linie de succesiune.
Galerius a devenit Caesar pentru Dioclețian și Constantius Clorus Caesar pentru Maximian.
Aceasta a constituit ceea ce se numește Tetrarhia (în greacă : "conducerea celor patru") ,
deoarece fiecare împărat va domni peste un sfert de diviziune a imperiului. După ce Roma a
fost afectată de disputele sângeroase cu privire la autoritatea supremă, aceasta a formalizat în
cele din urmă o succesiune pașnică a împăratului: fiecare Cezar putea să-l înlocuiască pe
Augustus și să aleagă un nou Cezar . La 1 mai 305, Dioclețian și Maximian au abdicat în
favoarea Cezarilor lor. Galerius a numit doi noi Cezari : nepotul său Maximinus pentru el
însuși și Flavius Valerius Severus pentru Constantius. Aranjamentul a funcționat bine sub
Dioclețian și Maximian și la puțin timp după aceea. Tensiunile interne din cadrul guvernului
roman au fost mai puțin acute decât au fost. În Declinul și căderea Imperiului Roman ,
Edward Gibbon notează că acest aranjament a funcționat bine din cauza afinității pe care au
avut-o cei patru conducători unul pentru celălalt. Gibbon spune că acest aranjament a fost
comparat cu un "cor de muzică". Odată cu retragerea lui Dioclețian și Maximian, această
armonie a dispărut.

După o perioadă inițială de toleranță, Dioclețian, care era un păgân fervent și era îngrijorat de
numărul tot mai mare de creștini din Imperiu, i-a persecutat cu exces de zel  ; aceasta a fost
una dintre cele mai mari persecuții pe care creștinii au îndurat-o în istorie. Nu toate planurile
lui Diocletian au avut succes: Edictul cu privire la prețurile maxime (301), încercarea sa de a
reduce inflația prin intermediul controalelor prețurilor , a fost contraproductivă și a fost rapid
ignorată. Deși eficace în timp ce a condus, sistemul tetrarhic al lui Dioclețian s-a prăbușit
după abdicarea sa sub pretențiile dinastice concurente ale lui Maxentius și Constantin , fiii lui
Maximian și, respectiv, Constanțius. Persecuția dioclețiană (303-11), ultima, cea mai mare și
cea mai sângeroasă persecuție oficială a creștinismului , nu a distrus comunitatea creștină a
imperiului; după 324, creștinismul a devenit religia preferată a imperiului sub primul său
împărat creștin, Constantin .

În ciuda eșecurilor sale, reformele lui Dioclețian au schimbat fundamental structura

guvernului imperial roman și au ajutat la stabilizarea imperiului economic și militar,
permițând imperiului să rămână în esență intact pentru încă o sută de ani, în ciuda apropierii
de pragul prăbușirii . Slăbit de boală, Dioclețian a părăsit biroul imperial la 1 mai 305 și a
devenit primul împărat roman care a abdicat în mod voluntar poziția . El și-a trăit retragerea în
palatul său de pe coasta dalmată, ingrijindu-se de grădinile sale de legume. Palatul său a
devenit în cele din urmă nucleul orașului modern din Split .

Tetrarchia se va prăbuși cu moartea lui Constanțius Chlorus în 25 iulie 306. Trupele lui
Constantius din Eboracum l-au proclamat imediat pe fiul sau, Constantin cel Mare, ca
Augustus . În august 306, Galerius l-a promovat pe Severus în poziția lui Augustus . O revoltă
la Roma a susținut un alt reclamant cu același titlu: Maxentius , fiul lui Maximian, care a fost
proclamat Augustus în 28 octombrie 306. Alegerea lui a fost susținută de Garda Pretoriană .
Acest lucru a lăsat Imperiul cu cinci conducători: patru Augusti (Galerius, Constantin,
Severus și Maxentius) și un Cezar (Maximinus).

Anul 307 a văzut ascensiunea lui Maximian la rangul lui Augustus alături de fiul său
Maxentius, creând un total de șase conducători/sase augusti ai Imperiului. Galerius și Severus
au făcut campanie împotriva lor în Italia. Severus a fost ucis sub comanda lui Maxentius în 16
septembrie 307. Cei doi Augusti din Italia au reușit, de asemenea, să se alăture lui Constantin
prin faptul că Constantin s-a căsătorit cu Fausta , fiica lui Maximian și sora lui Maxentius. La
sfârșitul anului 307, Imperiul avea patru Augusti (Maximian, Galerius, Constantin și
Maxentius) și un singur Cezar .

În 311, Galerius a pus capăt oficial persecuției creștinilor, iar Constantin a legalizat definitiv
creștinismul în 313, după cum se arată în așa-numitul Edict al lui Milano . Constantin s-ia
învins pe rivalul sau, Licinius în 324, unificând imperiul sub controlul său. El va conduce
până la moartea sa la 22 mai 337.

Imperiul a fost împărțit din nou intre cei trei fii ai săi supraviețuitori. Imperiul Roman de Vest
a fost impartit intre cel mai mare fiu, Constantin al II-lea si cel mai tanar fiu Constans .
Imperiul Roman de Est împreună cu Constantinopolul erau cedate fiului mijlociu Constantius
al II-lea .

Constantin al II-lea a fost ucis într-un conflict cu fratele sau mezin în anul 340. Constans a
fost ucis în conflict cu armata care l-a proclamat drept Augustus pe Magnentius în 18 ianuarie
350. Nepotianus a fost ucis lângă mama lui Eutropia . Primul său văr, Constanța, a convins-o
pe Vetriano să se proclame Caesar în opoziție cu Magnentius. Vetriano a servit un mandat
scurt de la 1 martie până la 25 decembrie 350. El a fost apoi forțat să abdice de către legitimul
Augustus Constantius. Uzurpatorul Magnentius va continua să conducă Imperiul Roman de
Vest până în 353, în timp ce se află în conflict cu Constantius. Înfrângerea și sinuciderea lui
din urmă l-a lăsat pe Constanțius ca împărat unic.

Constantius l-a numit în 355 pe Iulian ca Cezar al Imperiului Roman de Vest. În următorii
cinci ani, Iulian a avut o serie de victorii împotriva invaziei germanice . Acest lucru ia permis
să-și asigure frontiera Rinului . Trupa sa galică victorioasă a încetat astfel să participe la
campanie. Constantius a trimis ordine ca trupele să fie transferate spre est ca întăriri pentru
propria sa campanie de succes împotriva lui Shapur II din Persia. Acest ordin a condus trupele
galice la o insurecție . Ei l-au proclamat pe ofițerul lor comandant Iulian drept Augustus.
Ambii Augusti și-au pregătit trupele pentru un alt război civil , dar moartea lui Constantius la
3 noiembrie 361 a împiedicat acest război să se întâmple. Iulian va servi drept împărat unic
timp de două ani. El a fost crescut de sclavul gotic Mardonius , un mare admirator al filozofiei
si literaturii antice grecești . Iulian a primit botezul creștin , dar a renuntat ulterior la religia
crestina. Domnia sa va conduce la sfârșitul restricțiilor și a violenței împotriva paganismului
introdus de unchiul și tatăl său, Constantin I, de verișorii și cumnatele lui Constantin al II-lea,
Constans și Constanțius al II-lea. În schimb, el a pus restricții similare asupra creștinismului,
iar unele violențe neoficiale împotriva creștinilor au avut loc. Edictul lui de toleranță în 362 a
ordonat redeschiderea templelor păgâne și reinstituirea proprietăților templului înstrăinate ,
devenind si mai problematic pentru Biserica creștină. Întoarcerea episcopilor ortodocși si
arieni a dus la reluarea conflictelor religioase, slăbind astfel în continuare Biserica în
ansamblu.

Iulian însuși nu era un păgân tradițional. Convingerile personale au fost influențate în mare
măsură de Neoplatonism  ; el se credea drept încarnarea lui Alexandru cel Mare. A scris
lucrări de filozofie . Iulian a reluat în cel din urmă războiul împotriva lui Shapur al II-lea al
Persiei. Dar a fost ranit mortal în luptă și a murit pe 26 iunie 363.
Iulian a murit fără copii și fără succesor desemnat. Ofițerii armatei l-au ales pe Jovian care a
semnat un tratat de pacene favorabil cu Persia , cedând teritorii câștigate de la persani . El a
restabilit privilegiile creștinismului.

Dinastia Valentiniană (364-395)

Valens

Teodosius

Rolul alegerii unui nou Augustus a devenit din nou responsabilitatea ofițerilor armatei. La 28
februarie 364, ofițerul panonian Valentinian I a fost ales August în Niceea . Armata fusese
lăsată fără lideri de două ori în mai puțin de un an, iar ofițerii cer lui Valentinian să aleagă un
co-conducător. La 28 martie, Valentinian și-a ales fratele mai mic,Valens, drept co-imparat.
Iar cei doi noi augusti au despărțit imperiul dupa modelul stabilit de Dioclețian: Valentinian
va administra Imperiul Roman de Vest, în timp ce Valens a preluat controlul asupra
Imperiului Roman de Est.

Alegerea lui Valens a fost în curând contestată. Procopius, un văr maternal cilicianal al lui
Iulian, a dirijat operațiunile generaleilor săi împotriva alamanilor . Procopius a reușit să
mituiască două legiuni atribuite Constantinopolului și să preia controlul asupra capitalei
răsăritene romane. El a fost proclamat Augustus pe 28 septembrie și, în curând, și-a extins
controlul . Războiul dintre cei doi împărați rivali rivali a continuat până când Procopius a fost
înfrânt. Valens l-a executat in 366.

Pe 4 august 367, Gratian, în vârsta de opt ani a fost proclamat dept al treilea August de
Valentinian și unchiul sau Valens, un co-guvernator nominalizat .

În aprilie 375, Valentinian si-a condus armata într-o campanie împotriva quazilor , un trib
germanic care o invadat provincia sa natală din Pannonia. În timpul unei audiențe cu
ambasadă quazilor , Valentinian a suferit un atac celebral în timp ce striga furios , ducând la
moartea sa pe 17 noiembrie 375.

Succesiunea nu mergea așa cum era planificată. Gratian avea doar 16 ani și era dispus să
acționeze în calitate de împărat, dar trupele din Pannonia l-au proclamat împărat pe fratele sau
, sub titlul de Valentinian al II-lea .

Gratian a acceptat alegerea lor și a administrat partea galică a Imperiului Roman de Vest.
Italia,Illyria și Africa au fost oficial administrate de fratele său și de mama lui vitregă Justina.
Cu toate acestea, diviziunea era pur și simplu nominală, deoarece actuala autoritate încă o
avea Gratian.

Între timp, Imperiul Roman de Est se confruntă cu propriile probleme cu triburile germane.
Vizigotii, un trib germanic de Est, au fugit de pe fostele lor terenuri în urma invaziei hunilor.
Liderii lor Alavivus si Fritigern i-au condus să caute refugiu în Imperiul Roman de Est.
Valens le-a permis să se stabilească ca foederati pe malul sudic al Dunării în 376. Cu toate
acestea, noii veniți s-au confruntat cu probleme de la presupuși comandanți provinciali corupți
și de o serie de greutăți. Nemulțumirea lor i-a făcut să se revolte împotriva gazdei lor romane.

Conflictele au continuat în următorii două ani. Valens a condus o campanie împotriva lor în
378. Gratian i-a asigurat unchiului său întăriri din armata occidentală romană. Cu toate
acestea, această campanie s-a dovedit a fi dezastruoasă pentru romani. Cele două armate s-au
ciocnit la Adrianopol . Valens era suprasolicitat de superioritatea numerică a forțelor goților.
Unii dintre ofițerii săi l-a sfătuit să fie atenți și să aștepte sosirea lui Gratian, alții au cerut un
atac imediat și, în cele din urmă, Valens, dornic să aibă toată gloria pentru sine, s-a întors în
luptă. Pe 9 august 378,bătălia de la Adrianopol a dus la înfrângerea zdrobitoare a romanilor și
la moartea imparatului Valens. Istoricul contemporan Ammianus Marcellinus a estimat că
două treimi din armata romană au fost pierdute în luptă.

Lupta a avut consecințe importante. Soldații veterani și administratorii de valori se numărau

printre victime . În acel moment au existat câteva înlocuiri disponibile, lăsând Imperiul cu
problema găsirii unei conduceri adecvate. Armata romană a început, de asemenea, să se
confrunte cu probleme de recrutare. În secolul următor o mare parte a armatei romane a fost
compusă din mercenari germani.

Pentru moment, însă, există o altă preocupare. Moartea lui Valens i-a lăsat pe Gratian și
Valentinian al II-lea drept unicii Augusti. Gratian era acum responsabil pentru întregul
imperiu. A căutat un înlocuitor augustus pentru Imperiul Roman de Est. Alegerea lui a fost
Teodosie I .

Gratian a guvernat imperiul roman de apus cu indolență. Se consideră că el a devenit o

marioneta , întimp ce generalul franc Merbaudes și episcopul Ambrose de Milano au acționat
împreună din spatele tronului. Gratian și-a pierdut favoarea facțiunilor Senatului Roman prin
interzicerea păgânismului tradițional la Roma și renunțarea la titlul lui de Pontifex Maximus.
Seniorul Augustus a devenit, de asemenea, nepopular printre trupele romane din cauza
asociației sale strânse cu așa-numiții barbari. El a recrutat alani in serviciul său personal și a
adoptat înfățișarea unui războinic scitic pentru apariții publice.

Între timp, lui Gratian, Valentinian al II-lea și Teodosie s-au alăturat unui al patrulea August.
Teodosie l-a proclamat în ianuarie 383, fiul său cel mai în vârstă,Arcadius, drept Augustus,
într-o încercare evidentă de a asigura succesiunea. Băiatul avea șase ani și nu avea nici o
autoritate reală. Totuși, el a fost recunoscut drept co-conducător al tuturor celor trei Augusti.

Nepopularitatea crescută a lui Gratian a provocat probleme. Magnus Maximus , un general

din Hispania , așezat în Marea Britanie , a fost proclamat Augustus de către trupele sale în 383
și s-a revoltat împotriva lui Gratian prin a invada Galia. Gratian a fugit de la Lutetia (Paris) la
Lugdunum (Lyon), unde a fost asasinat la 25 august 383 la vârsta de 25 de ani.

Maximus a fost un credincios ferm al Crezului de la Niceea și a introdus persecuția de stat cu

acuzația de erezie , ceea ce a adus în conflict cu Papa Siricius,care a susținut că Augustus nu
avea autoritate asupra chestiunilor bisericești. Dar el a fost un împărat cu sprijin popular.

Dupa moartea lui Gratian, Maximus a trebuit sa ocupe de Valentinian al II-lea, la varsta de
doar douazeci de ani, ca senior Augustus. În primii câțiva ani,Alpii au servit servi drept
granițe între teritoriile respective ale celor doi împărați rivali occidentali. Maximus a controlat
Marea Britanie, Galia,Hispaniași Africa. A ales drept capitala Augusta Treverorum (Trier ).

Maximus a inceput negocieri cu Valentinian al II-lea și Teodosie, încercând să obțină

recunoașterea oficială. Până în anul 384 negocierile au fost neroditoare și Maximus a încercat
să aplice această problemă rezolvând succesiunea pe care doar un împărat legitim ar putea să
o facă: proclamând propriul fiu mic Flavius Victorun drept Augustus. Anul se incheia cu
imperiul condus de cinci Augusti (Valentinul al II-lea, Teodosie I, Arcadius, Magnus
Maximus și Flavius Victor), relațiile dintre ei fiind încă nedeterminate.

Teodosie a fost lăsat văduv în 385, după moartea subită a lui Aelia Flaccilla Augusta . El s-a
recasatorit cu sora lui Valentin al II-lea, Galla, iar căsătoria a asigurat relații mai strânse între
cei doi imparati legitimi.

În 386, Maxim și Victor au primit în sfârșit recunoașterea oficială a lui Theodosius, dar nu de
la Valentinian. În 387, Maximus se pare că a decis să se scape de rivalul său italian. A trecut
Alpii în valea Po și a asediat Milano. Valentinian și mama sa au fugit în Salonic de unde au
căutat sprijinul lui Teodosie. Theodosius a făcut o campanie în vest în 388 și a iesit victorios
împotriva lui Maximus. Însuși Maximus a fost capturat și executat în Aquileia la 28 iulie 388.
Magister militum Arbogast a fost trimis la Trier cu ordinul de a-l ucide și pe Flavius Victor.
Teodosie l-a restaurat pe Valentinian la putere și s-a convertit la ortodoxismul catolic.
Teodosie a continuat să-l sprijine pe Valentinian și să-l protejeze de o varietate de uzurpări.

În 392, Valentinian al II-lea a fost ucis în Viena. Arbogast a aranjat numirea lui Eugenius ca
împărat. Cu toate acestea, împăratul estic Teodosie a refuzat să-l recunoască pe Eugenius ca
împărat și a invadat Occidentul, învingându-l și omorând pe Arbogast și pe Eugenie în bătălia
de la Frigidus. Astfel, el a reunit întregul Imperiu Roman sub conducerea sa.
Theodosius a fost ultimul împărat care a condus întregul Imperiu. După moartea sa în 395, a
impartit imperiul celor doi fii ai lui,Arcadius si Honorius; Arcadius a devenit conducător în
est, cu capitalul la Constantinopol , iar Honorius a devenit conducător în vest , cu capitala la
Milano și apoi la Ravenna. Statul roman va continua să aibă doi împărați diferiți cu scaune
diferite de putere pe parcursul secolului al V-lea.

Societate și economie
Familia

Femeile, sclavii și oamenii liberi în societatea imperială

Sistemul monetar și bancar

Mineritul și metalurgia

Transportul, comunicațiile și comerțul

Profesii și ocupații

PIB și distribuția veniturilor

Administrație și armata
Guvernul central

Senatul

Armata imperială

Armata imperială romană era institutia care se ocupa cu protecția imperiului.

La apogeul puterii,armata romană era compusă din 30 de legiuni,trupe auxiliare si din

cavalerii străine(numidienii,catrafactarii).

Organizarea și disciplina erau de bază,iar trupele erau bine plătite și armata le dădea o șansă la
o viață bună celor mai săraci,dacă supraviețuiau serviciului de 25 de ani.

Legionarii erau cetățeni,mai bine plătiți,înarmați și reprezentau vârful de lance al politicii

militare romane.Trupele auxiliare erau mai slab înarmate si plătite,formate din non-
cetățeni,dar cei care efectuau serviciul primeau cetățenie.

Guvernarea provincială

Dreptul roman

Fiscalitatea
Stilul de viață
Alimentele și aprovizionarea cu apă

Recreația și divertismentul

Vestimentația

Cultura
Pictura, sculptura și mozaicul

Muzica și teatrul

Literaturile

Învățământul

Tehnologia
Ingineria și arhitectură

Știința

Religia
Cultul imperial

Creștinarea

Moștenirea
Imperiul Roman este unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Istoria
Romei cuprinde trei mari epoci: perioada regalității (de la întemeiere până la 509 î.Hr.);
republica (509 i.Hr.-27 i.Hr.) și imperiul (până la căderea cetății în mâinile lui Odoacru, în
476).

Potrivit legendei, Roma a fost fondată în 753 î.H. de descendenții tronului Enea, Romulus și
Remus. Până la întemeierea republicii, orașul-stat Roma a fost condus de 7 regi latini și
etrusci. Numai Pompilius (715-673 î.Hr.) a pus bazele principalelor instituții civile și a
legiferat practicile religioase.

Regii etrusci, care au venit la domnie în sec. 7 î.Hr., au dus o politică de expansiune și o mare
parte din Latium a intrat sub stăpânirea Romei. Tot aici s-au constituit Capitoliul și Vechiul
Forum. Tarquinius Superbusa a fost ultimul rege roman. După ce fiul său Sextus a necinstit-o
pe Lucretia, Senatul roman a decretat că Roma nu trebuie să mai aibă regi. Republica romană
(509 î.Hr.) era condusă de un senat și de magistrați, mai târziu consuli, aleși anual de un senat
format din patricieni. În sec. 5 î.Hr., după revolta plebilor, sunt admiși la guvernare
repezentanții acestora, tribunii.

Forum roman, Roma

În timpul republicii, Roma a continuat politica de expansiune, cucerind întreaga peninsulă.

Pentru supremație în bazinul Mediteranei, pornește șirul războaielor punice (conflictul cu
Cartagina). Cucerește pe rând, Peninsula Iberica (sec.2 î.Hr.), Macedonia, Grecia, Regatul
Pergam, Bitinia, Regatul Pont, Siria, pe care le transformă în provincii romane. Spre sfarșitul
sec. 1 î.Hr., după cucerirea Galiei și a Egiptului, Roma devine una dintre cele mai mari puteri
ale lumii antice. Pe plan intern, se confruntă cu profunde conflicte sociale (răscoalele sclavilor
și războaiele civile).

Citește și  Ziua dreptății – 1 Decembrie

 Iulius Cezar

În 44 î.Hr., Cezar e desemnat tribun pe viață, asumându-și prerogativele ce țin de dictatura

personală. Asasinarea sa a dus la un nou razboi civil. Au loc restructurări constituționale, care
culminează cu instaurarea principatului. Octavian August s-a numit princeps (primul
cetațean), iar Senatul i-a dat titulatura de împarat (27 î.Hr.).

În sec 1-2 imperiul și-a extins granițele, Marea Mediterană devenind Mare Internum. În
timpul Antoninilor (96-192), imperiul atinge apogeul expansiunii teritoriale și al puterii
militare. Se întărește pocesul de romanizare al provinciilor (Dacia, Mesopotania, Armenia).
Se construiesc apeducte, drumuri, bazilici. După această epocă de înflorire, numită și „secolul
de aur”, urmează perioada de declin (sec.3). Se accentuează criza internă sub împaratul
Caracalla (211-217). Granițele se prăbușesc sub desele năvăliri ale triburilor germanice, iar în
provinciile din Răsărit sunt invadate de persi.

Într-o jumătate de secol, din 235 pana in 284, s-au perindat peste 25 de împarați la conducere.
Diocletian (284-305) adoptă titulatura de dominus și instaureaza dominatul. Viața economică
decade. Constantin I poate fi considerat al doilea întemeietor al imperiului. A reorganizat
sistemul local de guvernare (prefecturi, dioceze, provincii), a legalizat creștinismul, a mutat
capitala la Bizant (numit Constantinopol în 330). În 335, după moartea împaratului Theodosiu
I, imperiul s-a scindat în Imperiul Roman de Apus (cu capitala la Ravenna) și Imperiul
Roman de Răsărit (cu capitala la Constantinopol). În Apus, sub presiunea atacurilor
vizigotilor și vandalilor, imperiul se clătina, Roma fiind cucerită (476) de către Odoacru,
primul rege barbar al Italiei. În Răsărit, statul continua să existe până în sec. 15, sub
denumirea de Imperiul Bizantin.

Ceea ce mulţi cunosc drept Imperiul Roman este o ţară apărută în mijlocul Peninsulei Italia.
Este înfiinţată în jurul anului 1.000 î.Chr. ca o confederaţie de triburi. Pe atunci, desigur,
foarte mică (sub 50 kmp).
După câteva sute de ani are loc întemeierea unui centru, numit Roma.
Ţara devine regat, după legendă în anul 753 î.Chr., când este întemeiată Roma. După două
secole şi jumătate dinastia regală este înlăturată. În loc de confederaţie de triburi sau regat ţara
devine republică. O republică de tip confederativ, în care vechile triburi – latine şi de alte
origini – şi structurile create de acestea îşi găsesc un respect şi o înnoire ce permite păstrarea
tradiţiilor şi deschiderea către viitor.
Republica va dura de două ori mai mult decât regatul – sau decât confederaţia de triburi –
ţinând cca. 500 de ani.
După jumătatea secolului I î.Chr. regimul politic se schimbă, ţara transformându-se tot mai
mult în ceea ce astăzi numim „imperiu”. Trecerea nu se întâmplă dintr-o dată, ci în mai mulţi
paşi care definesc forme statale aflate între republica veche, consulară, şi noua structură
confederativă, imperială.
În secolul al III-lea d.Chr. conducerea este împărţită între câţiva oameni – în didarhie,
tetrarhie etc. -, ca parte a unei lupte neîncetate pentru putere.

La începutul secolului al IV-lea d.Chr. noul împărat, Constantin cel Mare, întemeiază o nouă
capitală: Constantinopole.
Multe dintre familiile nobile şi bogate din Roma se multă la Constantinopole. Multe rămân în
Roma, sperând că aceasta va redeveni capitala ţării (sau din alte motive).

Denumirea oficială a ţării a fost, de-a lungul vremii, Terra Romanorum, Senatus Populusque
Romanum sau Romania.
Ultimul nume devine cel oficial al ţării mai ales din secolul al IV-lea (d.Chr.) încolo. Chiar şi
din secolul al VII-lea (d.Chr.), când extremiştii greci preiau puterea politică în ţară şi impun
limba lor drept limbă oficială, numele rămâne. Scris, desigur, cu litere greceşti: Ῥωμανία.
Acest nume, Romania sau Ῥωμανία, a fost folosit vreme de peste o mie de ani. Documentele
constantinopolitane, dar şi cele ale unor alte localităţi sau chiar ale unor puteri străine folosesc
repetat numele de Romania sau Ῥωμανία. El este folosit de asemenea documente
(diplomatice, comerciale, militare etc.) inclusiv pentru ceea ce după 1500 va fi poreclit de unii
„Imperiul Bizantin”.
Termenul „Imperiul Roman” este impropriu, dat fiind că ţara a avut mai multe tipuri de
conducere şi nu a folosit acest termen decât întâmplător. Mai des este întrebuinţat numele de
„Împărăţia Romanilor” (devenit în vremea impunerii limbii greceşti „Împărăţia Romeilor”);
dar toate aceste forme s-au folosit în paralel cu cele de Senatus PopulusQue
Romanorum, Terra Romanorum şi Romania. Termenul de „Imperiu Bizantin” este peiorativ şi
fără legătură cu realitatea; o ţară cu acest nume nu a existat niciodată. Numele a fost născocit
spre sfârşitul secolului al XVI-lea d.Chr., ca parte a propagandei papale care încerca să nege
continuitatea Romaniei constantinopolitane.

Revenind, să amintim că după Sfântul Împărat Constantin cel Mare se revine la didarhie,
urmaşii acestuia împărţindu-şi stăpânirea asupra ţării. Roma redevine capitală, deşi numa
pentru partea vestică a ţării.
În 476 d.Chr. însă germanicii izbutesc să distrugă partea apuseană a Romaniei.
Un secol mai târziu Împăratul Iustinian (527-565) eliberează părţi din Spania, aproape toată
Africa de Nord apuseană, Italia şi alte teritorii ce fuseseră ocupate de germanici. Pentru cca.
două sute de ani Roma va face iarăşi parte din Romania, dar fără să fie capitală. Aceasta
rămâne la Constantinopole.

Papalitatea se desparte tot mai mult de tradiţia egalităţii episcopilor creştini şi încearcă să
ridice Roma deasupra celorlalte oraşe. Ca mijloc de a se ridica pe sine. Unii episcopi romani –
precum Grigorie cel Mare în secolul al VI-lea d.Chr. – anatematizează aceste încercări, ca şi
pe cele echivalente de la Constantinopole.
Dar încercările sunt reluate după moartea fiecărui papă care încearcă să apere ortodoxia
Romei. „Donaţiile constantiniene”, un fals grosolan, prin care se pretindea că de fapt
Constantin cel Mare ar fi dat Patriarhiei Romei stăpânirea ţării (şi a tuturor creştinilor din
lume!) sunt doar un exemplu între multe.

Ulterior se realizează o alianţă între Paplitate şi conducătorii triburilor germanice. Scopul era
folosirea mijloacelor militare germane şi religioase papale – precum şi cele economice
comune – spre a pune stăpânire pe fostele teritorii romane apusene. Şi pe cele răsăritene. Şi
înfiinţarea unei noi Romanii.

Un vârf al acestor încercări îl constituie începutul secolului al XIII-lea.

În 1204 cruciaţii plecaţi „să elibereze locurile sfinte” şi primiţi frăţeşte în Constantinopole
scot armele şi trec oraşul prin foc şi sabie, luându-l sub stăpânire.
Decenii întregi ţările romane luptă şi, până la urmă, îi înving pe invadatorii germanici – zişi,
fără justificare, latini. Constantinopolul este eliberat.

În secolul al XV-lea d.Chr. Romania este o împărăţie organizată ca o confederaţie de

principate şi despotate. Conducătorii acestora ţin adesea numai formal de Constantinopole,
având o foarte largă autonomie sau chiar o independenţă de facto. Aşa sunt Despotatul lui
Dobrotici (Sciţia Mică sau Dobrogea), Principatele Romane Dunărene (Muntenia şi
Moldova), Principatul de Trapezunt (proclamat mai târziu, în ciuda micimii sale, imperiu),
Principatul de Doros (Theodoros-Mangop), Despotatul de Salona/Tesalonic etc.
În 1453 Constantinopolul este cucerit din nou (prima oară fusese în 1204). În 1474 mai există
trei principate romane libere: Muntenia, Moldova şi Doros (Theodoros-Mangop, în Crimeea).
Visul otomanilor era acelaşi cu al extremiştilor greci sau al Papalităţii: să preia moştenirea
romană. De aceea după cucerirea Constantinopolului turcii încearcă să se poarte faţă de
creştinii aflaţi sub ocupaţie astfel încât să poată pretinde că duc mai departe Romania. Chiar şi
numele acesteia, în formă turcă, Rumelia, este folosit mult.

În 1475 armatele otomane încearcă să pună stăpânire pe cele trei principate rămase libere şi
care păstrează viu visul renaşterii ţării. La fel cum se întâmplase, de altfel, şi în secolul al
XIII-lea (când Constantinopolul a fost cucerit de cruciaţi).
Turcii şi tătarii asediază cetăţile libere din Crimeea.
Ultimii 300 de luptători pe zidurile cetăţii Doros – români din Moldova – mor luptând până la
capăt. Ştefan cel Mare, domnitorul Moldovei, învinge armatele turceşti ce îi atacau
principatul. Apoi eliberează cetatea Doros (Mangop) şi îşi reaşează pe tron cumnatul
(Alexandru de Mangop). În decembrie însă turcii şi tătarii revin şi cuceresc cetatea,
distrugându-i zidurile, astfel încât rămâne în ruină până astăzi.

În următorii ani, şi în următoarele secole, turcii, ajutându-se de tătari, ba chiar şi de ura

Papalităţii împotriva românilor, încearcă repetat să ocupe şi să distrugă Principatele Romane
Dunărene. Singurele rămase în viaţă din străvechea Romanie. Şi care, singure fiind, sunt
numite de acum Principatele Romane sau Principatele Române.
Dar cele două ţări rezistă. Secole de-a rândul.
Iar în 1859 se reunesc, sub numele de Principatele Române Unite sau România. Alegând
oraşul Bucureşti drept capitală a ţării. Aşa cum este până astăzi.
I. Roma - republică (509 – 27 î. Hr) - conducerea statului o aveau doi consuli; - Consulul – era
ales din rândul senatorilor de către Adunarea Poporului pentru o perioadă de un an. Ei
conduceau armata, judecau şi ocnvocau Senatul, prezidau ceremoniile religioase; - În caz de
primejdie sau război conducerea Romei era dată în mâinile unui dictator ales pe 6 luni care
avea putere deplină; - Roma era o republică aristocratică deoarece accesul la funcţiile
importante se făcea doar de către persoanele bogate şi dintr-o familie de seamă; - În timpul
republicii romane s-a declanşat o luptă pentru drepturi politice între patricieni (cei ce deţineau
pământ) şi plebei (care erau agricultori sau meşteşugari); - Plebeii obţin dreptul de a alege din
rândul lor un tribun ce avea drept de veto în ce priveşte legile romane; - Roma reuşeşte să îşi
extindă autoritatea în peninsula Italică prin luptele cu galii, samniţii şi regele Epirului; - s-au
dezvoltat comerţul şi meşteşugurile.

II. Războaiele punice (262 – 146 î. Hr) - după cucerirea peninsulei Italice Roma s-a orientat
spre Marea Mediterană; - un rival de temut pentru comerţul în Marea Mediterană era
Cartagina – un oraş din nordul Africii; - cartaginezi erau numiţi de romani – puni şi de aici
vine şi denumirea de războaiele punice ( ai fost trei la număr); - Primul război punic (262 –
241 î. Hr) a consemnat o victorie romană. Insulele Sicilia, Corsica şi Sardinia deveneau
provincii romane; - Al doilea război punic (218 – 202 î. Hr) este cel mai important. Un rol
important l-a avut generalul cartaginez Hanibal care era adeptul unui atac în nordul peninsulei
Italice. A traversat Munţii Alpi şi a învins de nenumărate ori armatele romane. A ezitat să
atace Roma deşi obţinuse o strălucită victorie la Cannae în 216 î. Hr; - Un general roman
Publius Cornelius Scipio pregăteşte un atac asupra Spaniei şi Cartaginei şi obţine victoria
decisivă de la Zama din 202 î. Hr; - Al treile război (149 – 146 î. Hr.) a fost unul de apărare
pentru Cartagina. Cetatea este asediată, arsă şi în locul său este întemeiată provincia romană
Africa.

III. Principatul roman - trecerea de la republică la principat s-a realizat treptat şi în urma a
numeroase lupte sângeroase în societatea romană; - această schimbare s-a petrecut accentuat
în secolul I î. Hr. ; - în anul 60 î. Hr este încheiat un triumvirat între Caesar, Pompei şi
Crassus în care funcţiile cele mai importante în societatea romană erau împărtiţe; - în anul 48
î. Hr se declansează războiul civil dintre Caesar şi Pompei în urma căruia Caesar obţine o
serie de funcţii noi, necumulate vreodată până atunci de un cetăţean roman precum cea de
dictator pe viaţă; - în anul 44 î. Hr este ucis de un complot al senatului roman nemulţumit de
perspectiva ce se crease; - se încheie un al doilea triumvirat în anul 40 î. Hr. între Marc
Antonius, Lepidus şi Octavian; - are loc un alt război civil între Marc Antonius sprijinit de
Cleopatra, faraonul Egiptului şi Octavian ce venea cu suportul senatului roman. Victoria
aparţine lui Octavian. - Octavian Augustus (27 î. Hr – 14 d. Hr) este primul principe sau
împărat roman. A ştiut să menţină relaţia cu senatul roman folosindu-se de moderaţie şi lăsând
Senatul cu administrarea imperiului roman ce acum se întindea pe trei continente: Europa,
Africa şi Asia.

Acum 2000 de ani, lumea era condusa de romani. De la haos la razboaie civile, Imperiul
roman a devenit si mai puternic, imbratisand si unind sub acelasi nume zeci de culturi diferite.
Din Anglia pana-n Africa, din Siria pana-n Spania, unul din 4 oameni de pe Pamant traiau sub
legea Romana. Imperiul Roman din primul secol combina brutalitatea cu luxul civilizatiei,
cucerind noi teritorii prin teroare, tiranie si lacomie. Nasterea Imperiului Roman este
ingropata in mituri. Arheologistii au luat urmele primelor asezari in Paletine Hill, acestea
datand de acum 750 de ani i.e.n. Descoperirile se leaga de legenda care spune ca Roma a fost
fondata in 21 aprilie 753 i.e.n. Latinii s-au asezat in zona Romei acum 1000 de ani i.e.n.
Duceau o viata simpla, primitiva. Se ocupau cu crescutul animalelor precum porci, oi, capre,
bovine si traiau in colibe facute din lemne si paie. Cum au reusit acesti oameni sa puna bazele
unui oras ce mai tarziu avea sa domine lumea? Ascensiunea Romei nu era inevitabila, dar a
beneficiat de avantaje inca de la inceput. Roma se intindea doar la cativa kilometri de mare si
de posibilitatea unui comert. Italia este pazita de Alpi la nord si de mare in tot imprejurul ei.
Romanii au fost influentati de greci. Acestia s-au stabilit in sudul Italiei de astazi, si au format
orase precum Cumea si Tarentum, aducand cu ei si tehnologia lor avansata. Romanii au
invatat de la greci diverse lucruri, precum scrisul si cititul. Nici religia nu a fost ocolita,
aproape toata mitologia romanilor fiind derivata din mitologia greaca: Jupiters – Zeus, Mars –
Ares, Venus – Afrodita etc.

Grecii nu au fost singurii migratori care s-au stabilit in peninsula. La nord, etruscii s-au asezat
in regiunea Toscana si Umbria acum 1000 – 900 ani i.e.n. Etruscii s-au dezvoltat ca
agricultori si viticultori, dar si ca artizani ai unei ceramici deosebite. Au fost considerati mai
avansati tehnologic fata de vecinii lor. Minele de plumb, cositor, fier sau cupru au furnizat
materia prima pentru o metalurgie din care se aprovizionau pana si grecii sau cartaginezii.
Etruscii s-au organizat in orase-sate incepand cu secolul 8 i.e.n. Herodot spune ca etruscii
provin din regiunea anatoliana Lidia, dar Dionis din Halicarnass atesta faptul ca de fapt
etruscii erau locuitori nativi ai Etruriei, care isi spuneau Rasenna. Acest mister al originii
etruscilor a condus catre numeroase studii, incepand cu secolele XV si XVI, continuand si in
prezent. De asemenea, nici limba etrusca nu este foarte bine descifrata, majoritatea
informatiilor pe care le avem despre etrusci provin din surse romane. Patria de origine a
etruscilor se numea Tuscia. Dar Thyscia (citit tuscia) era numele stravechi al Tisei, vecina cu
Muntii Apuseni, de unde au plecat etruscii. Acest lucru confirma indubitabil ca Tuscia italiana
a conservat numele originar al patriei etruscilor. Chiar numele Tisei consemnat documentar in
secolul al XI-lea alaturi de Tyscia, este de origine etrusca, el insemnand “putin”, posibil nume
dat acestui rau in comparatie cu fluviul Dunarea. Etruscia era o societate predominant urbana,
jucand un rol important in dezvoltarea comertului. Etruscii extravaganti erau privind de
romani ca fiind slabi si decadenti. Si etruscii au imprumutat din cultura grecilor multe
elemente. Etruscii nu aveau obiceiul sa scrie epopei precum grecii, ci foloseau scrisul mai
mult pentru ritualuri, precum triburile din Dacia. Se remarca o similitudine intre anumite
cuvinte etrusce si corespondentele lor romanesti, ceea ce ar duce spre concluzia ca ambele
limbi au avut la baza fondul vechi european. Iata aici cateva cuvinte: ame – mama, ati – tata
(tati), carath – grad, nuk – nu, terg – targ, vinus – vin. In jurul anilor 650 - 600 i.e.n, etruscii
au traversat Tiber si au ocupat Latium.

Formarea Imperiului Roman

Dupa instaurarea imparatului Augustus, in anul 27 i.e.n, s-a ales forma de conducere
monarhica. Augustus a ales pentru sine termenul de princeps, iar regimul instaurat de el a dat
perioadei de inceput a imperiului (secolul 1 – 3 i.e.n.) numele de principat. Diocletian si
Constantin cel mare au inaugurat monarhia absoluta de drept divin, si au deschis epoca
dominatului (sec. 4 – 5). Imperiul Roman este cel mai vast si compact imperiu al antichitatii,
una din cele mai unitare si durabile macroformatiuni statale din istoria omenirii. Imperiul
Roman s-a extins prin cuceriri, unind pentru prima si singura data toate hotarele limitrofe
Marii Mediterane, transformand-o intr-o Mare Internum. Intre granitele Imperiului Roman,
care insumau peste 10.000 de kilometri, traiau pe o suprafata de 3,3 milioane pe km. patrati
aproximativ 50 - 60 de milioane de locuitori. Circa 1 / 5 din populatia din acea vreme a
globului. In timpul dinastiei Antoninilor (96 – 192) Imperiul Roman a atins apogeul
expansiunii teritoriale si a puterii militare. Gaius Octavius, nepotul lui Iulius Cezar, si-a
consolidat pozitia prin infrangerea rivalului sau la putere, Marc Antoniu, in batalia de la
Acium din anul 31 i.e.n. Gaius a declansat un amplu proces de restructurare a tututor
institutiilor statului, fiind constient ca anii de razboi civil au lasat Roma intr-o stare de anarhie
si ca societatea romana nu era inca pregatita sa accepte controlul total al unui despot. Gaius a
reusit sa castige simpatia tuturor. A desfiintat armatele sale si a organizat alegeri in urma
carora a fost ales in functia de consul. In anul 27 i.e.n. a returnat puterea Senatului Romei si s-
a oferit sa renunte la suprematia militara peste Egipt, insa Senatul Roman nu numai ca l-a
refuzat, dar i-a dat chiar controlul asupra Spaniei, Galiei si Siriei. Mai tarziu, Senatul i-a dat si
titlul de Augustus, insemnand “cel venerat”. Data de 27 i.e.n. este considerata in mod oficial
ca fiind inceputul Imperiului Roman. Fiind cel care facea regulile, a inventat si o noua functie,
si anume cea de imparat al Romei, oferind controlul intregii armate romane. El folosea insa
adesea titlul civil de “Princeps”. La 19 august, anul 14 e.n. Augustus a lasat la conducere
locul lui Tiberius, fiul sotiei sale Livia Drusilla, dintr-o alta casatorie. Mai tarziu, in vremea
imparatului Claudius, (41-54) imperiul s-a extins si in Britania, iar in vremea imparatului
Traian (98-117) imperiul isi va atinge maxima intindere. Traian a cucerit Dacia, Mesopotamia
si unele parti din Arabia. Incetarea razboaielor de cucerire ar fi avut ca efect imediat
reducerea numarului de sclavi si implicit scaderea productivitati si rentabilitatii marii
propietati. La dezvoltarea provinciilor secolul al II lea contribuie si imparatul Hadrian, care
usureaza fiscalitatea si anuleaza datoriile acestora fata de Roma. Cucerirea Daciei a consolidat
economia si finantele statului roman. Imparatul Hadrian, ce a domnit intre 117 si 138, a decis
sa abandoneze Mesopotamia si partile Daciei de est, care fusesera incluse in Moesia.

Caderea Imperiului Roman – In asteptarea barbarilor

Dupa multe razboaie a urmat si o perioada de pace. Insa nu pentru mult timp. Secolul al III-
lea a fost dominat de o anarhie militara, ce a dus la un haos total. Legiunile isi proclamau
comandanti ca imparati si au avut loc multe razboaie civile. Imparatul Aurelian (270-275) in
urma conflictelor civile si impartirea in doua a imperiului, a decis in anul 271 sa abandoneze
provincia Dacia. Secolul al III-lea a adus declinul Imperiului Roman. Imparatul Constantin in
incercari disperate de a reunifica imperiul, a dat un edict de toleranta religioasa (anul 313), in
urma caruia crestinismul a devenit o religie favorizata, sperand ca sub un singur zeu va reusi
sa potoleasca si sa uneasca oamenii. A infiintat si o noua capitala, “Roma Secunda”, devenita
cunoscuta sub numele de Constantinopol. Ultimul imparat care va conduce pentru o scurta
vreme intreg imperiul a fost Theodosius I, 394 – 395. In anul 380 a proclamat crestinismul
ortodox ca religie oficiala, iar in 381 a fost tinut la Constantinopol al doilea sinod ecumenic.
Dupa anul 395 niciun imparat nu va mai conduce Imperiul Roman. Oficial, nu erau doua
imperii, unul de Apus si unul de Rasarit. Ci era un imperiu cu doi imparati. In anul 410
vizigotii condusi de Alaric au devastat Roma. Imperiul de vest s-a accentuat in vremea lui
Valentinian al III-lea (423-455), continuand sa piarda teritorii. Nu mai era cale de intoarcere,
indiferent ce s-ar fi facut. Imparatii romani ajunsesera niste marionete ale unor comandanti
germanici. Romulus Augustulus a fost inlaturat de la putere in anul 476 de Odoacru, un
comandant german din armata romana, recunoscandu-l in schimb pe Zeno (474-491) ca
singurul imparat roman. Imperiul roman din orient a trecut mai usor de pericolele barbare din
secolul V. Iustinian (527-565) a incercat chiar sa recucereasca occidentul roman. Romanii au
recucerit Italia, dar economia romana s-a prabusit din pricina razboaielor. Dupa multe
razboaie, romanii pierd din nou teritorii. Italia a fost atacata de lombarzi iar sudul Spaniei va
fi pierdut din nou.

In vremea lui Iustinian, romanii au platit un tribut scump ca sa pastreze pacea, orientand
atentia imperiului la est. In anul 800, papa de la Roma, Leo III l-a incoronat pe regele
francilor Charlemagne ca imparat al romanilor, ducand la formarea Imperiului Romano-
german. In perioada dinastiei macedonene (867-1056) imperiul a inceput sa-si revina,
cucerind parti din estul Anatoliei, Siria, Armenia, sudul Italiei si intreaga peninsula Balcanica.
Istoria Imperiului Roman a avut parte de multe urcusuri si coborasuri. In jurul anilor 1081 –
1118 imperiul a inceput cruciadele impotriva musulmanilor, profitand de pe urma acestora. In
secolul XIV, Anatolia a fost cucerita de turci, iar otomanii vor trece in Europa in 1354,
ocupand Gallipoli. In 1453 otomanii cuceresc Constantinopolul, iar apoi in 1461 si
Trapezuntul, marcand astfel sfarsitul imperiului roman.

De ce s-a prabusit Imperiul Roman?

Una din teorii spune ca degradarea agriculturii a cauzat declinul economic al Imperiului. Din
pricina multor migratori, Imperiul a inceput sa se clatine. Orasele romane nu erau facute
pentru populatii mari, iar insuficienta mancarii a putut fi una din cauzele inceperii declinului.
Zone intregi au fost desertificate si multe animale au disparut. Sclavia si taxele prea mari au
fost un alt motiv. Acestea au fortat fermierii sa renunte la agricultura si sa se mute in orase.
Lipsa mancarii, a apei, aparitia unor boli, au fost picaturi ce au ajutat la caderea Imperiului
Roman. Inflatia si taxele prea mari au dus la inchiderea minelor, slabind si mai tare economia.
In urma unor analize a scheletilor umani descoperiti, s-a descoperit in oase substante
otravitoare, inhalate probabil prin unele condimente foarte populare in Imperiu. Adrian
Goldsworthy, un istoric englez, sustine ca Imperiul Roman s-a sfarsit din pricina razboaielor
civile frecvente si legiunile romane, pentru controlul Imperiului. Armata fiind slabita, si
depinzand de o societate tot mai slabita, nu avea cum sa castige lupta cu numarul dusmanilor
care era din ce in ce mai mare. Autoritatea centrala fiind slabita din pricina razboaielor civile
tot mai dese, problemele sociale si economice, au dus la o incapacitate politica de a mentine
controlul. Joseph Tainter, in cartea sa “The Collapse of Complex Societies”, spune ca
agricultura s-a degradat, in timp ce populatia a crescut. Romanii in schimb au incercat sa
rezolve aceasta problema cucerind noi teritorii. Ca o consecinta a cresterii Imperiului, si
cheltuielile au crescut. Dovezile din scheletii descoperiti arata ca oamenii au fost sub-nutriti,
iar conditiile tot mai degradante au dus pana la urma caderii acestei societati. Conditiile foarte
precare in care traiau oamenii au dat nastere la aparitia unor boli si epidemii. William McNeil,
in urma unor studii, spune ca intre anii 165 si pana in secolul III populatia Imperiului de Vest
s-a injumatatit. O alta teorie spune ca si crestinismul a avut un rol in declinul Romei, facand
populatia mai putin interesata de sloganul “aici si acum” asteptand in schimb rasplata in
ceruri. Istoricul Vegetius spune ca declinul Imperiului a survenit din pricina mercenarilor
germani infiltrati la comanda legiunilor romane. “Germanizarea” ca un rezultat a diluarii
culturii, loialitatea catre comandantii Romani si nu catre guvernul Roman, a dus probabil la
sfarsitul acestui Imperiu. Vergetius sustine ca nu prabusirea economiei si industriei a dus la
prabusirea Romei, ci a declinului agriculturii si a pamantului care nu mai era cultivat, deseori
din pricina invaziilor barbare. Imperiul fiind macinat de numeroase pericole, atacuri externe;
rascoale din peninsula si din provinciile Galia, Egipt, Africa; nesiguranta drumurilor fapt ce
pagubea economia; luptele pentru tron, in care adesea erau implicate si legiunile au dus intr-
un final la sfarsitul unui imperiu cu o istorie sangeroasa, plina de cuceriri si razboaie. Sfarsitul
Imperiului Roman de Apus a marcat sfarsitul unei ere, si inceperea uneia noi, Evul Mediu.
Emil Cioran spunea ca “a fost nevoie ca barbarii sa distruga Imperiul roman pentru ca Europa
sa se poata naste.”