SISTEMELOR REALE

Au realizat:
• Prenume1, Nume
•Prenume2, Nume
•Prenume3, Nume
•Prenume4, Nume
•Prenume5, Nume
Clasa a XII-a F, 2010-2011
Profesor coordonator: Liviu Hatnean
Colegiul Național “Eudoxiu Hurmuzachi”,
Rădăuți, județ Suceava
 Cuprins
1.Entropia
2.Entropia și percepția timpului ca măsură a ireversibilității
3.Informația și procesele ireversibile
4.Transmiterea informației
• Entropia informațională
5.Modele reale de transmisie și de prelucrare a informației
• Generarea și conducerea impulsurilor nervoase
• Transmiterea sinaptică
• Actul reflex- proces fiziologic de răspuns la acțiunea unui stimul
• Scurtă călătorie a informației prin computer
6.Modele reale de prelucrare și de stocare a informației
7.Modele electronice de stocare a informației
8.Virus informatic:
 Disfuncție informatică a sistemului
Virusuri-disfuncții în organismele vii
9. Bibliografie
 Entropia

In linii mari, entropia este o masura a dezordinii unui sistem. In secolul XIX, fizicianul austriac Ludwig Boltzmann a
explicat conceptul de entropie ca o diferenta intre starea micro si cea macro a unui obiect. Daca cineva ar fi pus in
situatia de a descrie o ceasca de cafea, s-ar gandi sa vorbeasca despre macrostarea ei - temperatura, presiune si
alte astfel de caracteristici. La nivel micro insa, trebuie specificate exact pozitia si viteza fiecarui atom in parte.
Entropia
Entropia este o functie ce defineste starea
oricarui sistem facut din foarte multe „particule“.
Fizicienii spun ca aceasta functie este o masura a
„ordinii din sistem“. Cu cat ordinea este mai
mare, cu atat entropia este mai mica.
Extrapoland, atunci cand entropia va fi zero, totul
va incremeni, deci totul se va aseza la locul sau,
ceea ce inseamna ordine perfecta (absoluta). Dar
cine va mai constata acest lucru, cand toti vom
fi… perfecti, deci nemiscati? Caci viata este o
negare a entropiei.  O exagerare, intr-un fel,
pentru a lansa o noua provocare: sunt procesele
biologice guvernate de legi asemanatoare legilor
fizicii? Daca da, care este „viteza“ maxima a
gandirii, prin analogie cu viteza luminii – viteza
maxima din Univers? Si care este constanta
cuantificarii energiei biologice, prin analogie cu
constanta lui Plank? Cel care va raspunde la
aceste intrebari va primi, in mod sigur, Premiul
Nobel.
 
Entropia și percepția timpului ca măsură a ireversibilității

 Vorbind despre o sageata a timpului, oamenii de stiinta si filosofii, preocupati de aceasta problema, au reliefat cu deosebire caracterul de ireversibilitate al
timpului, demonstrabil cu diverse argumente. Cel mai general aspect al unidimensionalitatii este cel al trecerii de la trecut prin prezent spre viitor ; in
cadrul unidimensionalitatii se poate discuta si sensul unic al curgerii timpului, deci imposibilitatea realizarii drumului invers. Argumentul principal il
constituie in acest caz lanturile cauzale, imposibilitatea aparitiei efectului inaintea cauzei si, de cele mai multe ori, nota de succesiune in relatiile cauzale,
efectul continuand sa existe si sa actioneze dupa incetarea actiunii cauzei, dar ca rezultat evident al actiunii acesteia.
Demonstrarea unidimensionalitatii timpului (chiar cand acesta este gandit ca volum) si in cadrul acesteia — a sensului timpului dinspre trecut spre viitor —
nu este epuizata de teoretizarea momentului de succesiune in relatia cauzala, in teoria relativitatii, fenomenul de dilatare a timpului precizeaza
transformarile posibile ale timpului in trecerea de la un sistem de referinta la altul, prin aceea ca acest fenomen (ca fenomen de relatie) nu schimba intru
nimic sensul desfasurarii evenimentelor dinspre trecut spre viitor in sistemul propriu de referinta. Fenomenul dilatarii duce doar la marirea distantei dintre
evenimente in cazul raportarii unui sistem de referinta la altul.
Concluziile teoriei relativitatii intregesc deci argumentul relatiei cauzale si cu conservarea sensului in cazul succesiunii unor evenimente, chiar daca acestea
nu sunt legate cauzal intre ele.
Dar tipice pentru ilustrarea unui anumit sens al timpului sunt sistemele variabile. Astfel, in sistemele reale termodinamice starea mai probabila urmeaza
starilor mai putin probabile. Aceasta caracteristica este redata de conceptul de entropie. Cresterea entropiei inseamna cresterea starii de dezordine in
raport cu ordinea, deci existenta unui anumit sens al devenirii sistemelor analizate.
In sistemele, in care predomina ramura ascendenta, putem vorbi despre un sens al desfasurarii proceselor invers celui dintai, sens de crestere a ordinii, de
crestere a opozitiei la dezordine. Aceasta trasatura, caracteristica sistemelor cibernetice autoreglatoare, a primit de aceea denumirea de negenlropie.
In orice caz, cu cat schimbarile sistemelor depind mai mult de istoria lor anterioara, cu cat se poate aplica mai adecvat conceptul de „imbatranire" a
sistemului sau cel de miscare progresiva, cu atat sistemul are mai multe note de ireversibilitate.
Desigur, problema sensului curgerii timpului poate fi corelata cu cea a reversibilitatii si ireversibilitatii lui. Reversibilitatea timpului va fi corelata cu
posibilitatea curgerii evenimentelor in sens invers, cu reversibilitatea schimbarilor, ireversibilitatea cu imposibilitatea intoarcerii spre faze, etape,
evenimente anterior parcurse, cu ireversibilitatea schimbarilor.
In descifrarea acestor aspecte, stiinta contemporana aduce argumente preponderente in sprijinul ireversibilitatii, desi nu anuleaza, cu totul ideea
momentelor, aspectelor de reversibilitate partiala pe fondul ireversibilitatii fundamentale.
Cu alte cuvinte, in curgerea eterna dinspre trecut spre viitor este posibila si schimbarea dinspre A spre B si schimbarea dinspre B spre A', analog cu A, dar
avand — de buna seama — particularitatile sale. in sistemele mai simple predomina aspectele de reversibilitate a tipurilor de procese, nu a proceselor
concrete, care — in curgerea timpului — sunt de fiecare data altele. Ecuatiile reversibile ale dinamicii, ale campului electromagnetic nu pun problema
scurgerii reale a timpului, ci posibilitatea principiala de desfasurare a fenomenelor studiate in ambele sensuri, fara ca sa existe mijloace de detectare a
starilor ulterioare fata de cele anterioare.
Fara sa fie excluse momentele reale de ciclicitate, de repetabilitate, de reversibilitate (in acest al doilea sens), in coltul nostru de Univers se poate vorbi de
o sageata a timpului, legata de ideea de progres. Extinderea ideii de ireversibilitate fundamentala a timpului la intregul Univers se leaga de ideea dialectica
a inepuizabilitatii calitative si cantitative a materiei in miscare, de infinitatea posibilitatilor de structurare si de interactiune caracteristice Universului.
De existenta trasaturilor de ireversibilitate a timpului, ireversibilitate conceputa ca trecere de la trecut spre viitor si nici o data invers, se leaga in filosofarea
asupra timpului si constatarea ca timpul apare ca unitate intre real (timpul scurs) si posibil (timpul nescurs), ca nastere a realului din posibil si a posibilului
din real.
Informația și procesele ireversibile

Opoziţia reversibilitate – ireversibilitate a apărut în discursul ştiinţific odată cu fundamentarea termodinamicii şi

evidenţierea consecinţelor pe care le au principiile sale. De aceea, semnificaţia termenului de ireversibilitate este
impregnată de sugestiile care vin din orizontul teoretic şi conceptual al fizicii.
La o primă examinare,ireversibilitatea desemnează proprietatea unei transformări sau a unui proces de a nu se putea
produce decât într-un singur sens,iar reversibilitatea reprezintă acea calitate atribuită transformărilor,proceselor de a
se putea produce atât într-un sens, cât şi în celălalt, trecând prin aceleaşi stări intermediare.
Cele mai multe procese din natură sunt ireversibile, adică se desfăşoară într-un anumit sens şi nu se pot desfăşura de
la sine în sensul opus. Astfel, procesele mecanice în care forţele de frecare nu pot fi neglijate sunt procese ireversibile,
în care energia mecanică se transformă în mod spontan în energie termică, preluată sau absorbită de diferite corpuri.
Se spune că energia mecanică este disipată,transformată în căldură prin intermediul forţelor de frecare. De
asemenea, există nenumărate fenomene fizice a căror evoluţie nu poate fi descrisă şi explicată cu ajutorul legilor
dinamicii,precum dinamica unui sistem de trei corpuri, turbulenţa şi conducţia căldurii la fluide, vibraţiile mecanice şi
fenomenele de încovoiere,circuitele electrice etc.
Dar conceptul de ireversibilitate implică nu doar acceptarea unui sens strict al timpului în acele domenii care descriu
comportamentul unor sisteme complexe,ci este deseori legat de noţiunea de entropie, de opoziţia ordine-dezordine
şi de necesitatea unor nuanţări ale raportului cauzal.
conceptul de ireversibilitate se leagă de cauzalitate în măsura în care gîndim că un fapt prezent este o consecinţă a
unei interacţiuni anterioare plasate în trecut.Dar aşa cum ne dezvăluie fizica cuantică şi cosmologia, lumea trebuie
reprezentată ca o reţea dinamică de relaţii între procese. Conceptele de spaţiu şi timp trebuie reconsiderate şi din
perspectiva informaţiei pe care suntem capabili să o extragem consumînd timp şi energie.Dar această informaţie este
limitată de aria ecranelor care înconjoară obiectele din realitate,precum şi de viteza limită a luminii.Aceasta din urmă
împarte universul în părţi care sunt în afara contactului cauzal una cu alta.Putem aduna informaţii doar din regiunea
din interiorul orizontului pe care lumina îl defineşte pentru noi.
Aşadar,de la nivelul particulelor cuantice şi pînă la cel al universului în ansamblul său, conceptul de ireversibilitate
însoţeşte constant efortul de a descifra mesajul existenţei.Dacă vom avea în viitor o teorie a gravitaţiei cuantice, ea va
unifica într-o reprezentare adecvată nivelul microcosmic şi cel macrocosmic şi se va contura în jurul ideii de proces şi
de informaţii schimbate între ele şi modificate în cadrul lor.
 Transmiterea informației
Într-o definire - pe cât de sumară tot pe atât de informală și, deci, de inexactă - se poate spune că informația se constituie intr-o
reprezentare a realității, dar și a reflecției și proiecției - care sunt operații tipice intelectului uman - prin intermediul unui set
bine precizat și structurat de simboluri - de regulă accesibile simțurilor și rațiunii umane, dar și unora dintre dispozitive, precum
cele de calcul automat (calculatoare). Informatia nu este nici conținut (ci stările unui sistem pot fi asimilate cu acesta), nici agent
(ci semnalele transmise printr-un canal pot fi asimilate cu acesta), nici proprietate, nici instructiune, nici proces și nici metoda, ci
informația se constituie într-o categorie de sine stătătoare, având o existență abstractă și subtilă - adică nematerială - categorie
care este reflectată de stări, semnale etc. și constituie un element esențial în procesul cunoașterii.
Claude Shannon, în lucrarea sa publicată în 1948 „A Mathematical Theory of Communications”, a dat un sens nou termenului
"informație":
Dacă un mesaj e are probabilitatea de apariție p e, informația asociată mesajului e, notată cu I, se calculează cu formula:
I = logα(1/pe) = -logα(pe)
Dacă pentru baza logaritmului „α” se alege cifra „2”, atunci informația se măsoară în cifre binare sau mai scurt, biți.
Shannon a evidențiat latura obiectivă, aspectul cantitativ al informației, considerată complet independentă de emițător și
receptor, ca o reflectare naturală a structurii și ordonării lumii reale. La el, informația este un termen matematic, abstract, ce
desemnează o mărime ce poate fi măsurată și tratată matematic la fel ca masa, energia sau altă mărime fizică. Termenul este
legat de ideea intuitivă de previzibilitate și de alegere.
În această teorie, aspectul semantic al comunicației este irelevant, nu contează sensul mesajului, ci faptul că acesta a fost
selectat dintr-un set de mesaje posibile. Ceea ce este important de evaluat este cantitatea de informație emisă și recepționată.
Inițial, termenul a fost definit în Teoria informației, ca fiind o mărime ce exprimă incertitudinea înlăturată prin realizarea unui
eveniment dint-un set de evenimente posibile. Această definiție este utilizată și în prezent în teoria statistică a comunicației,
pentru a exprima incertitudinea înlăturată la apariția unui set de simboluri definind o stare, din mai multe posibile, a unui
element dintr-o rețea de comunicație.
Ulterior, semnificația termenului s-a extins la cunoaștere în general adică la apariția - fie pentru om fie pentru un sistem de
calcul - a fiecărui element nou, necunoscut anterior asupra realității înconjurătoare, cuprins în semnificația unui simbol sau unui
grup de simboluri (text scris, mesaj vorbit, imagini plastice, portativ muzical, indicație a unui instrument etc.).
Unitatea de măsură elementară a cantității de informație este 1 bit. O grupare de 8 bit formează un octet (sau 1 bait, nume care
provine de la cuvântul engl. byte). Un calculator personal actual (2008) poate cuprinde în memoria sa rapidă de lucru cantități
de informație de ordinul câtorva gigabaiți (miliarde de baiți).
 Entropia informațională
În teoria informației, entropia Shannon sau entropia
informațională măsoară incertitudinea asociată cu o variabilă
aleatoare. Această măsură indică și cantitatea de informație
conținută într-un mesaj, exprimată de obicei în biți sau în biți
pe simbol. Când este exprimată în biți, ea reprezintă lungimea
minimă pe care trebuie să o aibă un mesaj pentru a comunica
informația.
Ea mai reprezintă și o limită absolută a celei mai bune
compresii fără pierderi aplicabilă unor date comunicate:
tratând un mesaj ca pe o serie de simboluri, cea mai scurtă
reprezentare posibilă a mesajului are lungimea egală cu
entropia Shannon în biți pe simbol înmulțită cu numărul de
simboluri din mesajul original.
O aruncare a monezii are entropia de un bit. Dar, dacă moneda
nu este echilibrată, atunci incertitudinea este mai mică (se știe
că există o probabilitate mai mare ca ea să cadă cu o anume
parte a ei în sus), și astfel entropia Shannon este mai mică. Un
șir lung de caractere repetate au entropia 0, deoarece fiecare
caracter este previzibil. Entropia unui text în limba engleză
este de 1,0 până la 1,5 biți pe literă.
Echivalent, entropia Shannon măsoară media de conținut Claude Shannon
informațional pe care receptorul o pierde atunci când nu
cunoaște valoarea variabilei aleatoare.
Conceptul a fost introdus de Claude Shannon în lucrarea sa din
1948 „O teorie matematică a comunicației”.
 4. Modele reale de transmisie și de prelucrare a informației

Trăind intr-un mediu informaţional, omul are nevoie de o serie de instrumente care
sa-i permită operarea adecvata cu informaţii. Unele dintre aceste instrumente sunt
mecanismele psihice de prelucrare a informaţiilor. Prin toate, el prelucrează informaţiile,
dar fiecare o face în felul sau, dispunând de funcţii specifice.
Prin senzaţii, omul captează, înregistrează şi efectuează o prelucrare iniţiala destul
de simpla a informaţiilor. La nivelul lor, nu-i sunt accesibile decât însuşirile concrete
simple, izolate ale obiectelor şi fenomenelor, care sunt insa insuficiente pentru adaptarea
rapida la mediu.
De aceea el recurge la percepţii, ca mecanisme psihice de prelucrare aprofundata nu
a insusirilor, ci a obiectelor luate ca întreguri distincte, ca trăsături ce conţin elemente
inter-relaţionale. La acest nivel omului ii este accesibila semnificaţia obiectelor în virtutea
căreia, acestea capătă valoare adaptativă. Percepţia este legata „de aici şi acum” de ceea
ce se întâmpla în prezent.
Pentru a evoca experienţe trecute, omul se serveşte de reprezentare, prin
intermediul căreia îşi reexprimă experienţa. Unele dintre aceste mecanisme, dar mai ales
senzaţiile şi percepţiile functioneaza la nivel intrasemantic, rolul lor fiind, mai ales, de a
extrage informaţii din semnale şi de a asigura, traducerea ei în comportamente.
Reprezentarea functioneaza la nivelul semantic al identificării obiectelor.
Mecanismele de prelucrare primara a informaţiilor, apar şi se dezvolta în activitate, astfel
încât ele sunt mijloace eficiente, ameliorativ-optimizatoare.
 Neurotransmițătorii, sau mediatorii chimici, sunt subsțante
chimice care se găsesc în sistemul nervos( de exemplu creier), prin
intermediul cărora se face transmiterea, modularea și amplificarea
impulsurilor nervoase în sinapse (zona de contact dintre doi
Generarea și conducerea
neuroni). impulsurilor nervoase
Principalii transmițători din creier sunt glutamatul (excitator) și
GABA (inhibitor).
În afară de neurotransmițătorii propriu-ziși, neuronii mai secretă și
alte substanțe folosite pentru transmiterea impulsului nervos:
Cotransmițătorii se eliberează concomitent cu neurotransmițătorii.
Ei sunt implicați în modularea răspunsului postsinaptic și în reglarea
cantității de neurotransmițător care se eliberează.
Neuromodulatorii nu acționează direct în producerea răspunsului
postsinaptic, în schimb produc modificări de durată ale sensibilității
membranei postsinaptice.
Neurotransmițătorii se găsesc în vezicule care conțin mai multe
molecule de mediator. Când potențialul de acțiune ajunge la sinapsă,
se deschid canalele de Ca++. Ca++ pătruns în terminalul presinaptic,
stimulează transportul veziculelor spre membrana sinaptică, unde
acestea fuzionează cu membrana, și moleculele sunt eliberate în
fanta sinaptică. Acest proces se numește exocitoză. Apoi, mediatorul
se cuplează cu receptorul specific, ceea ce determină schimbări în
terminalul postsinaptic: deschiderea/închiderea unor canale ionice
sau transducția semnalului la mesagerii de ordin 2 sau proteine G.
Majoritatea neurotransmițătorilor sunt îndepărtați din fanta
sinaptică de enzime pentru a nu se provoca o acțiune
neintenționată.
Transmiterea sinaptică
Sinapsa este regiunea de comunicare dintre doi neuroni, sau un neuron și un organ efector (mușchi, glandă etc.).
Transmiterea impulsului nervos nu se realizează printr-un salt electric, deoarece membrana postsinaptică nu este
excitabilă electric. Transmiterea se realizează printr-un mecanism chimic.
Axonii sunt principalele linii de transmisie ale sistemului nervos, și pot fi asemănate cu cablurile unui calculator
(deși sunt mult mai complecși). Ceea ce se numește nerv reprezintă de fapt mai mulți axoni. Axonii sunt foarte
subțiri (vezi mai jos). Axonii pot fi foarte lungi, de exemplu cei mai lungi axoni sunt cei care formează nervul
sciatic, adică cei care pleacă din baza coloanei vertebrale și ajung în degetul mare al fiecărui picior: pot avea până
la un metru.
Din unii axoni se desprind alte fibre numite colaterale, care transmit impulsul simultan.
Mecanismul transmiterii sinaptice se desfășoară în 6 etape.
sinteza mediatorului - mediatorii sunt produși atât la nivelul butonului terminal, cât și în corpul celular.
stocarea mediatorului - mediatorul se stochează în principal în butonul terminal, pentru a fi pregătit în
momentul în care trebuie transmis semnalul
eliberarea mediatorului - când depolarizarea neuronului presinaptic (care a primit la rândul lui un semnal)
ajunge la butonul terminal, și determină exoctioza, adică expulzarea conținutului veziculelelor. Apoi, veziculele
goale vor fi "reciclate" prin încorporarea lor în membrană, din care se vor forma, la un moment dat, alte vezicule.
traversarea spațiului sinaptic
acțiunea postsinaptică - se face prin cuplarea moleculei de mediator cu receptorul specific, ceea ce determină
modificări în structura postsinaptică.
inactivarea mediatorului - este importantă pentru ca circuitul să se poată relua la apariția unui nou stimul.
Aceasta se poate realiza prin inactivarea enzimatică postsinaptică sau transsinaptică (prin enzime care distrug
mediatorul), captarea postsinaptică (captarea în citoplasma postsinaptică și inactivarea sa), difuzia
extrasinaptică (inactivarea în afara spațiului sinaptic) și recaptarea (captarea mediatorului de zona presinaptică).
 Transmiterea sinaptică
A) Componenta presinaptică
B) Componenta postsinaptică 1.
Mitocondrie
2. Vezicule cu mediator
3. Autoreceptor
4. Fanta sinaptică
5. Receptor
6. Canal ionic Ca++
7. Vezicula ce eliberează
mediatorul
8. Pompa de reabsorbite a
mediatorului
 Transmiterea sinaptică
Sinapsa chimică este o sinapsă undirecțională, adică permite trasmiterea impulsului numai de la
formațiune presinaptică (depozitul mediatorului) la formațiunea post sinaptică ce conține receptori
specifici.
În cadrul sinapsei chimice transmiterea sinaptică se realizează prin intermediul unei substanțe chimice
specifice, denumită neurotransmițător chimic sau neuromediator chimic.
În patologia umană majoritatea afecțiunilor sistemului nervos central au ca mecanism fizio-patologic
tulburări morfo-funcționale ale sinapselor chimice, de exemplu: schizofrenie, depresie, boala Parkinson,
miastenia gravis, boala Alzheimer.
Componenta presinaptică
este în principal constituită din butoni axonali, dar poate fi reprezentată și de dendrite sau corpi
neuronali. Conține în principal vezicule sau granule, dar se întâlnesc și mitocondrii, reticul endoplasmic
neted și microtubuli. Veziculele pot fi diseminate în citoplasmă sau ancorate de membrana
presinaptică, acolo unde se află localizati receptorii presinaptici, modulatori care intervin în mecanismul
de feedback pozitiv sau negativ prin care se reglează eliberarea si recaptarea neuromediatorului.
Neuromediatorii chimici sunt clasificați în functție de structura chimică, și de efectul asupra neuronilor
postsinaptici.
Fanta sinaptică
este numită și spațiu joncțional, avînd o dimensiune de circa 20-40nm, conține lichid extracelular dar și
elemente extracelulare nervoase de tipul glicoproteinelor colagenului etc.
Componenta postsinaptică
Este constituită dintr-o porțiune îngroșată a membranei plasmatice din celula postsinaptică: - receptori
post sinaptici, specifici pentru neuromediatori responsabil de declanșarea efectului în celula
postsinaptică
Scurtă călătorie a informației prin computer
Un calculator, numit și computer sau ordinator,
este o mașină de prelucrat date și informații conform
unei liste de instrucțiuni numită program.
Informaţiile vehiculate în sistemul de calcul se împart în
3 categorii:
- date care trebuie prelucrate
- instrucţiuni care indică prelucrările ce trebuie
efectuate asupra datelor
(adunare, scădere, comparare etc.)
- adrese care permit localizarea diferitelor date şi instrucţiuni
Pentru calculatorul personal de azi, cele mai comune modalități de introducere directă a datelor
sînt tastaturile și mausurile, iar principalul mijloc prin care calculatorul prezintă informații către
utilizator sînt monitoarele, deși imprimantele sau dispozitivele de generat sunet sînt folosite și
ele în mod obișnuit. Alte dispozitive sînt specializate pentru numai anumite tipuri de intrări sau
ieșiri, de exemplu aparatul foto digital și scanerul.
Două categorii principale de dispozitive sunt:
dispozitivele secundare de stocare: dischetele, unitățile CD, DVD, discurile dure și altele;
capacitățile de stocare a datelor pot diferi foarte mult între ele.
precum și dispozitivele pentru conectarea la rețele de calculatoare. Posibilitatea de a
interconecta calculatoarele pentru a transfera date și informații între ele a deschis calea unei
mulțimi de noi aplicații. Internetul, și aici în special World Wide Web, permit miliardelor de
calculatoare de pe glob să se lege unele cu altele pentru a transfera între ele informații de toate
tipurile.
Analogia creier-computer este un facuta foarte des in Modele reale de prelucrare și de stocare
ultima perioada de psihologi. Insa din punct de vedere al a informației
mecanismelor de procesare a informatiilor, "inteligenta
artificiala" nu este identica cu cea naturala.
Prima si cea mai importanta diferenta consta in modul de
apelare. Astfel, creierul e analog in timp ce computerul este
digital. Neuronii sunt esential binari, iar ei actioneaza doar
daca ating un anumit prag. Astfel procesarea neuronala nu
seamana cu cea a unui computer care este practic o
comanda a utilizatorului.
Memoria este un proces psihic care constă în întipărirea,
recunoașterea și reproducerea senzațiilor, sentimentelor,
mișcărilor, cunoștințelor etc. din trecut. Memoria
definește dimensiunea temporală a organizării noastre
psihice, integrarea ei pe cele trei segmente ale
orizontului temporal – trecut, prezent, viitor.
Funcția memoriei devine, așadar, o condiție bazală
indispensabilă a existenței și adaptării optime, a unității
temporale a personalității noastre. Ea se datorează
plasticității creierului – proprietatea de a-și modifica
starea internă sub influența stimulilor externi – și
capacității lui de înregistrare, păstrare și reactualizare a
„urmelor” acestor stimuli.
Memoria dispune de structuri operatorii complexe și
numeroase. Guilford include memoria în cadrul
operațiilor, ceea ce sugerează nivelul ei înalt de
operaționalizare. Informațiile nu sunt preluate ca atare, ci
se intervine asupra lor prin operații de organizare,
sistematizare, structurare, ierarhizare, clasificare,
ordonare. Toate aceste operații conferă conținuturilor
memoriei disponibilitatea de a fi utilizate rapid și eficient
în învățare, înțelegere, rezolvare de probleme.
 Modele electronice de stocare a informației
Dispozitive de stocare
 
*Hard disk (disc fix) - disc magnetic pe care se pot stoca date într-un calculator. Sunt superioare celorlalte suporturi de
pãstrare a informatiilor din punct de vedere al vitezei de lucru si a capacitãtii (în general mai mult de 3 Gb). La nivel fizic,
sunt organizate ca zone circulare concentrice numite piste, fiecare împãrtite la rândul lor în câte 12 arce numite
sectoare.
Caracteristicile tehnice care determinã viteza unui hard disk sunt:
-           timpul de acces la date - timpul necesar pentru accesul la un sector (85 pânã la 65 ms); cu cât viteza de rotatie
este mai mare, cu atât accesarea datelor se realizeazã mai rapid;
-           viteza de transmisie a datelor - cantitatea de informatii citite într-o secundã.
Hard disk-ul extern este un hard disk care poate fi detasat de la calculator fãrã a necesita desfacerea acestuia, el fiind
situat într-un sertar al calculatorului care are conectori la magistrala de date a calculatorului.
*CD-ROM (Compact Disc Read Only Memory)- tip de disc optic ce permite stocarea unei mari cantitãti de date (peste
600 MB). Datele se inscriptioneazã cu un aparat special si nu mai pot fi sterse sau modificate.
Din punctul de vedere al posibilitãtii de imprimare sunt douã categorii:
-           CD-R - imprimabile o singurã datã;
-           CD-RW-imprimabile de mai multe ori.
*Disc ZIP - dispozitiv cu o capacitate de memorare de 100-300 Mb.
*Disc Jaz - dispozitiv cu o capacitate de memorare de pânã la 1Gb.
*Floppy disk (discheta)- disc magnetic flexibil, portabil, cu timp de acces mare si capacitate micã. Se folosesc tot mai
putin, datele nu se pot pãstra timp îndelungat în sigurantã. Poate memora în general 1,44 Mb de informatii. Pentru a
putea lucra cu discheta aceasta va trebui initial formatatã. (De obicei, atunci când cumpãrati o dischetã aceasta este
formatatã).
Formatarea unei dischete este necesarã pentru ca discheta respectivã sã fie compatibilã cu sistemul de operare folosit.
Prin formatare, sistemul de operare sterge toate informatiile legate de gestiunea suportului, testeazã si eventual
marcheazã zonele defecte.
 Virus informatic
Disfuncție informatică a sistemului
Virusul informatic este în general un program care se instalează fără voia utilizatorului și
provoacă pagube atât în sistemul de operare cât și în elementele hardware (fizice) ale
computerului.Clasificarea si actiunea virușilor
Virușii se clasifica în:
Viruși hardware: sunt cei care afectează discul dur, discul flexibil și memoria.
Viruși software: afecteazã fișierele si programele aflate in memorie sau pe disc, inclusiv
sistemul de operare sau componente ale acestuia.
Câteva dintre efectele pe care le genereazã virușii software:
distrugerea unor fișiere;
modificarea dimensiunii fișierelor;
ștergerea totală a informaților de pe disc, inclusiv formatarea acestuia;
distrugerea tabelei de alocare a fișierelor, care duce la imposibilitatea citirii
informației de pe disc;
diverse efecte grafice/sonore, inofensive sau și dăunătoare;
încetinirea vitezei de lucru (utilă) a calculatorului, până la blocarea acestuia.
 Virus
Virusuri-disfuncții în organismele vii
În biologie, un virus este un agent patogen inframicrobian, invizibil cu microscopul optic, care se
reproduce numai în interiorul celulelor vii și provoacă diverse boli infecțioase numite viroze.
Ca structură, virusul este o particulă submicroscopică, alcătuită dintr-o parte centrală numită genom
viral, format din material genetic, care poate fi ADN sau ARN, și o teacă sau înveliș protector de natură
proteică, numită capsidă. Capsida și genomul viral alcătuiesc nucleocapsida. La virusurile mai complexe
mai apare un înveliș exterior de natură proteică numit peplos.
Din punct de vedere chimic, virusurile sunt constituite din nucleoproteide. La un înalt grad de puritate
ele pot cristaliza.
La virusul herpesului capsida este prevăzută cu prelungiri proteinice (capsomeri) care acoperă toată
suprafața virionului.
Deosebiri față de bacterii:
-Virusurile au dimensiuni foarte mici (de la 8 nm până la 500 nm, astfel că pot traversa filtrele poroase ce
rețin bacteriile.
- Reproducerea virusurilor este posibilă numai în interiorul celulelor vii, în organisme sau în medii de
cultură care conțin astfel de celule.
- Au rezistență mare la glicerină și la solvenții lipoidelor, față de care sunt sensibili majoritatea microbilor.
Virusurile sunt agenți patogeni ai unor boli denumite generic viroze.
În general, virusurile dau imunitate, dar infecția poate fi determinată și de acizii nucleici extrași din
virusuri; în acest caz nu se obține imunizare, datorită lipsei proteinei.
Exemple: virusul variolei, virusul turbării, virusul encefalitei, HIV, virusul gripal, etc.
Exista și viroze ale plantelor, cel mai cunoscut fiind Virusul mozaicului tutunului.
 Bibliografie

•http://ro.wikipedia.org/wiki/

•www.discoveryeducation.com

•http://www.stiinta.info/