Echilibrul european si razboaiele europene in secolele XVII- XVIII

Echilibrul european si razboaiele europene in secolele XVII- XVIII - Dupa crizele demografice
din secolul al XVII-lea (razboaie, epidemii, foamete), secolul al XVIII-lea inseamna dublarea
populatiei europene. Aceasta crestere este insa inegala. Din perspectiva evolutiilor demografice
se contureaza doua Europe: una arhaica, cu ritmuri de crestere dezordonate, la Est (Polonia,
Rusia) si Sud (Italia) si o alta dinamica (nordul Italiei, Anglia, spatiul german, Olanda, Franta,
Spania) cu crestere lenta dar regulata. Dinamica demografica este legata de cresterea economica
si de alimentatie.

Modificarile in civilizatia materila continua sa fie lente. Tarile europene, chiar si cele mai
dezvoltate, raman dominant agrare. In consecinta, agricultura continua sa produca 80% din
bunuri. Noile tehnici (asolamentul trienal) si culturi (cartoful, porumbul, gulia, napul) nu duc la
schimbarea caracterului extensiv al agriculturii dar vor contribui la ameliorarea alimentatiei si
reducerea riscului de infometare. Locuintele din caramida arsa si piatra, acoperite cu tigla, le
inlocuiesc treptat pe cele din lemn si pamant, eliminand riscul incendiilor si sporind confortul si
igiena.

In 1661, Imperiul german era alcatuit din circa 356 de state confederate, de fapt un „mozaic” de
tari independente. In teorie, imparatul era stapanul intregului teritoriu. In realitate insa, dupa cum
va spune Voltaire, el nu era „nici mai puternic si nici mai bogat ca un doge al Venetiei”, al
Venetiei veacului al XVII-lea.

Slabiciunea imparatului, si implicit a imperiului, consta in sistemul transmiterii croanei care era
rezultatul desemnarii de catre cei sapte princioi electori a urmasului la tron din familia
dominatoare. Cei sapte principi electori, purtatorii de cuvint ai feudalitatii germane, au avut grija
de fiecare data sa aduca pe scaunul imperial persoane fara personalitate pentru marea nobilime –
ai caror reprezentanti erau – sa poata juca rol de prima marire in imperiu. Iata de ce mai toti
imparatii au fost lipsiti de personalitate, iata pentru ce suverani in adevaratul inteles al cuvintului
au constituit rare exceptii.

Austria , parte componenta a imperiului, cuprinzind sapte principate si doua regate: Boemia si
Ungaria, si avind in frunte ramura cadeta a familiei de Habsburg, nu era nici ea o forta de prima
marime pe continentul nostru. In ciuda acestui fapt, in ciuda armatei slabe pe care o avea,
Austria, tot asa de catolica precum spania, s-a aventurat intr-un sir nesfirsit de razboaie cu state
protestante ca Suedia, Anglia, Olanda, cu unele principate germane, razboaie din care a iesit
invinsa si cu prestigiul zdruncinat.

Ca si Germania, Austria a avut putini mari imparati. Leopold I a devenit suveran in 1657, la 17
ani. Laconic, mare iubitor de muzica, autorul unor compozitii chiar, maladiv, debil, speriat
mereu de ideea ca trebuie sa calatoreasca, putin aspectuos la infatisare (nas enorm, barbie mare,
obraz lung, fata batrina), foarte molau in toate, atit de molau incit contemporanii au spus despre
el ca e un „orgoliu care trebuie mereu intors”, Leopold I, prin datele sale personale, suger, cum
nu se poate mai bine, situatia imperiului sau.
Spania, cu teritorii in Italia (Neapole, sardinia, Lombardia etc.), la nord de Franta, peste mari, era
cel mai intins imperiu din lume. Cu toate acestea, in secolul al XVII-lea nu conta ca o mare
putere pentru ca „toate piesele care compuneau acest colos se aflau in ruina”. In acest veac
populatia a decrescut mereu din cauza razboaielor si a emigratiei in America, tarile de Jos, Italia.
Spaniolul, de sute de ani, de cind lupta in Peninsula Iberica contra arabilor, sau aiurea impotriva
Frantei, Italiei, tarilor de Jos, in Lumea Noua, a uitat sa mai munceasca. Cu o mentalitate pur
feudala fata de munca (pentru nobili munca era o rusine), ducind o politica externa belicoasa,
finantele au fost diminuate ingrijorator.

La moartea lui Filip al II-lea, cel care a vrut sa cucereasca Anglia in 1588, datoria tarii s-a ridicat
la 4 miliarde franci, cursul de la inceputul vaecului nostru. Neavind fonduri, statul traia din
imprumuturi fortate, chete etc. Lipsa de bani a facut ca numarul soldatilor sa scada mereu, de la
150000 in timpul lui Filip al II-lea, la 50000 peste un veac, cifra ultima cuprinzind cam 3/4 ostasi
mercenari straini si numai 1/4 spanioli get-beget.

Tot strainii au fost in secolul al XVII-lea si cei citiva generali mai deosebiti ai Spaniei, Spinola si
Piccolimini. Situatia marinei de razboi nu era nici ea mai stralucita. Invinsa de englezi in 1588,
redusa treptat, treptat de corsarii Angliei, flota spsniola era, in momentul urcarii pe tron a lui
Ludovic al XIV- lea, neinsemnata ca numar si forta.

Aceasta situatie ar fi fost si mai proasta daca Spania n-ar fi adus din colonii mari cantitati de
produse, in special aur si argint. Dar neavind o economie prospera, care sa poata satisface
cerintele coloniilor, sau marfurilor aduse de peste Ocean si desfacute la Cadix sau in alta parte
erau cumparate nu de negustorii ei, ci de cei straini.