LUCEAFĂRUL (1883)

de Mihai Eminescu (1850-1889)

I. INTRODUCERE

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text poetic studiat,
aparţinând lui Mihai Eminescu.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
1. evidenţierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/ literar sau într-
o orientare tematică;
2. comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat;
3. analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales (de exemplu: ► titlu, ► incipit, ►
relații de opoziție și de simetrie, ► motive poetice, ► figuri semantice, ► elemente de prozodie etc.)

BAREM: SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

Conţinut – 18 puncte
– evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă, într-un curent
cultural/literar sau într-o orientare tematică 6 puncte
 precizarea perioadei, a curentului cultural/literar sau a orientării tematice: 2 puncte
 numirea a două trăsături ale perioadei, ale curentului cultural/literar sau ale orientării tematice precizate: 2 x 1 punct =
2 puncte
 evidențierea celor două trăsături, prin valorificarea textului: 2 x 1 punct = 2 puncte
– comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat 6 puncte
 precizarea temei: 2 puncte;
 câte 2 puncte pentru comentarea oricăror două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic – 2 x 2 puncte
= 4 puncte (comentarea adecvată – 2 puncte; încercare de comentare – 1 punct)
− câte 3 puncte pentru analiza oricăror două elemente de structură, de compoziție şi/sau de limbaj, semnificative pentru
textul poetic ales 2 x 3 puncte = 6 puncte
 analiza fiecărui element ales, justificând relevanța acestuia pentru textul poetic – 3 puncte;
 analiza fiecărui element ales, fără justificarea relevanței – 2 puncte/
 abordarea schematică, fără justificarea relevanței – 1 punct
Redactare – 12 puncte
− existența părților componente – introducere, cuprins, încheiere 1 punct
– logica înlănțuirii ideilor 1 punct
– abilităţi de analiză şi de argumentare 3 puncte
 relaţie adecvată între idei, între idei şi argumente, formulare de judecăţi de valoare relevante – 3 puncte/
 relaţie parţial adecvată între idei, între idei şi argumente, formulare de judecăţi parţial relevante – 2 puncte/
 schematism – 1 punct
- utilizarea limbii literare (stil şi vocabular potrivite temei, claritate a enunţului, varietate a lexicului, sintaxă adecvată – 2 p.; /
vocabular restrâns, monoton – 1 p.) 2 puncte
- ortografia (0 – 1 greșeli – 2 p.; 2 greșeli – 1 p.; 3 sau mai multe greșeli – 0 p.) 2 puncte
- punctuaţia (0 – 1 greșeli – 2 p.; 2 greșeli – 1 p.; 3 sau mai multe greșeli – 0 p.) 2 puncte
- așezarea în pagină, lizibilitatea 1 punct
În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 400 de cuvinte şi să dezvolte subiectul
propus.

INTRODUCERE:
Mihai Eminescu, poetul naţional al românilor, este considerat de critica literară „ultimul mare poet romantic
european”.
Ȋncǎ de la publicarea primelor poezii, criticul literar Titu Maiorescu îl caracterizeazǎ ca fiind ‫﮼‬poet în toatǎ puterea
cuvȃntului”, intuind geniul sǎu ṣi promovȃndu-l în cadrul cenaclului ‫﮼‬Junimea” ṣi prin intermediul revistei ‫﮼‬Convorbiri literare”.
Poemul filosofic „Luceafărul" este cea mai înaltǎ expresie a poeziei romȃneṣti ṣi cel mai lung poem de dragoste din
lume, cu cele 98 de strofe ale sale.
„Luceafărul” este o sinteză a temelor şi motivelor eminesciene, fiind o ARTĂ POETICĂ ALEGORICĂ.
Considerat o sintezǎ superioarǎ a întregii lirici eminesciene, ‫﮼‬Luceafǎrul” (1883) este o operǎ de maturitate, rezultatǎ
dupǎ o decantare de un deceniu a cinci variante.
I. EVIDENŢIEREA A DOUĂ TRĂSĂTURI CARE PERMIT ÎNCADRAREA
TEXTULUI POETIC STUDIAT ÎNTR-O PERIOADĂ, ÎNTR-UN CURENT
CULTURAL/ LITERAR SAU ÎNTR-O ORIENTARE TEMATICĂ
1
I.1.ÎNCADRAREA ÎNTR-O PERIOADĂ:
MIHAI EMINESCU (1850 – 1889) este unul dintre cei 4 mari clasici ai literaturii române, alături de Caragiale,
Creangă şi Slavici. Această perioadă literară se numea EPOCA MARILOR CLASICI. Societatea literară din care făceau parte
aceşti clasici se numea „Junimea”, pentru că aceia care au înfiinţat-o erau toţi tineri întorşi de la studiile din străinătate.
Lectura poemului ‫﮼‬Luceafǎrul” s-a fǎcut la ‫﮼‬Junimea”, înainte de apariṭia lui în „Almanahul Societăţii Academice
Social-Literare România Jună” din Viena, în aprilie 1883.
Ȋn luna august a aceluiaṣi an, poemul a fost reprodus în revista „Convorbiri literare”, iar la sfȃrṣitul anului a apǎrut în
prima ṣi singura ediṭie antumǎ a volumului eminescian, „Poesii” (1883), cu modificări ale lui Titu Maiorescu. Astfel, din
cele 100 de strofe inițiale, în volumul publicat de Titu Maiorescu rămân doar 98.
Mihai Eminescu a lucrat la acest poem mai bine de 10 ani. „Luceafărul” face parte din ultima etapă a creaţiei
eminesciene, cea bucureşteană. Aceasta este perioada capodoperelor. Acum Eminescu definitivează „Odă (în metru antic)”,
„Scrisorile”, „Glossa”. Tema comună a tuturor acestor texte este destinul omului de geniu în societate.
Este ultimul text scris de Eminescu şi este o capodoperă.

I.2.PREZENTAREA CURENTULUI LITERAR/ TENDINŢEI:

Deṣi, cronologic, Eminescu este ultimul mare poet romantic european, prin formaṭia sa filosoficǎ ṣi literarǎ, el duce la
apogeu teme, motive ṣi procedee specifice acestui curent literar.

ROMANTISMUL este un curent literar-artistic, apǎrut în Europa, la sfârşitul secolului al XVIII-lea,

care se manifestǎ mai întȃi în Anglia, apoi în Germania ṣi Franṭa, cuprinzȃnd întreaga Europǎ. El se
naṣte ca o reacṭie împotriva rigorilor clasice ṣi împotriva raṭionalismului iluminist.

1. Ȋn primul rȃnd, caracterul romantic al textului se evidenṭiazǎ la nivelul SURSELOR DE INSPIRAȚIE:

FOLCLORUL (2 basme populare, mitul zburătorului), MITOLOGIA ṣi FILOSOFIA.
 Sursele de inspirație ale poemului „Luceafărul” au dat naştere unei capodopere a lirismului românesc şi universal.
 Perfecționismul autorului a făcut ca acest text să aibă în total 5 variante. Prima a fost o versificare a basmului „Fata în
grădina de aur”, în care este vorba despre un împărat care avea o fată foarte frumoasă. Pentru a o apăra de ochii
pretendenților, o închide în cameră. De ziua ei, fata îi cere tatălui să o lase să deschidă geamul. În acel moment, un zmeu o
vede şi se îndrăgosteşte de ea. Coboară de două ori, întrupându-se într-un tânăr frumos. Îi oferă fetei stăpânirea oceanului şi a
cerului, dar fata îl refuză, cerându-i să devină om ca şi ea. Zmeul pleacă la Demiurg. Dumnezeu nu-i ascultă însă cererea.
Între timp, un tânăr prinț, care auzise de frumusețea fetei, ajunge sub ferestrele palatului din grădina cu arbori din aur şi
pietre scumpe. Îi aruncă pe fereastră fetei o floare şi aceasta îi acceptă sentimentele, fiind de acord să fugă cu el. Demiurgul,
pentru a-l descuraja pe zmeu, i-i arată pe cei doi fugari. Zmeul nemuritor plânge. Apoi el vrea să se răzbune: atârnă de un
copac o brăţară de pietre preţioase. Prinţesa, uimită, cere răpitorului ei să se urce în copac şi să-i aducă bijuteria. Zmeul, care
voia ca îndrăgostiţii să nu aibă consolarea de a muri unul în braţele celuilalt, inventase această stratagemă pentru a-i separa.
El striveşte cu o stâncă uriaşă pe frumoasa, pe care nu încetase să o iubească. Fiul de împărat, disperat, pleacă să-şi sfârşească
viaţa în Valea Amintirii. Reluând versificarea basmului, Eminescu schimbă finalul, care era prea brutal. Zmeul priveşte la
cei doi îndrăgostiţi care pleacă şi le face un gest de adio. El le adresează acest ultim gând: „Fiţi fericiţi – cu glasu-i stins a
spus - / Atât de fericiţi cât viaţa toată/ Un chin s-aveţi: de-a nu muri deodată”.
 Și celelalte surse de inspirație (mitologice şi filozofice) sunt de factură romantică.
 Din mitologia greacă, Eminescu preia imaginea mai multor personaje: Hyperion = cel care merge deasupra; Neptun =
Poseidon = zeul mării, care ţine în mână tridentul (prima întrupare a Luceafărului); Pluto = Hades = zeul morţii (a doua
întrupare a Luceafărului); Orfeu = cântăreţul care, cu lira lui, îmblânzeşte fiarele şi mută munţii din loc („Vrei să dau glas
acelei guri,/ Ca dup-a ei cântare/ Să se ia munţii cu păduri/ Şi insulele-n mare?”).
 Inspirându-se din mitologia indiană, creează cele 2 metamorfoze, care pot fi considerate şi 2 reincarnări ale aceluiaşi
suflet.
 Mitologia creştină este valorificată atunci când fata de împărat este comparată cu Fecioara Maria („Cum e Fecioara între
sfinţi“). Aluziile biblice se regăsesc în sintagmele: „cuvântul meu dentâi”/ „ca-n ziua cea dentâi/ Cum izvorau lumine”=
Geneză;
 De la filosoful german Schopenhauer, Eminescu preia drama geniului singur şi nefericit, dar şi opoziţia dintre lumea
omului de rând şi cea a geniului.
GENIUL se remarcă printr-o inteligență deosebită, prin posibilitatea de a-şi depăşi sfera (condiția), prin aspirația spre
cunoaşterea absolută, prin faptul că trăieşte în singurătate, ocupat cu preocupările sale înalte, fiind capabil să se sacrifice
pentru idealurile lui.
În antiteză, OMUL COMUN este supus instinctelor, nu e capabil să-şi depăşească sfera (condiția), este supus
voinței de a trăi. El se reincarnează mereu, deoarece doreşte să fie bogat, să iubească, sau să fie celebru. Omul de rând
are foarte mulți prieteni, fiind sociabil şi îşi doreşte să fie fericit.

2. Ȋn al doilea rȃnd, poemul dezvoltǎ o temǎ romanticǎ: condiṭia omului de geniu în lumea oamenilor de rȃnd
(MĂRGINITĂ ŞI MESCHINĂ, INCAPABILĂ DE A-L ÎNŢELEGE ŞI OSTILĂ acestuia)
GENIUL, reprezentat de LUCEAFǍR, este omul superior, însetat de absolut, dotat cu o inteligenṭǎ deosebitǎ, în
stare sǎ descifreze sensurile ascunse ale Universului, capabil de creaṭie ṣi de sacrificiu pentru împlinirea prin iubire,
2
 dar ṣi nefericit ṣi singur, un veṣnic neînṭeles. Demiurgul surprinde eternitatea geniului, conferitǎ de opera sa: ‫﮼‬Noi nu
avem nici timp, nici loc/ Ṣi nu cunoaṣtem moarte.”
OMUL OBIṢNUIT e prizonier al materialitǎṭii sale, mǎrginit prin dorinṭe ṣi aspiraṭii, incapabil de marea iubire,
inapt pentru creaṭie. Condiṭia oamenilor de rȃnd (Cǎtǎlin ṣi Cǎtǎlina), ‫﮼‬chipuri de lut”, este prezentatǎ tot de Demiurg, în
tabloul III: ‫﮼‬cǎci toṭi se nasc spre a muri/ Ṣi mor spre a se naște”; ‫﮼‬Ei numai doar dureazǎ-n vȃnt/ Deṣerte idealuri”.

3. Ȋn al treilea rȃnd, imaginarul poetic dezvoltǎ numeroase motive romantice: noaptea, luna, stelele, umbra, visul,
dublul.

4. Ȋn al patrulea rȃnd, procedeul compoziţional specific romantic este ANTITEZA, care este folositǎ atȃt în structura
poemului (terestru-cosmic), cȃt şi în conceperea personajelor (muritori - nemuritori, înger- demon; opoziṭia tipic
romanticǎ între geniu ṣi om de rând e preluatǎ din filosofia lui Arthur Schopenhauer). ANTITEZA este procedeul prin
care sunt puṣi în opoziṭie doi termeni, în scopul de a le evidenṭia trǎsǎturile.

5. Ȋn al cincilea rȃnd, PERSONAJUL romantic este excepţional ṣi evolueazǎ în împrejurări excepţionale.

Astfel, LUCEAFĂRUL este a treia parte din Dumnezeu. El călătoreşte în timp şi spațiu şi ajunge la Dumnezeu,
pe care-l roagă să-l facă muritor. Luceafărul se întrupează de două ori, ca înger şi demon, comunicând cu fata de împărat
în timp ce aceasta visează.
FATA DE ÎMPǍRAT este ṣi ea un personaj romantic, bucurȃndu-se de un portret care o unicizeazǎ prin
apartenenṭa sa nobilǎ ṣi prin calitǎṭile de excepṭie.

6. Ȋn al ṣaselea rȃnd, NATURA romaticǎ este o cutie de rezonanṭǎ a sentimentelor exprimate. Astfel, în
‫﮼‬Luceafǎrul”, cuplul copiilor bălai (îndrăgostiţii Cătălin şi Cătălina) se întâlneşte într-o atmosferǎ paradisiacǎ, în
mijlocul codrului, sub „şirul lung de mândri tei”, vegheaţi de lumina lunii.

7. Ȋn al ṣaptelea rȃnd, la nivelul discursului romantic, se observǎ amestecul de GENURI ŞI SPECII: Astfel,
‫﮼‬Luceafǎrul” aparţine genului epic în versuri. În text se regăsesc toate cele 3 genuri literare.
Începutul de basm, narațiunea la persoana a III-a, existenţa personajelor, construcţia gradată a subiectului, numărul
mare de verbe sunt caracteristici ale genului EPIC.
LIRISMUL constǎ în faptul cǎ personajele sunt, de fapt, simboluri lirice. Prin lirismul măştilor, eul poetic se
proiecteazǎ în diferite ipostaze lirice: Luceafǎrul-geniul, Cătălin- aspectul teluric al bărbatului, Demiurgul - aspirația spre
impersonalitatea universală, iar Cătălina-muritoarea care tânjeşte spre absolut.
Ca în orice text liric, mesajul este reliefat prin intermediul imaginilor artistice, al figurilor de stil ṣi al elementelor de
versificaţie.
Trǎsǎturile GENULUI DRAMATIC din text sunt PREZENŢA DIALOGURILOR (Fata de împǎrat – Luceafǎr,
Cǎtǎlin – Cǎtǎlina, Hyperion – Demiurg) ṣi DISPUNEREA SIMETRICĂ A CELOR 4 TABLOURI,
ASEMĂNĂTOARE CU CELE 4 ACTE ALE UNEI PIESE DE TEATRU.

8. Ȋn al optulea rȃnd, ROMANTICII PREFERǍ AMESTECUL DE SPECII LITERARE. Astfel, acest poem filosofic
amplu îmbinǎ mai multe specii literare:
 meditaţia (ilustrată de tabloul al treilea, numit şi „drumul cunoaşterii", unde sunt exprimate profunde idei filosofice:
„Din sânul vecinicului ieri / Trăieşte azi ce moare, / Un soare de s-ar stinge-n cer / S-aprinde iarăşi soare"),
 romanţa (poezie sentimentală, de obicei de inspirație erotică, cântată pe o melodie lină, melancolică),
 elegia (exprimă tristeţea luceafărului, ce se simte neînţeles în societate),
 satira (ilustrată de sarcasmul eului poetic ce se revarsă asupra superficialităţii societăţii în care trăieşte: „Şi pentru
cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te aşteaptă.”),
 idila pastorală (tabloul al doilea conține povestea de dragoste dintre pǎmȃntenii Cătălin şi Cătălina, care se
desfăşoară întocmai ca iubirea dintre un flăcău şi o fată de la ţară),
 pastel (conṭine descrieri de natură -tabloul IV- terestră - tei, lac sau cosmică - lună, stele).

9. A noua trǎsǎturǎ romanticǎ este preferinṭa pentru POEMUL FILOSOFIC, ca specie literarǎ. ‫﮼‬Luceafǎrul”
este poem filosofic, o specie a genului epic în versuri, de întindere relativ mare, în care se povestesc fapte
mărețe, săvârșite de personaje însuflețite de sentimente nobile.
Trăsături unui poem filosofic sunt: interferența epicului cu liricul şi dramaticul; întindere relativ mare;
conținut filosofic; caracter alegoric.
Ȋn concluzie, viziunea despre lume a lui Eminescu este în principal una ROMANTICĂ, dată de tema geniului, de
motivul luceafărului, de structura antitetică, de amestecul genurilor, de lirism şi de stil.
Viziunea CLASICĂ a poemului eminescian în „Luceafărul” constă în limpezime clasică a limbajului artistic, în
absența podoabelor stilistice inutile. Limbajul este simplu, elegant. CLASICISMUL constă în SIMETRIE, ECHILIBRU
COMPOZIȚIONAL ṢI ARMONIE.

I.3/TEMA / TEMELE OPEREI

3
 Tema este ideea centrală la care se referă un text. Într-o operă literară putem întâlni mai multe teme, dintre care una este
considerată principală, iar celelalte - secundare.
Motivul este unitatea structurală a unui text, ce ajută la conturarea temei. Motivele sunt numai substantive (cuvinte
care se pot număra).
Tema centrală a textului este soarta omului de geniu în antiteză cu cea a oamenilor de rând.
Eminescu realizează o alegorie a geniului.
Pe manuscrisul textului, Eminescu nota: „În descrierea unui voiaj în Ţările Române, germanul Kunisch povesteşte
legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte
şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi
fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.“
Ipostaza geniului este o expresie a condiţiei poetului care trăieşte acel „rău al secolului”: Lermontov – „Demonul”, Vigny
– „Moise”, Byron – „Childe Harold”. La Eminescu, alături de caracteristicile geniului, Hyperion are şi trăsături ale unui
titan, atunci când îi cere Demiurgului să-i dea condiţia de muritor (acţiune, revoltă).
Semnificaţia alegoriei este că PĂMÂNTEANUL ASPIRĂ SPRE ABSOLUT, iar SPIRITUL SUPERIOR SIMTE
NEVOIA COMPENSATORIE A MATERIALITĂŢII.
Poemul este o sinteză a operei eminesciene, deoarece conține toate marile teme literare prezente în celelalte poezii
ale sale:
 iubirea (posibilă - dintre Cătălin şi Cătălina şi iubirea imposibilă dintre fata de împărat şi Luceafăr),
 natura terestră şi cosmică (cu motivele: luna, luceafărul, noaptea, cerul, marea, stelele, codrul, teiul, lacul),
 timpul (efemer = individual, al omului şi etern = universal, al lui Dumnezeu, cu motivele: clipa, ora, ziua, anii, eternitatea),
 folclorul (cu motivul zburătorului - mitul zburătorului este valorificat în primul tablou al poemului „Luceafărul”, prin visul
erotic al fetei de împărat care, ajunsă la vârsta dragostei, îşi imaginează întruparea astrului într-un tânăr ce îi apare, atât în
ipostază angelică, cât şi în ipostază demonică, pentru a putea dialoga cu acesta după legile pământene),
 lumile fantastice (cu motivele: visul, umbra, palatele de mărgean din ocean, metamorfozele = reincarnările (DOOM 2),
zborul cosmic),
 tema cosmosului – definită printr-o foarte variată gamă de motive romantice: luna, luceafărul, noaptea, cerul, stelele,
haosul, geneza, zborul intergalactic,
 tema filosofică (condiţia nefericită a omului de geniu într-o lume meschină, incapabilă să-i înţeleagă idealurile).

2. COMENTAREA A DOUĂ IMAGINI/IDEI POETICE RELEVANTE PENTRU

TEMA TEXTULUI POETIC STUDIAT
Relevante pentru tema geniului ṣi iubirea imposibilǎ a douǎ fiinṭe din lumi
diferite (fata de împǎrat ṣi Luceafǎr) sunt cele douǎ întrupǎri ale Luceafǎrului, în înger
ṣi demon.
Aceste 2 întrupǎri ale Luceafǎrului în înger ṣi demon sugereazǎ cǎ relaṭia dintre om ṣi geniu este incompatibilǎ. Omul
comun este incapabil sǎ-ṣi depǎṣeascǎ limitele.
Luceafǎrul ṣi fata de împǎrat se raporteazǎ diferit la iubire. Ea nu are nevoie de prea mult timp pentru a se îndrǎgosti (‫﮼‬Ȋl
vede azi, îl vede mȃni/ Astfel dorinṭa-i gata), în timp ce, pentru Luceafǎr, iubirea implicǎ reflecṭie (‫﮼‬El iar, privind de sǎptǎmȃni,/
Ȋi cade dragǎ fata”). Iubirea fetei se anunṭǎ a fi superficialǎ, a Luceafărului se anunṭǎ a fi profundǎ.
Pentru a rǎspunde chemǎrii fetei de împǎrat, Luceafǎrul se smulge din lumea sa celestǎ pentru a se întrupa ṣi a pǎtrunde
în lumea pǎmȃnteanǎ, inferioarǎ, a oamenilor. Prima sa metamorfozǎ este din cer ṣi mare, asemeni lui NEPTUN/
POSEIDON. ‫﮼‬Toiagul încununat cu trestii” este simbolul tridentului.
‫﮼‬Apa unde-au fost cǎzut” se roteṣte în cercuri, formǎ ce reprezintǎ perfecṭiunea.
El se întrupeazǎ avȃnd aparenṭǎ umanǎ, ca un ‫﮼‬tȃnǎr voievod”, dar ṣi ca un ‫﮼‬mort frumos cu ochii vii”. Ȋn esenṭǎ,
Luceafǎrul rǎmȃne parte a unei lumi superioare, ca dovadǎ cǎ se întrupeazǎ din cer ṣi mare.
Ideea de moarte se contureazǎ în urmǎtoarele strofe, începȃnd cu ‫﮼‬Un vȃnǎt giulgi se-ncheie nod” ṣi pȃnǎ la faṭa sa,
‫﮼‬albǎ ca de cearǎ”, dar cu o ‫﮼‬scȃnteie diferitǎ, care nu este un atribut uman ṣi aratǎ cǎ Luceafǎrul este o fiinṭǎ diferitǎ, superioarǎ.
Ȋn lucrarea ‫﮼‬Sentimentul romȃnesc al fiinṭei”, Constantin Noica explicǎ cǎ ‫﮼‬pentru muritori, nemurirea este o formǎ a vieṭii”.
Ȋn aceastǎ primǎ ipostazǎ angelicǎ, Luceafǎrul are o frumuseṭe construitǎ dupǎ canoanele romantice: ‫﮼‬pǎr de aur
moale”, ‫﮼‬umerele goale”, ‫﮼‬umbra feṭei strǎvezii”. Ȋn contrast cu paloarea feṭei sunt ochii, care ilustreazǎ prin scȃnteiere viaṭa
interioarǎ. Strǎlucirea lor este interpretatǎ de fatǎ ca semne ale morṭii: ‫﮼‬Luceṣti fǎrǎ de viaṭǎ [...]/ Ṣi ochiul tǎu mǎ-ngheaṭǎ”. Ea
înṭelege incandescenṭa din ochii Luceafǎrului ca semn al glacialitǎṭii ṣi refuzǎ sǎ-l urmeze.
Strofa ‫﮼‬Din sfera mea venii cu greu/ Ca sǎ-ṭi urmez chemarea,/ Iar cerul este tatǎl meu/ Ṣi mumǎ-mea e marea.” atribuie
chipuri omeneṣti lumii din care vine Luceafǎrul, pentru a-i permite fetei sǎ îi înṭeleagǎ originile ṣi trecutul. Luceafǎrul
doreṣte sǎ vinǎ în‫﮼‬CǍMARA” fetei, care este un SPAṬIU ÎNGUST, SPECIFIC OMENESC. Cuvȃntul ‫﮼‬odor”, folosit pentru
adresarea directǎ cǎtre fatǎ este un cuvȃnt vechi, care sugereazǎ universalitatea poveștii de dragoste. Promisiunile ‫﮼‬palate de
mǎrgean” ṣi ‫﮼‬veacuri multe” sunt lucruri pe care Luceafǎrul i le oferǎ fetei, dar în forme pǎmȃnteṣti, pe care ea le înṭelege. Fata îṣi
dǎ seama cǎ diferenṭa dintre ei este prea mare, cǎ aparṭin unor lumi diferite, aṣa cǎ îi spune: ‫﮼‬Darǎ pe calea ce-ai deschis/ N-oi
merge niciodatǎ”.

4
 A doua imagine poeticǎ relevantǎ pentru temele geniului ṣi iubirii imposibile este
a doua întrupare a Luceafǎrului, în demon, subliniind din nou incongruenṭa dintre cele douǎ lumi,
incompatibilitatea comunicǎrii erotice.
Dupǎ trei zile, fata îl cheamǎ din nou, repetȃnd chemarea descȃntec: ‫﮼‬Cobori în jos, luceafǎr blȃnd,/ Alunecȃnd pe-o
razǎ”. De data aceasta, Luceafǎrul are înfǎṭiṣare demonicǎ, pentru cǎ s-a nǎscut din soare ṣi noapte. De data aceasta, tȃnǎrul îi
oferǎ cerul, pe care sǎ rǎsarǎ mai strǎlucitoare decȃt celelalte, dar și de data aceasta fata îi refuzǎ apropierea. Luceafǎrul este vǎzut
de fatǎ în dimensiuni excepṭionale, fapt perceput cu toatǎ micimea pǎmȃnteanǎ. Rǎspunsul Luceafǎrului la chemarea fetei de
împǎrat semnificǎ aspiraṭia pǎmȃntenei cǎtre absolut ṣi a spiritului superior pentru concret pǎmȃntesc.
COSMOGONIA este redatǎ în tonalitate majorǎ: ‫﮼‬Iar ceru-ncepe a roti/ Ȋn locul unde piere”. Ȋn antitezǎ cu imaginea
angelicǎ a primei întrupǎri, aceasta este circumscrisǎ demonicului, dupǎ cum o percepe fate: ‫﮼‬O, eṣti frumos cum numa-n vis/
Un demon se aratǎ”. Imaginea se înscrie în canoanele romantismului: pǎrul negru, ‫﮼‬marmoreele braṭe”, ‫﮼‬ochii mari ṣi minunaṭi”.
Pentru a doua oarǎ, paloarea feṭei ṣi lucirea ochilor, semne ale nemuririi, sunt înṭelese de fatǎ ca atribute ale morṭii:
‫﮼‬Privirea ta mǎ arde”. Stǎrile contradictorii ale fetei (în prima întrupare privirea Luceafǎrului o îngheṭa) sugereazǎ apartenenṭa
acestora la douǎ lumi.
Deṣi unicǎ între pǎmȃnteni, fata refuzǎ din nou sǎ-l urmeze: ‫﮼‬Darǎ pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodatǎ!”,
recunoscȃnd cǎ nu poate rǎspunde cu aceeaṣi intensitate pasiunii lui: ‫﮼‬Privirea ta mǎ arde” ṣi cǎ nu-l poate înṭelege: ‫﮼‬Deṣi
vorbeṣti pe înṭeles,/ Eu nu te pot pricepe”.
Dragostea lor semnificǎ atracṭia contrariilor. Luceafǎrul formuleazǎ sintetizator diferenṭa care-i separǎ: ‫﮼‬eu sunt
nemuritor,/ Ṣi tu eṣti muritoare”, dar, din iubire, acceptǎ supremul sacrificiu cerut de fatǎ, prin aceasta afirmȃndu-ṣi superioritatea
faṭǎ de ea.
Dacǎ fata/ omul comun nu se poate înǎlṭa la condiṭia nemuritoare, Luceafǎrul/ geniul este capabil, din iubire ṣi din
dorinṭa de cunoaṣtere absolutǎ, sǎ coboare la condiṭia de muritor: ‫﮼‬Da, mǎ voi naṣte din pǎcat/ Primind o altǎ lege;/ Cu vecinicia
sunt legat,/ Ci voi sǎ mǎ dezlege”.
Luceafǎrul, ca orice geniu, este pregǎtit pentru sacrificiul suprem, renunṭarea la nemurire în numele iubirii.
Fata trǎieṣte o spaimǎ metafizicǎ, deoarece invitaṭia la nemurire este o invitaṭie la moarte, la trǎirea de dincolo de
timp, lucru imposibil de reprezentat pentru mintea umanǎ, limitatǎ.

Str. 8, 9, 10, 11, 12 - Luceafărul se pregăteşte să intre în lumea fetei de împărat , trecând prin 3 etape: Str. 13, 14, 15, 16, 17,
18, 19, 20, 21, 22, 23, 24: motivul zburătorului;
- invocarea Luceafărului - printr-o formulă de descântec popular = de 2 ori; între cele 2 întrupări trec 3 zile = cifră magică;
„Cobori în jos”- aparent pleonasm; în realitate e vorba de 2 lumi diferite: cosmică şi terestră.
- ÎNGERUL - iese din mare: are „păr de aur”, „faţă străvezie”, „albă”, „mort frumos cu ochii vii”, născut din cer şi mare;
- DEMONUL - iese din soare: are „viţe negre de păr”, „scăldat în foc de soare”, „trist”, „gânditor”, „palid”, născut din soare şi
noapte.
Prima întrupare = înger (Poseidon = Neptun) = cer (tată) + mare (mamă); / A doua întrupare = demon (Pluto) = noapte +
soare.
Prima întrupare: sugerează naşterea lumii din marea primordială: „mândru tânăr” + „toiag încununat cu trestii” +„Părea un
tânăr voievod/ Cu păr de aur moale,/ Un vânăt giulgi se-ncheie nod/ Pe umerele goale”.// Iar umbra feţei străvezii/ E albă ca de
ceară-/ Un mort frumos cu ochii vii/ Ce scânteie-n afară”.
- antiteza între sfera Luceafărului (perfecţiunea) – odaia fetei = „cămară” (spaţiu limitat);
- invitarea fetei în adâncul acvatic; fata de împărat îşi dă seama de imensa diferenţă dintre ei: „Căci eu sunt vie, tu
eşti mort,/ Şi ochiul tău mă-ngheaţă”.
A doua întrupare = sugerează sfârşitul lumii: naşterea lui antrenează un dezastru cosmic; ipostază plutonică= zeul morții:
„Mândru chip”+ „Pe negre viţele-i de păr/ Coroana-i arde pare,/ Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare” + „Negru
giulgi”+ „Marmoreele braţe” + „trist şi gânditor/ Şi palid e la faţă” + „ochi mari şi minunaţi”; Coroana = simbolul pasiunii
interioare; Plete = portret tipic romantic. Din nou, Luceafărul o invită pe fata de împărat să se smulgă definitiv din lumea reală, şi-
i oferă eternitatea. Fata îi cere să renunţe la nemurire pentru „o oră de iubire”.
LUCEAFĂRUL = VENUS, ASTRU AL IUBIRII; OGLINDA n-o reflectă pe ea, ci pe el; e spaţiu de trecere între cele două
lumi;
- ÎNGERUL o cheamă în palate de mărgean în adâncul oceanului, dar OCHIUL LUI O-NGHEAŢĂ;
- DEMONUL o cheamă în ceruri să fie mai mândră decât stelele, dar PRIVIREA LUI O ARDE;
- INCOMPATIBILITATE – CUPLUL NU SE REALIZEAZĂ.
- Luceafărul vrea să renunţe la lumea esenţelor. Pentru aceasta pleacă la Demiurg (Creator) pentru a obţine dezlegarea.
TABLOUL I e construit pe o serie de OPOZIŢII:
spaţiu limitat – spaţiu nelimitat,
spaţiu terestru – spaţiu astral,
viu – mort,
sus – jos,
murire – nemurire,
înger – demon,
lumină – întuneric.
A treia IMAGINE POETICĂ RELEVANTĂ PENTRU TEMA condiṭiei omului de geniu în lumea oamenilor de
rȃnd ṣi a iubirii posibile dintre Cǎtǎlin ṣi fata de împǎrat este PORTRETUL LUI CǍTǍLIN, din tabloul al treilea. Dacǎ

5
iubirea dintre fata de împǎrat ṣi Luceafǎr este imposibilǎ, deoarece fac parte din lumi diferite, cea dintre Cǎtǎlin ṣi
Cǎtǎlina este una posibilǎ, aparṭinȃnd aceleiaṣi lumi.
Portretul Luceafărului, simbol al geniului, este pus în OPOZIȚIE cu cel al lui Cătălin, simbolul omului comun ṣi
scoate la ivealǎ natura inferioarǎ a fiinṭei umane.
Portretul lui Cǎtǎlin este realizat în stilul vorbirii populare, în antitezǎ cu portretul Luceafǎrului, care pǎrea desprins
din mit, abstract, exprimȃnd nemǎrginirea, infinitul, eternitatea. Portretul lui Cǎtǎlin, fizic ṣi moral, prezintǎ statutul sǎu social
umil, dar ṣi îndrǎzneala de a aspira la ceva necuvenit, mai presus de el.
Aṣadar, Cǎtǎlin devine întruchiparea teluricului, a mediocritǎṭii pǎmȃntene, sugerate de epitete: ‫﮼‬viclean (copil de
casă)”, „Băiat din flori şi de pripas, / Dar îndrăzneț cu ochii”, ‫﮼‬Cu obrăjei ca doi bujori/ De rumeni”. Portretul lui Cǎtǎlin este
realizat printr-o succesiune de DIMINUTIVE (‫﮼‬copilaṣ”, „obrǎjei”). Portretul lui Cătălin seamănă cu cel al lui Cupidon,
sugerȃnd un amor sănătos, senzualitatea frustră. CǍTǍLIN E UN ÎNDRĂGOSTIT REAL, OBIŞNUIT.
Rǎdǎcina comunǎ a numelor Cǎtǎlin ṣi Cǎtǎlina exprimǎ natura lor identicǎ, de fiinṭe muritoare, precum ṣi de
realizarea lor ca pereche. Ei sunt jumǎtǎṭi ce se regǎsesc în acelaṣi chip, ca în mitul androginului, sunt suflete pereche.
Astfel, în TABLOUL AL DOILEA, considerat o ARS AMANDI, se prezintǎ o IDILĂ, dragostea în lumea omului
comun. FATA şi-a pierdut unicitatea, e pământeană şi seamănă cu Cătălin: „Te-ai potrivi cu mine”. CĂTĂLIN are natură
terestră: e copil de casă, paj, „băiat din flori şi de pripas”, „guraliv şi de nimic”. El e tipul omului comun. Cătălina acceptă
repede iniţierea din partea lui Cătălin în tainele iubirii. Însă e încă şovăielnică, neştiind dacă să opteze pentru lumea visului sau
pentru lumea reală. Aventura cu Luceafărul se petrece în vis (în spaţiul nocturn), pe când „jocul” cu Cătălin e diurn.
Mijloacele lui Cătălin sunt vicleşuguri cunoscute în vânătoare. Fata descoperă un dublu al său, copilăros. Este „de nimic” pentru
că oferă importanţă nimicurilor vieţii. Cătălin îi oferă pierderea în anonimatul vieţii obişnuite, unde îndrăgostiţii sunt „cuminţi”,
„voioşi” şi „teferi”, adică gândesc pragmatic, nefiind vorba deloc de „visul de părinţi” şi de „dorul de luceferi” (plural peiorativ -
Luceafărul nici nu ar fi unic, insinuează Cătălin).
CĂTĂLIN îşi „încearcă norocul”. Iubirea lui e un JOC CARE SE ÎNVAŢĂ: „Dacă nu ştii ţi-aş arăta/ Din bob în bob
amorul”. Cătălina îl înţelege, deşi mai aspiră spre înalt: „În veci îl voi iubi”. Astfel, CUPLUL oamenilor comuni (Cǎtǎlin-
Cǎtǎlina) SE REALIZEAZĂ.

3. ANALIZA A DOUĂ ELEMENTE DE COMPOZIŢIE ŞI DE LIMBAJ, SEMNIFICATIVE

PENTRU TEXTUL POETIC ALES (DE EXEMPLU: ► TITLU, ► INCIPIT, ► RELAȚII DE
OPOZIȚIE ȘI DE SIMETRIE, ► MOTIVE POETICE, ► FIGURI SEMANTICE, ► ELEMENTE
DE PROZODIE ETC.)

III. TITLUL este unul sintetic, fiind un substantiv articulat cu articolul hotǎrȃt ‫﮼‬-l”, ce evidenṭiazǎ unicitatea personajului
romantic, excepțional în împrejurǎri excepṭionale.
Titlul este semnificativ pentru poem, deoarece se referă la motivul central al textului, Luceafărul şi susține alegoria pe
tema romantică a locului geniului în lume. Geniul e văzut ca o ființă solitară şi nefericită, opusă omului comun. Alegoria
înseamnă că povestea, personajele, relațiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de metafore, personificări şi simboluri. (Art)
Adevǎrat ELEMENT PARATEXTUAL, titlul anticipeazǎ ideea discursului, fiind în strȃnsǎ corelaṭie cu mesajul
transmis de text.
„Titlul desemnează, în PLAN DENOTATIV, steaua cea mai strălucitoare văzută de pe Pământ, şi anume planeta
Venus. Ea călăuzeşte cu lumina ei corăbierii în noapte pe întinderile de ape: <Pe mişcătoarele cărări / Corăbii negre duce>.
„Simbolică este şi identificarea sa cu planeta Venus (ceea ce anticipează drama în planul erotic).” (Anca Dragomir)
În PLAN CONOTATIV, alegoric, Luceafărul este pentru poet un SIMBOL AL OMULUI DE GENIU - dotat cu o
inteligență superioară, însetat de absolut, capabil de sacrificiu în iubire şi pentru împlinirea creației sale ce îi va asigura nemurirea.
GENIUL rămâne însă un neînțeles pentru omul de rând, față de care se situează în antiteză, fiind osândit la nefericire şi
singurătate.
Dar Luceafărul reprezintă doar fața îndreptată spre pământ, vizibilă ființei umane.
În plan cosmic, el este Hyperion, numele său însemnând în greacă cel care zboară pe deasupra. Hyperion este fiu al lui
Uranus şi al Geei - întrupare deci a primei Creații, legat de spirit şi nu de materie. El are astfel acces la cunoaşterea absolută,
care nu le este dată oamenilor obişnuiți. “ (Ciocaniu, Cristian, Avram, Viorica, Boltaşu Nicolae, Dorica, Colțea, Mioara, „Limba
şi literatura română. Ghid de pregătire”, clasa a X-a, Ed. Niculescu, Bucureşti, 2013, p. 147)
Cuvântul „luceafăr” provine din latinescul „lucifer” (cel care poartă lumină) şi este denumirea populară a planetei
Venus şi a unor stele mai strălucitoare. El devine un simbol al unicității şi superiorității, întruchipând geniul. (Margareta
Onofrei, „Literatura română. Eseuri pentru clasele IX-XII”, p. 123).

III. STRUCTURA ŞI COMPOZIŢIA (PĂRŢI, PLANURI):

Poemul este compus din 98 de strofe a câte 4 versuri fiecare, adică din 392 de versuri. Textul este structurat pe 2 planuri :
cosmic/ universal şi terestru/ uman.
„Luceafărul” este compus din 4 părţi/ tablouri:
I -TERESTRU + COSMIC (Luceafărul + fata de împărat);
II -TERESTRU (Cătălin + Cătălina = oameni comuni);
III -COSMIC Zborul Luceafărului = Hyperion + Demiurgul (absolutul);
IV -COSMIC / TERESTRU (Luceafărul / copiii bălai ).

6
III. INCIPITUL
INCIPITUL reprezintă formula de început a unei opere, care poate să exprime, în mod concis, semnificația întregului
text.
Începutul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este mitic (illo tempore).
Formula specifică basmului „A fost odată ca-n poveşti / A fost ca niciodată” atrage atenţia cititorului asupra sensului
alegoric al poemului. Luceafărul este o alegorie pe tema geniului, dar în acelaşi timp pune problema depăşirii condiţiei umane.
În concordanţă cu sursa de inspiraţie, basmul „Fata în grădina de aur”, poemul păstrează şi ideea de indeterminare. Timpul
este unul mitic, nedeterminat, primordial, anistoric, un timp magic în care îşi face apariţia fata de împărat.
FATA DE ÎMPĂRAT nu are nume, e unică (ca Fecioara Maria sau luna); trăieşte în castelul de la marginea mării; vine
la fereastră, spaţiu al deschiderii.
PORTRETUL FETEI DE ÎMPǍRAT din primele două strofe, realizat de asemenea după modelul popular, este
sintetizat de epitetul „o prea frumoasă fată” (adjectiv la superlativ popular).
Perfecționismul autorului ṣi grija deosebitǎ pentru alegerea cuvintelor cu mare forṭǎ de expresie a făcut ca poetul sǎ
renunţe la multe metafore din variantele anterioare. Alexandru Piru a constatat cǎ „Poetul a înlăturat metaforele botanice („Un
ghiocel de fată”, „Un vlăstărel de fată”, „O dalie de fată”), zoologice („Un grangure de fată”, „O pasăre de fată”, „Un cănăraş
de fată”) sau minerale („Un giuvaer de fată”), alegând din două adjective („luminoasă” şi „frumoasă”) pe cel mai obişnuit în
vorbirea curentă, superlativul „O prea frumoasă fată” (formele anterioare erau: „O luminoasă fată”, „O mult frumoasă fată”, „Un
soi frumos de fată”)”.
La început, fata de împărat sugerează ipostaza angelică a femeii din lirica eminesciană, punându-se accentul pe
unicitate şi puritate: „Şi era una la părinţi / Şi mândră-n toate cele, / Cum e Fecioara între sfinţi / Şi luna între stele.”
Unicitatea ei se relevă şi prin descendența sa nobilă: ‫﮼‬din rude mari împărăteşti” (feţele încoronate au, în concepţie
populară, origine divină; astfel, fata are dreptul de a aspira spre Luceafăr), calitățile ei fiind cu totul deosebite.
Autorul o aşază astfel pe fată într-o poziție privilegiată, de superioritate față de omul de rând, dându-i dreptul să aspire
spre ceea ce este veşnic şi nemuritor.
Fata e unică: „una la părinţi/ Şi mândră-n toate cele”; e comparată cu Fecioara Maria şi cu Luna (o aşază în
apropierea aştrilor, dându-i dreptul să aspire spre ceea ce este veşnic): „Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele”; are păr
bălai (blond), fiind tipul femeii înger.

III. FINALUL:
Dacǎ poemul se deschidea cu o privire ascensionalǎ, cǎtre spaṭiile astrale, acum se încheie cu o perspectivǎ
descendentǎ, pentru a fixa insignifianṭa acelui ‫﮼‬pǎmȃnt rǎtǎcitor” ṣi a relua tabloul idilei pǎmȃntene, într-o atmosferǎ tipic
tipic romanticǎ, nocturnǎ. Fata priveṣte din nou spre cer, de data aceasta pentru a cere protejarea dragostei sale.
Replica finalǎ, în care Luceafǎrul o numeṣte pe fatǎ ‫﮼‬chip de lut” nu este o expresie a mȃniei divine, ci o concluzie
amarǎ asupra tragismului condiṭiei umane, incapabilǎ de evadare din timpul uman, trecǎtor, ireversibil.
Strofele finale se află în strânsă legătură cu incipitul poemului, deoarece ele exprimă dramatismul omului de geniu care
constată că împlinirea prin iubire este imposibilă, fiind nevoit la rândul lui să-şi accepte condiţia şi să-şi asume destinul,
eternitatea.
OMUL COMUN este incapabil să-şi depăşească limitele, iar OMUL DE GENIU manifestă dispreţ faţă de această
limitare.
Fata de împărat îi adresează o ultimă chemare, aceea de a-i binecuvânta iubirea pământeană: „ – Cobori în jos,
luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n codru şi în gând,/ Norocu-mi luminează!” Prin refuzul geniului se pune
încă o dată în evidenţă antiteza dintre fiinţele superioare şi cele inferioare: „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă
petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece.”
GENIUL se izolează îndurerat de lumea comună, a norocului trecător, de nivel terestru, asumându-şi destinul de esență
nepieritoare. Ironia şi disprețul său se îndreaptă spre OMUL COMUN, FĂPTURA DE LUT, prin replici fără răspuns,
cuprinse în interogațiile retorice finale. OMUL COMUN, incapabil să-şi depăşească limitele, rămâne ancorat în „cercul strâmt”,
simbol al vremelniciei, iar GENIUL atinge ataraxia stoică, starea de perfectă linişte sufletească, obținută prin detaşarea de
frământările lumii.

III.RELAȚII DE OPOZIȚIE ŞI DE SIMETRIE:

Simetriile din poemul „Luceafărul” îi dau valoarea de capodoperă, fiind organizate pe 2 planuri: terestru şi cosmic.
În text apare ceremonialul numărului 2 (poem al dualităţii): cele 2 întrupări, doi îndrăgostiţi.
Un element de SIMETRIE al poemului este REPETAREA CHEMĂRII FETEI DE ÎMPĂRAT, DE TREI ORI.
DE DOUĂ ORI SE ÎNTRUPEAZĂ LUCEAFĂRUL: ca înger şi zeu al mării, apoi ca demon şi zeu al morții: „- O, eşti
frumos cum numa-n vis / Un demon se arată”. Luceafărul este descris astfel: „Pe negre viţele-i de păr (epitet cromatic în
inversiune) Coroana-i arde pare (comparație) / Venea plutind în adevăr / Scăldat în foc de soare (metaforă) // Din negru giulgi se
desfăşor (epitet cromatic în inversiune)/ Marmoreele braţe (epitet metaforic în inversiune), / El vine trist şi gânditor / Şi palid e
la faţă; // Dar ochii mari şi minunaţi (epitete) / Lucesc adânc himeric”.
În ambele ipostaze, ca un alt element de simetrie, se pune accentul pe paloarea feţei şi, mai ales, pe strălucirea ochilor,
simbol pentru inteligenţa superioară.
FIINŢĂ PĂMÂNTEANĂ ŞI INFERIOARĂ, fata de împărat le consideră atribute ale morţii şi respinge iubirea
Luceafărului, datorită incapacităţii de a-l înţelege: „Străin la vorbă şi la port, / Luceşti fără de viaţă, / Căci eu sunt vie, tu eşti
7
mort, / Şi ochiul tău mă îngheaţă.” (prima ipostază); „Mă dor de crudul tău amor / A pieptului meu coarde, / Şi ochii mari şi grei
mă dor, / Privirea ta mă arde.”
Luceafărul este cel care subliniază diferenţa dintre ei: „Cum că eu sunt nemuritor, / Şi tu eşti muritoare?”, şi tot el
este cel care acceptă sacrificiul suprem, acela de a renunţa la nemurire.

III. ELEMENTELE DE PROZODIE (VERSIFICAȚIE) conferă, la nivel fonetic,

muzicalitatea elegiacă, meditativă ṣi armonia textului prin rima încrucişată (abab), măsura versurilor de
7-8 silabe ṣi ritmul predominant iambic cele 98 de strofe formate din cȃte 4 versuri.
Antiteza dintre planul terestru şi cel cosmic este sugerată, la nivel fonetic, de alternarea tonului minor cu cel major,
realizată prin distribuţia consoanelor şi a vocalelor.

III. MOTIVELE POETICE sunt şi ELEMENTE DE RECURENȚĂ (se repetă în text), care contureazǎ un cadru romantic::
luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda, îngerul, demonul, metamorfoza, zborul cosmic.
 MOTIVUL VISULUI, de facturǎ romanticǎ, face posibilǎ comunicarea dintre cele douǎ lumi. Ȋntâlnirea celor 2 lumi
diferite nu poate avea loc decât în vis.
 Motivul ‫﮼‬NEGRULUI CASTEL”, motivul ‫﮼‬ODǍII” ṣi motivul ‫﮼‬CERCULUI STRȂMT” desemneazǎ spaṭiul limitat al
fiinṭei umane.
 MOTIVUL MǍRII desemneazǎ un spaţiu infinit, sugerând imposibilitatea iubirii dintre Luceafăr şi fata de împărat, fiinṭele
care aparṭin unor lumi diferite.
 MOTIVUL UMBREI sugereazǎ condiţia trecătoare a fetei.
 MOTIVUL FERESTREI este un spaţiu de trecere dintr-o lume în cealaltă.
 MOTIVUL OGLINZII sugereazǎ faptul cǎ fata nu poate să-l vadă direct pe Luceafǎr, ci este nevoie de intermediul
oglinzii, pentru că omul n-ar suporta perceperea directă a divinului.
 MOTIVUL FEŢEI ÎNTOARSE - fata nu poate vedea direct esenţele (mitul peşterii).
 MOTIVUL PLATONICIAN AL ÎNĂLŢĂRII PRIVIRII SPRE CER sugereazǎ aspiraṭia fetei spre absolut. La
începuturile lumii, sufletele pluteau între cer şi pământ; unele au reuşit să treacă dincolo de cer şi au devenit zei , iar celelalte
s-au lovit de boltă şi s-au prăbuşit pe pământ şi au devenit oameni. De atunci, oamenii înalţă privirea spre cer, sperând că
vreodată vor ajunge şi ei zei. Înălţarea privirii spre cer simbolizează aspiraţia omului spre absolut.
 MOTIVUL UNGHERULUI sugereazǎ limitele şi îngustimea destinului uman.

III. FIGURI SEMANTICE:

Epitetul ‫﮼‬rece” (‫﮼‬nemuritor ṣi rece”) poate fi asociat atȃt cu raṭiunea sau cunoaṣterea, cȃt ṣi cu detaṣarea sau absenṭa
emoṭiei, a sentimentelor.
Epitetul ‫﮼‬mort frumos” ṣi comparaṭia ‫﮼‬albǎ ca de cearǎ” au menirea de a spori impresia de straniu.
Metafora ‫﮼‬stele cu noroc” sporeṣte dramatismul destinului uman, aflat sub dominaṭia unui noroc schimbǎtor.
Metafora ‫﮼‬chip de lut” sugereazǎ efemeritatea fiinṭei umane.

III. NIVELURILE LIMBAJULUI, FOLOSITE CU SCOP EXPRESIV:

a) La nivel imagistic se remarcă folosirea frecventă a imaginilor vizuale şi a epitetelor din sfera luminozităţii („păr de aur”).
Se disting un număr însemnat de epitete cromatice cu funcţie de portretizare: „negre viţele-i de păr”, „marmoreele
braţe”, „palid e la faţă”, „părul tău bălai”.
Sugestiile senzoriale din sfera sinesteziei asociază vizualul şi tactilul în structura „Şi ochii mari şi grei mă dor/ Privirea
ta mă arde”.
b) La nivel lexical, Eminescu foloseşte mai multe registre stilistice:
 arhaic („sara, împle, răzima”),
 colocvial („Ia du-t’ de-ți vezi de treabă”),
 neologic (cult).
Puritatea limbajului este semnificativă prin multitudinea cuvintelor de origine latină (se folosesc 1908 de cuvinte,
iar 1688 sunt de origine latină) şi prin folosirea restrânsă de neologisme („demon, himeric, haos, palat, palid, ideal, sferă”).
Exprimarea gnomică, aforistică este dată de folosirea în poem a unor maxime, sentințe, percepte morale, formulate în chip
memorabil (în tabloul al III-lea).
FORMELE ARHAICE ALE UNOR VERBE accentuează atmosfera fabuloasă specifică basmului: „Şi apa unde-au
fost căzut”.
c) La nivel stilistic, În „Luceafărul” se constată o limpezime clasică a limbajului artistic, prin absența podoabelor stilistice
inutile, un limbaj simplu, ce conturează cu precizie ideile poetice.
CLASICISMUL constă în simetrie, „scuturarea de podoabe” (Tudor Vianu), specifică perioadei bucureştene,
simplitatea, eleganţa şi echilibrul compozițional.
Limpezime clasică e izvorâtă din absența podoabelor stilistice, epitetele alese de poet dovedind preocuparea lui pentru
claritate.
Pentru a conferi expresivitate textului, poetul foloseşte variate FIGURI DE STIL:

8
 antiteza (evidențiază prin prezența celor două planuri – terestru şi cosmic, întrupările Luceafărului, opoziția geniu-om
comun);
 hiperbola e folosită în portretizarea Luceafărului („Privirea ta mă arde" sau „Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de
soare");
 oximoron („Țesând cu recile-i scântei / O mreajă de văpaie"; „Mort frumos cu ochii vii”) etc.
 asonanța (repetarea unei vocale, cu scop muzical): una – luna, zare –răsare.
 Epitetul oximoronic „recile-i scântei” defineşte Luceafărul ca aparţinând sferei celeste, având ca atribut răceala,
puritatea şi strălucirea, în sensul ataraxiei din „Glossă”.
 La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei, dar şi a antitezei între omul de geniu şi oamenii comuni, antiteză
care apare şi în discursul Demiurgului: „Ei au doar stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc, / Şi
nu cunoaştem moarte”.
e) nivel morfologic: părţile de vorbire care predomină în poezie:
La nivel morfologic constatăm: prezența verbelor la imperativ („cobori, pătrunde, luminează” etc.); forme verbale arhaice
(„Și apa unde-au fost căzut”); verbe la imperfect cu valoare durativă, folosite în episodul călătoriei Luceafărului („creşteau,
treceau, părea, vedea”); verbe la perfect simplu („se făcu, se ivi”) care dau oralitate textului; folosirea interjecțiilor („mări, ia”).
Dativul etic şi dativul posesiv susţin tonul de INTIMITATE.
 verbele la imperfect exprimă o acţiune durativă (în desfăşurare) în trecut, neterminată în momentul despre care se
VORBEȘTE;
 „Imperfectul este un timp trecut, care-şi moaie aripa-n prezent”. (T. Vianu)
 Are valoare evocativă, cititorul devenind martor al unei acţiuni trecute, aduse în faţa ochilor lui.
 „Valoarea stilistică a imperfectului, virtutea lui de a vrăji mişcarea îl indică drept timpul propriu literaturii de amintiri,
adică al aceleia care înfăţişează o succesiune de evenimente ale trecutului”. (T. Vianu)
Eminescu foloseşte puţine adjective, pentru a nu încărca textul cu elemente descriptive, decorative ( în 392 de versuri
apar doar 89 de adjective cu 125 de întrebuinţări, cel mai des folosite sunt mândru (de 6 ori), frumos (de 5 ori), mare, negru,
rece, alt (de 4 ori), blând, dulce, întreg, nespus, viu (de 3 ori); cele mai multe sunt de origine latină (în afară de 9); multe sunt
formate cu prefixul ne-: nemărginit, nemuritor, necunoscut, negrăit, neîntrerupt, nemişcător, nespus.
f) nivel sintactic: Topica este afectivă, datorită inversiunilor, dislocărilor sintactice şi pauzelor afective (marcate de folosirea
liniei de pauză).

ÎNCHEIERE
Ȋn concluzie, sinteza liricii eminesciene, poemul filosofico-alegoric ‫﮼‬Luceafǎrul” se înscrie în estetica romantică prin
tema geniului ṣi a iubirii imposibile, prin motivele literare (noaptea, luna, stelele, visul, umbra), prin procedeul compoziṭional al
antitezei, prin amestecul de genuri ṣi specii.
Conform lui Tudor Vianu, „Luceafărul este o sinteză a categoriilor lirice mai de seamă pe care poezia lui Eminescu le-a
produs mai înainte. Dacă moartea ar voi ca în noianul vremurilor viitoare întreaga operă poetică a lui Eminescu să se
piardă, după cum lucrul s-a întâmplat cu atâtea opere ale antichității, şi numai Luceafărul să se păstreze, strănepoții noştri ar
putea culege din ea imaginea esențială a poetului.”