Floare Albastră

Mihai Eminescu este considerat cel mai mare poet al culturii române. Acest înalt loc l-a câștigat
prin opera sa care a transformat poezia, cultura și limba română. Viabilitatea operei lui Eminescu
este dovedită atât prin discuțiile din jurul ei, cât și prin prezența poeziilor sale în manualele școlare.
Deși sunt uneori contestate, poeziile lui Eminescu pot să deschidă numeroase subiecte de studiu și
sunt un important material didactic și literar. Una dintre cele mai accesibile poezii eminesciene
pentru studiul mai multor aspecte de teorie și istorie literară este Floare albastră .

Această poezie a fost publicată în anul 1873 in revista Convorbiri literare și poate fi considerată
reprezentativă pentru poeziile de tinerețe ale lui Eminescu. Poezia ilustrează teme și atitudini
poetice pe care le regăsim predominant în prima parte a activității lui Eminescu (imbinarea temelor
iubirii și naturii și descrierea unor iubiri in mare fericite) dar și inceputul unor teme și caracteristici
specifice creației sale târzii (teme filosofice, pesiminsmul). In același timp, poezia este importantă
prin trăsăturile curentului romantic, curent care atunci era dominant în literatura română.

Caracteristicile romantice sunt evidente și numeroase în poezia Floare albastră. Pe lângă faptul că
aparține unui poet care se mărturisește romantic (”eu rămân ce-am fost, romantic”) și este publicată
în plina perioadă de manifestare a curentului în literatura română, Floare albastră mai îndeplinește o
serie de condiții care permit încadrarea ei în acest curent. O parte din aceste condiții corespund
cerințelor criticului Mihail Kogălniceanu, cel care a teoretizat un program literar predominant
romantic în articolul Intoducțiune din revista Dacia literară în anul 1840. Astfel, Floare albastră
este o operă originală care se inspiră din frumusețile naturii și din realitățile poporului (credințele –
verificarea iubirii pe un fir de floare - obiceiurile și limbajul popular românesc al personajelor).
Titlul este și el o importantă trăsătură romantică pentru că reia un simbol foarte răspândit in
perioada respectivă si pus în circulație de un alt mare romantic, poetul german Novalis. De
asemenea, tema iubirii este o temă preferată de orientarea spre emoții a romanticilor, dar și o serie
de procedee și tehnici literare, precum antiteza și alternarea planurilor (femeia-barbatul, iubirea –
contemplația, astral - pământesc) și îmbinarea a două specii literare diferite (idila și meditația). In
final, tema și ideile filosofice legate de condiția umană și de rolul iubirii în Univers permit
încadrarea acestei poezii în curentul romantic.

Poezia este o rememorarea a unei ideile. Structura poeziei evidențiază antiteza dintre trecutul fericit,
al iubirii impărtășite (versurile 1- 13) și cel al prezentului (ultima strofă ) în care se reevaluează prin
contrast viața trăită în absența iubirii și concluzia pesimistă la care se ajunge. Poezia incepe cu
reproșul adresat de personajul feminin barbatului care pare preocupat de realități indepartate (”Iar
te-ai cufundat in stele/Si in nori, si-n ceruri nalte?). Enumerația din primele trei strofe (nori, stele,
ceruri nalte, piramide, câmpiile asire, intunecata mare) descrie o zonă de interes pe care femeia o
percepe in cel mai bun caz inutilă (”în zadar râuri în soare/ Grămădești-n a ta gândire”) și
nicidecum o condiție a fericirii. Fericirea, propune ea, nu se găsește ”in depărtare”, ci în apropiere și
într-un cadru care va fi descris în următoarele strofe. Bărbatul recunoaște adevărul observației și
perechea pare armonioasă iar iubirea impărtășită se manifestă prin gesturi (”dulce netezindu-mi
părul”) și prin modul de adresare (”sufletul vieții mele”, ”mititica„). Din strofa a cincea este
inceput, intr-un monolog, planul unei întâlniri și descris cadrul în care acesta se va desfășura. Cei
doi urmează să se intâlnească în mijlocului unei naturi spectaculoase (”codru cu verdeață/ Und-
izvoare plâng în vale/Stânca stă să se prăvale/In prăpastia măreață”) și să aibă gesturile obișnuite ale
unor îndrăgostiți (”Si mi-i spune-atunci povești/ Si minciuni cu-a ta guriță/Eu pe-un fire de
romaniță/Voi cerca de ma iubești” , ”te-oi tinea de după gât”, ”ne-o m da sîrutări pe cale”). Către
finalul acestei părți, după incheierea intîlnirii, apare ideintificarea iubitei cu ”floarea albastră”,
simbolul prezent in titlu (”ce frumoasă, ce nebună/E albastra-mi, dulce floare!”). Ultima strofă
incheie rememorarea și anunță incheierea acelei iubiri (”si te-ai dus dulce minune/Si-a murit iubirea
noastră.”). Exclamația repetată in penultimul vers o menține pe femeie pe același piedestal prin
identificarea ei cu floarea albastră, simbolul romantic al idealului care, in acest caz, este al iubirii
impărtășite. Ultimul vers este concluzia asupra vieții in absența iubirii (”totusi este trist in lume”).

Poezia folosește un limbaj predominant popular (”incalte”, ”nu căta”, ”oi desface”) și familiar care
sugereaza spontaneitatea și intimitatea. La nivel morfo-sintactic se remarcă varierea timpurilor și
modurilor verbelor pentru a marca fie rememorarea (”zise”, am râs), fie dorința (in partea de idilă),
fie, in final, notarea timpului prezent, al meditației și concluziilor (”Totuși este”).

Elementele de prozodie contribuie la muzicalitatea specific eminesciană. Masura de 8 silabe și

ritmul trohaic amintesc de poezia populară și completeaza limbajul și atitudinea degajată a
personajelor. La nivel fonetic, in ultima strofa mai ales, accentuarea vocalelor u și i sugerează
tristețea concluziei.

Poezia Floare albastră imbină doua teme majore ale creației lui Eminescu, tema naturii și tema
iubirii. Natura este descrisă pe larg în partea de idilă a poeziei și este mai mult decât un decor in
care sunt plasati cei doi indrăgostiți. Personificările (”izvoare plâng”, ”balta cea senină”,) și
epitetele (trestia cea lină) insuflețesc această natură paradisiacă și o transformă într-un martor
ocrotitor. Prin plasarea cuplului în acest cadru, natura își întărește imaginea de Paradis iar oamenii
capătă semnificațiile perechii originare. Ideea poetică imbinată in cele două teme ar putea fi că prin
iubirea impărtășită traită in mijlocul naturii, omul isi recapătă perfecțiunea de la inceput.
Ultima strofa transformă idila in meditație, adaugă încă un aspect celor două teme principale și
examinează succint absența iubirii. Tinând cont că peisajul și iubita dispar, absența iubirii este
similară cu o izgonire din Paradis și atrage după sine decăderea intregului Univers (”totuși este trist
în lume”) și alterarea vieții. Atitudinea meditativă a acestei ultime strofe va fi reluată in poeziile de
maturitate ale lui Eminescu.
O altă temă posibilă a poeziei este tema cunoașterii. Cele doua personaje, barbatul și femeia, par
orientați către două domenii diferite ale existenței. Barbatului i se asociază prin enumerația din
primele strofe (nori, ceruri nalte, piramide, campiile asire) domeniul descris de acestea și, in final,
meditația asupra condiției umane. Femeii ii corespunde indemnul la intâlnirea in mijlocul naturii,
descrierea acesteia și gesturile afectuoase ale indragostitei. Barbatul primește ”departele” și
cosmicul („cufundat in stele, in in nori, in ceruri”, ”ca un stalp eu stam in luna”) iar femeia
”aproapele” și naturalul („de-a soarelui caldură voi fi rosie ca mărul”). Dacă îi considerăm pe cei
doi drept drept reprezentanți a două moduri diferite de cunoastere, poezia devine, prin antiteza care
ia naștere între ei, o ilustrare a doua căi de a intelege Universul: pe de o parte, calea contemplativă
și detașată, reprezentată de barbat, pe de alta, calea activă, a implicării, reprezentată de femeie.

Poezia Floare albastră este o poezie cunoscută și apreciată pentru spontaneitate și pentru melancolia
care se degajă din tensiunea dintre cele două părți ale sale. Este reprezentativă pentru perioada
romantică și pentru creația de tinerete a lui Eminescu. In aceeași categorie se mai află poezii
precum Dorinta, Lacul, Povestea codrului. Notele melancolice din final anunță poeziile maturității,
precum Pe lângă plopii fără soț sau poemul Luceafărul.