Imperiul Roman de Răsărit

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Bizantin sau
Bizanțul sunt termeni folosiți, în mod convențional, Imperiul Roman de Răsărit
pentru a numi Imperiul Roman din Evul Mediu având
Imperiul Bizantin
capitala la Constantinopol. Denumirea oficială era
Ρωμανία, Romanía sau Βασιλεία Pωμαίων (Basileía Basileía tôn Rhōmaíōn
Romaíon), Imperiul Roman. Nu există un consens în — Imperiu —
ceea ce privește data de început a perioadei bizantine.
Unii o plasează în timpul domniei lui Dioclețian (284- ←
305), datorită reformelor administrative pe care acesta ←
→
le-a introdus, împărțind imperiul în pars Orientis și
pars Occidentis. Alții plasează evenimentul în timpul ← 330 d.Hr. – 1453 →
domniei lui Teodosiu I (379-395) și a victoriei
←
creștinismului împotriva păgânismului, sau, după →
moartea sa din 395, în momentul divizării Imperiului
Roman în jumătățile de apus și de răsărit. Alții plasează
această dată mai târziu, în 476, când ultimul împărat
apusean, Romulus Augustus, a fost forțat să abdice,
astfel lăsându-l pe împăratul din răsăritul elenizat ca
singur împărat roman. În orice caz, schimbarea a fost
graduală și, până în 330, când împăratul Constantin I
și-a inaugurat noua capitală, procesul de elenizare și Steagul imperiului Vulturul bicefal –
bizantin (în 1350) emblema imperială
creștinare erau deja în curs. Cei mai mulți istorici au
considerat schimbarea din timpul domniei lui Heraclius Deviză națională
Βασιλεύς Βασιλέων
I (Heraclius a elenizat imperiul aproximativ pe la 640, Βασιλεύων Βασιλευόντων
prin adoptarea limbii grecești ca limbă oficială) ca (în limba română: Rege al Regilor Domnind
punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanțului și peste Domnitori)
obișnuiesc să numească imperiul ca „Bizantin”, în loc
de „Roman de Răsărit”, după această dată. Este doar o
convenție întrucât majoritatea populației din zona
europeană a imperiului, cu excepția grecilor, au
continuat să vorbească latina populară până la apariția
limbilor populațiilor migratoare (slavi și bulgari).

Originea denumirii „Imperiul

Imperiul Roman de Răsărit la apogeul întinderii
Bizantin” teritoriale, pe vremea lui Iustinian I
Capitală Constantinopol
Articol principal: Nume ale grecilor (330–1204 și 1261–1453)
Limbă Limba greacă
medievală împreună
 Numele cu limba latină în
primele secole
Imperiul
Religie Creștinism Ortodox
Bizantin este Guvernare
un termen Formă de guvernare Monarhie
istoriografic Împărat
modern, care - 306-337 Constantin I (primul)
era necunoscut - 1449-1453 Constantin al XI-lea
celor care au Paleologul (ultimul)
Istorie
trăit în
Epoca istorică Medievală
Klivanion - armură lamelată bizantină
vremurile de
Fondarea
glorie ale 11 mai 330 d.Hr.
Constantinopolului
imperiului Marea Schismă 1054
(adică Imperiul Roman de Răsărit). Numele original Imperiul Latin ianuarie 1204
al imperiului în limba greacă era Ρωμανία Romagna Constantinopolul este
cucerit de către turcii 29 mai 1453
sau Βασιλεία Pωμαίων Basileía Romaíon, o otomani
traducere din limba latină a numelui Imperiului Roman, Date statistice
Imperium Romanorum. Termenul Imperiul Bizantin a Suprafață
fost inventat în 1557, la aproximativ un secol după - apogeu (secolul al 4.500.000 km²
căderea Constantinopolului, de către istoricul german VI-lea)
Populație
Hieronymus Wolf (1516 - 1580), care a introdus un
- secolul al IV-lea 34.000.000 loc.
sistem de istoriografie bizantină în lucrarea sa Corpus Economie
Historiae Byzantinae, cu scopul de a deosebi istoria Monedă Solidus, Nomisma,
antică romană de istoria medievală greacă, fără a mai Hyperpyron
atrage atenția asupra predecesorilor lor antici și Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.ph
p?title=Imperiul_Roman_de_R%C4%83s%C4%83rit&
continuității imperiale romane (în Est). Standardizarea action=edit&section=0)
termenului a apărut în secolul al XVII-lea, când autorii
francezi, precum Montesquieu, au început să-l
popularizeze. Hieronymus a fost și el influențat de
disputa apărută în secolul al IX-lea între romei,
(bizantini, așa cum îi numim azi), și franci. Sub
conducerea lui Charlemagne (Carol cel Mare), francii Regatul Roman
753 î.Hr. – 509 î.Hr.
fondaseră un imperiu în vestul Europei și, având
Republica Romană
sprijinul Papei, încercau să-și legitimeze cuceririle din 509 î.Hr. – 27 î.Hr.
Italia, nerecunoscând vecinilor de la răsărit dreptul de a Imperiul Roman
se numi romani. Donația lui Constantin, unul dintre 27 î.Hr. – 476 / 1453 d.Hr.
cele mai faimoase documente falsificate din istorie, a Principatul
avut un rol important. Din acel moment a devenit o Dominatul
regulă, în vest, ca împăratul din Constantinopol să nu Imperiul de Apus Imperiul de Răsărit
mai fie numit Imperator Romanorum (Împărat al Magistrați obișnuiți
Romanilor), titlu care a fost rezervat împăraților franci,
Consul Edil
ci „Imperator Graecorum” (Împăratul grecilor), iar țara Pretor Tribun
condusă de acesta din urmă ca „Imperium Graecorum”, Chestor Cenzor
„Graecia”, „Terra Graecorum” sau chiar „Imperium Promagistrat Guvernator
Constantinopolitanus”. Magistrați extraordinari

Dictator Triumviri
Magister Equitum Decemviri
Aceste fapte au folosit ca precedente pentru Wolf, care Oficii și titluri onorifice
a fost motivat, cel puțin parțial, să reinterpreteze istoria
Pontifex Maximus Magister Militum
romană în termeni diferiți. Legatus Imperator
Dux Princeps senatus
Mai târziu, a apărut folosirea peiorativă a cuvântului
Officium Împărat
bizantin . Praefectus August
Vicarius Cezar
Identitatea Vigintisexviri Tetrarh
Politică și legislație
Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit) poate fi
definit ca un stat, inițial, roman pe un fundament Adunările romane Legea romană
multietnic și multicultural, treptat elenizat, care s-a Senatul roman Cursus honorum
Imperium Colegialitate
dezvoltat, ulterior, ca un imperiu creștin, elenistic și și-a
încheiat istoria ca un stat grec-ortodox. Unii autori,
îndeosebi greci (Nikolaos Svoronos, de exemplu), dar
nu numai (Charles Diehl, Petre Năsturel, George
Ostrogorski...), analizează Imperiul tardiv ca o națiune
elenică, aproape de înțelesul modern al acestui termen
și consideră că aceasta este matca Greciei moderne,
lucru lesne de înțeles știind că după 1186, imperiul nu Acest articol este parte a seriei despre
mai controla efectiv decât teritorii populate majoritar de
Istoria Greciei
etnici greci, anume cu precădere coastele Anatoliei,
actuala parte europeană a Turciei și actuala Grecie. Civilizațiile egeene
Civilizația heladică (2800-1060 î.Hr.)
În secolele care au urmat cuceririlor arabe și lombarde Civilizația cicladică (3000-1100 î.Hr.)
Civilizația minoică (3650-1170 î.Hr.)
din secolul al VII-lea, natura multietnică a imperiului Civilizația miceniană (1550-1175 î.Hr.)
(dar nu multinațională în sensul actual al cuvântului) a Grecia antică
Era „întunecată” a Greciei (1175-750 î.Hr.)
rămas prezentă, în timp ce regiunile lui litorale și
Perioada arhaică în Grecia (750-490 î.Hr.)
orașele din Balcani și din Asia Mică aveau o populație Grecia clasică (490-336 î.Hr.)
preponderent elenizată. Minoritățile etnice, importante Grecia elenistică (336-146 î.Hr.)
Grecia romană (146 î.Hr.-395 d.Hr.)
din punct de vedere numeric, erau uneori de altă religie Grecia medievală
(bogomili în Balcani, monofiziți în Orient) și trăiau, în Imperiul Bizantin
special, în apropierea frontierelor, armenii fiind cei mai Frankokratia
Grecia otomană
importanți printre aceste minorități. În Balcani, o Grecia modernă
numeroasă populație de traci romanizați, menționată de Războiul de Independență
Regatul Greciei
Theofilact din Simocatta în secolul al VI-lea constituie,
Ocuparea Greciei de către Puterile Axei
după analiza istoricilor români (mai ales Theodor Războiul civil grec
Capidan, A. D. Xenopol și Nicolae Iorga), simetricul Dictatura coloneilor
Republica Elenă
meridional al populației de Daci romanizați din nordul
Istoria Greciei pe subiecte
fluviului. Tot în Balcani, o altă populație, Slavii s-au Istoria militară a Greciei
adăugat (la sud de Dunăre) începând cu secolul al VI- Istoria constituției elene
Nume ale grecilor
lea, în parte dominate de Avari, sau de proto-Bulgari Istoria artei Greciei
(popoare, inițial, turcofone), începând cu secolul al Cronologia Greciei
VIII-lea. În sfârșit, mai mulți istorici precum Eqrem
Çabej, Eric Hamp sau Walter Porzig au emis ipoteza că strămoșii Albanezilor se trag nu, cum s-a crezut, din
Iliri (aceștia fiind strămoșii Dalmaților romanizați, azi dispăruți), ci din Carpi, Daci liberi izgoniți de Goți în
secolul al IV-lea spre Balcani.
Bizantinii se numeau pe ei înșiși Ρωμαίοι – Romaioi sau Romei, prin care se deosebeau de vechii Έλληνες -
Elini, care, în înțelesul lor, însemna „greci antici păgâni”. Istorici precum Hélène Ahrweiler au evocat de o
formă de „conștiință națională”, ca cetățeni ai „Ρωμανία” („Romania”, așa cum se numea oficial Imperiul
Bizantin), sau mai bine spus o mândrie de a fi cetățeni ai Imperiului, împărtășită mai ales de intelectualii și
de militarii elenizați de la orașe și din zonele frontaliere, fiindcă, în provincie, răscoalele, uneori pe bază
etnică (de exemplu, răscoala „Vlahilor” Asan, Deleanu și Caloian, în Balcani (1181), încheiată în 1186 prin
independența statului numit atunci Regnum Bulgarorum et Valachorum, pe care istoricii moderni îl numesc
„Țaratul Vlaho-Bulgar” sau „Al doilea Imperiu Bulgar”) arată că nu toate populațiile erau credincioase
puterii bizantine (mai ales în perioadele de împovărare a dărilor și taxelor). Acestă mândrie, mai ales elenică,
este reflectată în literatură sau în cântecele acritice, unde „ακρίτες–akrites”, cetățenii-soldați ai zonelor
mărginașe, de graniță sunt slăviți pentru luptele de apărare a țării împotriva cotropitorilor, unul dintre cele
mai faimoase astfel de cântece fiind poemul epic Digenis Acritas.

Desființarea oficială a statului bizantin în secolul al XV-lea nu a însemnat și dispariția societății bizantine.
Sub stăpânirea otomană, ortodocșii, îndeosebi grecii, au continuat să se definească ca Ρωμαίοι (Romaioi, în
turcește, Rum), apoi treptat, odată cu dezvoltarea naționalismelor moderne și cu regăsirea istoriei antice,
grecii și-au reînsușit denumirea de Έλληνες (Elines, în turcește, Yunan), în timp ce Ρωμαίοι (Rum) rămâne
folosit mai mult ca denumire a credincioșilor ortodocși în general.

Dimensiunea geografică și demografică a statului bizantin

De-a lungul secolelor, frontierele statului bizantin au cunoscut

numeroase modificări, fiind un imperiu continental care între
secolele IV-VI se întindea pe trei continente: Europa, Asia și nordul
Africii. După pierderea Egiptului, se întindea doar în Europa și
Asia. Imperiul Bizantin a fost o thalassocrație, o putere maritimă.
Bizantinii au deținut un control asupra intrării în bazinul pontic.
Controlau Marea Marmara, Marea Egee și Marea Mediterană până
în secolul al VI-lea. Chiar Constantinopolul se afla la intersecția a
două mari drumuri comerciale maritime: drumul vertical care unea
bazinul pontic prin Marea Marmara și Marea Egee de Marea
Mediterana, iar celălalt, în sudul Mării Negre. Prosperitatea Constantinopolul
Imperiului Bizantin a depins de controlul asupra drumurilor
comerciale, nu numai asupra căilor maritime, ci și asupra celor
terestre. Constantinopolul se afla la intersecția unor drumuri
comerciale care uneau Asia de Europa.

1. Vechea Via Ignatia: lega Constantinopolul de Tesalonic

și mai departe, de portul Dyrrachium, și de aici, prin
Marea Adriatică, se făcea legătură cu Italia
2. Drumul care lega Constantinopolul de Dobrogea, pe
litoralul pontic, și de aici, în teritoriile din nordul Marii Hartă-satelit
Negre
3. Diagonala Balcanilor(Drumul Țarilor de mai târziu) lega
Constantinopolul de Adrianopol și ducea până în Europa
Centrală
4. Drumul care lega Constantinopol de Trapezund, prin
sud-estul Marii Negre, făcând legătură și cu Drumul
Mătăsii.
5. Diagonala Asiei Mici care lega Constantinopolul de
Niceea, Ankara și traversa Asia Mică, ajungând până la
izvoarele Tigrului și Eufratului și spre Golful Persic
6. Drumul de pe litoralul mediteranean al Asiei Mici, care
lega Constantinopolul de Antiohia, care făcea legătură
cu Drumul Mătăsii.
Stăpânirea drumurilor respective a fost vitală pentru bizantini, fiind
utilizate și pentru apărarea în față invaziilor și pentru propria
expansiune, fiind în egală măsură animate de negustori, misionari, Istanbulul și Bosforul
controlul asupra acestora asigurând prosperitate.

Apogeul Bizanțului a fost atins când a stăpânit toate aceste drumuri, în secolul VI și în secolul X, în timpul
Dinastiei Macedonenilor. În secolul VI, Bizanțul stăpânea Peninsula Balcanică, Asia Mică, Mesopotamia
superioară, Siria, Palestina și Egiptul. Acestor teritorii li s-au adăugat nordul Africii, Italia, sud-estul
Peninsulei Iberice și insulele din Mediterana, în urma campaniilor de recucerire purtate de Iustinian.

Secolele VII-IX au început prin pierderea provinciilor orientale în față arabilor, și a teritoriilor din Balcani
ocupate de slavi. Deși a pierdut sud-estul Peninsulei Iberice și Peninsula Italică, Imperiul a păstrat Asia Mică
și Tracia, regiunile esențiale pentru apărarea Constantinopolului și câteva orașe ca Tesalonic și Atena și
altele din Italia.

În timpul Dinastiei Macedonene, în secolul X, s-a trecut la recucerirea teritoriilor pierdute în timpul domniei
împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul. Bizanțul a atins iar apogeul, preluând controlul asupra
drumurilor comerciale. După acest moment strălucit, începe declinul treptat, chiar dacă împărații dinastiei
Comnenilor au refăcut parțial stăpânirea bizantină în secolul X. Odată cu cucerirea latină a
Constantinopolului a început criza statului bizantin în privința stăpânirii teritoriale, problema accentuată în
secolul XIV. Din secolul XV, stăpânirea împăraților bizantini se mai întindea doar asupra
Constantinopolului și teritoriului din apropierea sa.

În perioada de apogeu, la moartea lui Iustinian din 565, Imperiul avea o suprafață de 2 milioane de km², o
populație de 20 de milioane de locuitori și o armată de 380 000 de soldați.
Un secol mai târziu, în 668, teritoriul avea o suprafață de 1 milion de km², 10 milioane de locuitori și 130
000 de soldați în armată.

Situația s-a dramatizat din secolul al VIII-lea după cuceririle succesive ale arabilor, imperiul având atunci
700 000 de km², o populație de 7 milioane de locuitori și o armată de 118 000 de soldați.

La apogeu, la moartea lui Vasile al II-lea Macedoneanul din 1025, suprafața imperiului măsura 1,2 milioane
de km², avea o populație de 12 milioane de locuitori și o armată de 120 000 de soldați.

În 1350, suprafața imperiului era de 120 000 km², o populație de 2 milioane de locuitori și o armată alcătuită
din 10 000 de soldați.

La 1453, s-a estimat că erau doar 7000 de soldați, trupe genoveze și o populație de 40000 de locuitori.

Evoluția studiilor de istorie bizantină

Interesul europenilor pentru
istoria bizantină s-a
manifestat în perioada
Renașterii, când Veneția și
Genova dominau economia
bizantină în secolul al XIII-
lea. Studiul istoriei bizantine
a debutat simultan cu
apariția Umanismului în
Italia (sec. XIV-XV),
Germania (sec. XVI),
Franța (sec. XVII-XVIII).

În Italia, interesul s-a

Manuel Crysoloras
manifestat datorită operelor
grecești clasice. Încă din
secolul al XIII-lea, italienii vizitau centrele culturale bizantine de la
Charles du Cange
Constantinopol, Thessalonic sau Mistra. Căutau și copiau
manuscrisele grecești și predau limba greacă în universitățile din
Italia, fiind create primele manuale de limba greacă. În 1453, Constantinopolul a fost cucerit de otomani, iar
cărturarii bizantini ca Manuel Chrisoloras, Theodor Gazes sau Constantin Lascaris au fugit de pericol,
găsindu-și refugiu în Italia, aducând cu ei operele clasice unde au scris primele manuale de limbă greacă.
Scrierile lui Procopius din Cezareea despre campaniile lui Iustinian în Italia au fost traduse în latină.
Florența, angrenată în războaie și Veneția, aflată în plin apogeu comercial, erau interesate de operele clasice.
În Veneția s-au stabilit cărturari bizantini în număr mare. În Germania, interesul umaniștilor pentru Bizanț a
început după cucerirea Ungariei și primul asediu al Vienei, sursele bizantine oferind detalii despre
organizarea otomanilor. Pe fondul reformei lui Luther, sursele bizantine ofereau argumente împotriva
Papalității, privind relația împărat bizantin-patriarh ca fiind mai prielnică decât supremația papală asupra
tuturor monarhiilor creștine.
 Pentru Franța, modelul
bizantin a fost urmat și
preluat de monarhii absoluți
francezi, fiind constituită
noua nobilime de robă, în
timp ce vechea nobilime de
spadă încerca să-și
demonstreze prestigiul prin
sursele bizantine. În 1640 a
apărut prima colecție cu
operele autorilor bizantini-
Corpus Parisinus. În 1711
apar 40 de volume. Charles
du Fresne, sieur du Cange Karl Krumbacher - fondatorul primei
(1610-1688) a fost școli de bizantologie
considerat fondatorul
Corpusul de la Bonn
bizantologiei, realizând
primul dicționar al limbii grecești și publicând lucrări despre lumea
bizantină ca „Imperiul de Constantinopol în timpul împăraților francezi”, Despre familiile Bizantine și
„Istoria Bizantină”. A publicat primul dicționar al limbii grecești și al limbii latine medievale ce au pus
bazele diplomaticii bizantine și paleografiei grecești. În epoca Iluminismului, în secolul al XVIII-lea,
monarhia absolută și biserica erau criticate și s-a încercat astfel demolarea modelului bizantin, imaginea
iluminiștilor despre Bizanț căpătând trăsături negative, considerând perioada bizantină ca una de declin a
istoriei romane. Imperiul Bizantin a fost denigrat, apărând concepte de „bas empire”și „bizantinism”.
Charles le Beau (1701 - 1778) a scris o lucrare în 27 de volume, Istoria Imperiului Târziu, iar Edward
Gibbon (1737 - 1794) a scris „Istoria declinului și prăbușirii Imperiului Roman”.

Imaginea Bizanțului a fost reabilitată în etapă romantică, odată cu amploarea interesului manifestat pentru
studierea evului mediu. Mișcarea de emancipare a grecilor a fost privită cu simpatie de occident, masacrul
grecilor din insula Chios fiind condamnat. Imaginea Bizanțului s-a idealizat treptat. Au fost reeditate operele
autorilor bizantini-Corpusul de la Bonn, operele fiind însoțite de traduceri în latină și de note explicative.

Istoria bizantină a fost privită ca o parte a istoriei grecilor, fiind prezentată în culori luminoase și idealizante.
George Finlay (1799 - 1875) a scris Istoria Greciei-de la cucerirea romană până în vremurile noastre. Karl
Hopf (1832 - 1873) a scris O Istorie a Greciei de la începutul evului mediu până în vremurile noastre. Jean
Sabatier a scris „Descrierea monedelor bizantine”, punând bazele numismaticii bizantine, iar G.
Schumberger a pus bazele sigilografiei bizantine în 1884.

În epoca științifică-informatică, au fost înființate primele școli de bizantologie, prima fiind fondată de Karl
Krumbacher (1856 - 1909). A apărut prima revistă despre bizantologie. A doua școală de bizantologie a fost
înființată în Rusia de Alexander Vasilievski (1867 - 1953) în care se preda ideologia imperială bizantină și
cea socială. În Franța apare cea de-a treia școală de bizantologie, fondată de Charles Diehl (1859 - 1944).
Cea de-a patra școală de bizantologie apare în Anglia, fondată de John Bury care a reeditat lucrarea lui
Eduard Gibbon, fiind preocupat de istoria târzie a Imperiului Bizantin de după 1204. Au apărut școli și în
statele din sud-estul Europei: în Grecia, Bulgaria, Iugoslavia, România unde Nicolae Iorga a pus bazele
Institutului de Studii Sud-Est-Europene și Gheorghe Brătianu care a abordat istoria socio-economică
bizantină. Alte școli au apărut și în Japonia, Austria, Italia și în SUA, la Dumberton Oaks.

Periodizare și componente
Istoria Bizanțului cuprinde patru componente:

Componenta romană: pe plan instituțional, militar și juridic, bizantinii se considerau „romanii”

Evului Mediu. Limba latină era vorbită în cancelaria imperială și era utilizată pentru
redactarea documentelor oficiale până în secolul al VI-lea, iar împărații Teodosiu și Iustinian
au sistematizat justiția după modelul roman.
Componenta greacă: 95% din lucrările bizantine erau scrise în limba greacă în secolele IV-
VI. Corpusul lui Iustinian cuprindea trei părți în latină și o parte în limba greacă. Între
secolele VI-XI s-a desfășurat un proces de „grecizare” a imperiului bizantin, Asia Mică fiind
baza imperiului și cea mai dominată de greci dintre provinciile orientale. Până în secolul al
VII-lea, limba greacă a fost limba oficială a imperiului, fiind utilizată în cultură și în redactarea
documentelor oficiale.
Componenta creștină: De la Edictul de la Milano și oficializarea religiei creștine în timpul lui
Teodosiu, majoritatea populației imperiului răsăritean era de religie creștină. În secolul al VII-
lea, termenul de „creștin” se confunda cu termenul de „roman”
Componenta orientală: s-a manifestat în artă și în ceremonialul palatial între secolele IV-VI,
iar din secolul al VII-lea a câștigat teren în domeniul dreptului. Între secolele VIII-IX, influență
orientală a pierdut teren în urma venirii la putere a dinastiei macedonene.
Istoria bizantină se împarte, în mod tradițional, pe dinastii:

Dinastia Constantină (306 - 363)

Dinastia Valentiniană (364 - 379)
Dinastia Teodosiană (379 - 457)
Dinastia Leonidă (457 - 518)
Dinastia Iustiniană (518 - 602)
Dinastia Heracliană (610 - 711)
Dinastia Isauriană (717 - 802)
Dinastia Focidă (802 - 814)
Dinastia Frigiană/Amoriană (820 - 867)
Dinastia macedoneană (867 - 1056)
Dinastia Comnenilor (1056 - 1185)
Dinastia Anghelos (1185 - 1204)
Imperiul de la Niceea (1204 - 1261)
Dinastia Paleolog (1261 - 1453)

Capitala

Orașul bizantin în secolele IV-X


Harta orașului Constantinopol
Constantinopolul a fost
centrul politic, administrativ,
economic, religios și
cultural al Imperiului
Bizantin. A fost fondat de
Constantin cel Mare în
noiembrie 324, la două luni
după victoria sa asupra lui
„Sfânta Sofia”
Licinius. A ales fosta
colonie megariană,
Byzantion, drept locul unde
avea să pună bazele noului
oraș. Pornind de la istoria
Romei, bizantinii au
modelat istoria acestui oraș, Macheta orașului
fiind fondat de pe urma
unui conflict dintre doi frați
coloniști megarieni. Când a
fost atacat de macedonenii
lui Filip al II-lea, câinii din
oraș au lătrat, iar locuitorii
orașului au fost alertați și au
respins asaltul. În secolul al
II-lea, orașul a fost asediat
de romani în timpul domniei
împăratului Septimius
Severus.

Harta Constantinopolului (1420-

Constantin a ales această
1430s), făcută de cartograful florentin cetate datorită unei inspirații
Cristoforo Buondelmonte divine, legendele târzii
având un rol ideologic și
propagandistic. Alegerea
acestui oraș avea un rol strategic și comercial, Byzantion fiind
amplasat la intersecția celor două mari axe comerciale: una verticală
care unea bazinul pontic prin Marea Marmara și Marea Egee de
Marea Mediterană, și cealaltă, terestră, care unea Europa de Asia.
Constantinopolul a prosperat datorită așezării. Centrul imperial a
fost deplasat din occidentul aflat în declin în orientul încă prosper.

Orașul se afla în apropierea a două frontiere în care se desfășurau

Constantinopolul personificat
conflicte: frontieră dunăreană atacată de goți și frontieră orientală
atacată de sasanizi. Constantinopolul a fost mai ușor de apărat, fiind
înconjurat de apă din trei părți, fiind ușor accesibil pe uscat doar dinspre vest, împărații construind multe
fortificații pentru apărarea orașului, ca Zidul lui Teodosius al II-lea sau Zidul lui Anastasius, cu scopul de a-i
respinge pe barbarii dinspre Dunăre să pătrundă în oraș.
Mutarea centrului de greutate și stabilirea reședinței imperiale de la Roma în alte orașe ca Mediolanum sau
Antiohia s-a manifestat de multe decenii datorită declinului Romei. Legăturile cu provinciile orientale erau
mult mai întărite astfel.

Lucrările de construire a orașului au început în noiembrie 324 și s-au încheiat în 336, orașul fiind inaugurat
pe 11 mai 330. Pe 11 mai, anual, se desfășurau festivități de celebrare a construirii orașului, manifestate prin
jocuri la hipodrom, procesiuni în jurul unui car alegoric ce transporta statuia împăratului, înălțată pe coloana
de porfir, construită pe timpul împăratului Constantin. Noul oraș avea să devine o copie a vechii Rome,
orașul fiind construit pe șapte coline. Orașul a fost denumit ca „Noua Roma” sau „A doua Roma”/
Constantinopolis-„orașul lui Constantin”.

Orașul a fost împărțit în 14 cartiere și era străbătut de râul Lykos. Împăratul a clădit o serie de edificii ale
căror modele erau preluate după cele ale Romei: palatul imperial de dimensiuni mici aflat în sud-estul
orașului, hipodromul construit în vecinătatea palatului imperial, piața publică-forumul lui Constantin etc. Pe
parcursul secolului IV, Constantinopolul a fost doar reședința imperială și nu capitală. Abia din timpul lui
Teodosius, poziția și drepturile Constantinopolului au fost puternic susținute.

În 381, importanța orașului a fost recunoscută, al doilea conciliu ecumenic desfășurându-se în acest oraș.
Prin canonul al III-lea se recunoștea poziția Episcopului de Constantinopol.

În 395, orașul a devenit oficial capitala Imperiului Roman de Răsărit. În 451 s-a desfășurat cel de-al IV-lea
conciliu ecumenic la Calcedon, iar prin canonul al XXVIII-lea, se stabilea ca primul loc aparținea vechii
Rome, dar părinții acordau onoruri egale religioase și politicii și noii Rome-Constantinopolul, acesta
bucurându-se de prezența împăratului și a senatului. În lucrarea „Istoria Nova”, Zosimos i-a reproșat lui
Constantin că prin fondarea Constantinopolului nu făcea altceva decât să grăbească declinul Romei și
dezbinarea imperiului. În realitate, s-au emis medalii de aur și argint care reprezentau două femei:
simbolurile Romei și a Constantinopolului, ținând împreună un scut simbolic al unității imperiului.
Deși Eusebiu de Cezareea a susținut că senatorii s-au aflat la înmormântarea lui Constantin cel Mare, istoric,
Senatul a fost creat de Constanțiu al II-lea, fiul acestuia. În 359 a fost menționată prefectura orașului ce avea
atribuții similare cu cele ale prefectului vechii Rome, fiind denumit și eparh al Constantinopolului. Poporul
imperial era o altă instituție, locuitorii Constantinopolului reprezentând poporul imperial, fiind împărțit în:

Dema albaștrilor-elită aristocrației senatoriale, susținători ai ortodoxiei

Dema verzilor-populația activă a orașului, negustori, meșteșugari, fierari, susținători ai
monofozismului.
Deseori au avut loc ciocniri între cele două deme, precum cele din 445 ce au fost extrem de violente,
începute la hipodrom și continuate pe străzile orașului. Demele participau la desemnarea și aclamarea
împăratului.

Locul de întâlnire dintre împărat și poporul imperial era hipodromul, deși aceștia nu prezentau rezultatele
politicii. Demele s-au mai răsculat și coalizat în 532 împotriva lui Iustinian, iar în 610, o altă coaliție de
deme l-au adus pe Heraclius la tron. Hipodromul a fost construit de Constantin cel Mare. În timpul răscoalei
Nika din 532, hipodromul a fost grav avariat. Cursele de cai se desfășurau în jurul spinei care se mai
păstrează și azi. Hipodromul avea o intrare principala în partea nordică, partea monumentală. De o parte și
de altă erau grajdurile unde erau ținuți caii. În momentul în care începea cursa, porțile erau închise.
Deasupra intrării monumentale erau cai de bronz auriți. Caii de bronz se află în prezent în Piața San Marco.

Demografic, Constantin trebuia să populeze orașul, scutindu-l de plata impozitelor. A adus aristocrația din
Asia Mică să clădească palate în noul oraș. În 326, pentru a organiza aprovizionarea orașului, a fost
organizat un transport anual de cereale din Egipt în luna septembrie.

A instituit „Annona”, distribuind gratuit pâine, stabilind un număr de 80 000 de rații de pâine distribuite
zilnic. În anii 360, rezultatele politicii lui Constantin au fost evidente. Succesorii săi și-au stabilit reședința la
Constantinopol, venind din toate colțurile imperiului persoane dornice să ocupe funcții administrative,
militare și comerciale.

La începutul domniei lui Teodosius, orașul s-a prezentat ca un șantier, iar creșterea accelerată a numărului
locuitorilor a făcut ca populația să se întindă în afara zidurilor orașului, fiind astfel clădit un nou zid de
apărare între 408-413.

Vechiul Byzantion, refăcut de Septimus Severus, avea o suprafață de 200 de hectare și o populație de 20-30
000 de locuitori. După construirea zidului lui Constantin, orașul avea 700 de hectare și o populație de 100-
150 000 de locuitori către sfârșitul secolului IV. După construirea zidului lui Teodosius, suprafața orașului s-
a dublat, ajungând la 14 km², populația crescând în continuare. În 430, populația Constantinopolului
depășise populația Romei, având 250 000 de locuitori.

În timpul lui Iustinian, populația s-a dublat, ajungând la 500 000 de locuitori. După secolul VII, populația a
scăzut la 250 000 de locuitori. În secolul X, populația a crescut la 400-500 000 de locuitori. Din secolul
XIII, populația a intrat într-un declin demografic îndelungat, iar în secolul XV, populația era estimată la
numărul de 40 000 de locuitori și 7000 de soldați.
După cucerirea Ierusalimului de către arabi, Constantinopolul și-a revendicat titlul de centru al lumii
creștine. Heraclius a adus Sfânta Cruce la Constantinopol unde a rămas până în 1204. Din secolul VII, a
apărut ideea că orașul era protejat de Dumnezeu, având-o ca protectoare pe Fecioara Maria care a respins
multe asedii. În secolul XIII se scriau poezii care o prezentau pe Fecioara Maria plângând din cauza
asediului Constantinopolului de către latini. Cucerirea Constantinopolului de către turci a fost prezentată ca
o pedeapsa divină aplicată noului popor ales pentru păcatele sale.

Zosimos a susținut că împăratul Constantin a clădit primele edificii, componenta politică și religioasă a
orașului fiind în partea sud-estică, pe țărmul Mării Marmara. Strada Mese străbătea Constantinopolul până la
Forumul Amastrianum. Componenta economică era Portul de Aur, Zona Cornului de Aur, acesta fiind
închis cu lanțuri în 1453 în timpul asediului.

Partea centrală a Constantinopolului a fost utilizată pentru construirea mănăstirilor și multe locuințe se aflau
în zona țărmului. Nu exista un sistem de canalizare și de aceea tăbăcării aruncau pieile în mijlocul orașului.

Palatul imperial a fost reconstruit, însă nu mai păstra nimic din vechea construcție. Constantin a respectat
inițial elementele arhitecturii romane. Biserica Sfânta Sofia se află în apropierea complexului. Palatul
imperial avea să fie mărit de succesorii lui Constantin până în secolul XI, devenind un complex de
apartamente în care locuiau membrii familiei imperiale și anturajul, biblioteci, capele, biserici, birouri și un
 penitenciar. Palatul era
decorat și ornamentat cu
grădini și terenuri de joacă.
În secolul XI, clădirile aflate
în cadrul complexului
ocupau 100 de hectare,
fiind dificil de întreținut.
Reședința imperială a fost
mutată la Palatul Blacherne. Palatul "Blachernae"
În secolul IX, împăratul
Teofil a construit palatul
Bucco Leon.
Districtul imperial
În complexul Palatului Imperial era Sala celor 19 paturi care datează
din secolul IV, fiind câte nouă paturi de fiecare latura, acestea sala
fiind utilizată pentru dineuri și cine festive, aproape fiecare sărbătoare civilă și religioasă fiind urmată de un
dineu la care participau invitații împăratului, și principala sală de desfășurare a ceremoniilor, Sala de Aur,
construită în secolul VI, similară cu Basilica San Vitale, cu pereți împodobiți cu aur, copaci decorați cu
nestemate și păsări de aur ce cântau melodii, iar tronul masiv din aur era flancat de câte doi lei din aur, ca și
cum părea că cobora treptat din cupola sălii până ajungea la nivelul pardoselii. Principala Poarta a Palatului
Imperial era o poartă din bronz, fiind refăcută în secolele VI-X, deasupra fiind construită o capela. Până în
timpul crizei iconoclaste, poarta era decorată cu portretul lui Hristos.

Principala piață publică din Constantinopol era Piața Augusteon construită în secolul IV și refăcută de
Iustinian, unde a fost ridicată o statuie ce putea fi văzută la o zi distanță pe mare. În piață se vindeau
manuscrise și erau executate pedepsele publice.

Turnul lui Constantin cel Mare se află pe strada Mese, având formă circulară, împodobit cu statui. Statuia lui
Constantin s-a prăbușit în urma unui cutremur, fiind înlocuită cu statuia lui Manuel Comnenul.

Forumul lui Teodosiu cel Mare avea formă pătrată, preluat după modelul forumului de la Roma. Acolo erau
gravate victoriile acestuia. Strada Mese ajungea până la Poarta de Aur a orașului. Porțile erau placate cu
foița de aur și capela din zidul lui Constantin era decorată cu statui.

Zidul lui Teodosiu al II-lea avea trei porți, una mare centrală de aur, în care intra împăratul, între două porți
mai mici, iar pe zid erau înălțate statui ale unor elefanți. Zidul lui Constantin nu a rezistat, pe când din zidul
lui Teodosiu s-au păstrat mici porțiuni, acesta fiind construit între 408-413.

Principalul apeduct a fost construit în timpul lui Valens, apă fiind adusă de la 100 km de oraș, iar apă era
păstrată în cisterne imense. Cisterna Basilica a fost construită în secolul IV și refăcută de Iustinian. Se spune
că turcii au descoperit-o în timpul unei secete puternice. Există și o cisternă în interiorul Palatului Imperial,
dar nu a rezistat.
Constantinopolul avea mai multe edificii religioase că bisericile Sfintei Irina, Biserica Sfânta Sofia, Biserica
Sfinții Apostoli. Biserica Sfânta Sofia a fost construită în 532 și inaugurată pe 25 decembrie 537.

Din 1453, biserica Sfinții Apostoli a devenit Patriarhie, pe când Sfânta Sofia a fost transformată într-o
moschee. Lângă Biserica Sfinții Apostoli se află Mausoleul lui Constantin. Majoritatea împăraților au fost
înmormântați la Pantocrato, alții în Biserica Sfinții Apostoli.
Orașul bizantin în secolele X-XI

În secolul al IX-lea, după o perioadă de declin, a avut loc o reanimare a vieții urbane în statul romeilor,
având la bază nomisma, moneda bizantină. Procesul de reanimare a fost strâns legat de reluarea controlului
asupra principalelor drumuri comerciale, în condițiile marii expansiuni militare bizantine din sec. IX-X.
Comerțul era practicat pe trei direcții:

spre occident: pe Valea Dunării către Europa centrală și prin Peninsula Balcanică, de la
Thessalonic-Ochrida-Dyrrachium, până în Italia.
 spre nord-drumul de la varegi la greci, de la rușii
scandinavi, pe Nipru, spre Marea Neagră și către
Constantinopol
spre orient, cu multe ramificații: drumul mătăsii, prin Asia
Centrală către Trapezunt, prin Marea Roșie sau Golful
Persic
Micul comerț avea un rol important pentru vistieria statului, care
percepea de la negustori o taxă-commerkion: 10-18% din valoarea
mărfurilor. Principala sursă care furnizează informații despre
organizarea vieții urbane este Cartea Eparhului, atribuită împăratului Agricultura la bizantini

Leon al VI-lea Înțeleptul, deși ulterior s-a stabilit a fi o culegere de

norme și reglementări realizată pe parcursul secolului X.
Documentul relevă un tablou amplu al vieții meșteșugărești și
comerciale din Constantinopol, acordând o atenție deosebită
breslelor, care existau și în alte orașe. Eparhul/prefectul orașului era
un primar al Constantinopolului, cu atribuții largi, cupand un loc
înalt în ierarhia imperială. Funcția de prefect al Constantinopolului a
Solidus, reprezentându-l pe Leon al
fost menționată prima oară în 359, funcție preluată după cea de la
III-lea
Roma. Ulterior, s-a îndepărtat de modelul roman, titularul ei
reprezentând autoritatea supremă în capitală după basileu, conform
codurilor de legi. În Ecloga lui Leon al III-lea se menționează că eparhul era cel mai puternic în oraș după
basileu, iar în Basilicalele lui Leon al VI-lea Înțeleptul se subliniază că toate corporațiile, toți cetățenii,
întregul popor imperial de la Constantinopol sunt conduși de eparhul orașului. Eparhul era numit prin edict
direct de către împărat, dintre persoanele apropiate, considerate de mare încredere ale acestuia, iar
ceremonia de învestitură, în cadrul căreia primea și însemnul funcției sale-centură, este descrisă în lucrarea
lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul-Despre ceremoniile curții bizantine.

Avea atribuții administrative și juridice considerabile, era responsabil pentru menținerea ordinii în oraș. Avea
dreptul de a pedepsi delictele comise, de a supraveghea sclavii eliberați, piețele, spectacolele, manifestările
publice, de a interzice intrarea în oraș sau în anumite cartiere a unor indivizi, având sub ordinele sale un
corp de poliție urbană. Avea ca sarcina menținerea curățeniei orașului, împodobirea acestuia atunci când
basileul ieșea din palatul imperial sau când veneau suverani străini în oraș. Era considerat vocea
împăratului, prin intermediul căruia basileul vorbea poporului, iar în perioadele în care suveranul lipsea,
eparhului îi era încredințată conducerea capitalei bizantine.

Avea o putere considerabilă, fiind responsabil de prosperitatea orașului. Producția, vânzările, exercitarea
unor meserii, corporațiile erau sub controlul direct al acestuia, iar prin reprezentanții săi, calitatea produselor
și materiilor prime era controlată. Aceștia limitau beneficiile comerciale, împiedicau realizarea unor stocuri
pentru că negustorii să obțină venituri mai mari în perioadele de criză, stabileau prețurile pietelelor, luau
decizii privind importul și exportul mărfurilor, acceptau sau expulzau membrii în cadrul unei bresle,
deschideau magazine, ateliere sua birouri, rezolvau abaterile grave sau divergențele din cadrul breslelor.

Eparhul dispunea și de un personal auxiliar numeros. Cel mai important serviciu era cancelaria prefectului,
care dispunea de un sigiliu propriu pentru corespondență și ordinele acestuia, pentru a fi aplicat pe unitățile
de măsură și greutate, că grantie a respectării normelor și a garanției calității produselor. Supravegherea
breslelor era încredințată unui personal numeros condus de locțiitorul eparhului, legatharios, numit de
prefect cu aprobarea împăratului, cu sarcina specială de a supraveghea și importurile și exporturile, precum
și pe negustorii străini veniți în oraș. Printre auxiliari se află și un inspector maritim, care controla navele din
porturile orașului, la intrare și la ieșire.

La începutul secolului XI, eparhul a devenit un mare personaj principal al statului. Un eparh ca Roman
Argyros a devenit basileu în 1028 după ce s-a căsătorit cu porfirogenetă Zoe. La sfârșitul secolului XI,
puterea împăratului a intrat în declin, iar o parte din atribuțiile sale au fost preluate de alți magistrați. În
secolul XII, instalarea negustorilor italieni la Constantinopol, în cartiere proprii, a restrâns autoritatea
eparhului, însă funcția se menține până la cucerirea otomană.

La conducerea corporațiilor se aflau "prostatai"sau "exarchoi", iar în fruntea corporației notarilor era
primicerul. Nu fiecare corporație avea câte un șef. Există câte un singur șef pentru breslele notarilor,
argintarilor, negustorilor de țesături siriene, săpunarilor și șelarilor. Corporațiile aveau mai mulți șefi:
cârciumări, negustori de pește, nestorii de porci, negustorii de mătase brută. Erau bresle care erau conduse
de șefi că cei ai bancherilor, ai negustorilor de mătase, ai torcătorilor, ai parfumeurilor. Nu existau norme
speciale pentru aceștia.

Șeful corporației era numit direct de către eparh, ales din rândurile membrilor breslei. În cazul corporației
notarilor, succesiunea îi revenea celui mai în vârstă, aprobat de toți colegii săi. Șefii corporațiilor
reglementau relațiile cu statul, reprezentat de eparh, asigurau respectarea normelor și reglementărilor care
priveau corporația , anunțau abaterile grave și pedepseau pe cele mai puțin importante, comunicau
reprezentantului prefectului sau acestuia mărfurile străine cumpărate de corporații. Conform Cărții
Eparhului, pentru a intră într-o breaslă, o persoană trebuia să nu fie membru altei corporații, nu trebuia să fie
un străin, să fie un om liber, să-i fie verificată capacitățile și integritatea morală , (precum candidatul pentru
breaslă notarilor care trebuia să dovedească onestitate, elocventă, că deține o memorie bună și cultură
juridică solidă), să fie acceptat de ceilalți membri , de șeful corporației și prefect și să plătească o taxa. Se
stabilea numărul membrilor decât pentru corporația notarilor. Abaterile grave erau pedepsite sever prin ras,
biciuire, tăierea mâinilor. Persoană care dorea să deschidă un birou sau un magazin sau să înceapă o
activitate comercială trebuia să facă parte din corporația care se ocupă de domeniul respectiv în care dorea
să profeseze și să fie aprobat de eparh. Producerea purpurei și a altor stofe de lux era interzisă în atelierele
urbane, fiind sub monopolul statului, realizată numai în atelierele palatului imperial pentru uzul curții și
pentru darurile acordate principilor străini. În Bizanț există un număr mare de bresle care aduceau venituri
importante, fiind tot mai specializate. Are loc o separare clară între producători și negustori: torcătorii de
mătase, țesătorii, vopsitorii, negustorii de mătase brună, negustorii de haine de mătase, negustorii de țesături
de mătase siriană.

Intervenția statului viza comerțul intern și încerca să evite crearea unor surplusuri de mărfuri, bună
aprovizionare a orașului pentru a împiedică izbucnirea crizei în capitală, o eventuală revoltă a populației
putând pune în pericol tronul imperial. Activitățile comerciale și economice se desfășurau în locuri bine
stabilite, centrul capitalei fiind rezervat comerțului cu articole de lux-bijuterii și parfumuri, de-a lungul străzii
Mese. Cei care vindeau produse care emanau mirosuri erau nevoiți să o facă la marginea orașului pentru a
nu deranja populația. Numai băcănii puteau deschide magazine în întreg orașul pentru a vinde mărfuri de
prima necesitate. Unitățile de măsură și greutate erau controlate , iar delicte precum vânzările cu produse de
calitate inferioară, falsificarea monedelor sau alterarea metalelor prețioase erau aspru pedepsite.

Vânzarea purpurei și a bijuteriilor în afară imperiului era interzisă. Cantitatea mărfurilor exportate era
stabilită de autorități, fiind subordonată necesităților capitalei. Activitatea economică bizantină era dirijată de
autorități în benefiul statului și al populației bizantine, pentru asigurarea ordinii în oraș și evitarea apariției
oricărei nemulțumiri sau revolte în capitală ce putea amenința tronul imperial.

Ideologia Imperială

Secolele IV-IX
Ideea imperială a unui
imperiu infinit în spațiu-
timp a fost de origine
orientală, fiind preluată de
la greci de către romani,
apoi de către bizantini.
Eusebiu de Cezareea a fost
considerat ca fiind
teoreticianul ideologiei
imperiale bizantine. El și
dascălul său au fost victime
ale persecuțiilor creștine din
timpul lui Dioclețian. A fost
Eusebiu din Cezareea închis, însă a fost eliberat în
timpul lui Galerius și a Portretul lui Iustinian - model de
devenit unul dintre împărat bizantin/roman de răsărit în
consilierii apropiați ai lui Constantin cel Mare.A participat la privința vestimentației imperiale
Conciliul Ecumenic de la Niceea din 325 și a încercat o formulă de impunătoare; se observă și aura
specifică sfinților
compromis care nu a avut succes, fiind adoptată formula
episcopului Alexandrei.

Eusebiu de Cezareea a scris multe lucrări și o cronică universală în care a introdus dimensiunea cronologică.
A inaugurat genul istoriei ecleziastice. A scris „Vita Constantini” și discursul festiv rostit în 336 cu prilejul
aniversării de 30 de ani de domnie a împăratului Constantin. Consideră că existența imperiului roman era
expresia voinței lui Dumnezeu și a împărăției divine, ierarhia terestră fiind preluată după cea cerească.
Romanii se considerau a fi noul popor ales al lui Dumnezeu. Imperiul era unic și universal și stăpânea
omenirea.Nu avea limite spațiale și cuprindea întreaga lume cunoscută. Orice expansiune era justificată prin
impunerea credinței creștine asupra tuturor popoarelor. Nu avea limite temporale, finalitatea fiind intrarea
imperiului terestru în planul divin.

Puterea împăratului era legitimată de Dumnezeu, împăratul fiind reprezentantul și alesul lui Dumnezeu pe
pământ. Orice act al împăratului era inspirat de divinitate, fiind un imitator al gesturilor lui Hristos. Avea ca
misiune providențială încredințată de divinitate de a face ca creștinismul să domnească asupra întregului
pământ. Împăratul era considerat un nou Moise desemnat de Dumnezeu pentru a conduce noul popor ales.
Împăratul era considerat cel de-al treisprezecelea apostol, având o putere sacră. Împărații bizantini erau
reprezentați cu aura specifică sfinților încă din timpul vieții și tot ce dețineau era sacru, de la Palatul Imperial
la domeniile imperiale.

Deși era considerat alesul lui Dumnezeu, era ales de senat, armata și poporul imperial. Rolul revenea
armatei în perioadele tensionate, ceremonia având loc în tabăra militară din oraș. În cadrul ceremoniei,
bizantinii preluau de la romani ridicarea pe scut în mijlocul armatei a celui ales ca împărat ce purta o
diademă, urmând gratificarea senatului și aclamațiile poporului.

În perioadele stabile, rolul cel mai important revenea senatului, fiind

respectate și celelalte rituri. Senatul desemna noul împărat,
ceremonia având loc tot în tabăra militară și încheindu-se cu
aclamațiile poporului. Din secolul V intervenea și Biserica în
desemnarea împăratului, prin actul încoronării religioase menite să
întărească ideea alegerii împăratului ca rezultat al voinței divine.
Primul împărat încoronat de patriarhul Constantinopolului a fost
Leon I, ceremonia desfășurându-se la Biserica Sf Ștefan din cadrul
Palatului imperial. Împăratul primea însemnele puterii imperiale:
coroana, mantia de purpură și încălțămintea de purpură-mătasea
roșie ce avea un atribut al puterii imperiale. În timpul ceremoniei
religioase însă, împăratul se încorona singur.

După secolul V, Biserica a căpătat cât mai multă putere, împăratul

Anastasius I fiind nevoit să semneze un jurământ-promissio. Acesta
a ajuns la tron după ce s-a căsătorit cu văduva fostului împărat, însă
era cunoscut ca fiind eretic. Era obligat să semneze că va renunță la
monofizism. În timpul dinastiei macedonene, nu mai era recunoscut
pe tron decât cel care organiza ceremonia de încoronare ce se Constantin al VII-lea Porfirogenetul,
încoronat de Hristos ca basileu și
desfășura la Biserica Sf. Sofia din secolul VIII. Împăratul era
autocrator
comandantul suprem al armatei, avea atribuții legislative, era
protectorul bisericii și avea o putere absolută, teoretic. În practică
însă, erau o serie de factori ce limitau puterea imperială, împăratul
fiind reprezentantul unei grupări care ajungea pe tronul imperial și
trebuia să țină cont de interesele acesteia, putând da legi, dar nu
putea încălca una existentă. Biserica îi recunoștea împăratului
anumite privilegii, anumite drepturi care îl ridicau deasupra
supușilor. I se recunoștea să respecte instituția imperială și să fie un
model pentru supușii săi. Au fost patriarhi care s-au opus împăraților
care nu mai respectau principile.

Nu există o regulă clară privind moștenirea tronului, deci nu

întotdeauna primul născut primea tronul. Tronul revenea celui mai
capabil fiu și au fost cazuri în care au primit ambii copii, existând
astfel riscul izbucnirii unui război civil. Inspirat de Dumnezeu,
împăratul își desemna urmașul încă din timpul vieții, iar dacă nu
Ținuta de războinic a împăratului
avea fii, se asocia la tron cu o altă rudă sau o persoană în funcție de
Vasile al II-lea
propriile merite, această persoană fiind declarată co-împărat. În
cazul desemnării unui co-împărat, erau respectate aceleași rituri ca și
în desemnarea împăratului, doar că în cadrul ceremoniei religioase, împăratul îl încorona pe co-împărat.
Moștenitorul tronului primea demnitatea de Cezar, ce își va pierde din importanță în secolul VII. De la
sfârșitul secolului VII a fost acordat și altor persoane care nu aveau însă să urmeze la tron. Titulatura
imperială s-a menținut din perioada romană, prin care împăratul primea pe viață anumite puteri excepționale
și epitete cu caracter onorific ce îi glorificau victoriile. Titlul oficial
era cel de „Imperator”. În secolul VII, protocolul a fost modificat în
timpul lui Heraclius. Din 629, titlul oficial al împăratului bizantin
era cel de „Basileus” după ce titlul de „imperator” nu mai avea o
semnificație deosebită pentru populația grecizată.

După 800, în urma încoronării lui Carol cel Mare ca împărat al

romanilor, izbucnind rivalitatea titulaturilor dintre apus și răsărit,
bizantinii au modificat protocolul și titlul oficial al împăraților
devine cel de „Basileu al romanilor/romeilor”, susținând că Ridicarea pe scut a lui Mihail I, care
împăratul bizantin era adevăratul împărat roman și continuator al este încoronat de către patriarh
politicii imperiale romane, titulatura fiind menținută până la sfârșitul
Imperiului Bizantin. Din secolul X își adaugă titlul de Autokrator
după ce țarul Bulgariei s-a proclamat basileu în 927. Împăratul arată
că era stăpânul absolut al imperiului și că nu depindea de nimeni pe
plan extern, fiind singurul reprezentant al lui Dumnezeu.

Secolele IX-XV
La mijlocul sec. IX, Bizanțul își adaptează teoria politică la noile
realități, cu precizarea că Imperiul Bizantin renunță la universalism.
Din contră, se revine la această teorie. Imperiul este privit în
continuare ca neavând limite în timp și spațiu, iar puterea
împăratului este universală, absolută și de origine divină. Această
idee poate fi analizată în una dintre lucrările lui Constantin al VII-
lea Porfirogenetul (lucrarea Despre administrarea Imperiului). Astfel
că toți locuitorii pământului trebuie să se închine în fața împăratului Nichifor al III-lea, cu Arhanghelul
bizantin. Mihail în stânga sa, primește o carte
de predici de la Sf. Ioan Gură de Aur
În sec. IX, Bizanțul evoluează într-un nou context și este nevoit să
își adapteze ideologia la noile realități: apariția unor state creștine
(un imperiu în Occident; un stat bulgar creștin la frontieră
Imperiului; un regat armean creștin și Principate creștine ale
sârbilor).

Din acest motiv, Bizanțul nu mai putea susține universalismul în

termenii formulați de Eusebiu din Cezareea. Principalul element de
Moneda „follis”, cu Leon al VI-lea
noutate este familia de principi, care era în viziunea bizantină o reprezentat ca Basileu
familie spirituală alcătuită de principii creștini, această fiind condusă
de împăratul de la Constantinopol, care avea calitatea de părinte
spiritual și era singurul în măsură să legitimeze puterea tuturor principilor creștini. Împăratul din Occident
era considerat fratele împăratului din Constantinopol. Țarul Bulgar era considerat „fiul preaiubit al
împăratului”. Urmau „prietenii” împăratului de la Constantinopol (Dogele Veneției, conducătorii Genovei,
regii Angliei etc.) iar la baza piramidei se aflau supușii, douloi, în această categorie intrând principii sârbi
sau români.
Conducătorul fiecărui stat creștin era integrat în familia de principi
în funcție de cât de mult putea fi de folos imperiului, de gradul de
independență pe care îl avea statul pe care îl conducea, de atitudinea
și resursele de care dispunea fiecare conducător în parte.

În sec. X, episcopul de Cremona, Liutprand, a fost trimis de Otto

Încoronarea lui Constantin al VII-lea
cel Mare la împărat pentru a obține recunoașterea titlului de împărat (co-împărat în 908)
pentru Otto, și a fost profund indignat când a fost așezat la masă în
urma reprezentantului țarului bulgar.

Împăratul, ca urmare a poziției pe care o deținea în familia de principi, era singurul reprezentant al lui
Dumnezeu pe pământ. Împărații binzantini nu au evidențiat acest lucru în titulatură, deoarece se consideră
că acest lucru era de la sine de înțeles. De asemenea, împărații erau singurii în măsură să legitimeze puterea
principilor creștini și acordau privilegii acestora (nu încheiau tratate de pe picior de egalitate), erau singurii
care puteau acorda chrysobule (Bule de Aur), putea folosi cerneală roșie și purpura (nu era produsă în
atelierele din Constantinopol; era produsă numai în atelierele de la curtea imperială și era folosită numai de
către împărat și curtea imperială; putea face cadou unui principe străin bucăți de purpura). Pe lângă toate
acestea, împăratul putea realiza panouri un mozaic (mozaicul era un atribut al puterii imperiale; vor apărea
în sec XII și în Sicilia, fiind realizate de normanzi fără aprobarea împăratului). Orice revoltă împotriva
împăratului era considerată o revoltă îndreptată împotriva lui Dumnezeu, iar conducătorul revoltei era
considerat apostat.

Erau și alte aspecte care țineau să evidențieze poziția împăratului. O

descriere amplă a ceremoniilor de la curtea imperială bizantină o
face Constantin VII în lucrarea sa Despre ceremoniile curții
bizantine. Potrivit acestei surse, ceremonialul bizantin este atât de
strict reglementat deoarece are ca scop evidențierea măreției
imperiului și a împăratului, a caracterului maiestuos și inaccesibil al
împăratului bizantin. În cadrul acestui ceremonial, fiecare persoană
își cunoștea locul în cadrul ceremoniei și se păstra o tăcere solemnă.

În timpul ceremoniilor nimeni nu putea veni în contact direct cu

persoana împăratului care avea un caracter sfânt. Chiar atunci când
o persoană primea un obiect, acesta era transmis prin mâna unor
intermediari, iar dacă era primit direct de la împărat, își acoperea
mâinile cu poală mantiei pentru a nu veni în contact direct cu
mâinile împăratului.
Manuel al II-lea Paleologul și familia
Pentru a rezolva problema succesiunii la tron, de la mijlocul sec. IX imperială
se impune principiul ereditar. Împărații din dinastia macedoneană,
Leon al VI-lea Înțeleptul introduce instituția porfirogeneților (cei
născuți în camera purpurie dobândeau drepturi de neconstestat la moștenirea tronului). Porfirogeneții apar și
înainte de acest moment, însă în sec. al IX-lea va apărea această instituție.

Primul care va beneficia de acest drept și care a fost născut în camera purpurie a fost Constantin al VII-lea
Porfirogenetul (cu toate că tatăl său avusese mai multe căsătorii, Biserica l-a acceptat pe Constantin ca
împărat; întotdeauna biserica acceptând compromisuri care au ca rezultat bunăstarea statului).
Misiunea împăratului este adaptată la noile realități. O expunere magistrala referitoare la misiunea
împăratului o face patriarhul Constantinopolului, Photios, într-o culegere de legi din timpul lui Vasile I
Macedoneanul. Primul titlu al acestei culegeri de legi este dedicat împăratului, definit ca autoritate legitimă,
țelul împăratului fiind de a asigura menținerea bunurilor imperiului, de a recupera bunurile pierdute și de a
dobândi prin victoriile sale bunurile care îi lipsesc. Această este ideea care justifică de acum înainte acțiunile
de recucerire ale imperiului, fiind obligația împăraților bizantini să își extindă stăpânirea la nivelul întregului
pământ.

Principiul „Constantinian” era cel care stătea la baza afirmării superiorității împăratului bizantin, care era
privit de supușii săi drept stăpânul întregii lumi. Acest principiu este expus de același împărat, Constantin
VII în lucrarea Despre administrarea imperiului, făcând referire la însemnele primului împărat creștin
(aceste însemne nu trebuiau lăsate în seama nimănui). Puteau fi realizate căsătorii cu francii, având în vedere
că erau creștini și formau un imperiu.

Referitor la titulatura imperială, din 812 a început să fie folosit titlul de „Basileu al romeilor”. În sec X apare
o modificare a protocolului imperial (pusă în legătură cu recunoașterea țarului Petru), apărând titlul de
Basileu al bulgarilor, Petru fiind introdus în familia de principi. După recunoașterea acestui titlul lui Petru,
împărații bizantini au adoptat în titulatura lor titlul de „Autokrator”, care avea o dublă semnificație: puterea
absolută pe plan intern, iar pe plan extern, împăratul nu depinde de nimeni altcineva în afară de Dumnezeu.

Titlul avea să fie preluat ulterior în 1016 de țarul bulgar. În spațiul românesc a fost preluat sub forma de
„singur stăpânitor”. Evident că toate aceste prerogative puteau fi uzurpate atunci când un principe dorea să
își afirme ieșirea din familia de principi, preluând unele dintre semnele puterii împăratului bizantin și chiar
titlul imperial. Așa au procedat Simeon în sec X și Petru Asan. Această teorie nu a fost în realitate contestată
până în sec XV.[1]

Origini

Dinastia Constantină (306 - 363)

Către sfârșitul secolului III,
Imperiul Roman traversa o
perioadă de criză, aflat în
pragul unor transformări
profunde de reformele lui
Dioclețian. Criza era de
natură militară, fiscală și
politică, ce se desfășura
simultan cu invaziile, Imperiul roman în timpul Dominatului
uzurpările și războaiele
permanente ce dereglau
mecanismul economic roman.

Dioclețian a întreprins reforme în privința organizării, producției și

fiscalității . Având în vedere că pământurile erau abandonate
Tetrarhia
datorită anarhiei politice interne și datorită fiscalității împovărătoare,
statul a acordat micilor producători avantaje ca scutiri fiscale și
 lărgirea domeniilor
coroanei. A fost introdus
controlul asupra producției
și desfacerii bunurilor și a
fost instituit monopolul de
stat asupra industriei
armamentului, industriei
Palatul lui Dioclețian miniere sau industriei
mătăsii, pentru obținerea
veniturilor aduse la tezaurul
public, fie pentru menținerea secretului de producție.

Unitatea fiscală-suprafața de pământ ce putea fi lucrată de o

persoană, a fost disociată de capacitatea sa de muncă, fiind impus
Bustul lui Dioclețian
impozitul annona-pământul (jugatio) și persoana (capitatio). Au
fost instituite taxe pe exercitarea unei profesiuni în industrie și
comerț („chrysargyron”), percepute în monede de aur, pe circulația(pontoria) și vânzarea mărfurilor (octava,
siliqualicum). Datorită alterării aliajului și scăderii greutății sale, moneda romană s-a depreciat, fiind impusă
astfel o autoritate centrală în reforma monetară. Dioclețian a introdus un maximum de prețuri printr-un edict
din 301, prin care instituia pedeapsa cu moartea pentru cei care făceau stocuri de mărfuri și încălcau
prevederile edictului pentru a diminua inflația.

Dioclețian a desființat instituțiile Principatului. Imperiul înceta să mai fie o confederație de cetăți și devine
un stat riguros centralizat, condus de la Constantinopol și populat de douloi (supuși), conduși de un despot
(stăpân). Această influență orientală a mărit distanța dintre împărat și supușii săi. Locuitorii imperiului
continuau să fie, cel puțin în surse, prezentați ca politai (cetățeni), mergând pe filiera romană.

Împăratul devine un personaj sacru. Este adorat după modelul despoților orientali. La curte se introduce
obiceiul proskynesis în fața împăratului (lat. adoratio). Senatul își pierde rolul important în stat . Este format
mai mult din acei oameni noi ce nu aveau conștiința puternică a celor de la Roma. Dispar provinciile
senatoriale și ultimele privilegii ale Italiei. La nivel central, Palatul este centrul administrativ cel mai
important, acolo unde funcționau o serie de birouri (skrinia) populate de funcționari care se ocupau de
problemele administrației centrale.

Importante schimbări apar și la nivelul administrației provinciale. Imperiul este reorganizat din punct de
vedere administrativ. Au fost înființate, în vremea lui Dioclețian, circa 120 de provincii ce erau grupate în
dioceze. Existau în vremea lui Dioclețian 12 dioceze (14 în vremea lui Constantin cel Mare).

Dioclețian introduce Diarhia - fiecare parte a imperiului fiind condusă de un August. Pentru a o completa,
introduce Tetrarhia – fiecare August fiind dublat de câte un Caesar ce era ridicat la acest rang în funcție de
meritele sale.

În secolul IV, Imperiul Roman parcurgea o perioada de criză spirituală. Păgânismul se ciocnise cu
creștinismul recunoscut oficial de împăratul Constantin cel Mare. Dar ulterior, creștinismul și păgânismul s-
au suprapus, formând cultura răsăriteană greco-creștină, denumită “bizantină”, al cărei centru era
Constantinopolul, noua capitală a Imperiului Roman creștin. Constantin, născut la Naissus, aparținea unei
familii ilire, iar mama sa, Elena, se convertise la creștinism. Aceasta chiar a întreprins un pelerinaj în
Palestina, găsind presupusa cruce pe care a fost crucificat Isus Christos conform tradiției.
 În 305, Dioclețian și Maximian au renunțat la rangurile
lor imperiale. Au fost succedați de Galerius, ce a
devenit August al Răsăritului, iar Constantius I, tatăl lui
Constantin, a devenit August al Apusului. Constantius
a murit în 306 în Britania, iar legiunile l-au proclamat
ca “August” pe fiul său, Constantin.

Între timp, la Roma, a izbucnit o răscoală, în care

armata și populația s-au răzvrătit și l-au înlăturat pe
Galerius, Maxentius, fiul lui Maximian, fiind proclamat
drept ca noul împărat. Constantin a format o alianță cu
Augustul Licinius și l-a învins pe Maxentius în 312, în
Rămășițele statuii gigantice a lui Constantin
Bătălia de la Podul Milvius, în apropiere de Roma.
Maxentius s-a înecat în Tibru când a încercat să se
retragă. Cei doi împărați biruitori, Constantin și Licinius, s-au întâlnit la Mediolanum, unde a fost proclamat
cunoscutul “Edict de la Mediolanum”. Relațiile pașnice dintre cei doi împărați n-au durat mult și în scurt
timp, a izbucnit o luptă în care Constantin a obținut victoria decisivă. Licinius a fost ucis în 324, iar
Constantin a devenit unicul împărat al Imperiului roman.

Apariția crucii Bătălia de la Podul "Donația" lui Botezul lui

Milvius Constantin Constantin

Constantin s-ar fi convertit conform tradiției atunci când a asistat la apariția crucii luminoase pe cer înainte
de bătălia dintre acesta și Maxentius. Lactanius scria în cartea “Despre moartea persecutorilor” că a primit
un avertisment de la divinitate în somn pentru a grava simbolul creștin pe scuturile sale . Eusebiu din
Cezareea a scris în “Historia ecclesiastica” că împăratul și-a propus să salveze Roma și l-a invocat printr-o
rugăciune pe Dumnezeu. În “Viața lui Constantin” scrie că acesta a asistat la apariția unei cruci luminoase la
asfințitul soarelui, însoțită de cuvintele In hoc signo vinces(„sub acest semn vei învinge”) . El și legiunile
sale au fost cuprinși de uimire. În noaptea următoare, Iisus Hristos i-a apărut în somn lui Constantin, purtând
același semn, și i-a poruncit să picteze scuturile și să pornească împotriva inamicilor. În zori, împăratul le-a
povestit apropiaților visul și i-a chemat pe meșteri să confecționeze stindardul “labarum”, fiind o cruce lungă
ca o lance, de bara transversală atârnând o flamură de mătase, brodată cu aur și împodobită cu pietre
prețioase, purtând chipurile lui Constantin și a celor doi fii ai săi, iar la vârful crucii se afla o cunună de aur,
înconjurând monograma lui Hristos.

În privința cauzelor “convertirii” lui Constantin, spre deosebire de bibliografia lui Eusebiu, unii istorici i-au
atribuit un portret diferit. Istoricul Boissier scria în lucrarea “Sfârșitul păgânismului” că împăratul
Constantin era în realitate sceptic, nefiind interesant de nicio religie, preferând-o pe aceea care i-ar aduce
multe beneficii.[2]
 Pe de altă parte, istoricul Jacob Burckhardt susținea în lucrarea
Epoca lui Constantin cel Mare că împăratul era un geniu, stăpânit
de ambiții înalte și de o puternică dorința de putere, un om care ar
sacrifice totul pentru îndeplinirea visurilor sale lumești, înțelegând
că creștinismul va deveni o forță universală.[3]

Adolf Harnack constată în “Misiunea și răspândirea creștinismului

în primele trei secole" că crestinismul era o religie urbanistică și că
un cerc restrâns de oameni putea exercită o influență puternică dacă
membrii lui provin din clase conducătoare. A concluzionat că sediul
central al Bisericii creștine era Asia Mică la începutul secolului
IV.[4]

Constantin chiar a locuit la curtea lui Dioclețian din Nicomedia

înainte să se stabilească în Gallia. Păgânismul încă domină însă în
stat și societate , iar creștinii reprezentau o minoritate, constituind o
Labarum zecime din popuatia imperiului, conform statisticilor prof. V.
Bolotov. Duruy în Istoria Romei și a poporului roman, scriind că
împăratul Constantin
conștientizase că
creștinismul, prin dogmele
sale fundamentale, era o
credință într-un zeu unic.

Labarum reprezentat pe o monedă Constantin era determinat să

favorizeze păgânismul și
creștinismul pentru a
[5]
menține unitatea și stabilitatea. Cu perspicacitatea diabolică a
unui stăpân universal, a înțeles importanța alianței cu biserica. Ceea
Intrarea triumfală a lui Constantin la
ce l-a determinat să se convertească nu pare să fie din rațiuni
Roma
politice, întru-cât creștinii erau o minoritate atunci, ci din
convingere.[6]

Fusese influențat de exemplul bisericii zoroastiene din Persia.[7] Deși convertirea este asociată cu Bătălia de
la Podul Milvius din 312 și cu obținerea victoriei împotriva lui Maxentius, convertirea reală la creștinism s-a
desfășurat în anul morții sale. Constantin a rămas pontifex maximus de-a lungul domniei. Ziua de duminică
era denumită ca dies solis (ziua soarelui), “sol invictus” nefiind altul decât zeul persan Mithra, al cărui cult
era răspândit în imperiu, rivalizând cu creștinismul. Constantin era un adept evlavios al cultului soarelui
închinat lui Apollo. Totuși, a inițiat o politică de toleranță față de creștinism, înțelegând că în viitor,
creștinismul era elementul principal de unificare a Imperiului.

Primul decret care favoriza creștinismul a fost emis în 311 de Galerius, chiar de unul dintre cei mai aprigi
persecutori ai lui. Prin intermediul decretului, creștinii erau iertați pentru opoziția anterioară față de deciziile
menite să-i întoarcă la păgânism. În 313, Constantin s-a întâlnit cu Licinius la Mediolanum, păstrându-se
doar un rescript latin al lui Licinius trimis perfectului de Nicomedia, consemnat de Lactantius. Creștinii și
alți adepți ale altor religii primeau libertatea deplină să urmeze orice religie doreau. Bisericile și clădirile
private confiscate de la creștini le erau redate în mod liber și fără rezerve.
Edictul promulgat la Mediolanum în 313 era o confirmare a
edictului lui Galerius în 311. Nu era un edict propriu-zis, ci o
scrisoare adresată guvernatorilor provinciilor din Asia Mică și din
Răsărit în care li se explica și li se indica cum să-i trateze pe creștini,
având de atunci drepturi egale cu păgânii. Clerului creștin i s-au
arcordat privilegiile recunoscute preoților păgâni, membrii lui fiind
scutiți de plata taxelor și de datoriile față de stat, de serviciile în
folosul statului care puteau să-i abată de la îndeplinirea obligațiilor
Ruinele palatului imperial de la
lor religioase, având drept de imunitate. Milano

Fiecare om putea să-și lase proprietatea drept moștenire bisericii,

dobândind dreptul de patrimoniu. Pe lângă proclamarea libertății
religioase, comunitățile creștine erau recunoscute ca entități juridice
legale. Orice om avea dreptul să mute un proces civil la o curte
episcopală dacă adversarul accepta. Decizia episcopului era
acceptat ca fiind definitivă, orice caz civil putea fi mutat la curtea
episcopală în orice stadiu al procesului , însă deciziile curții
episcopale trebuiau să fie sancționate de judecători civili. Privilegiile
judiciare măreau autoritatea episcopilor în societate. Biserica se
îmbogățea material prin daruri în proprietăți funciare, provenind din Modelul bazilicii "Sfântului Petru" din
resursele statului, sau prin donații de bani și grâne. Creștinii nu mai timpul lui Constantin
erau obligați să participe la sărbătorile păgâne. Influența creștină a
îmblânzit pedepsele pentru criminali.

Constantin a construit multe biserici în imperiu, în Antiohia, Nicomedia și în nordul Africii, precum și în
peninsula italică, ca Bazilica Sfântul Petru din Roma și Bazilica Sfântul Ioan din Lateran fiindu-i atribuite.
Mama lui, Elena, ar fi descoperit adevărata cruce în cadrul unui pelerinaj din Palestina. A ridicat la Ierusalim
Biserica Sfântului Mormânt, pe Muntele Masilinilor a ridicat biserica înălțării, iar la Betleem, Biserica
Nașterii Domnului . Noua capitală , Constantinopolul, și suburbiile ei au fost înfrumusețate cu noi biserici,
ca biserica Sfinților Apostoli și biserica Sfânta Irina, de asemenea, a pus temelia Sfintei Sofia, finisată de
Constantius, succesorul său.

Biserica creștină a trecut printr-o perioada de imensă activitate, concentrându-se pe dogmă. Sinoadele
deveneau specific perioadei, fiind considerate singurele mijloace pentru aplanarea controverselor. Statul a
luat parte la disputele religioase, a cărui interese nu corespundeau cu cele ale bisericii. Centrul cultural al
răsăritului era orașul egiptean Alexandria, activitatea intelectuală erupând, devenind centrul evoluției
teologice în est și dobândind în lumea creștină faima particulară de biserica filosofică. Un preot, Arie din
Alexandria, al cărui nume poartă învățătură considerate „eretică” ce își avea rădăcinile în a două jumătate a
secolului al III-lea, în Antiohia, unde Lucian a fondat o școală de exegeză teologică, a emis idea că fiul lui
Dumnezeu era o ființă creată. Dincolo de granițele Egiptului, Eusebiu, episcop de Cezareea, și Eusebiu,
episcop de Nicomidia, erau de partea lui Arie. Alexandru, episcop de Alexandria, i-a refuzat Sfânta
Euharistie în ciuda eforturilor susținătorilor lui.

În 324, după ce l-a învins pe Licinius, Constantin a sosit la Nicomidia, primind plângeri de la adversari și de
la susținătorii lui Arie. Pentru că dorea menținerea păcii religioase în imperiu și înțelegând importantă
controversei dogmatice, Constantin a trimis o scrisoare episcopului Alexandru și lui Arie, ordonându-le să
ajungă la o înțelegere. Scrisoarea fusese dusă la Alexandria de către episcopal Osius de Cordoba. La
întoarcere, i-a explicat împăratului situația și atunci, Constantin a convocat un sinod prezidat de el personal
 prin edicte imperiale la Niceea din Bithynia, participanții fiind în
mare parte episcopi răsăriteni, dezbătând disputa Ariană. După
discuții aprinse duse de Atanasie, arhidiaconul din Biserica
Alexandrei, adversarul lui Arie, erezia lui Arie a fost condamnată și
după introducerea unor corecturi, a fost adoptat Crezul, prin care
Isus Christos era mărturisit ca fiul lui Dumnezeu, necreat și
deoființă cu Tatăl . Crezul niceean a fost semnat chiar și de mulți
episcopi arieni, iar Arie, a fost exilat și privat de libertate. Însă
Sinodul de la Niceea nu a reușit să pună capăt disputelor ariene, ci a
generat noi mișcări, iar Constantin a fost nevoit să facă unele
concesii. După câțiva ani, Arie și adepții săi au fost rechemați din
exil, fiind exilați în schimb liderii susținători ai Crezului Niceean.
Constantin a rămas păgân până în ultimul an al vieții sale (337),
doar pe patul de moarte fiind botezat de Eusebiu, episcopul de
Nicomidia, un arian.
Primul sinod de la Niceea
Constantin a mărit numărul
provinciilor, diocezelor,
prefecturilor. El a venit cu măsuri în domeniul social-economic, tot
în încercarea de a stopa criza și a revigora Imperiul Roman. O
primă măsură, pentru a asigura mâna de lucru: în 332, l-a legat pe
colon de pământ și pe meșteșugar de meseria lui. A inițiat Reformă
Solidus
monetară prin care a introdus moneda de aur numită solidus (lat.)
sau nomisma (gr.) de aproape de 24 de karate. Moneda de aur a fost
etalonul economiei medievale aproape un mileniu, până în secolul XI.

Tot Constantin cel Mare a fost cel ce a stabilit monopoluri economice asupra unor ramuri/domenii
considerate strategice: producerea armamentului și industria minieră.

Byzantium era un oraș ce se bucura de avantaje strategice și

comerciale, fiind amplasat la granița Asiei și Europei, fiind
învecinată cu Marea Neagră și Marea Mediterana. În secolul VII
i.e.n., pe țărmul Asiatic al limitei sudice a Bosforului, megarienii au
fondat o colonie denumită Calcedon. Conform lucrării “Istoriile” lui
Herodot care îi critică pe megarieni pentru amplasarea greșită, la
câțiva ani de după fondare, un alt grup de megarieni au înființat
colonia Byzantium pe țărmul european al Bosforului. Byzantium a
jucat un rol important în războaiele medice și în timpul lui Filip al
Macedoniei, iar Polybius a analizat poziția politică și economică a
orașului, afirmând că bizantinii controlau mărfurile indispenabile
Pontului și rutile maritime din Marea Neagră. Fondarea Constantinopolului

La sfârșitul secolului II e.n., a fost supus unui jaf devastator în

timpul unui război susținut de împăratul roman, Septimius Severus. Când Constantin a vrut să fondeze o
noua capitală, s-a gândit la Naissus, Sardica și Thesalonica. Și-a îndreptat atenția spre Troia, orașul lui Enea,
care venise în Latium pentru a pune temelia noului stat roman. Împăratul stabilește personal limitele
viitorului oraș. Porțile au fost construite, însă într-o noapte, Dumnezeu i-a transmis lui Constantin să
construiască nouă capitală la Byzantium. Era un simplu sat în acel timp care se întindea până la Marea
Marmara.

În 324 s-a decis să fondeze noua capitală, iar în 325, a început construirea clădirilor principale.[8] Împăratul,
cu lancea în mâna, a trasat conturul suprafeței orașului ghidat de divinitate [9] . Au fost aduși lucrători din
toate părțile, precum și materiale, iar pentru înfrumusețare, au fost folosite monumente păgâne din Roma,
Atena, Alexandria, Efes și Antiohia. La lucrări au participat chiar 40 000 de goți foederati. Noii capitale i s-
au atribuit privilegii comerciale și financiare pentru a atrage populația în număr cât mai mare.

Pe 11 mai 330, nouă capitală a fost inagurată, fiind organizate

ceremonii și festivități timp de 40 de zile. Populația orașului depășea
200 000 de oameni.[10] Constantin a construit un zid de apărare
care se întindea de la Cornul de Aur până la Marea Marmara.
Byzantium a devenit „Orașul lui Constantin”-Constantinopol. A
fost adoptat sistemul municipal al Romei, fiind împărțit în 14
sectoare, dintre care două se aflau în afară zidurilor orașului. Nu s-
au păstrat multe creații monumentalistice ale lu Constantin, biserica
Sfânta Irina fiind reconstruită de două ori și supraviețuind columna
de la Delfi în formă de șarpe ce dată din secolul V i.en. ce
comemorează victoria spartană de la Plateea, fiind adusă și fixată în
hipodrom.

Orașul lui Constantin avea multe avantaje politice, economice și

culturale oferite de pozita strategică. Era denumit Nova Roma,
dispunând de un sistem defensiv pentru a rezistă în față inamicilor,
fiind inaccesibil de pe mare, protejat de ziduri. Controla comerțul al
Mării Negre cu Marea Egee și Marea Mediterană, devenind
intermediarul comercial dintre Europa și Asia. Dintr-o simplă
colonie, un oraș devenise centrul politic, religios, economic și
cultural al unui imperiu reunificat efemer.

După moartea lui Constantin cel Mare, între cei trei fii ai lui Columna sarpelui de la Hipodromul
din Constantinopol
Constantin a izbucnit un confict. Constantin și Constans erau
adepții crezului niceean, iar Constantius continua politică religioasă
a tatălui său manifestată în ultima parte a vieții sale, fiind de partea arienilor. Constantin si Constans n-au
supraviețuit luptei, iar Constantius s-a proclamat împărat sub numele de Constanțiu al II-lea. A decretat ca
templele păgâne să fie închise și a interzis aducerea de jertfe sub amenințarea cu moartea și confiscarea
averii. A poruncit înlăturarea altarului Victoriei din Senat și multor alte monumente considerate “păgâne”.
Scutirile clerului au fost extinse, episcopii fiind exceptați de la procesele civile. A purtat titlul de Pontifex
Maximus. Deși s-a pronunțat radical împotriva păgânismului, nu a alungat vestalele și preoții din Roma și
chiar a poruncit alegerea unui preot pentru Africa. Divergențele dintre arieni și niceeni s-au intensificat. A
murit în 361 în timpul campaniei din Persia, nefiind regretat nespus de mult nici de niceeni, nici de păgâni,
care jubilau la alegerea lui Iulian Apostatul ca împărat, ce a avut succes în alungarea germanilor de dincolo
de Rin. Senatul chiar l-a trecut pe împăratul decedat în rândul zeilor vechi.[11]
 Imediat după urcarea sa pe tron, Iulian a emis un edict prin care
rechema toți episcopii exilați în timpul domniei predecesorului
împărat, redându-le și proprietățile confiscate. La început, a acordat
o libertate religioasă tuturor.[12] Ulterior, fiind un adept invocat al
cultului soarelui, a oferit privilegii celor care renunțau la creștinism
și chiar îi atrăgea pe oameni să participe la aducerea jerfelor după
cum scrie Ieronim. Creștinii erau destituiți din posturile civile și
militare, fiind înlocuiți de păgâni. “Labarum-ul” lui Constantin a
fost desființat, iar crucile de pe scuturile soldaților au fost înlocuite
cu vechile simboluri păgâne. A inițiat reforma școlară, numind
profesori în principalele orașe ale Imperiului, fiind aleși și aprobați
de către împărat, susținând că cei care vor să predea trebuie să fie
oameni cu caracter integru și să nu aibă opinii incompatibile cu
spiritul statului. Era considerat absurd ca oamenii care interpretau
vechile opere ale autorilor antici să disprețuiască vechii zei.

Constanțiu al II-lea A interzis creștinilor să predea și să studieze în școlile publice.

Scriitori creștini ca Apolinarie cel Bătrân și Apolinarie cel Tânăr, și-
au propus crearea unei
literaturi proprii, traducând
psalmii după stilul odelor lui
Pindar, Pentateuhul a fost
redat în hexametrii, iar
evangheliile au fost rescrise
în stilul dialogurilor lui
Platon. În 362, Iulian a Iulian prezidând o conferință de
întreprins o călătorie spre sectarieni
provinciile orientale,
oprindu-se la Antiohia,
Iulian Apostatul unde populația era majoritar creștină. A întâmpinat incidente
neplăcute, așteptându-se la festivități grandioase dedicate zeilor.
Însă găsi în templul lui Apollo din Daphnae doar un preot și o
singură gașcă pentru sacrificiu. Incendierea templului i-a provocat o ura împotriva creștinilor. A ordonat
pedepsirea creștinilor și închiderea bisericilor din Antiohia, fiind jefuite și pângărite. Creștinii s-au răzbunat,
distrugând statuile zeilor. În 363, Iulian a părăsite Antiohia și a inițiat campania împotriva perșilor, fiind rănit
de o sulița. A murit la puțin timp.

Conform legendei, Sfântul Vasile s-a rugat în fața unei icoane în care era portretizat Mercurius ca un soldat
ce poartă o suliță. El s-a rugat ca Dumnezeu să nu-i permită împăratului Iulian Apostatul de-a se război
împotriva perșilor și a relua asuprirea creștinilor. Imaginea Sfântului Mare Mucenic Mercurie reprezentată
pe icoana a devenit invizibilă, doar pentru a reapărea mai târziu cu o suliță însângerată. Iulian Apostatul a
fost rănit mortal de sulița unui soldat necunoscut.[13] Și-a aruncat un pumn din propriu-I sânge din rana spre
cer și a exclamat : “Ai învins Galileene!”.[14]

Iovian, căpetenia gărzii de curte și creștin niceean fiind, a fost proclamat că împărat. Acesta a semnat un
tratat de pace cu Persia, renunțând la câteva provincii de pe malul estic al Tigrulului. Moartea lui Iulian a
fost sărbătorită cu bucurie de creștini. Acesta a fost însă înmormântat în biserica Sfinților Apostoli. Dinastia
Constantină se încheiase.

Dinastia Valentiniană (364 - 379)

În timpul dinastiei
Valentiniene, imperiul a fost
reîmpărțit (364) și a suferit
de pe urma invaziilor
barbare. Ca tribunus
scutariorum, Valentian a
fost proclamat împărat la
Niceea de către armată, la
moartea lui Iovianus. L-a
numit coîmpărat pe fratele
său mai tânăr, Flavius Uciderea împăratului Iulian de către
Valens, căruia îi Sfântul Mercuriu
încredințează guvernarea
Orientului, rezervând pentru
Colosul lui Valentian I de la Barletta sine conducerea, din Augusta Treverorum (Trier) a provinciilor
occidentale (cele două părți ale imperiului încep astfel să fie
administrate separat). Spirit activ și energic, Valentinian a avut mari
merite în întărirea granițelor de pe Rin și Dunărea mijlocie, respingând atacurile alamanilor în Gallia (368),
ale francilor și saxonilor la Rin, ale sarmaților și quazilor la Dunăre. A fost constant preocupat de
îmbunătățirea administrației și legislației, de limitarea abuzurilor și a fiscalității excesive. S-a dovedit a fi un
bun împărat creștin, restaurând privilegiile date clerului creștin oferite de către Constantin. Adept al
ortodoxismului nicean, manifestă în același timp toleranță față de cultele păgâne. În 367 îl numește pe fiul
său minor Grațian coîmpărat. Acesta a fost împotriva păgânismului și arianismului . A distrus Altarul
Victoriei din Casa Senatului. A participat alături de Teodosiu la alungarea goților din Balcani în războiul
gotic (376 - 382).

Între timp, Valens se dovedea net inferior fratelui sau din punct de
vedere al calităților militare, politice și administrative. În politică
internă se remarcă prin represaliile împotriva cercurilor aristocrației
senatoriale și prin sprijinirea arianismului. După ce reprimă
uzurparea lui Procopius (înalt demnitar înrudit cu Iulian Apostatul) ,
poartă un război la Dunărea de Jos (367-369), împotriva vizigotilor
care amenințau provincile romane și sprijiniseră pe uzurpator. Sub Valens reprezentat pe monedă, iar pe
presiunea invaziei hune, Valens acceptă stabilirea vizigotilor în revers apare el și cu fratele său,
Valentian I, cu care își împărțea
sudul Dunării în 376 .[15] Pe plan religios, deși era un adept declarat
puterea
al arianismului, a devenit intolerant cu toate celelalte doctrine
creștine. Jaful la care aceștia sunt supuși de autoritățile imperiale
locale declanșează o mare răscoala antiromană. În Bătălia de la Adrianopol de la 9 august 378 , prin care o
angajează fără a mai aștepta sosirea contingentelor din Occident conduse de Grațian, armata romană a fost
înfrântă de vizigoții lui Frithigern, sprijiniți de contingente ostrogote, iar Valens și-a găsit moartea pe câmpul
de lupta. Pentru că Valentian al II-lea (împăratul Vestului), fiul lui Valentian I, ce se declara arian, nu avea
nici un rol decisiv în politică internă a imperiului, sub Grațian, politică toleranței religioase nu a mai fost
respectată și s-a favorizat Crezul Niceean. În 379, Grațian a renunțat la tronul estic, înscăunându-l pe
generalul Teodosiu I. Dinastia Valentiniană se încheiase.

Dinastia Teodosiană (379 - 457)

Fiind numit August, Teodosiu I a avut de înfruntat două probleme:
restabilirea unității în interiorul imperiului pe plan religios și
apărarea imperiului de năvălirile goților. Sosind la Constantinopol,
i-a propus episcopului arian să renunțe la Arianism și să se alăture
Crezului Niceean. Episcopul a refuzat și a părăsit capitala. Bisericile
din oraș au fost predate niceenilor. A început o luptă înverșunată cu
păgânii și cu ereticii, aplicând pedepse aspre.

Prin decretul din 380, doar cei care credeau în Sfânta Treime
predicate de scrierile evanghelistice erau considerați catolici, în timp
Discul de la Missorium ce îl ce ceilalți erau considerați "nebuni și nesăbuiți ce au aderat la
înfățișează pe Teodosie ticăloasă doctrina eretică", neavând dreptul de a-și numi locurile de
întâlnire biserici și erau pasibili de pedepse aspre. A emis și alte
decrete prin care a interzis ereticilor să țină adunări publice și
private, dreptul de adunări fiind rezervat doar adepților Simbolului Niceean. Drepturile civile ale ereticilor
au fost restrânse în privința testamentelor și moștenirilor. Teodosiu dorea să restabilească pacea și stabilitatea
în Biserica Creștină.

În 381 a convocat un sinod la Constantinopol. S-a disputat erezia

lui Macedonie, un semi-arian care a încercat să demonstreze că
Sfântul Duh fusese creat; a întărit decizia simbolului niceean despre
Sfânta Treime, Sfântul Duh fiind de o ființă cu Tatăl și cu Fiul. A
stabilit rangul patriarhului de Constantinopol în relație cu episcopul
Romei.

Teodosiu a lărgit privilegiile acordate de unii dintre predecesorii săi

episcopilor și preoților în privința datoriilor personale,
responsabilităților față de curte. A impus bisericii datorii față de stat,
denumite "extraordinaria munera". Biserica nu mai putea fi un loc
de refugiu pentru răufăcători și nici nu mai putea adăposti pe cei
îndatorați față de stat de colectorii de datorii.

În urma masacrelor de la Tesalonic, Teodosiu a intrat în conflict cu

Sfântul Ambrozie , episcop de Mediolanum, având vederi opuse în
privința relației dintre Biserica și Stat. Teodosie pleda pentru Sinodul de la Constantinopol
supremația Statului asupra Bisericii, iar Ambrozie susținea că
Biserica nu poate fi supusă unei puteri efemere. Ambrozie l-a
excomunicat pe Teodosiu pentru că i-a favorizat pe germanicii din Tesalonic ce ocupau ranguri înalte în
armata sa și pentru că i-a masacrat pe cetățenii ce se răzvrăteau violent. Teodosiu însuși a fost nevoit să-și
recunoască vinovăția în mod public și și-a făcut pocăință impusă de Ambrozie.
 Teodosiu a interzis sacrificiile, ghicitul viitorului în intestinele
animalelor jertfite și frecventarea templelor păgâne, multe fiind
închise, altele fiind folosite de către stat, altele fiind dărâmate și
distruse, inclusive comorile și obiectele artistice valoroase, ca
faimosul temple al zeului Serapis, Serapeum.

În 392, Teodosiu a promulgat un ultim edict pentru interzicerea

definitive a sacrificiilor, arderii tămâii, atârnarea ghirlandelor,
libațiilor, divinațiilor, practicarea lor fiind considerate o ofensă adusă
împăratului și sacrilegii [16] chiar dacă el însuși a introdus un obelisc
în Hipodromul de la Constantinopol, ce aparținuse templului de la
Karnak din timpul domniei faraonului Tutmes al III-lea. În 393 s-au
organizat pentru ultima oară Jocurile Olimpice. Dar monumente
Teodosiu și Ambrozie antice ca statuia lui Zeus sculptată de Fidias a fost transferată de la
Olimpia la Constantinopol. Chiar dacă teoretic, credințele religioase
erau tolerate în egală măsură, Teodosiu a considerat că autoritatea sa
trebuia să se extindă asupra bisericii și a vieții religioase a supușilor, scopul fiind crearea unei biserici unice,
cea niceeană.

În ciuda eforturilor, nu a reușit. Disputele religioase nu s-au

încheiat, ba chiar au escaladat și s-au răspândit. Dar a purtat o
victorie finală asupra păgânismului. Păgânismul a încetat să mai
existe că un întreg organizat chiar dacă mai existau indivizi, familii
sau grupuri isolate ce nutreau în taină la trecutul iubit al religiei lor
muribunde. Școala păgână de la Atena și-a continuat existența, iar
studenții ei studiau în continuare literatura clasică.

Teodosiu împărțind laurii Curtea lui Teodosiu

victoriei Obeliscul lui Teodosiu

Teodosiu asistând la Teodosiu subjugându-i pe

cursa de care barbari
Pe lângă chestiunea religioasă, Teodosiu a avut de înfruntat problema goților. În 378, însuși împăratul
Valens a fost ucis în bătălia de la Adrianopol. Drumul spre capitală le era larg deschis goților. Aceștia au
traversat Peninsula Balcanică ajungând la zidurile Constantinopolului. Teodosiu, ajutat de propriile trupe de
goți, a reușit să-i respingă și să oprească raidurile în interiorul imperiului. Și-a dat seama că nu-i putea
stăpâni pe barbari cu forță și a decis să mențină relațiile pașnice cu aceștia. A încercat să introducă în
rândurile lor elemente ale culturii române și să-I atragă în armata română. În timp, goții au fost instruiți după
model roman, tacticile și metodele de lupta romane , devenind o forță redutabilă gata să atace imperiul.
Populația autohtonă manifestă un puternic sentiment antigermanic. Goții înrolați în cadrul armatei romane
apărau imperiul de alți goți.

Teodosiu a murit în 395 la Mediolanum și a fost înmormântat în

biserica Sfinților Apostoli. Fii săi, considerați prea tineri și slabi, au
fost proclamați împărați ai imperiului: Arcadius a devenit împărat al
Răsăritului, iar Honorius a devenit împărat al Apusului. Arianismul
a continuat să existe, producând noi mișcări religioase.Teodosiu nu
a putut realiza ceea ce și-a propus: o biserica unitară și menținerea
unor relații pașnice cu germanicii.
Împărțirea imperiului în 395
Arcadius a preluat
conducerea când avea doar
17 ani, fiind lipsit de experiență și de voință, influențat de eunucul
Eutropius ce i-a pus la cale căsătoria sa cu Eudoxia, fiica unui ofițer
franc din armata romană. Acesta a întâmpinat problema vizigoților,
ce se stabiliseră în partea de nord a Peninsulei Balcanice, conduși
de Alaric, ce a pornit cu populația sa spre Moesia, Tracia și
Macedonia, capitală fiind amenințată. Ulterior, goții și-au îndreptat
atenția spre Grecia, traversând Tesalia, jefuind Beotia și Attica,
Corint, Argos și Sparta, dar cruțând Atena. În urmă intervenției lui
Stilichon din vest în Grecia, Alaric a fost respins și s-a îndreptat spre
Arcadie nord, spre Epir. Arcadius a fost nevoit să-i ofere titlul militar de
Magister al armatei din Illyricum. Alaric a încetat să mai amenințe
Imperiul Roman de Răsărit și și-a îndreptat atenția doar spre Italia.

Goții aveau o mare influență în societatea romano-răsăriteană, aceștia ocupând posturi militare și
administrative înalte ca generalul got Gainas,[17] iar partidul germanic era foarte influent, aflat în conflict cu
tabăra lui Eutropius și cu tabăra de senatori, miniștri și clerici conduși de perfectul orașului, Aurelian. S-a
păstrat un document ce îi aparținea lui Synesius, un filosof nepolatonic din Cyrene convertit la creștinism,
ales episcop al orașului Ptolemais, ce i-a dedicat-o împăratului avertizându-l cu privire la problema
influenței germanice.[18] "Barbarii" se integraseră în societate, muncind ca sclavi, fiind instruiți ca soldați și
chiar obținuseră funcții publice înalte și primiseră pământuri, iar filosoful se temea că aceștia vor putea să
organizeze o lovitură de stat și să preia conducerea. Sugera înlăturarea goților și împingerea lor dincolo de
Dunăre.

Inevitabilul s-a petrecut și goții din Frigia s-au răsculat, dar Gainas a pornit să reprime revoltă. Dintr-o dată,
s-a aliat cu liderul rebelilor, Tribigild și, împreună, au plănuit atacarea trupelor imperiale trimise să reprime
revoltă. Au trimis împăratului o cerere să-l predea pe Eutropius, acesta fiind în cele din urmă exilat, dar apoi
readus în capitală, judecat și executat la presiunile goților. Gainas a mai cerut împăratului să accepte ca goții
arieni să folosească una dintre bisericile capitalei pentru practicarea slujbelor. Episcopul Constantinopolului,
Ioan Hrisostom (Gură de Aur) a protestat. Gainas, deși preluase stăpânirea asupra orașului, nu a putut fi
capabil să se mențină pe poziție și la plecarea să din oraș, a izbucnit o revolt în urmă căreia mulți goti au fost
uciși. Arcadius l-a trimis pe Fravita, un got păgân, să-l învingă pe Gainas. Gainas a încercat să scape,
refugiindu-se în Tracia, dar a fost executat de huni, iar capul său a fost trimis în dar împăratului. Fravitta a
primit funcția de consul. Problema goților a fost rezolvată.

Însă avea să întâmpine o nouă problema pe plan religios: Ioan Gură

de Aur [19], predicator din Antiohia, numit episcop al
Constantinopolului. Era un idealist, un apărător al principilor morale
severe, un adversar al luxului excesiv și apărător al dogmei niceene.
Și-a făcut mulți inamici, printre care și Eudoxia care trăia în lux, și
goții arieni. Însuși împăratul a fost influențat de adversarii
episcopului. Ioan a părăsit Asia Mică, însă populația care îl adoră pe
episcop l-a determinat pe împărat să-l recheme pe episcop. Ioan a
criticat din nou viciile împărătesei. A fost înlăturat, iar adepții lui au
fost persecutați. A fost exilat în 404 în Capadocia, pe urmă, s-a
ordonat exilarea sa pe malul estic al Mării Negre, dar a murit în
timpul călătoriei, în 407. În 408, Arcadius a murit, fiind succedat de
Teodosiu al II-lea cel Tânăr, care avea doar șapte ani. În 410, goții
conduși de Alaric au jefuit Roma. Ioan Gură-de-Aur

Teodosiu al II-lea l-a avut

ca tutore pe regele persan Yazdigird I ce primise datoria prin
testamentul tatălui său de a-l apăra de intrigile de la curte. Relațiile
bune dintre cele două imperii a favorizat extinderea creștinismului
în Persia. Regele persan chiar oferise permisiunea creștinilor de a-și
practică slujbele public și de a-și reface bisericile.[20]

În 410, s-a desfășurat

sinodul de la Seleucia în
care s-au pus bazele
bisericii creștine din Persia
și în care episcopul de la
Ctesiphon a fost ales drept
cap al bisericii.Însă
persecuțiile au fost reluate
Teodosie al II-lea
în ultimii ani de domnie ai Palatul "Bucoleon"
regelui Yazdigird I.[21]
Teodosiu al II-lea nu era un om politic strălucit, nefiind interesat de
chestiunile guvernamentale. Ducea o viață singuratică de tip monahal. Și-a dedicat o mare parte a timpului
caligrafiei, copiind multe manuscrise vechi. A avut în jurul sau oameni energici și capabili, ce au contribuit
la isncaunarea sa. Sora sa, Pulcheria, era cea mai influentă. A pus la cale căsătoria lui Teodosiu cu Athenais
(botezată Evdochia), fiica unui filosof atenian, o fată cu talent literar ce a scris teme religioase.[22]
La sfârșitul secolului al IV-lea, a apărut o nouă "erezie" care
susținea că Hristos nu era om și o divinitate simultan. S-a încercat
demonstrarea independenței absolute a firii umane a lui Hristos.
Curând, pe tronul patriarhal din Constantinopol a fost ales un
partizan al acestei "erezii", Nestorie, preot din Antiohia. Dorea să
impună bisericii această învățătură și astfel, a început în a-și
Sinodul de la Efes
persecută adversarii, stârnind un mare scandal. Patriarhul Chiril al
Alexandriei, și Papa Celestin I au protestat. Teodosiu a fost
determinat să convoace un al treila sinod la Efes, în 431, în care doctrina nestoriană era condamnată.
Nestorie a fost exilat în Egipt pentru întreagă viață. Dar numeroși adepți au rămas în Siria și Mesopotamia,
fiind fondate școli la Edessa și Nisibis și răspândindu-se și în Persia, Asia Mică și India. Ulterior, adepții lui
Chiril din Alexandria au mărturisit superioritatea firii divine asupra celei umane în Isus Hristos,
concluzionând că firea umană a fost complet absorbită de cea dumnezeiască. Erezia a căpătat denumirea de
"monofizitism, având că adepți importanți pe episcopul alexandrin Dioscor și Eutihie, arhimandrintul unei
mănăstiri din Constantinopol. Împăratul s-a alăturat lui Dioscor, însă noul patriah al Constantinopolului și
Papa Leon I cel Mare s-au opus. A fost convocat un nou sinod la Efes în 449. Dioscor i-a silit pe membrii
acestuia să recunoască învățătură lui Eutihie și să-i combată pe adversarii noii doctrine. Împăratul a
recunoscut deciziile sinodului, recunoscându-l oficial drept noul sinod ecumenic, pacea însă nu a fost
readusă în biserica.

În 425, Teodosiu a fondat Universitatea de la Constantinopol. Până atunci, orașul Atena era centrul
principal al învățământului pagan, fiind căminul școlii filosofice. Universitatea avea 31 de profesori care
predau gramatică, retorică, dreptul și filosofia, dintre care trei retori și zece gramaticieni țineau cursurile în
latină, iar cinci retori și zece gramaticieni își țineau cursurile în greacă. Deși latina era limba oficială a
imperiului, greaca era cea mai vorbită din imperiu. Noua clădire cuprindea săli mari de cursuri pentru că
profesorilor le era interzis să își țină cursuri particulare, având un salariu definitiv fixat din visteria imperială.
Teodosiu a publicat în 438 și o colecție de decrete imperiale, denumită "Codexul Teodosian", preluată din
codexurile Gregorian și Hermogenian. Teodosiu al II-lea emană la Costantinopol o constituție imperială prin
care însărcina o comisie formată din nouă membri să creeze două codice. Primul trebuia să conțină
constituțiile imperiale emanate de la împăratul Constantin până la el (Teodosiu). Cel de-al doilea codice
trebuia să conțină și textele de jurisprudența luate din operele celor mai importanți jurisconsulți romani. În
redactarea celor două codice, comisarii (opt funcționari împărătești: Antioh, Theodor, Eudiciu, Eusebiu,
Ioan, Comazonte, Eubul; și un jurisconsult: Apelle) nu aveau nici un permis să interpoleze texte.

Era împărțit în 16 cărți, subîmpărțite într-un număr de tituli, fiecare vorbind despre o anumită latura a
guvernării pe plan administrativ, militar și religios, decretele fiind ordonate cronologic-leges novellae.
Acesta a fost introdus și în occident, Lex Romană Visigothorum (Legea romană a vizigotilor) sau Breviarul
lui Alaric fiind inspirat după codex.[23]

Sub domnia lui Teodosiu, Zidurile Constantinopolului au fost

lărgite pentru că orașul depășise perimetrul zidului lui Constantin
cel Mare. Jefuirea Romei de către Alaric a fost luat drept un
avertisment serios pentru Constantinopol, amenințat de raidurile
hunice. Zidurile au foost construite în două rânduri. În 413, când
Teodosiu era doar un copil, prefectul pretoriului, Antim, a ridicat un
zid prevăzut cu turnuri ce se întindea de la Marea Marmara până la
Zidurile teodosiene
Cornul de Aur. Un alt perfect al pretoriului, Constantin, în urma
 unui cutremur, a reparat
zidul și a construit în jurul
lui un alt zid cu turnuri și
protejat cu un șanț adânc,
plin de apă.
Constantinopolul avea o
line triplă de fortificații, cele
două ziduri fiind separate de
Porta Aurea
o terasă și șanțul adânc care
înconjura zidul exterior. S-
au mai construit noi ziduri de-a lungul litoralului sub administrația perfectului Cyrus.[24]

Attila a invadat Imperiul Roman de Răsărit, devastând Peninsula Balcanică, și amenințând

Constantinopolul. Împăratul roman, Theodosius al II-lea a negociat cu Attila pentru pace , acceptand
predarea a peste 6.000 de kilograme de aur ca tribut, fiind de acord să plătească 2.100 de pfunzi de aur pe
an pentru ca hunii sa nu se mai reîntoarcă la Constantinopol. Teodosiu al II-lea a murit în 450 fără să lase un
moștenitor.

Sora sa mai mare,

Pulcheria, s-a căsătorit cu
Marcian, un soldat trac de
origine, fiind proclamat
împărat prin intermediul
sprijinului generalului alan,
Aspar. Capitala și-a arătat
nemulțumirea față de
familie și față de influență
"barbară" în armată. Hunii,
Marcian care reprezentaseră un
pericol pentru imperiu, s-au
mutat la începutul domniei
lui Marcian de pe Dunărea Mijlocie în provinciile vestice ale
imperiului, unde s-a desfășurat Bătălia de pe Câmpiile Catalaunice.
După moartea lui Attila, pericolul hunic a dispărut. Situația
bisericească era însă foarte complicată. Monofiziții erau dominanți, Columna lui Marcian
iar Marcian era partizan al primelor două sinoade ecumenice. În
451, a convocat cel de-al patrulea sinod ecumenic la Calcedon,
fiind prezenți mulți delegați și reprezentanți ai papei. Sinodul a condamnat "sinodul tâlhăresc" de la Efes și
l-a depus din scaun pe Dioscor. S-a elaborat o nouă formulă religioasă, care respingea doctrina monofizită și
care se conforma cu concepția papală. Sinodul consideră că Hristos avea ambele firi neamestecate și
neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite. Învățătură sinodului a devenit temelia învățăturilor teologice ale
Bisericii Ortodoxe. Imperiul Bizantin și-a îndepărtat provinciile în care majoritatea populației era
monofizită, Siria și Egipt. Biserica egipteană a abandonat folosirea limbii grecești în cult și a introdus limba
autohtonă egipteană-coptă. Au izbucnit tulburări religioase în Ierusalim, Antiohia și Alexandria, fiind
înăbușite de autorități după multă vărsare de sânge. S-a emis Canonul 28 care provoca un schimb de scrisori
dintre împăratul bizantin și papa de la Roma. Ridica problema rangului patriarhului de la Constantinopol în
relație cu papa de la Roma. Canonul a conferit privilegii egale
preasfântului scaun al noii Rome cu cele ale vechii Rome
împărătești. Canonul acordă arhiepiscopului Constantinopolului
dreptul de a hirotoni episcopi pentru provinciile Pont, Tracia și
Asia.[25][26]

Marcian a reformat finanțele imperiului și a repopulat provinciile

devastate de huni. El a respins atacurile asupra Siriei și Egiptului
din anul 452 și a înăbușit tulburările de la frontieră cu Armenia în
456.Nu și-a respectat promisiunile față de Imperiul Roman de Apus
când regele vandal Genseric a prădat Roma în 455. A murit în anul Sinodul de la Calcedon
457, probabil din cauza unei cangrene declanșată în timpul unei
lungi călătorii religioase. Deși domnia să a fost relativ scurtă,
Marcian este considerat unul dintre cei mai buni împărați timpurii ai Imperiului Roman de Răsărit. Dinastia
Teodosiană se încheiase.

Dinastia Leonidă (457 - 518)

Leon I a ajuns pe tron tot
prin strădania generalului
Aspar, susținut de goți în
457 . În timpul lui Leon,
balcanii au fost pustiiți de
goți și de huni. Leon l-a
numit pe Anthemius în 467
ca împărat roman în vest. A
organizat o expediție
maritimă din Africa de Nord
împotriva vandalilor, și în
ciuda cheltuielilor financiare
și eforturilor, s-a dovedit un
eșec. Populația l-a acuzat pe
Leon I Aspar de trădare. Ulterior, a Aspar
obținut de la Leon titlul de
Cezar pentru fiul său. Leon,
cu sprijinul unui număr de războinici isaurieni l-a ucis pe Aspar și o parte din familia să. Leon a primit
porecla de "măcelarul" pentru comiterea acestor crime, făcând un pas decisiv în direcția naționalizării
armatei și slăbirii dominației trupelor germanice. Alianța cu Isauria s-a făcut prin căsătoria fiicei lui Leon cu
Tarascodissa, conducătorul isaurilor, care va deveni împărat sub numele de Zenon.Tot în timpul lui Leon, a
fost adus la Constantinopol moștenitorul tronului ostrogot, Theodoric, care va fi eliberat în timpul lui Zenon.
La moartea lui Leon I, nepotul său, Leon al II-lea, a fost numit împărat . A murit în circumstanțe
necunoscute după 10 luni de domnie, probabil otrăvit de mama sa, care voia că soțul ei să fie împărat.

Zenon a devenit unicul împărat în 474. Dar urcarea sa la tron marchează înlăturarea influenței gotice
anterioare cu cea a isaurienilor. Isaurienii ocupau cele mai înalte posturi. Conștientizând de faptul că erau
oameni din anturajul său care complotau împotriva sa, a înăbușit revoltă izbucnită în munții Isauriei și a
dărâmat fortificațiile. În 475 a fost alungat un scurt timp de la Constantinopol, Basiliskos domniind un scurt
timp până în 476, atunci când a revenit Zenon la conducere. Între
timp, în vest, Imperiul Roman de Apus își încheiase existența, în
476, Odoacru, căpetenia ostrogotilor, inlaturandu-l pe ultimul
împărat roman apusean, Romulus Augustus și a trimis senatori drept
ambasadori la Zenon pentru a-și asigura domnia și pentru a-i cere
titlul de patrician pentru a primi administrarea Italiei. A fost numit
legal conducătorul Italiei. Odoacru începea să adopte o atitudine de Zenon
independență vizibilă, iar Zenon a apelat la ostrogoții conduși de
Teodoric aflați în Peninsula Balcanică. Teodoric, la cererea
împăratului, l-a asasinat pe Odoacru și s-a instalat la Ravenna,
înființând Regatul Ostrogot.[27]

Monofiziții din Egipt, Siria, Palestina și Asia Mică reprezentau încă

o problema religioasă pentru Zenon. Patriarhii de la Constantinopol
și Alexandria au încercat să caute cai pentru a soluționa problema în Tabula - jocul lui Zenon
mod pașnic și pentru a împacă taberele. Zenon a acceptat
propunerea și în 482, a emis un act de unire-"Henoticon", care se
adresa bisericilor aflate sub conducerea patriarhului din Alexandria. Henoticonul recunoștea principile
teologice ratificate la primele două sinoade, cât și cele ratificate la cel de-al treilea, dar nerecunoscând
Conciliul de la Calcedon. Henoticonul părea să îmbunătățească situația din Alexandria, dar treptat,
ortodocșii și monofiziții deveneau tot mai nemulțumiți. Clerul apela la reconciliere și actul de unire, dar
ortodocșii și monofiziții erau neînduplecați față de un compromis. Ortodocșii se considerau "akoimetoi"
(neadormiții) pentru că desfășurau slujbele în mănăstiri zi și noapte fără întrerupere. Monofiziții extremiști
erau denumit "akephaloi" (fără cap), pentru că nu recunoșteau autoritatea patriarhiei Alexandriei, care
acceptase Henoticonul. Papa însuși a protestat împotriva Henoticonului după ce l-a studiat și chiar l-a
excomunicat pe patriarhul Constantinopolului, Acacius, la sinodul întrunit la Roma. Acacius a încetat să-l
mai pomenească pe papa în rugăciuni ca răzbunare. Ruptură dintre biserica apuseană și cea răsăriteană se
declanșase.[28]

După moartea lui Zenon din 491, văduva sa, Ariadna, s-a căsătorit
cu bătrânul Anastasiu I din Dyrrachium, ce deținea o funcție la curte
de "silentiarius". A fost încoronat după ce a făgăduit că nu va
introduce nicio inovație bisericească.[29] A încheiat socotelile cu
isaurienii, inlaturandu-i din funcții, confiscandu-le proprietățile și
expulzându-i din capitală. A urmat un război de șase ani în care
isaurienii au fost înfrânți și strămutați în Tracia. A dus apoi un război Anastasie
împotriva Persiei fără rezultate. Fiindu-i atenția distrasă de la
frontieră dunăreană, bulgarii, geții și sciții întreprindeau incursiuni
de jaf împotriva frontierei nordice și în Peninsula Balcanică.[30] Anastasius a fost determinat să ridice zidul
lung la 65 de km vest de Constantinopol, care se întindea de la Marea Marmara la Marea Neagră. Însă din
cauza construirii la repezeală și cutremurelor, zidul nu a putut servi ca o barieră reală. Între timp, Theodoric
cel Mare fusese recunoscut de împărat ca rege al Italiei, iar Clovis I întemeiase regatul francilor în Galia și
primise titlul de consul. Anastasius îi favorizase inițial pe monofiziți, dar când a poruncit că Trisaghionul să
fie cântat că adaos la un cântec bisericesc, au izbucnit tulburări în capitală și la izbucnirea unei rebeliuni în
Tracia, compuse de armate de bulgari, huni și slavi, conduși de Vitalian care pregătise flota pentru asediul
Constantinopolului pentru a salva biserica ortodoxă. Dar rebeliunea a fost înăbușită după o luptă grea și
lung.
Pe plan financiar, a abolit "chrysargyron", o taxa plătită în aur și argint care se aplică meșteșugarilor și
profesiunilor din imperiu, pentru utilizarea uneltelor și animalelor, de pe urmă căreia săracii sufereau atunci
când taxa era colectată la cinci ani, aplicată în mod arbitrar și neregulat. Abolirea taxei primită cu festivități
și bucurie de către populație a fost compensată de inițierea alteia-chrysoteleia, taxa în aur pentru că visteria
imperială să susțină armata. A fost desființat sistemul prin care corporațiile orașelor erau responsabile pentru
strângerea taxelor municipalității , oferindu-le sarcina funcționarilor "vindices". A decretat că un țăran liber
arendaș care avea pământ de 30 de ani devenea "colonus", adică legat de pământ,care nu-și pierdea însă
libertatea personală și nici dreptul la proprietate. A fost introdusă moneda de bronz "follis" [31] deoarece
monedele ce cupru erau tot mai rare, iar asta a mulțumit populația săracă. Monedele erau bătute de trei
fabrici din Constantinopol, Nicomedia și Antiohia. Anastasius a decretat interzicerea lutelor din circ dintre
oameni și animale.[32] A construit Zidul cel Lung, apeducte și a renovat Farul din Alexandria. Istoricul
Procopius a estimat că statul dispunea de rezerve de o suma de 320 000 de livre de aur (65-70 milioane
$).[33]

În 518, bătrânul împărat cu un ochi albastru și un ochi căprui murise[34]. Dinastia Leonidă se încheiase.

Marile migrații germanice

Vizigoții devin foederati ai imperiului căci apărau linia dunăreană și

furnizau trupe auxiliare, dar după creștinarea pe rit arian și
nemulțumirile față de fiscalitatea împovărătoare, aceștia se revoltă și
îi înving pe romani la Adrianopol în 378. Theodosius le permite să
se instaleze în Thracia, fiind scutiți de plata impozitelor și le impune
un nou foedus. Gainas, comandantul got se revoltă în tmpul lui
Primul asediu al Constantinopolului
Arcadius, dar este oprit de populație. În 410, Alaric jefuiește Roma. (626)

Din 430, împăratul Theodosius II plătea subsidii anuale hunilor. În

urma negocierilor purtate, Attila este convins să nu atace teritoriile bizantine. Marcian refuză să-i mai
plătească subsidii din 450, dar Attila, captivat de Apus, pierde la Bătălia de la Câmpiile Catalaunice din 451.
După moartea lui Attila, Ostrogoții se refugiază în imperiu,
Theodoric fiind instruit și educat după model roman și pleacă spre
Italia pentru a-l înlătura pe Odoacru.

Slavii și bulgarii
Slavii încep incursiunile în zona Dunării începând cu secolul al VI-
lea. În 559, atacă în trei direcții: Marea Adriatică, sudul peninsulei
balcanice și Thracia-Constantinopol. Slavii sunt respinși de Marile migrații
Belizarie sub domnia lui Iustinian.

Din 558 vin avarii în nordul Mării Negre, care cer Dobrogea și
gurile Dunării,dar fiind refuzați de Iustinian, se stabilesc în
Pannonia alungându-i pe longobarzi. Aceștia au atacat și cucerit
Smirmium , și asediază Thesalonicul. Mauricius duce campanii în
Balcani împotriva slavilor și avarilor, dar este asasinat de Phocas.

În 626, Constantinopolul a fost asediat de slavi și avari , în timp ce

Heraclius era în război cu perșii. Slavii s-au instalat în teritoriile
balcanice, organizându-se în slavinii, fiind asimilați după ce adoptă Slavii

moda și obiceiurile romane.

Vin bulgarii conduși de Asparuch care pătrund la sud de Dunăre și constituind un stat propriu la sud de
Dunăre . Statul bulgar a fost recunoscut în 681-682 de către împăratul Constantin al IV-lea.

În prima etapă, migratorii doar s-au așezat în teritoriile imperiale. Incursiunile acestora au dereglat
mecanismul vieții cotidiene în orașe. Viața economică și lumea urbană din Balcani intră în declin. Orașul
bizantin își pierde funcția economică, devenind un centru administrativ-politic. Dispare termenul de poleis și
apare cel de castrum. Insecuritatea a crescut pe marile rute comerciale, comerțul intrând în declin. Armata
bizantină făcea din ce în ce mai greu față atacurilor. Anastasiu a construit un zid în Peninsula Balcanică ,
legând Marea Marmara de Marea Neagră, care se întindea pe 70 km.

Consecințele celei de-a două etape au fost mai severe. Imperiul Bizantin a pierdut controlul asupra
teritoriului dintre Munții Balcani și Dunăre, fiind constituit statul bulgar. Pierde controlul asupra Peninsulei
Balcanice, invadată de slavi, care au fost asimilați printr-un program inițiat de autoritățile bizantine.
Consecințele economice au fost mai grave căci atacurile au dus la paralizarea activității economice
bizantine. Multe orașe au fost ocupate de slavi ori au fost distruse. Rutele comerciale au fost blocate.
Agricultura a cunoscut un regres, urmând o perioadă de foamete. Sistemul administrativ a avut de suferit,
fiind modificat , căci întreagă administrație bizantină în Balcani a fost dislocată. Dispar dioceza Tracia și
prefectura Illiricum. Lucrarea Miracolele Sf. Dimitrie scrisă de Ioan al Thessalonicului consemnează situația
dificilă pe care o traversa orașul în timpul atacurilor slavo-avare și despre transformările produse în Balcani
după instalarea slavilor.

Triburile slave s-au instalat de la Dunăre până în Peloponez, fiind constituite mici formațiuni politice numite
slavinii, conduse de arhonți. Populația romanizată, cu timpul, a fost în cea mai mare parte asimilată de noii-
veniți, dar resturi de populație romanică neasimilată s-au grupat în zonele înalte ale peninsulei - Munții Pind,
Macedonia, Thessalia, Serbia de azi, Munții Balcani, formând „insule” de latinitate. Populația greacă a
continuat să conviețuiască cu migratorii instalați în Balcani, constituind sursa politicii grecizare promovată
împărații bizantini în secolele VIII-IX. Prizonieri vorbitori de limba latină au fost strămutați de la sud la nord
de Dunăre, consolidând romanitatea nord-dunăreană. Episcopatele s-au menținut intacte în Peninsula
Balcanică. Slavii au fost creștinați de mănăstiri și episcopate, urmând ca în secolul IX să fie creștinați și
bulgarii în urma unui proces lent.

Apogeul

Dinastia Iustiniană (518-602)

Predecesorul lui Iustinian, Iustin I, s-a desprins de politică religioasă a înaintașilor săi și a trecut de partea
adepților Sinodului de la Calcedon . A inițiat o serie de persecuții împotriva monofizitilor. A menținut relații
pașnice cu Roma și a dus o politică religioasă ortodoxă. [35]

Nepotul său, Iustinian (527-565), a fost personalitatea centrală a acestei perioade, alături de soția sa,
Teodora. În "Istoria secretă", Procopius îi zugrăvește în culori exagerate, mai ales pe Teodora, relatând
despre tinerețea ei trăită în desfrâu, ca fiica unui paznic de urși în amfiteatrul din Constantinopol, ce se
prostitua. Dar era frumoasă, elegantă, inteligentă și amuzantă. Istoricul Diehl scie că "ea distra, încânta și
scandaliza Constantinopolul". Procopius susține că oamenii o ocoleau pe stradă de frică că și-ar putea
"murdari" hainele de atingerea ei. [36]
Teodora a locuit câțiva ani în Africa, și când s-a întors la Constantinopol, era complet schimbată. Ducea o
viață singuratică, dedicându-și timpul împletitului lânii și vieții bisericești. Iustinian, când a văzut-o,
frumusețea ei l-a impresionat profund. A luat-o la curte, a ridicat-o la rangul de patriciană și după puțin timp,
s-a căsătorit cu ea, Teodora fiind încoronată ca împărăteasa bizantină. A rămas o soție devotată și a activat în
viața politică, exercitând o mare influență asupra acțiunilor lui Iustinian. Cu sânge rece și cu o energie
extraordinară, a salvat imperiul de convulsii. I-a favorizat deschis pe monofiziți, pe când soțul ei, deși era
adept al ortodoxiei, a făcut concesii monofizitismului. Teodora înțelegea importanța provinciilor orientale
monofizite, fiind zone vitale ale imperiului din punct de vedere comercial și economic, urmărind să întrețină
relații pașnice cu ele [37].

Politica externă
Iustinian a dus războaie ofensive împotriva regatelor germanice din
Europa de Vest, Persiei, în Est, și slavilor, din Nord, ce au fost
încununate de succese răsunătoare. Vandalii, ostrogoții și vizigoții
au fost forțați să se supună împăratului bizantin. Marea Mediterană
a fost transformată într-un lac bizantin. Iustinian se numea pe sine
"CAESAR FLAVIUS IUSTINIAN ALAMANNICUS
GOTHICUS FRANCICUS GERMANICUS ANTICUS
ALANICUS VANDALICUS AFRICANUS. Iustinian s-a urcat pe
Velisarie, tablou de François-André tron cu idealurile unui împărat roman și creștin, considerându-se un
Vincent urmaș al Cezarilor și având ca datorie sacră refacerea unității
imperiului.[38]

Imperiul pe vremea împăratului

Iustinian (550)

Imperiul roman de Răsărit și celelalte state în anul 600

Dar războaiele au epuizat economic statul bizantin. Armata a fost

transferată în Vest, Estul și Nordul rămânând deschise atacurilor
perșilor, slavilor și hunilor. Inamicii principali ai imperiului erau
Lupta de la Mons Lactarius ("Muntele germanicii. Ca împărat creștin, nu le putea permite germanicilor
Lăptos") arieni să persecute populația ortodoxă. Iustinian avea drepturi
istorice asupra Europei occidentale. Regii germanici erau doar
vasali ai împăratului bizantin, care-i delegase să conducă în Apus. Regele franc, Clovis, a primit rangul de
consul de la Anastasie, iar regelui ostrogot, Teodoric, i-a fost recunoscută domnia. Iustinian consideră că
 goții au pus stăpânire cu forță pe Italia. Se consideră suzeranul
firesc al tututor conducătorilor din interiorul granițelor Imperiului
Roman, și avea misiunea, ca împărat creștin, de a răspândi
creștinismul, singura credință adevărată, printre necredincioși,
printre păgâni și eretici.

În Africa, era văzut de autohtoni ca un protector ce îi va scoate de

Războiul împotriva vandalilor
sub stăpânirea persecutorilor arieni barbari. Episcopii ortodocși,
refugiați și exilați din Africa, au sosit la Constantinopol pentru a-l
implora pe împărat să pornească o campanie împotriva vandalilor.
În Italia, populația autohtonă menținea o stare de nemulțumire
ascunsă ,așteptând un sprijin de la Constantinopol pentru eliberarea
țării lor de ostrogoți și restabilirea credinței ortodoxe.

Chiar și regii germanici susțineau planurile ambițioase ale

împăratului, continuând să-și exprime respectul profund și cuvenit
pentru împăratul bizantin, manifestându-și servilismul și străduindu-
se să obțină prin orice mijloace ranguri romane înalte, imprimând
Războiul împotriva ostrogoților, 535-
540
chiar și chipul împăratului pe monedele lor și considerându-l ca
reprezentantul divin pe pământ. În urma loviturii de stat organizate
de Gelimer în Africa de Nord și înlăturării lui Hilderic, regele
vandalilor ce îi susținea pe bizantini , Iustinian a declarat război vandalilor.[39]

Campaniile duse împotriva vandalilor au fost dificile, implicând transferul armatei pe mare, în nordul Africii.
Bizantinii au dus lupte grele pe mare cu vandalii ce posedau o flota puternică. În Persia, casa conducătoare
a fost schimbată, iar Iustinian a încheiat pace cu noul rege persan în 532, cu condiția că Imperiul Bizantin să
plătească un tribut anual Persiei. Tratatul i-a oferit împăratului posibilitatea și libertatea de a acționa în
celelalte zone. L-a numit în fruntea armatei și flotei pe Belizarie, un general de încredere, ce a reușit să
reprime răscoala Nika.[40]

Vandalii nu au mai putut să reziste, fiind neobișnuiți cu clima caldă din sud și influențați de civilizația
romană, pierzând energia și tăria anterioară. După ce și-au înrăutățit relațiile cu populația autohtonă datorită
credinței ariene, au izbucnit revoltele triburilor berbere, contribuind la slăbirea forțelor vandalilor. Iustinian a
escaladat conflictele interne dintre vandali, știind că regatele germanice nu s-ar uni pentru a i se opune.
Ostrogoții erau în relații proaste cu vandalii, francii duceua lupte cu ostrogoții, iar vizigoții din Spania erau
la mare distanță de focarul războiului. Iustinian a înțeles că poate învinge orice inamic separat și treptat.
După luptele din anii 533-548, printr-o serie de victorii strălucite, Belizarie a cucerit întregul regat vandal,
recuperând Africa de Nord. Împăratul l-a chemat pe Belizarie înapoi la Constantinopol, cu o mare parte din
armata. Însă, curând, au izbucnit rebeliuni duse de mauri. Succesorul lui Belizarie în Africa, Solomon, a fost
răpus. Puterea imperială a fost restaurată când Ioan Trolita, diplomat și general, a purtat o victorie decisivă.
Cu excepția fortăreței din Septum, aproape de Coloanele lui Hercule, regiunea vestică a Africii de Nord,
care se întinde până în Oceanul Atlantic, a rămas necucerită. Însă, nordul Africii, Corsica, Sardinia și
Insulele Baleare au devenit parte a imperiului.[41]

Din 535 până în 554, Iustinian a dus războaie împotriva ostrogoților în Italia. A cucerit Dalmația, iar
Belizarie a pus stăpânire pe Sicilia, și în cele din urmă, orașele Napoli și Roma din peninsula italică. În 540,
capitala ostrogotă, Ravenna, îi deschide porțile lui Belizarie ce îl capturează pe regele ostrogot și îl duce în
lanțuri la Constantinopol. Curând însă, Totila, ultimul rege al ostrogoților, a condus o puternică rezistență.
Belizarie a fost chemat de urgență din Persia pentru a-l confruntă. Teritoriile din Italia și insulele au fost
redobândite de ostrogoți. Roma fusese ruinată. În cele din urmă, a fost chemat Narses, un alt general
bizantin, ce a pus capăt rezistenței goților. În 552, Totila a fost înfrânt la Busta Gallorum, în Umbria. Totila a
scăpat prin fugă, dar este ucis. Narses a trimis la Constantinopol, la picioarele împăratului, ca dovadă
incontestabilă că nu mai era, hainele lui Totila pătate de sânge și coiful său împodobit cu pietre prețioase. În
554, după 20 de ani de războaie devastatoare, Italia, Dalmația și Sicilia au fost realipite imperiului. În
Pragmatio Sanctio, marilor aristocrați funciari din Italia și bisericii le erau înapoiate domeniile luate de la
ostrogoți și vechile privilegii. Dar războaiele și-au lăsat amprenta multă vreme, împiedicând pentru o
perioada îndelungată dezvoltarea meșteșugărească și comercială în Italia datorită lipsei forței de muncă și
datorită terenurilor necultivate. Roma devenise un oraș mediu, ruinat, fără vreo importantă politică, însă
devenise reședința papală.

Iustinian și-a îndreptat atenția asupra vizigoților din Peninsula Iberică. A profitat de războiul civil dintre
pretendenții la tronul vizigot și a trimis o expediție năvală în 540 spre Spania. Orașele și forturile maritime
au fost capturate cu succes, iar partea sud-estică a peninsulei a fost cucerită, cu orașele Cartagina, Malaga și
Cordoba. În cele din urmă, a ocupat o porțiune întinsă de la capul Sf. Vincent, la vest, până dincolo de
Cartagina, la est. S-au construit biserici și monumente specifice artei și arhitecturii bizantine.

După războaie îndelungate și crâncene, Dalmația, Italia, Algeria, Tunisia, sud-estul Spaniei, insulele
Sardinia, Corsica și Sicilia și Insulele Baleare, au fost incluse în imperiu, Mediterana devenind un "lac
roman" din nou. Granițele imperiului se întindeau de la Coloanele lui Hercule/Strâmtorile din Gades până la
Eufrat. Nu a reușit însă să cucerească teritoriile fostului Imperiu Roman de Apus. Nordul Italiei a rămas sub
stăpânire ostrogotă. A fost nevoit să cedeze Provence francilor, ce și-au menținut independența față de
bizantini. Statul nu avea autoritatea și mijloacele pentru a controla întinsul imperiu. Victoriile strălucite ale
lui Iustinian nu au atras decât complicații politice și economice serioase.

Iustinian a dus războaie defensive împotriva Persiei, slavilor și hunilor. Persia și Imperiul Bizantin erau
angajate în războaie sângeroase de secole la granița de răsărit. „Pacea eternă” avea să se rupă. Regele
persan, Chosroes I⁠(en)[traduceți (https://ro.wikipedia.org/wiki/Special:ContentTranslation?title=Special:ContentTranslation&campaign=cont
ributionsmenu&to=ro&from=en&page=Khosrow+I&targettitle=Chosroes+I)]
, s-a folosit de o cerere de ajutor din partea
ostrogoților, deschizând ostilitățile cu bizantinii. A urmat un război sângeros, perșii obținând victoria.
Belizarie a fost chemat din Italia, dar nu a putut să oprească înaintarea lui Chosroes, ce s-a năpustit în Siria,
jefuind și distrugând Antiohia. Perșii au ajuns pe țărmul Marii Mediterane și au încercat să-și croiască drum
spre Marea Neagră, dar au fost respinși de o puternică rezistență din partea bizantinilor din provincia
Lazica-Lazistan, ce era dependentă de Imperiul Bizantin.[42]

Iustinian a cumpărat un armistițiu pe cinci ani, fiind obligat să plătească o suma mare de bani. În 562,
Imperiul Bizantin și Persia au ajuns la o înțelegere ce ce stabilea o pace de 50 de ani. Împăratul se angaja să
plătească Persiei anual o suma mare de bani, în timp ce regele persan garanta toleranță religioasă a
creștinilor, cu condiția că aceștia să se abțină de la prozelitism. Comercianții bizantini și persani trebuiau să
facă negoț doar în locurile prestabilite, unde se aflau punctele vamale. Perșii au trebuit să părăsească Lazica
și să o cedeze bizantinilor, provincia rămânând în deplină stăpânire bizantină.

În Peninsula Balcanică, populațiile nordice, bulgarii și slavii, au devastat provinciile balcanice din timpul lui
Anastasie. Procopius relatează că anual, slavii și bulgarii traversau Dunărea și pătrundeau adânc în teritoriile
bizantine. Au ajuns până la periferia capitalei și au pătruns până la Hellespont, au traversat Grecia până la
Istmul Corint și litoralul Mării Adriatice în vest. Slavii aveau intenția de a se îndrepta spre litoralul Mării
Egee. Au amenințat Tesalonicul. Trupele imperiale au opus rezistență și i-au silit pe slavi să se retragă
dincolo de Dunăre, chiar dacă nu toți s-au retras. Gepizii germanici și cutrigurii au invadat Peninsula
Balcanică dinspre nord. În 558-559, cutrigurii, conduși de Zabergan, au pătruns în Tracia, devastând
Grecia, invadând Chersonesul Tracic și îndreptându-se spre Constantinopol. S-a instalat panica, iar
bisericile din provinciile devastate și-au trimis tezaurul în capitală sau pe țărmul asiatic al Bosforului.
Iustinian a apelat la Belizarie să salveze Constantinopolul. Cutrigurii au fost învinși, dar bizantinii au suferit
un puternic regres economic din cauza invaziei.

Iustinian a construit, sub presiunea hunica, forturi și ziduri lungi. În Egipt, Iustinian a înfruntat populații
africane că blemizii și nobazii. Grație energiei și abilității Teodorei, regele nobazilor, Silko, s-a convertit la
creștinismul monofizit și s-a alăturat unui general bizantin pentru a-i obliga pe blemizi să îmbrățișeze
credință.

Campaniile au presupus cheltuieli enorme. Procopius scrie că Iustinian a cheltuit toate cele 320 000 de livre
de aur moștenite de la Anastasie, deși istoricul Ioan de Efes neagă. În realitate, numărul a fost exagerat, iar
Iustinian a beneficiat și de banii priveniti din taxele mari plătite de populația epuizată. Pentru a reduce
cheltuielile făcând economie pentru întreținerea armatei, s-a redus numărul de soldați, astfel, în viitor,
provinciile obținute de Iustinian au fost pierdute. Politica sa externă a cauzat o gravă și severă criză
economică.

Legislația
În opera sa legislativă, s-a folosit de codurile mai vechi: Codex Gregorianus, Codex Hermogenianus și
Codex Theodosianus. În februareie 528, împăratul a reunit o comisie de zece experți, printre care și
Tribonian, mâna dreapta a împăratului și pe Teofil, profesor de drept. Datoria comisiei era revizuirea celor
trei vechi codexuri, eliminând tot ce era învechit și sistematizarea constituțiilor care au apărut după Codexul
lui Teodosiu, fiind reunite într-o singură colecție: Codex Iustinianus, publicat în 529. Era împărțit în zece
cărți, conținând constituțiile din timpul domniei împăratului Hadrian până la cea a lui Iustinian. A devenit
singurul codex de legi obligatoriu, anulând cele anterioare. În 530, Tribonian a fost însărcinat să adune o
comisie care să revizuiască operele juriștilor clasici, să scoată extrase din ele, să elimine elementele șubrede,
contradicțiile și în final, să ordoneze toate materialele. Comisia a trebuit să studeze 2000 de cărți cu 3
milioane de rânduri. Munca a fost dusă la bun sfârșit în trei ani, noul codex fiind publicat în 533, împărțit în
50 de cărți și intitulat "Digeste" sau "Pandecte". Tot în 533, a fost publicat un manual civic pentru tineri,
fiind împărțit în patru cărți și intitulat "Institutele".[43] S-au publicat noi decrete, multe probleme fiind
revizuite. A fost întreprinsă o nouă revizuire în 534, iar în luna noiembrie al aceluiași an, a fost publicată o a
doua ediție a codexului revizuit și adăugit, împărțit în 12 cărți, sub titlul "Codex repetitae praelectionis.
Decretele publicate după 534 au fost numite "Novellae leges". Codexul, Digestele și Instituțiile erau scrise
în latină, dar novelele au fost redactate în greacă. În Evul Mediu, Codexul, Digestele, Instituțiile și Novelele
au alcătuit un singur corpus de legi, denumit "Corpus juris civilis" . A fost reformat învățământul juridic,
fiind introduse noi programe de studiu. Cursurile durau cinci ani, iar materia principala de studiu în anul I
erau Instituțiile, în anii II-IV, se studiau Digestele, iar în anul al V-lea se studia Codexul. Codexul lui
Iustinian a conservat Dreptul Roman, care a dat principile juridice de baza ce guvernează societatea
modernă. Au fost dezvoltate trei școli de drept la Constantinopol, Roma și Beirut (în urmă unui cutremur și
unui val de inundații, școala a fost transferată la Sidon).[44]

Politica internă
 În momentul urcării pe tron
, viața internă a imperiului
se află într-o stare de
dezordine și anarhie, sărăcia
fiind foarte răspândită în
provincii, iar impozitele nu
erau plătite cu regularitate.
Facțiunile din circ, marii
proprietari de pământuri,
rudele lui Anastasie lipsite
de dreptul la tron și
grupurile religioase
disidente au amplificat
dezastrul. Iustinian înțelese că era nevoie de reforme interne. A fost
Justinian, în Skopje
martorul unei răscoale teribile izbucnite în capitală. În Hipodromul
din Constantinopol, locul de întâlnire al locuitorilor capitalei,
îndrăgit pentru cursele de care , împăratul, aflat în loja imperială, se
arată pentru a primi ovațiile mulțimii. Vizitii purtau haine în patru culori: verde, albastru, alb și roșu.
Partidele se aflau în jurul vizitiilor fiecărei culori. Aveau propriile case de finanțare a vizitiilor, cailor și
carelor, grupurile fiind în rivalitate și dispută reciprocă. Numărul spectatorilor ajungea la 50 000. Partidele
din hipodrom, numite "demes" , au devenit partide politice: Roșii, Albaștrii, Verzii și Albii, a căror culori
corespundeau cu cele patru elemente ale naturii. Hipodromul era singurul loc de exprimare liberă a opiniei
publice ce își impunea voința statului. Împăratul era obligat să apară în hipodrom pentru a oferi explicații
poporului pentru acțiunile sale. Cel mai influent partid era cel al Albaștrilor (Venetoi), susținători ai
ortodoxiei, adepți ai sinodului de la Calcedon. Verzii (Prasinoi) erau susținători ai monofizitismului, care se
răsculaseră în timpul împăratului Anastasie. Albaștrii, că partid, reprezentau clasa superioară, pe când Verzii
reprezentau clasa de jos.[45]

În 532, în capitală, Iustinian avea opozanți dinastici, religioși și publici. Verzii doreau să-l înlăture pe
Iustinian. Adversitatea publică a apărut din aversiunea generală față de înalții funcționari, că Tribonian sau
Ioan de Capadocia, ce au generat nemulțumirea populației prin încălcarea legii. Monofiziții sufereau de
asemenea în primii ani de domnie ai lui Iustinian. Populația capitalei s-a revoltat, iar Albaștrii și Verzii, în
ciuda dezacordurilor religioase, s-au unit împotriva guvernării. Împăratul a purtat tratative cu poporul aflat în
hipodrom, dar fără succes. Revoltă s-a răspândit cu repeziciune, multe edificii și momumente artistice fiind
distruse și incendiate, ca Basilica Sfânta Sofia. Răsculații strigau "Nika"-Victorie. Iustinian a promis că îi
demite pe Tribonian și Ioan de Capadocia. Dar apelul său personal a rămas fără nici un rezultat. Nepotul lui
Anastasie s-a proclamat împărat.

Iustinian s-a adăpostit în palat alături de consilierii săi și se gândeau să fugă. Dar Teodora interveni și îl
sfătui pe împărat și astfel, recăpatandu-și forțele, îi încredința lui Belizarie misiunea de a reprima răscoala,
care dura de 6 zile. Belizarie i-a îndrumat pe răsculați în hipodrom, i-a închis, fiind uciși 30-40 000 de
oameni. Răscoala a fost reprimată, iar nepoții lui Anastasie au fost executați.[46]

Iustinian a înfruntat problemele funciare, ducând lupte cu marii proprietari de pământuri. Conform lui
Procopius, statul înfruntă marii proprietari de pământuri, care își administrau averile fără a fi interesați de
puterea centrală. Conform unei nuvele, Iustinian deplângea situația proprietăților funciare ce apartinau
statului, cum administratorii pământurilor moșierilor, înconjurați de propriile gărzi de corp, jefuiau și că
averea statului era în totalitate sub stăpânire privată. Magnații capadocieni aveau autoritate absolută asupra
provinciilor lor, întreținând trupele pe cheltuiala statului. Apion, aristocrat egiptean, avea sub stăpânire vaste
proprietăți funciare din Egipt, avea proprii secretari, intendenți, muncitori, consilieri, colectori de impozite,
trezorieri, poliția să, și un serviciu poștal propriu, chiar și propriile închisori și trupe personale. Domeniile
mari erau de asemenea concentrate în mâinile bisericilor și mănăstirilor. Iustinian a dus lupte nemiloase,
confiscând proprietățile. Nu a reușit să distrugă aristocrația funciară în totalitate. A încercat să introducă noi
reforme pentru a reglementa situația degradată de efectele negative asupra securității, veniturilor orășenești
și a agriculturii. Considera că o administrație centralizată cu funcționari competenți și obedienți reprezenta
singurul mijloc de îmbunătățire a situație. A emis novele către guvernatori pentru a proteja cetățenii de
persecuție , să refuze mită, să fie drepți în sentințe și în decizii, să pedepsească fărădelegea, să-i protejeze pe
nevinovați. Ordona obligativitatea plății taxelor integral și de bunăvoie la dată stabilită. Funcționarii trebuiau
să depună jurământ că-și vor îndeplini datoria în mod cinstit și safie răspunzători pentru plata integrală a
taxelor din provincii, fiind supravegheați de episcopi.

A reunit provincii mici, din Orient, în unități mai mari, și a reunit provincii din Asia Mică în mâinile unui
singur guvernator, numit praetor. Acordă o atenție specială Egiptului ce distribuia grâul și a învestit un
funcționar civil, augustalis, cu autoritate militară asupra celor două provincii egiptene. A păstrat vechea
separație a puterii civile de cea militară în prefecturile din Africa de Nord și Italia. Dar revoltele, extorcarea
și ruinarea au continuat. Când avea nevoie urgentă de bani, chiar el se folosea de mijloacele interzise în
decretele sale. Vindea funcții pe sume mari, introducea noi taxe, a recurs la devalorizarea monedei și a bătut
monede depreciate, iar atitudinea populației a devenit amenințătoare, astfel, a fost nevoit să revoce măsurile
imediat. Orașele au devenit sărace și pustii pentru că locuitorii fugeau pentru a scapă de funcționarii fiscali,
iar producția solului era scăzută. Imperiul era ruinat, astfel Iustinian a trebuit să reducă armata, ceea ce a dus
la izbucnirea unor revolte și la lăsarea granițelor descoperite, oferind acces liber pentru barbari ce
întreprindeau campanii de jaf. Fortarele nu erau întreținute. Iustinian a trebuit să-i mituiască. În 542, după
perioade de foamete, cutremure de pământ, fiscalitate împovărătoare și raiduri barbare, a izbucnit epidemia
de ciumă bubonică în apropiere de orașul Pelusium. Din Egipt, molima s-a extins în Asia Mică, în
Mesopotamia și Persia, și raspandindu-se în Italia și Sicilia. În Constantinopol, a provocat victime timp de
patru luni. Orașele și satele au fost abandonate, agricultura stopată, iar foametea, spaima și fuga multora au
aruncat imperiul în haos. Chiar însuși împăratul a fost infectat, dar a supraviețuit. Încercările lui Iustinian de
a reforma administrația s-au dovedit un eșec total, și financiar, imperiul se află pe marginea prăpastiei
mulțumită campanilor militare ce au necesitat chletuieli colosale.

Comerțul

Obiecte comerciale rare și valoroase soseau din țări îndepărtate, mai ales din India și China.
Constantinopolul, fiind amplasat strategic, s-a dovedit a fi intermediarul dintre Apus și Orient. Intermediarul
dintre Bizanț și Orientul Extrem era Imperiul Sasanizilor, ce obțineau profituri enorme de pe urma
comerțului. Existau două cai principale: cea terestră care începea de la granițele vestice ale Chinei divizată
în aceea perioada în statele Wei și Liang, prin Sogdiana, până la granița persană, unde mărfurile erau
transferate de negustorii chinezi persanilor, ce le transportau mai departe, până la punctele vamale de la
frontiera bizantină. Calea maritimă era următoarea: chinezii își transportau mărfurile pe corăbiile lor până în
Insula Ceylon, aflată în sudul peninsulei Hindustan, iar de acolo, mărfurile chinezești erau încărcate în
corăbiile persane, care le transportau prin Oceanul Indian și Golful Persic, până la gurile Tigrului și
Eufratului, fiind duse până la punctul vamal bizantin. Datorită războaielor cu Persia, comerțul cu Orientul
era întrerupt și urmau pagube imense. Era comercializată mătasea, a cărei fabricare era neștiută, fiind cerută
pe piețele bizantine, vândută la sume mari, de asemenea, din India erau transportate parfumuri, bumbac,
mirodenii, pietre prețioase. Iustinian chiar a încercat să fixexe o rută comercială spre China și India în afară
zonei de influență persană. În perioada lui Iustinian, Cosmas Indicopleustes din Alexandria a scris
Topografia creștină sau Cosmografia, o operă remarcabilă ce deținea informații despre geografia bazinului
Marii Roșii și Oceanului Indian, cât și despre relațiile comerciale cu India și China. Se demonstra că
Pământul avea forma unui cufăr dreptunghiular. Autorul se baza pe informațiile primite de la martori oculari.
Vorbește despre animale indiene și africane, oferă informații despre insula Taprobane-Celyon.S-au găsit
monede bizantine din timpul lui Constantin cel Mare în India, fiind aduse de intermediarii persani și
abisieni.Textul era împodobit de miniaturi.

Pe fonul neînțelegerilor cu perșii și având în vedere că numărul corăbiilor bizantine din Marea Roșie era
insuficient pentru a menține un comerț regulat, Iustinian chiar a stabilit relații cu creștinii abisieni din Axum,
impulsionandu-i să cumpere mătase din India și să o revândă bizantinilor. Nu a putut să deschidă un comerț
direct cu chinezii, însă cumva, negustorii din China au păcălit vigilența inspectorilor chinezi și au introdus
câteva ouă de viermi de mătase din Serinda pe teritoriul bizantin, formând baza unei noi industrii pentru
bizantini. Curând, au fost construite întinse plantații de duzi și multe fabrici pentru țesutul mătăsii, cele mai
importante fiind construite la Constantinopol, Beirut, Tyr, Antiohia, Teba, Alexandria. Industria mătăsii a
devenit monopol de stat și a adus statului un mare venit, care nu a fost însă destul de suficient încât să
amelioreze situația financiară precară a imperiului. Articolele bizantine din mătase au ajuns și în Europa de
Vest, împodobind palatele regilor apuseni și negustorilor bogați.[47]

Iustinian a ridicat fortărețe și limes-uri protejate, fortificații "castella" la granițe, în nordul Africii, pe malurile
Dunării și Eufratului, în Munții Armeniei și în peninsula Crimeea, refăcând și lărgind un sistem de apărare.
După cum scria Procopius în "Despre edificii", Iustinian a "salvat imperiul".

Biserica
Iustinian avea datoria de a restaura imperiul roman, mergând pe
principiul "un stat, o lege, o biserica". Conștient că Biserica putea
sluji ca o armă puternică în mâinile Statului, s-a folosit de toate
mijloacele pentru a o subordona. Ținea sub stăpânirea să
administrația internă și viitorul clerului, clerul de rang înalt și
stabilea dogma. Orientarea religioasă a împăratului trebuia preluată
de supușii săi. Avea dreptul de a rândui viață clerului, de a numi
indivizi în posturile bisericești după judecata sa, se prezența ca Icoana din "Hagia Sophia"
mediator și judecător în acțiunile clerului, avea o atitudine
favorabilă față de biserică, protejând preoțimea și construind noi
biserici și mănăstiri, cărora le-a acordat privilegii. A depus efort în a stabili unitatea de credință printre
supușii săi. Participa la disputele doctrinare și lua decizii finale în chestiunile controversate de doctrina. În
concepția sa, împăratul trebuia să fie și cezar și papa, reunind
puterea seculară cu cea spirituală. Iustinian a făcut toate acestea
pentru a-și asigura puterea politică, de a întări guvernarea și de a
găsi sprijin religios pentru tronul sau. Avea o bună educație
religioasă, cunoștea scripturile, participa la discuțiile teologice și
chiar a scris imnuri religioase. A favorizat Biserica Romană și au
reînnoit relațiile cu ea, ca apărător al sinodului de la Calcedon, ale
cărui decizii erau respinse de provinciile orientale. A intrat în
conflict cu evreii, păgânii și ereticii, printre care maniheiști, Ruinele unei biserici din Sabratha
nestorieni, monofiziți și arieni. Pentru a eradica păgânismul, în 529, (sec. al VI-lea), Libia de N-V
Iustinian a închis definitiv Școala Filosofică de la Atena, care era în
declin de la deschiderea Universității de la Constantinopol sub
Teodosiu al II-lea. Atena își pierduse statutul și importantă de oraș cultural. Dar filosofii greci au continuat
să trăiască în pace și în siguranță. Evreii s-au răsculat în urma persecuțiilor, fiind reprimați cu brutalitate.
Sinagogile au fost distruse, și chiar s-a interzis citirea Vechiului Testament în ebraică, fiind înlocuit cu
versiunea grecească-Septuaginta.

Iustinian a avut probleme mai mari în privința monofiziților, iar soția sa, împărăteasa Teodora chiar îi
susținea. Iustinian a urmărit să stabilească relații pașnice cu aceștia. A invitat monofiziți în capitală la o
conferință religioasă cu scop de împăcare, cerându-le să discute toate chestiunile controversate cu adversarii
lor cu toată îngăduință. A găzduit 500 de monofiziți într-unul din palatele capitalei. Scaunul de patriah al
Constantinopolului a fost oferit chiar episcopului de Trapezunt, Antim, ce ducea o politcă conciliantă cu
monofiziți. Însă, Papa Agapet și achimitii, ortodocșii extremiști, au ajuns la Constantinopol, și au protestat
flexibilitatea religioasă a lui Antim și Iustinian. Astfel, Iustinian a trebuit să schimbe politică și l-a depus pe
Antim. Împăratul a trebuit să asculte de papa cum în Italia începea războiul cu ostrogoții, iar Iustinian avea
nevoie de sprijinul acestuia. A disputat problema celor Trei Capitole, privind trei scriitori: Teodor de
Mopsuestia, Teodoret de Cir și Ibas de Edesa. La presiunea monofiziților, Iustinian a emis un edict prin care
anatemiză operele celor trei scriitori și îi amenință pe cei care îndrăzneau să le apere sau să le aprobe, fiind
semnat de toți patriarhii și episcopii. Ca să atragă Biserica romană de partea sa, Iustinian l-a chemat pe papa
Vigilius la Constantinopol. Acesta s-a opus edictului și l-a excomunicat pe patriarhul de Constantinopol,
Mina. A cedat sub influența lui Iustinian și a Teodorei în 548 și a semnat condamnatrea celor Trei Capitole-
Judicatum. Între timp, împărăteasa Teodora a murit de cancer în acel an. Episcopii africani au convocat un
sinod, biserica romană neacceptând concesia lui Vigilius, iar acesta a trebuit să retracteze Judicatum-ul.
Iustinian a recurs la convocarea celui de-al cincilea sinod ecumenic la Constantinopol în 553, în care se
confruntă cu precizarea chestiunilor legate de deciziile sinoadelor III și IV, privind nestorianismul și credință
monofizită. Sinodul i-a condamnat și anatemizat pe cei trei scriitori. [48] Iustinian a dus o politică de
persecuții și exilări a episcopilor care nu au fost de acord cu condamnarea Judicatum-ului. Însuși Papa
Vigilius a fost exilat pe una dintre insulele din Marea Marmara, dar s-a putut întoarce la Roma, murind pe
drum, în Siracuza. Sinodul a fost recunoscut de Papa Grigore I abia la sfârșitul secolului VI.

În ultimii ani de viață, Iustinian i-a favorizat pe monofiziți. Nu s-a putut menține o biserica unitară. După ce
primele două biserici construite de Constantin și Teodosiu al II-lea au fost incendiate, Iustinian a construit
catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, a cărei durata de construcție a fost între anii 532-537 .
A murit în 565 fără să lase un moștenitor. "Adormirea împăratului ortodox Iustinian și pomenirea
imparatasei Teodora" se sărbătorește pe 14 noiembrie în calendarul ortodox.

Epoca elenistică
Ceea ce a pierdut imperiul în întindere teritorială a câștigat în uniformitate. Heraclius a elenizat și mai mult
imperiul, prin adoptarea limbii grecești ca limbă oficială (limba latină mai fiind însă folosită o vreme în
ceremonialuri ca o tradiție). Mulți istorici au considerat (dar asta abia după sec. al XV-lea ) schimbarea din
sec. al VII-lea din timpul domniei lui Heraclius ca punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanțului și
obișnuiesc să numească imperiul ca "Bizantin", în loc de "Roman de Răsărit", pentru evenimentele istorice
de după această dată. Imperiul era, de asemenea, în mod clar diferit din punct de vedere religios față de
fostele teritorii imperiale din apusul Europei, deși provinciile sudice bizantine practicau creștinismul
monofizit, spre deosebire de cele nordice, ortodoxe. Cucerirea de către arabi a provinciilor sudice a făcut
ortodoxia mai puternică în restul posesiunilor bizantine.

Constans II Bărbosul (641 - 668) a împărțit imperiul într-un sistem de provincii militare numite théme pentru
a face față permanentelor atacuri, în condițiile în care viața urbană a intrat în declin, iar populația
Constantinopolului a început să crească, transformând capitala în cel mai mare oraș din lumea creștină.
Încercările arabilor de a cuceri Constantinopolul au eșuat, în principal datorită superiorității navale bizantine,
dar și datorită monopolului deținut asupra misterioasei arme incendiare focul grecesc, a zidurilor de apărare
solide și a priceperii unor împărați, precum Leon al III-lea Isauricul (717 - 741) sau Isaurienii (717 - 802).
După respingerea atacurilor arabilor, imperiul a început să se refacă.

În ciuda faptului că imperiul a fost descris ca șubred de istoricul Edward Gibbon, în secolul al XVIII-lea,
Imperiul Bizantin ar putea să fie caracterizat mai corect ca o supraputere militară în Evul Mediu timpuriu,
datorită cavaleriei grele (cataphract), folosirii clasei țăranilor liberi ca bază de recrutare pentru cavalerie,
formidabilului sistem de apărare în adâncime (sistemul themelor), folosirii subsidiilor pentru învrăjbirea
inamicilor unii împotriva altora, dibăciei de a culege informații, dezvoltării sistemului de baze logistice
aprovizionate cu convoaie transportate de catâri, marinei sale (deseori insuficient finanțată), cât și
doctrinelor militare raționale, care puneau accentul pe acțiunile secrete, efectul surpriză, manevre de
învăluire și deplasarea rapidă a unor forțe superioare numeric în momentul și locul ales de comandanții
bizantini

După asediul din 717, în care arabii au suferit pierderi colosale, Califatul Abbasid nu a mai reprezentat
niciodată o amenințare serioasă pentru interiorul țării. A fost nevoie de apariția unei alte civilizații, cea a
turcilor selgiucizi, pentru a alunga în mod definitiv forțele imperiale din Anatolia estică și centrală.

Secolul al VIII-lea a fost dominat de controversa iconoclastă. Icoanele au fost interzise de împăratul Leon al
III-lea Isauricul, provocând revolte ale iconofililor/iconodulilor pe întreg cuprinsul imperiului. Mulțumită
eforturilor împărătesei Irina, în 787, a fost convocat al doilea conciliu de la Niceea. Atunci s-a afirmat că
icoanele pot fi venerate, dar nu și idolatrizate. Irina a încercat și o alianță prin căsătorie cu Charlemagne al
Francilor, care ar fi dus la unirea celor două imperii, dar planul ei a eșuat. Controversa iconoclastă a reapărut
la începutul secolului al IX-lea, dar a fost rezolvată odată pentru totdeauna în 843. Aceste controverse nu au
ajutat, în nici un fel, la îmbunătățirea relațiilor cu biserica romano-catolică și Sfântul Imperiu Roman, care
începeau să câștige tot mai multă putere.

Dinastia Heracliană (610-711)

 Imperiul Bizantin a fost
condus de împărații armeni
elenizați din dinastia
Heracliană între anii 610 și
711. Heraclizii au domnit
într-o perioadă de anul 626
evenimente catastrofice care
au fost un moment de
cotitură în istoria Imperiului.

La începutul dinastiei,
Imperiul era încă recunoscut
ca Imperiul Roman de
Răsărit, domina Marea Războaiele bizantino-sasanide în
Mediterană și poseda o viziunea lui Piero della Francesca
prosperă civilizație urbană.
Această lume a fost distrusă
de invaziile succesive, ceea ce a dus la pierderi teritoriale, colaps
financiar și epidemii care au depopulat orașele, în timp ce
controversele religioase și rebeliunile au slăbit și mai mult Imperiul.
Heraclie readuce Crucea lui Cristos
Până la sfârșitul dinastiei, Bizanțul, o societate agrară militară, a fost
implicat într-o luptă de lungă durată cu musulmanii. Imperiul a fost
redus la teritorii de bază care erau grecizate și ortodoxe, ceea ce i-a permis o perioadă de stabilitate.

Dinastia Heracliană a fost numită astfel după generalul Heraclius cel Tânăr, care, în 610, a plecat din
Cartagina, l-a înlăturat pe uzurpatorul Focas, și a fost încoronat împărat. La acea vreme, Imperiul a fost
implicat într-un război cu Imperiul Persan al Sasanizilor, care în deceniul următor a cucerit provinciile estice
ale Imperiului.

După o luptă lungă și obositoare, Heraclius a reușit să-i învingă pe perși și a restabilit Imperiul, doar pentru
a pierde aceste provincii din nou, la scurt timp după ce acestea au căzut în mâinile musulmanilor. Succesorii
lui au luptat pentru a respinge expansiunea arabă. Levantul și Africa de Nord au fost pierdute, în timp ce în
674-678, o mare armată arabă a asediat Constantinopolul.

Cu toate acestea, statul a supraviețuit și a instituit sistemul themelor, ceea ce a permis prosperarea imperiului
în Asia Mică. În epoca lui Iustinian al II-lea și Tiberiu al II-lea, frontiera imperială în est a fost stabilizată, cu
toate că au continuat incursiunile de ambele părți.

Secolul al VII-lea a văzut primele conflicte cu bulgarii și crearea unui stat bulgar în ținuturile anterior
bizantine de la sudul Dunării.

Dinastia Isauriană (717- 802)

Imperiul Bizantin a fost condus dinastia de origine siriana, Isauriana, de la 717 la 802. Impărați au avut
succes în apărarea și consolidarea Imperiului împotriva califatului după atacul de la începutul cuceririlor
musulmane, dar au avut mai puțin succes în Europa, unde au suferit eșecuri împotriva bulgarilor și au trebuit
să renunțe la Exarhatul de la Ravenna, pierzând influența asupra
Italiei, iar papalitatea a ajuns sub mana francilor .

Dinastia isauriana este în principal asociata cu iconoclasmul

bizantin, o încercare de a restabili favoarea divină prin purificarea
credinței creștine .
Leon al IV-lea și Constantin al VI-lea
Până la sfârșitul dinastiei isauriene în 802, bizantinii au continuat să
lupte cu arabii și Bulgarii. Tot atunci, bizantinii isi vad prestigiul
amenințat când papa Leon al III -lea l-a încoronat pe Carol ca
Imperator Romanorum ("împărat al romanilor").

Dinastia lui Nicefor/Focida (802 - 814)

Imperiul bizantin în 717
Ca urmare a depunerii împărătesei bizantine, Irina din Atena, tronul
Imperiului Bizantin a trecut sub controlul dinastiei Nikephoriane,
numita după fondatorul ei, Nichifor I. Imperiul a fost într-o poziție mai slabă și mai precară .

In timpul acestei epoci, Bizantul era aproape intr-un continuu război pe două frontiere care îl scurg de
resursele sale. Nichifor (802-811) a murit în campanie împotriva bulgarilor la nord. Mai mult decât atât,
influența Bizanțului a continuat să scadă în vest cu încoronarea lui Carol cel Mare (800-814) ca Împărat
Roman de către Papa Leon al III - lea, la Bazilica Sf.Petru de la Roma în anul 800.

Dinastia Frigiană/Amoriană (820 - 867)

În 813 Leo al V Armeanul (813-820 AD) a restaurat politica
iconoclasmului care va dura de la 813 până in 842 . In 843,
împărăteasa Teodora a restabilit cinstirea icoanelor cu ajutorul
patriarhului Metodie. Iconoclasmul a jucat rolul în înstrăinarea
ulterioară a estului de Vest, relatie care s-a înrăutățit în timpul așa-
numitei Schisme fotiene , când papa Nicolae I l-a provocat pe
patriarhul Fotie.

Leon al V-lea Armeanul

Criza secolului al VII-lea: Invazia Arabă
Economic, imperiul a
pierdut cele mai bogate
provincii în urma
invaziei arabe.
Provinciile orientale ca
Siria, Palestina, Egiptul
și Mesopotamia,
inclusiv orașele Focul grecesc
acestora, au fost
pierdute. Împărații
Heraclie
bizantini au deplasat centrul de greutate al vieții economice de la
oraș la sat. Procesul de ruralizare s-a intensificat în urma pierderii
metropolelor și a hegemoniei în Marea Mediterană. Unitatea economică de bază a devenit satul sau obștea-
chorion, comunitatea țărănească liberă care devenise și unitate
economică și unitate fiscală, ai cărei membrii erau solidar
responsabili pentru plata impozitelor. Era și unitate
administrativă și judecătorească. Legea rurală a fost atribuită
împăratului Iustinian al II-lea, care a reflectat transformările
produse în lumea rurală bizantină și a apărat mică proprietate
țărănească. Termenul de Polis a dispărut (folosit doar pentru Expansiunea islamică
Constantinopol), pentru celelalte orașe fiind folosit termenul de
Kastron (fortificate, castru), care demonstra pierderea funcției
economice a orașului și trecerea pe primul plan al funcției militare. În comerț, pierderile teritoriale s-au
soldat cu pierderea controlului asupra drumurilor comerciale în Balcani și în Orient. Comerțul se mai
desfășura în Marea Neagră, Marea Egee și Marea Adriatică. După pierderea Egiptului, care era principalul
grânar al imperiului, împărații au fost nevoiți să rezolve problema furnizării de cereale. Au instaurat astfel
monopolul comercial în bazinul pontic, încheind tratate cu cazarii care asigurau apărarea în zona nordică și
furnizând cereale imperiului din stepele rusești, dar și din Peninsula Crimeea. Cantitățile de cereale erau
compensate din importurile din Thracia și Asia Mică. Circulația monetară a fost afectată, circulația monedei
de aur fiind restrânsă. Cantitățile în care era bătută moneda s-au redus. Pe plan social au loc transformări
radicale. Sclavii au devenit coloni, iar colonii au devenit oameni liberi. Structura socială a devenit una
orizontală, dominată de comunitățile sociale libere. Slavii ar fi contribuit cu modelul obștei libere, dar
transformările au fost legate de relieful anatolian -relieful înalt fiind teritoriul ideal pentru conservarea
structurilor de obște. Invaziile migratorilor germanici, slavi și arabi au afectat orașele și marea proprietate
care nu se mai puteau adapta noilor realități. Împărații au consolidat această situație prin colonizări în Asia
Mică. Marea Proprietate se menține totuși, conform lucrării Viața Sfântului Filaret Milostivul. Pe plan
administrativ, imperiul s-a descentralizat. S-a creat o administrație suplă. Vechile funcții ca magister
oficiorum au dispărut, atribuțiile fiind preluate de Logothetes. Transformări au loc și la nivelul administrației
provinciale. Vechile structuri administrative au fost dislocate, creându-se theme(unitate militară cantonată
într-o regiune ) în timpul lui Heraclius. Erau patru theme: trei terestre și una maritimă. Ulterior apar theme și
în partea occidentală: thema Thraciei și Thema Hellada. Puterea civilă și cea militară erau concentrate în
mâinile strategilor care puteau mobiliza resurse în caz de atac. Au fost alcătuite armate de țărani stratioti-
miliții țărănești. Țăranii stratioți erau țărani liberi care primeau un lot de pământ în valoare de 4 livre de aur,
având un venit anual de 19 nomisme pentru a-și asigura echipamentele militare. Erau solicitați să se prezinte
la exerciții militare sau la apărarea themei.S-a constituit o armata de zeci de mii de stratioți, aceștia fiind puși
ulterior să recucerească puține teritorii din mâinile arabilor în timpul dinastiei macedonene. S-a format în
paralel și un corp central de armata alcătuit din 20-24 000 de soldați care se afla la dispoziția împăratului.
Ideologic, a fost abandonată doctrina imperiului universal, Bizanțul promovând o politică realistă , adaptată
la noile realități. Imperiul Bizantin se transformă într-un imperiu național grec care avea ca valori ortodoxia
și patria. Termenul de creștin era sinonim cu cel roman sau romeu. Harta lingvistică a imperiului s-a
modificat, căci dintr-un imperiu biling, în urma pierderii teritoriilor romanizate din Balcani și a provinciilor
orientale, Bizanțul devine un imperiu grec.

Renașterea Macedoneană
Odată cu impunerea principiului ereditar privind succesiunea la tronul imperial s-au constituit marile dinastii
pe o perioadă îndelungată. Perioada cuprinsă între secolele IX-XIII a cunoscut trei mari dinastii:

Dinastia Macedoneană (867-1081)-succesiune pe linie masculină până în 1028; până în

1056 pe linie feminină
 Dinastia Comnenilor(1081-1185)
Dinastia Angelilor (1185-1204)
Dinastia Macedoneană (867-1081)
Vasile și Leon al VI-lea
Constantin al VII-lea cinând cu țarul
Bulgariei, Simeon
Zoe Porfirogeneta
Abia în 913, Constantin al VII-lea Porfirogenet și-a început domnia. L-a numit ca Marele Drongar pe
Roman I Lecapenos. În perioada domniei co-împăratului Roman I, Constantin al VII-lea s-a ocupat mai
mult de activități intelectuale, fiind constituit și un cerc de intelectuali la curtea imperială. Roman I a reușit
Dinastia macedoneană a
fost fondată de Vasile I
Macedoneanul în anul 867
după ce ascensiunea sa a
fost marcată de Mihail al
III-lea, care s-a proclamat Vasile I învingând un bulgar
co-împărat. Vasile a
complotat împotriva lui
Mihail al III-lea. Mihai
moare asasinat, iar Vasile a
pus bazele dinastiei
macedonene. A domnit între
anii 867-886. Nepotul său,
Constantin, a încercat să-i
justifice uzurparea în Vita
Vasili că Mihail al III-lea nu Leon al VI-lea Înțeleptul
era capabil să conducă un
imperiu, fiind descris eronat
ca bețiv și puțin preocupat
de problemele statului.
Vasile I a fost urmat de
Leon al VI-lea Înțeleptul
(886-912) care nu a fost la
fel de bine apreciat ca tatăl
său care se îndoia că i-ar fi
fiu. Cum însă fiul lui
preferat a murit înainte,
Vasile l-a numit ca urmaș la
tron pe Leon al VI-lea.
La moartea lui Leon al VI- Vasile al II-lea
lea, Constantin al VII-lea,
născut în camera de
purpura, era minor. Timp de un an a domnit Alexandru, fratele lui
Leon al VI-lea.
să-i țină în frâu pe dynatii și a inițiat o serie de campanii în Orient, avându-l ca general loial și cooperant pe
Turkuas. Roman și-a asociat la tron fii, încercând să pună bazele unei dinastii proprii. Dar toată familia i-a
fost înlăturată de o revoltă populară.

Constantin al VII-lea a preluat conducerea imperiului până în 959. Este succedat la tron de Roman al II-lea
cu o domnie scurtă (959-963), murind tânăr și lăsând în urmă 3 copii, toți porfirogeneți-Vasile al II-lea,
Constantin al VIII-lea și Ana.

În 963, văduva lui Roman al II-lea s-a căsătorit cu un mare general bizantin, Nikephor Phocas, care
domnește ca împărat între 963-969. În 969 a fost asasinat de soția sa și de generalul Tzimiskes după ce a
obținut succese uimitoare în Siria. Ioan I Tzimiskes a ajuns împărat (969-976), însă a trebuit să
îndeplinească condiții impuse de patriarhia de la Constantinopol: îndepărtarea văduvei a lui Roman II și al
lui Nikephor Phocas, penitență de 40 de zile, donarea averii către săraci.

În 976 ajunge pe tron primul împărat legitim după mulți ani, Vasile al II-lea, care a domnit până în 1025. S-a
confruntat cu revoltele aristocrației până în 998 când a apelat la cneazul Vladimir. Nu a avut urmași la tron,
nu s-a căsătorit niciodată, petrecându-și viața în campanii militare, fiind auster.

În 1025 a fost urmat la tron de Constantin al VIII-lea care a domnit doar trei ani. În mai puțin de 6 ani,
imperiul pierde toate teritoriile,reducându-se doar la Constantinopol. A avut trei fete, dintre care Zoe
Porfirogeneta care a adus la tron patru împărați după ce s-a căsătorit în 1028 cu eparhul Constantinopolului,
Roman al III-lea Argyros, ce a ajuns împărat (1028-1034) și care s-a dovedit a fi un general ratat.

Zoe s-a căsătorit cu Mihail al IV-lea în seara zilei morții lui Roman al III-lea. Mihail al IV-lea, care fiind
bolnav de epilepsie, a domnit până în 1041. Zoe a fost convinsă să îl adopte pe unul din nepoții lui, Mihail,
desemnat cu titlul de cezar.

Mihail al V-lea a preluat conducerea imperiului după abdicarea unchiului său. A domnit puțin, până în
aprilie 1042, dar a reușit să o îndepărteze pe Zoe, iar pe sora ei, Teodora, a călugărit-o. Poporul s-a revoltat
căci o susținea pe Zoe, care era moștenitorul legitim. Mihail al V-lea a fost orbit și înlăturat de pe tron.

Cele două suriori, Zoe și Teodora, au ajuns la conducerea imperiului, iscându-se neînțelegeri între cele
două. Zoe s-a căsătorit cu Constantin al IX-lea Monomahul, ce a condus imperiul între 1042-1055 și care a
organizat învățământul superior. După moartea sa și a lui Zoe, pe tron ajunge Teodora care moare un an mai
târziu. Ea a fost urmată la tron de Mihail al VI-lea care a fost supranumit „cel Bătrân”. A domnit doar un an
căci și-a pierdut tronul în urma unei revolte a aristocrației militare, condusă de Isaac Comnenul. Mihail al
VI-lea a abdicat, iar Isaac I Comnenul a fost proclamat împărat și a domnit între anii 1056-1059. Astfel a
fost instaurată dinastia comnenilor.

Între timp, Papa Leon al IX-lea (1049-1054) și Patriarhul Constantinopolului Mihail I Cerularie (1043-
1058) au desăvârșit ruptura definitivă dintre cele două biserici în anul 1054, în urma unor dezacorduri
ireconciliabile (lupta pentru supremație în lumea creștină, divergențe teologice etc.). Această ruptură a rămas
cunoscută în istorie sub numele de Marea Schismă.

Astfel, au apărut două biserici distincte, una occidental-latină (Biserica Catolică) condusă de Papă și una
oriental-grecească (Biserica Ortodoxă). Din această perioadă este inițiată o adevărată competiție între cele
două Biserici. Fiecare dintre ele va încerca să-și extindă aria de influență și să mărească numărul
credincioșilor aflați sub ascultarea sa.
Patriarhul Constantinopolului este și în prezent considerat de către bisericile ortodoxe drept șef onorific,
simbolic, al ortodoxiei. Este binecunoscută poziția de „Primul dintre egali” pe care o are față de celelalte
biserici autocefale aflate în deplină comuniune liturgică.

Politica externă
Pe plan extern, în timpul dinastiei macedonene, s-au produs
schimbări radicale. S-a trecut la politica ofensivă , legitimată de
caracterul universal al Imperiului Romeilor și de restaurare a
stăpânirii asupra teritoriilor uzurpate de inamici. Legislația
macedoneană a restaurat vechea legislație universalistă bizantină din
timpul lui Iustinian.

În 879 a fost elaborat manualul Procheiron în timpul domniei

împăratului Vasile Macedoneanul, inspirat după Institutele lui
Iustinian și din Ecloga lui Leon III Isaurianul. După câțiva ani a fost
elaborat Epanagoge, un nou cod de legi. În timpul lui Leon VI
Înțeleptul au fost elaborate Basilicalele-Legile Împărătești, care
reprezentau un efort de adaptare a legislației anterioare și "Svyatoslav Igorevici se întâlnește
cu împăratul Ioan Țimiskes", pictură
consacrând caracterul puterii imperiale: senatul, poporul și biserica
a lui Klavdy Lebedev
subordonate autorității imperiale. Din acest coduri de legi au fost
extrase obiectivele politicii
imperiale în timpul dinastiei
macedonene: reluarea
stăpânirii asupra drumurilor
comerciale și strategice care
asigurau prosperitatea și
Capturarea cetății Berroia de către
apărarea
Focas
Constantinopolului, prin
recucerirea provinciilor
orientale , restabilirea thalasocrației bizantine în Mediterana și
reluarea controlului asupra Peninsulei Balcanice și revenirea
frontierei imperiale pe linia Dunării, pentru a restabili controlul
asupra celor două mari artere comerciale-Via Ignatia și Diagonala
Balcanică.

Împărații macedoneni au luat însă în considerare și resursele de care

Înfrângerea țarului bulgar Samuil de dispuneau. Isaac I Comnenul a afirmat că o expansiune rapidă poate
către Vasile al II-lea și orbirea să ducă la declin. După moartea lui Harun al-Rashid, Orientul
soldaților bulgari traversa o perioada de criză, și califatul începea să se descompună,
fiind constituite emirate și noi califate în peninsula iberică, în Egipt
și în Irak. La frontiera bizantină s-au constituit multe emirate. Mihail III și Vasile I Macedoneanul au
declanșat politica ofensivă.

Au reușit să restabilească controlul bizantin asupra Munților Taurus. Generalul Ioan Curcuas a dus lupta
împotriva emirilor musulmani, ocupând Cilicia și pătrunzând pe valea fluviului Eufrat, deschizând drumul
spre Irak. Sub Nicephor I și Ioan I Tzimiskes continuă politica de cuceriri. Perioada avea să rămână

Întoarcerea triumfală a împăratului
Vasile
cunoscută în istorie ca
Epopeea Bizantină. Sub
Nichifor al II-lea Focas,
Mesopotamia și Siria sunt
recucerite, iar Antiohia a
fost ocupată în 969, iar în
vara 976 ajunge în
apropierea Ierusalimului.

Dar după moartea sa neașteptată, succesele obținute în Orient au

fost compromise. Vasile al II-lea Macedoneanul a reușit să reprime
revoltele în anii 976-988 și a continuat luptele în Orient pentru a
consolida teritoriile cucerite de predecesori, renunțând la
expansiune. A reușit să încheie pace cu emirii musulmani de la
Mosul și Aleppo, recunoscând autoritatea imperială bizantină.
Ioan I Țimiskes cucerește Preslav și
În 1022, Vasile al II-lea primește din partea regelui Armeniei Vasile al II-lea cucerește Pliska
promisiunea că îi va lasă regatul prin testament împăratului. Totuși,
Vasile al II-lea moare, neapucând intrarea regatului Armeniei sub
stăpânire bizantină. În Mediterana, Nicephor Phocas a cucerit Creta
în 961, recucerește Cipru și Sicilia. În Peninsula Balcanică, bulgarii
au intrat din secolul IX în comunitatea creștină, iar relațiile
bizantino-bulgare au fost bune până la ocuparea tronului bulgar de
către Simeon, fost ostatic ținut la Constantinopol unde a fost
familiarizat cu obiceiurile și practicile bizantine.
Imperiul bizantin în timpul lui Vasile
În urma creșterii taxelor bizantine, Simion, ca țar al bulgarilor, al II-lea
protestează. Ignorat de Leon VI, a invadat Tracia și Macedonia.
Împăratul face apel la maghiari care îi înving pe bulgari. Țaratul
Bulgar amenință de multe ori capitala bizantina și și-a extins frontieră până aproape de Tesalonic. După
moartea lui Simeon în 927, Petru, fiul acestuia, a încheiat pace cu Bizanțul. Roman I Lecapenos îi
recunoaște lui Petru titlul de basileu al bulgarilor, intrând în familia de principi ca Fiul Preaiubit al
împăratului.

După moartea lui Petru, bulgarii au atacat teritoriile bizantine din 968, iar împăratul Nicephor II Phocas a
apelat la ajutorul cneazului Kievului, Sviatoslav, căci armatele bizantine erau în orient. Sviatoslav a ajuns în
Balcani cu 70 000 de soldați și i-a înfrânt pe bulgari, dar apoi intenționa să se instaleze în Balcani. Împăratul
n-a putut accepta și astfel, Ioan Tzimiskes a dus o contra-ofensivă în 971. Armata terestră și flota bizantină
au tăiat retragerea rușilor pe Dunăre. Ioan Tizimskes a pătruns în Bulgaria, a cucerit Preslav și a pornit în
urmărirea lui Sviatoslav . Sub zidurile cetății Silistra au avut loc confruntările, Sivatoslav fiind învins. Cea
mai mare parte a armatei ruse a fost distrusă după o înfruntare cu armata bizantină. S-a încheiat un tratat prin
care Sviaceslav a renunțat la pretenția asupra Bulgariei, făgăduind să nu mai atace teritoriile din Chersones
și să acorde ajutor împăratului. S-a întors la Kiev, unde în 972 a fost ucis de pecenegi.

Frontiera bizantină a fost restabilită pe linia Dunării și a fost organizată Thema Paristrion în Bulgaria.În 976
a izbucnit o altă răscoala bulgară în Macedonia, condusă de fii contelui Nikora: David, Aaron și Moise. În
980, Samuel a rămas singurul stăpânitor al teritoriilor din centrul peninsulei balcanice. În anul 1000, Vasile
și-a concentrat forțele în spațiul balcanic pentru o campanie. A tăiat în două țaratul lui Samuel, pornind de la
Tesalonic , ajungând la Vidin. Bizantinii au obținut multe victorii, iar în bătălia din 1014 dintr-un defileu din
Macedonia vestică, Vasile al II-lea a evitat o ambuscadă bulgară . A înconjurat până la urmă armata bulgară
pe care a capturat-o. Îi orbește pe toți soldații și îi trimite înapoi la Samuel. Confruntarea a reînceput. Samuel
a fost uzurpat de Ioan Vladislav în 1015, care a fost învins decisiv în 1018 de Vasile II. Au fost create noi
theme : Thema Bulgaria, Sirmium, Vasile reușind să stăpânească și Regatul Croației.

Dinastia Duca (Dukas) și Dinastia Comnenilor (1056-1185)

În 1059, Isaac I Comnenul
a fost forțat să abdice,
urmând o perioadă în care
imperiul intră sub
conducerea generalilor care
aveau să reprezinte dianstia
Duca (Dukas). Primul a fost
Constantin al X-lea Duca
(1059-1067). După el a
urmat Mihail al VII-lea, a
Isaac I Comnenul cărei mama, Evdochia, a
domnit ca regentă. Datorită Bătălia de la Manzikert
crizei care lua amploare,
Evdochia s-a căsătorit cu
Roman al IV-lea Diogene
ce a devenit împărat. Acesta
a obținut câteva succese
militare împotriva turcilor
selgiucizi. Dar în anul 1071
a fost înfrânt de selgiucizi în
Bătălia de la Mantzikert,
fiind luat în captivitate.

Mihail al VII-lea, ajuns

major, a preluat puterea. L-a
orbit și l-a îndepărtat din
Alexios I și Domnul Isus
capitală pe Roman al IV-
lea. A domnit între anii
1071-1078, timp în care turcii au asaltat provinciile imperiului, iar
normanzii cuceresc teritoriile bizantine din sudul peninsulei italice.
Cautand aliați Mihai Duca a obtinut prin functionari o intelegere cu
Geza III, una din căpeteniile ("vajda") ungurilor aflate in permanent
conflict de supremație - acestui Geza III i-a fost trimisă ca soție Ioan al II-lea Comnenul
nepoata unui inalt functionar si o diademă de aur cu portrete
emailate si lanțuri cu pandantive la urechi, diademă care este baza
actualei coroane a regilor Ungariei. Pe fronton este Isus, in partea diametral opusă fiind montat portret
"Mihail Duca imparatil romanilor", iar dedesubt portretul unui general de la Constantinopol si cel al
căpeteniei Geza III. In imperiu s-a declanșat o criză internă a cerealelor - Mihail a încercat să depoziteze
 cerealele la Marea Neagră, dar prețul pâinii a crescut. În urma unei
revolte militare din 1078, Mihail al VII-lea a abdicat. Tronul a fost
ocupat de Nichifor al III-lea Botaniates care a domnit trei ani, timp
în care imperiul a fost devastat de războaie civile.

În urma unei revolte militare, Nichifor al III-lea a fost înlăturat,

tronul fiind ocupat de Alexios I Comnenul, restaurând dinastia
Comnenilor. A avut o domnie lungă din 1081 până în 1118. A
încercat să refacă prestigiul imperiului, restabilind controlul asupra
pecenegilor și să recucerească teritorii din orient.

Politica a fost continuată de Ioan al II-lea Comnenul (1118-1143) în

timpul căruia au existat tensiuni privind succesiunea la tronul
imperial. Fiica cea mare, Anna Comnena, emitea pretenții la
conducerea imperiului, fiind porfyrogenetă. Ioan al II-lea s-a
confruntat cu două comploturi realizate de mama sa și de fiica sa,
Manuel Comnenul și nevasta
Anna.

Tronul a fost în cele din urmă ocupat de Manuel I Comnenul, care a

domnit până în 1180, căsătorindu-se cu nepoata împăratului Conrad al III-lea al Sfântului Imperiu Roman.
S-a căsătorit apoi cu Maria de Antiohia, care i-a născut un fiu, numit Alexios al II-lea. Mulți cavaleri latini
au venit la curtea imperială, ocupând funcții. Manuel s-a implicat în politica occidentală, încercând să preia
tronul Europei Apusene, neglijând granița orientală a imperiului și suferind o înfrângere la Myriokephalon.
A fost urmat la tron de Alexios al II-lea, regența fiind menținută de Maria de Antiohia. Andronic, vărul său,
s-a folosit de nemulțumirile referitoare la rolul latinilor în imperiu și astfel, a declanșat o revoltă împotriva
latinilor.

În 1183, după masacrul latinilor și uciderea lui Alexios al II-lea, Andronic s-a proclamat împărat, conducând
despotic și instaurând un regim de teroare care a durat până în 1185. A fost înlăturat de populația furioasă,
maltratat în public și ucis.

Criza secolului XI
Perioada 1025-1081 a fost marcată de o criză profundă pe plan
intern și extern. În numai 56 de ani, Bizanțul pierde controlul asupra
tuturor provinciilor. Această perioadă este foarte bine reflectată într-
o lucrare scrisă de un martor ocular al evenimentelor, Mihail
Psellos, în Cronografia. Atenția lui s-a concentrat asupra
problemelor politice. Ajunge secretar imperial, în 1140 , apoi lider al
Senatului, consilier al împăratului Constantin X Dukas și mai târziu
al lui Mihail VII Dukas. Numele lui este legat și de reorganizarea
Universității din Constantinopol în timpul lui Constantin IX
Mihail Psellos și studentul lui
Monomahul. Psellos vorbește foarte puțin despre criza externă a
statului bizantin, doar atunci când se raportează la un împărat sau
altul. Psellos consideră epoca lui Vasile II Macedoneanul ca fiind una de aur, iar pe fratele acestuia,
Constantin, îl critică, considerând că nu a continuat politica lui Vasile. În 1028, după ce Romanos III
Argyros ajunge împărat, domnia sa a fost marcată de favorurile și darurile pe care acesta le oferea diverșilor
demnitari. Acesta a pregătit o expediție împotriva sarazinilor, însă a fost înfrânt. Împăratul a fost invidios pe
Templul lui Solomon și pe Sfânta Sofia construită de Iustinian,
astfel că a dorit să construiască și el o astfel de clădire. În cele din
urmă, Romanos III Argyros a fost asasinat, iar tronul a fost ocupat
de Mihail IV. Psellos îl laudă pe acesta, pe de-o parte datorită
faptului că Mihail îl alesese drept consilier. Fiindcă suferea de
epilepsie, Mihail a abdicat, iar pe tron ajunge Mihail V. Psellos îi
asociază de obicei cu termenul de „tiran”, deoarece a dorit să o
îndepărteze de la domnie pe Zoe, trimițând-o pe această la
mănăstire. În urma unei revolte populare, împărăteasa a fost readusă
la palat. Teodora, sora lui Zoe, a fost adusă de la mănăstire și
așezată pe tron, astfel că cele două surori au domnit pentru o
anumită perioadă. Divergența dintre cele două surori o determină pe
Zoe să se căsătorească pentru a treia oară, astfel că pe tron ajunge
Constantin IX Monomahul. Și el, ca și toți ceilalți împărați, era un
reprezentat al aristocrației civile. Constantin moare în 1055, iar
conducerea imperiului este preluată de Teodora, care guvernează
până în 1056, când moare, astfel că se distinge pe linie feminină Constantin al IX-lea
Dinastia Macedonenilor. Pe tron ajunge Mihail VI, care fusese ales
că succesor de către Teodora. În cele din urmă, acesta a fost
deposedat de putere de un reprezentant al aristocrației militare. Revolta militarilor este condusă de Isaac
Comnenul și izbucnește în 1057, acesta preluând puterea. Psellos a recunoscut că încă de la început,
obiectivul domniei lui Isaac a fost să pună capăt răului din Imperiu, însă consideră că nu trebuia să impună
atât de rapid anumite reforme. Împăratul a anulat toate donațiile și favorurile realizate de predecesorii săi,
domeniile respective intrând în posesia statului, inclusiv pe cele care erau oferite bisericilor. De asemenea,
îmbunătățește sistemul de colectare a impozitelor. Aceste măsuri au determinat reacția aristocraților din
Constantinopol, care erau cei mai afectați de aceste măsuri, astfel că aceștia se împotrivesc reformelor
imperiale (Senatul a blocat inițiativele împăratului). În consecință, Isaac abdică în 1059 și se retrage la
mănăstire. Următorul împărat a fost Constantin X Dukas. Psellos menționând că a avut un anumit rol în
ceea ce privește alegerea împăratului. Cea mai mare greșeală a sa a fost slăbirea armatei.Acesta moare în
1067, iar pe tron ajunge Mihail VII, iar mama lui se căsătorește cu Roman IV Diogenes. Acesta rămâne la
conducere până în 1071, organizând trei campanii victiorioase împotriva selgiucizilor. În 1071 suferă o
înfrângere la Manzikert, chiar însuși împăratul fiind capturat. La Constantinopol, puterea este preluată de
Mihail VII, care guvernează până în 1078. Despre acesta, Psellos nu scrie multe, deoarece partea a două a
lucrării este comandată de Mihail VII.Pe tron a ajuns Nikephor III. În perioada sa, au loc mai multe
confruntări pe plan intern, făcându-se apel la selgiucizi în urma unei revolte militare condusă de Alexios I
Comnenul. Pe plan politic s-a manifestat rivalitatea dintre aristocrația civilă și cea militară. S-a ajuns astfel la
o instabilitate politică căci în doar 56 de ani au fost 13 împărați pe tron. Fiecare grupare caută să-și impună
propriul reprezentant pe tronul imperial, urmându-și interesele. Cele mai multe succese le-a avut aristocrația
civilă.Pe plan economic și financiar se manifestă seceta și foametea, care conduc la revolte și războaie
civile. Imperiul Bizantin suferă un declin economic și demografic. Multe terenuri au fost părăsite datorită
fiscalității excesive. Bizanțul își pierde din nou controlul asupra rutelor comerciale. Măsurile ineficiente ale
unor împărați au contribuit la destabilizarea economică, cheltuind banii din vistierie pentru activități
personale, distribuirea demnităților, acordarea de scutuiri de la plata impozitelor unor persoane laice,
acordarea de titluri și rente unor conducători străini pentru a-i convinge să nu atace imperiul. Cantitatea de
aur a monedelor scade, ajungând în timpul lui Mihail al VII-lea de la 24 de karate la 8. Împărații lărgesc
baza socială a regimului, deschizând porțile senatului în fața orășenimii ce putea constitui un sprijin
politic.Pe plan militar, politica expansionistă este abandonată, astfel, cheltuielile militare au fost reduse.
Constantin al IX-lea a desființat 50 000 de proprietăți stratiotice de la frontieră imperiului pentru că avea
nevoie de bani. Revoltele generalilor au contribuit la declinul armatei. Pe plan extern, bizantinii reușesc să
cucerească Regatul Armeniei, dar apar turcii selgiucizi care cuceresc Bagdadul și care invadează provinciile
bizantine prin anii 1050-1060. În 1067, aceștia invadează Asia Mică, iar în 1071, bizantinii suferă
catastrofală înfrângere de la Manzikert, asta în timp ce normanzii cuceresc sudul Italiei. În Peninsula
Balcanică, revoltă din 1047 a destabilizat apărarea de pe linia dunăreană. Pecenegii și uzii ajung în 1064 în
Grecia, dar fiind decimati de epidemie, s-au fragmentat și au fost absorbiți de populația bizantină. Când
Alexios I Comnenul a ajuns la tron, Imperiul Bizantin mai controla doar Constantinopolul și o parte din
Tracia.

Dinastia Angelilor (1185-1204)

Isaac al II-lea Angelos s-a desemnat împărat și a instaurat Dinastia Angelilor. A fost înlăturat în 1195 de
propriul frate, Alexios al III-lea Angelos, care la rândul său a fost înlăturat de cruciații latini în 1203. Isaac al
II-lea Angelos a fost reinstalat pe tron alături de Alexios al IV-lea. Dar în februarie 1204, populația fiind
nemulțumită de prezența cruciaților, s-a revoltat din nou și i-a înlăturat pe amândoi. Alexios al V-lea Ducas a
fost proclamat drept noul împărat și a condus până în aprilie 1204.

Bizanțul și Cruciadele (1096-1204)

Au fost patru factori care au influențat profund desfășurarea evenimentelor: doi factori universali
(Papalitatea și Imperiul German) și doi factori cu caracter local (normanzi și venețieni). La mijlocul
secolului XI se produce ruptura dintre cele două Biserici: Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă din Răsărit.
La mijlocul secolului XI, schisma nu a fost conștientizată de toți cei implicați în derularea
evenimentelor.Mihail Psellos nici măcar nu amintește despre această schismă; ea părea o ruptură care putea
fi reparată la un moment dat. Relațiile statului bizantin cu Papalitatea au fost unele de apropiere pe parcursul
secolului XII.

Alexios I Comnenul încearcă să obțină coroana Occidentului din partea pontifului amenințat la Roma.
Există o corespondență între Petre Venerabilul și autoritățile bizantine (Patriarhul Constantinopolului,
împăratul), în care tonul folosit este unul cât se poate de elogios la adresa împăratului bizantin.La mijlocul
secolului XII Manuel I Comnenul se aliază cu Papalitatea împotriva lui Frederic I Barbarossa și a
normanzilor.Manuel încerca să obțină de la Papalitate Coroana Occidentului, așa cum spune Nicetas
Choniates.Choniates vorbește despre acest proiect al lui Manuel I Comnenul de a aduce granițele Imperiului
„până la Coloanele lui Hercule” (Gibraltar).Însă înfrângerea suferită și împăcarea cu Barbarossa a
reprezentat trădarea. Odată cu trădarea Papei au început să iasă la iveală resentimentele dintre bizantini și
catolici.Toate evenimentele derulate pe parcursul secolului XII aveau să scoată la lumină diferențele dintre
Bizanțul elevat și Occident.Atunci este conștientizată Marea Schismă din 1054.

În 1203-1204, atunci când armata cruciată se afla sub zidurile Constantinopolului, bizantinii (pe ziduri) și
occidentalii (sub ziduri) își aruncau acuze reciproce, se catalogau schismatici și eretici, occidentalii făcându-i
pe bizantini „chiar mai răi decât evreii”.

Imperiul Romano-German - ca și în cazul Papalității, raporturile sunt normale în primă fază, chiar de
apropiere. Ana Comnena vorbește despre alianța dintre tatăl ei, Alexios, și Henric IV. Lupta pentru
învestitură și dificultățile politice prin care trece Imperiul Romano-German au făcut ca această alianță să fie
menținută și chiar întărită prin căsătoria moștenitorului, Manuel I, cu o prințesă germană, nepoata
împăratului Konrad III. Raporturile s-au schimbat odată cu venirea la tron a lui Frederic Barbarossa, care
redescoperă ideea romană despre imperiul unic și universal (redescoperă Codul lui Iustinian). Acest lucru
avea să ducă la redeschiderea conflictului dintre cele două imperii.În viziunea lui Frederic Barbarossa,
Imperiul Bizantin era un regnum grecorum (regat al grecilor), iar împăratul Manuel I Comnenul era rex
grecorum.

Aceste expresii apar în scrisorile trimise de Barbarossa la Constantinopol, amintite în Cronica lui Ioan
Kinnamos.Conflictul avea să se acutizeze în timpul celei de-a Treia Cruciade, la care participă împăratul în
persoană. În urma unui conflict pe care acesta îl are cu împăratul bizantin Isac II Angelos, Frederic
Barbarossa pune chiar problema cuceririi Constantinopolului. Într-o scrisoare adresată moștenitorului
tronului Imperiului Romano-German, Henric VI, Barbarossa îi cere să facă apel la Papă să organizeze o
cruciadă împotriva Bizanțului, și ia flota venețiană pentru a lua cu asalt Constantinopolul.După moartea lui
Frederic Barbarossa, Henric VI amenință Bizanțul și obține chiar plata unui tribut din partea
Constantinopolului. Moartea timpurie a lui Henric VI și izbucnirea unui conflict între posibilii moștenitori ai
tronului au făcut ca Imperiul Romano-German să nu se implice în Cruciada a IV-a.

Bizanțul și normanzii
În vara anului 1081, sub conducerea lui Robert Guiscard, începe
prima expediție împotriva statului bizantin. Ambiția lui era aceea de
a ajunge să cucerească orașul Constantinopol pentru a pune bazele
unui imperiu mediteranean. Această primă expediție se desfășoară
între 1081 și 1085. Normanzii debarcă la Dyrrachium. Cetatea este
asediată și de pe mare, și de pe uscat.

Alexios Comnenul nu avea forțe suficiente pentru a se opune

normanzilor și face apel la ajutorul flotei venețiene. Venețienii
intervin și degajează dinspre mare cetatea Lyrrachium, însă pe sol
forțele bizantine sunt înfrânte, iar cetatea e cucerită. După cucerirea Roger I al Siciliei în Bătălia de la
Dyrrachiumului, normanzii pornesc spre Constantinopol. Situația Cerami⁠(d), din 1063
părea una destul de complicată pentru statul bizantin. Cel puțin până
în momentul în care Robert Guiscard este obligat să se întoarcă în
Italia, lăsând comanda armatei din Peninsula Balcanică fiului său, Boemund de Taranto. Ulterior, moartea
neașteptată a lui Robert Guiscard avea să-l determine și pe Boemund de Taranto să părăsească lupta și să se
întoarcă în Italia, pentru a revendica tronul.

Armata normandă începe să piardă teren și astfel normanzii sunt împinși spre Marea Adriatică, obligați să
părăsească Peninsula Balcanică, în 1085 fiind recucerită Cetatea Dyrrachium. Boemund de Taranto avea să
participe la Cruciada I și de numele lui avea să fie legat scandalul legat de stăpânirea Antiohiei.Boemund
refuză să înapoieze Antiohia împăratului bizantin, punând aici bazele unui regat latin a cărui conducere a și
preluat-o.

Între 1105-1106, Boemund de Tarent organizează o călătorie la curțile din Occident , fiind însoțit în
călătorie de legații Papei, unde încerca să le dovedească tuturor că împăratul bizantin este un trădător, iar
Bizanțul este principala piedică în calea succesului cruciaților în Orient. Bizantinii erau mult mai pragmatici,
fiind deschiși la semnarea unor acorduri cu turcii selgiucizi.
Bizantinii invocau interesele statului cu privire la încheierea acordurilor cu turcii.Astfel se declanșează cel
de-al doilea război bizantino-normand (1107-1108). Forțele normande sunt învinse de Alexios I Comnenul,
Boemund fiind chiar obligat să accepte încheierea unui tratat cu împăratul bizantin, în care se recunoștea ca
vasal al acestuia și se angaja ca, la moartea lui, Antiohia să fie returnată Bizanțului (ceea ce nu s-a
întâmplat).

Cea de-a treia expediție are loc în vara anului 1147, într-un moment în care începe Cruciada a II-a. Manuel I
Comnenul, pentru a face față trecerii cruciaților prin Bizanț, își mobilizează forțele în zona capitalei. Regele
normand, Roger II, în fruntea flotei sale, atacă Grecia. Sunt prădate câteva orașe dintre cele mai importante
(Corintul, Theba). Scopul expediției nu a fost atât unul politic, cât unul economic. Theba era, după
Constantinopol, cel mai important centru de producere a mătăsii. După cucerirea orașului, normanzii au luat
uneltele din ateliere și i-au luat în captivitate pe meșteșugari, aceștia fiind duși, împreună cu uneltele lor, în
sudul Italiei (Sicilia). Evenimentul a reprezentat o mare lovitură pentru Bizanț. Activitatea a fost reluată, dar
nu la același nivel de dinaintea cuceririi Thebei. Acest eveniment stă la baza declinului acestui meșteșug în
Bizanț și la dezvoltarea sa în Occident.

În 1185, Guillaume II (Wilhelm) debarcă în Peninsula Balcanică, principala țintă fiind orașul Tesalonic.
Orașul a fost cucerit și prădat cumplit de către normanzi. Se creează panică în Bizanț, iar, după ce normanzii
și-au început drumul spre Constantinopol, au început revolte împotriva împăratului Andronic (detronat și
asasinat), în locul lui venind Isac II Angelos.

Pierderile obținute de Bizanț în războaiele cu normanzii arătau că Imperiul Bizantin nu este de neînvins și că
o mobilizare mare de forțe putea aduce un plus pentru Occident. Bogățiile Orientului erau un alt motiv
pentru care se dorea cucerirea Bizanțului.

Veneția și Bizanțul
Relația Bizanțului cu Veneția era mult mai veche. Veneția, potrivit
unor legende medievale, apare în secolul V. În secolele următoare,
Veneția începe să se afirme pe plan politic și economic. În 811,
negustorii venețieni fură moaștele Sf. Marcu din Alexandria, care
sunt mutate la Veneția. De atunci, Sf. Marcu este protectorul
Veneției. Au intervenit de partea bizantinilor ori de câte ori a fost
nevoie. În schimbul ajutorului primit, bizantinii, pe vremea lui
Vasile II Macedoneanu, le oferă venețienilor o reducere a taxelor
comerciale până la 4 %.

În 1081 Alexios I Comnenul face apel la venețieni; intervenția

venețienilor duce la eliberarea Lyrrachium-ului dinspre mare.

În mai 1082, Alexios I Comnenul acordă venețienilor cele mai mari

Enrico Dandolo
privilegii comerciale pe care el dăduse până atunci vreun împărat
bizantin. Dogele Veneției și Biserica Sf.Marcu primeau bani. Mult
mai importante era privilegiile comerciale. Venețienii au fost scutiți de plata taxelor comerciale. Erau
protejați de funcționarii imperiali. Totodată venețienii primeau dreptul de a se instala la Constantinopol și de
a deschide magazine, ateliere în capitala bizantină și primeau un cartier în care să se așeze.Debarcaderul
primit de venețieni se afla pe Țărmul Cornului de Aur.
Era un tratat care a avut consecințe importante pentru Imperiul Bizantin și Veneția, cea din urmă punând
bazele vastului său imperiu colonial în Orient, dar mai ales pentru cei dintâi, care pierdeau venituri
importante.

Statul bizantin deschidea o breșă în sistemul său economic și comercial, breșă care avea să fie lărgită la
începutul secolului XII (1111-1112) prin acordarea altor privilegii negustorilor din Pisa. Manuel I avea să-i
aducă în imperiu și pe genovezi (1169). Venețienii îi solicită lui Ioan II Comnenul să reînnoiască tratatul, dar
acesta refuză, iar un conflict izbucnește între cele două părți (1122-1126).

Venețienii atacă și cuceresc mai multe insule grecești, ajungând să amenințe chiar Constantinopolul,
moment în care, Ioan II Comnenul, neavând o flotă puternică pentru a țină față celei venețiene, cedează și
acceptă reînnoirea privilegiilor.

Manuel I a considerat că Veneția poate deveni un aliat împotriva normanzilor, în 1148.Această alianță nu
avea să funcționeze (cel puțin nu așa cum și-ar fi închipuit împăratul bizantin).

Venețienii își urmează interesele proprii, în zona Dalmației.Venețienii realizează că instalarea bizantinilor în
Italia, dorită de Manuel Comnenul, ar fi avut aceeași urmare pe care ar fi avut-o instalarea normanzilor în
Balcani (trimiterea normanzilor către Adriatică).

Astfel, Manuel I se reorientează către genovezi; îi instalează într-un cartier învecinat cu cel al venețienilor.
Venețienii atacă cu pietre cartierul genovezilor. Manuel I Comnenul îi cheamă pe venețieni și le cere să le
plătească despăgubiri genovezilor, însă, după cum ne spune Ioan Kinnamos, venețienii îl tratează cu
aroganță pe împărat. Manuel I, nemulțumit de atitudinea venețienilor, a trimis scrisori în toate provinciile
imperiului și, în ziua de 12 martie 1171, sunt arestați toți venețienii din imperiu. Ioan Kinnamos spune că
numărul lor era atât de mare, încât nu mai aveau loc în închisori și erau deținuți în mănăstiri. Le-a confiscat
și bunurile acestora.

Întreaga situație a provocat reacția Veneției, care își trimite flota spre Constantinopol, însă expediția eșuează
din cauza unei epidemii de ciumă. Ulterior, relațiile aveau să fie mai calme, însă venețienii nu au mai putut fi
convinși să revină pe piețele bizantine. În 1182, când are loc o puternică revoltă antilatină, nu e menționată
nicio victimă venețiană.Din 1177, când are loc o conferință la Veneția, se realizează cu acel prilej o alianță
antibizantină din care făceau parte Veneția, Regatul Siciliei și Imperiul Romano-German.Practic, mai bine
de trei decenii au așteptat venețienii să își ia revanșa.

Pentru Nicetas Choniates, dogele Veneției, Enrico Dandoloa, au avut ambiția de a lua parte la Cruciada a
IV-a.

Cruciada I
In primul deceniu al domniei lui Alexios I Comnenul, atenția împăratului a fost concentrată asupra
Balcanilor și a Asiei Mici, încheind o înțelegere cu Contele de Flandra pentru a-i trimit o trupă de mercenari
(500), care au participat alături de armata bizantină la recucerirea unor teritorii din fața orașului
Constantinopol. În ceea ce îi privește pe pecenegi, suveranul bizantin a încheiat o alianță cu cumanii
împotriva acestora, astfel că în vara anului 1091 are loc Bătălia de la Levounion , învingătorii fiind
bizantinii (mulți pecenegi au fost luați în captivitate și colonizați în diverse regiuni ale imperiului; însă au
fost masacrați și un număr destul de mare dintre ei, inclusiv femei și copii). Probleme apar în momentul în
care Occidentul începe pregătirile pentru declanșarea unei expediții militare ce avea drept scop recucerirea
Locurilor Sfinte, care erau controlate de turcii selgiucizi.

S-a vorbit foarte mult despre o cerere de ajutor trimisă de Alexios către papa Urban II prin care acesta
consemna că Bizanțul avea nevoie de trupe europene pentru a-i respinge pe selgiucizi. Nu a fost păstrată
documentul în întregime, însă din unele fragmente reiese că împăratul se plângea de incursiunile selgiucide,
de distrugerea bisericilor și chiar era de acord să cedeze Constantinopolul în fața occidentalilor decât să îl
vadă ocupat de selgiucizi. În realitate, scrisoarea era falsă. Sursele vorbesc despre prezența unei delegații
bizantine la Conciliul de la Piacenza. Nu se știe care a fost activitatea lor în cadrul conciliului și nici care a
fost misiunea lor pe care trebuiau să o îndeplinească aici.

În 1096, Prima Cruciadă pornește către Orient. Primul val a fost condus de Petre Eremitul și Walker cel
Sărac, care era compusă din săraci. Aceasta a pornit din Europa Centrală și a ajuns în Balcani, traversarea
peninsulei șocându-i pe greci, Anna Comnena asemuindu-i pe aceștia cu un val de lăcuste, deoarece prădau
totul în calea lor. Arhiepiscopul de Ohrida, Theophylact scria că invazia francilor i-a suprins atât de mult pe
bizantini încât nu au mai putut reacționa (îi uimea violența). Această masă ajunge la Constantinopol, iar
Alexios le-a asigurat aprovizionarea și i-a sfătui să nu treacă în Asia Mică până nu soseau celelalte forțe,
fiind conștient de faptul că reprezentau o pradă ușoară pentru selgiucizi. Relatările Annei Comnena sunt
confirmate și de Gesta Francorum, în ceea ce privește pagubele realizate de cruciați. Comportamentul
barbar al cruciaților l-a determinat pe Alexios să îi treacă pe aceștia peste strâmtoare, astfel că pelerinii au
devenit o pradă ușoară pentru selgiucizi, care au distrus aceste forțe. Rămășitele france au reușit să se
întoarcă în cele din urmă în Occident. Această mișcare i-a surprins pe bizantini, deoare aceștia credeau că
din Occident aveau să vină cavaleri puternici, care ar fi avut puterea să cucerească Ierusalimul.

Către sfârșitul anului 1096, au ajuns și cavalerii în Bizanț. Grecii sunt suspicioși față de acești cavaleri care
apăruse în jurul capitalei, deoarece printrei ei se afla și Bohemund de Tarent, fostul rival al bizantinilor.
Anna Comnena în Alexiada afirmă la un moment dat că dacă oamenii cei mai simpli erau împinși de dorința
sinceră de a se închina înainte Sfântului Mormânt, alții precum Bohemund dorea de fapt să cucerească
Constantinopolul. Alexios găsește o metodă pentru a negocia cu acești cavaleri, cu atât mai mult cu cât unii
dintre ei, precum Raymond de Saint-Gilles se apropie foarte mult de împărat. Soluția lui Alexios a fost
aceea de a le solicita în schimbul promisiunii de a asigura aprovizionarea și de a participa cu un corp de
oaste la expediție, să presteze jurământul de vasalitate. Acesta nu exista în Bizanț, însă împăratul îi cunoștea
valoarea pentru occidentali. După o primă reacție nefavorabilă, cavalerii încep să presteze acest jurământ, cu
excepția lui Tancred. În plus i-au promit împăratului că îi vor restitui teritoriile ce aparținuseră odate
imperiului și pe care urmau să le recucerească de la selgiucizi. În aceste condiții, cavalerii au trecut
strâmtoarea către Asia, și încep asediul Niceei.

Asediul s-a prelungit, cruciații încercând să instaureze o blocadă totală a orașului, însă fiind așezat pe malul
unui lac, dar aceștia nu au reușit să taie în totalitate aprovizionarea. Se poate vorbi și de un război
psihologic, în contextul în care francii aruncau capetele celor care fugeau din cetate peste ziduri. În cele din
urmă, sultanul Klij Arslan a negociat predarea cetății către Alexios. Cruciații au fost surprinși să vadă că
peste noapte orașul fusese ocupat de bizantini. Aici s-a produs prima ruptură între cruciați și greci, în
contextul în care împăratul nu le-a permis acestora să prădeze orașul. Însă conflictele sunt aplanate, astfel că
expediția continuă. Cruciații aleg o cale anevoioasă, aceștia hotărând să taie în două Asia Mică, care nu are
un relief primitor și nici o climă blândă în toiul verii. După victoria de la Dorylaeum , turcii nu opun o mare
rezistență, iar cruciații reușesc să înainteze liber către Antiohia.

În cele din urmă, francii ajung în fața Antiohiei și asediază orașul. Însă asediul avea să se prelungească mai
mult decât se așteptau cruciații, aici având să apare alte probleme mari. După cucerirea cetății, Bohemund
refuză să cedeze cetatea către împărat, invocând rolul pe care l-a avut în ceea ce privește cucerirea cetății.
Apar dispute chiar în rândul cruciaților, Raymond de Toulouse opunându-se nobilului normand. S-a ajuns
în cele din urmă la un compromis pentru a nu periclita expediția, iar disputele sunt amânate după încheierea
Primei Cruciade. În același timp se puneau bazele Comitatului de Edessa, guvernator fiind Balduin de
Boulogne.

Expediția își continuă drumul, iar Ierusalimul este cucerit în 1099. În urma acestei expediții se pun bazele în
Orient unui sistem de state latine: Regatul Ierusalimului, Comitatul de Edessa și Tripoli și Principatul
Antiohiei. Abia în a doua jumătate a sec. XII, Manuel Comnenul avea să intre triumfător în Antiohia.

Cruciada a II-a
Si bizantinii au avut de câștigat de pe urma celei de-a doua
expediției, deoarece probleme cauzate de cruciați turcilor le-a
permis grecilor să ocupe malul vestic al Asiei Mici, precum și cel al
Mării Negre. Politica de cuceriri a lui Alexios a fost continuată și de
Ioan Comnenul.După moartea lui Ioan, în timpul guvernării lui
Manuel, are loc cucerirea Edessei de selgiucizi (1144), fapt care
declanșează cea de-a doua cruciadă. Cruciada a doua a fost
publicată de Berbard de Clairvaux în Franța și Germania și de
această dată, spre deosebire de prima expediție, conducerea
cruciadei este preluată de Ludovic VII și Conrad III. Cele două Sosirea cruciaților la Constantinopol
grupuri ajung separat la Constantinopol, mari neajunsuri provocând
germanii în momentul în care au traversat Peninsula Balcanică.

Istoricul bizantin Ioan Kinnamos relatează problemele create de cruciați în Peninsula Balcanică și are
aceeași impresie pe care a avut-o și Anna Comnena în legătură cu intențiile cruciaților, afirmând că teoretic
celții și galații doreau să lupte împotriva perșilor (turcilor), însă practic doreau să cucerească
Constantinopolul. Alături de Conrad se afla și Frederick Barbarossa, care susținea de acțiunile de pradă ale
soldaților germani. Mai puține probleme au creat francezii, care au fost mai disciplinați, însă odată ajunși la
Constantinopol, aceștia sunt nemulțumiți în ceea ce privește dorința lui Manuel să obțină din partea lui
Ludovic un jurământ de vasalitate. Acesta refuză, astfel că în tabăra franceză apare ideea cuceririi
Constantinopolului. Regele refuză ideea de a asedia capitala bizantină și în cele din urmă ajunge la o
înțelegere cu Manuel I care renunță la pretenția de a depune jurământ de vasalitate.

Cele două armate reunite la Constantinopol au fost trecut în Asia Mică de flota imperială, însă expediția
aproapre că eșuează. Conrad este înfrânt de selgiucizi și se retrage la Constantinopol, un contingent de trupe
ajungând în Palestina. Însă cruciații nu și-au îndeplinit obiectivul, așa că s-au retras în Europa.
În sec. XII, situația din Occident se schimbă, în contextul împăcării dintre papalitate și împărat, astfel că se
pun bazele unei alianțe antibizantine (făcea parte și Veneția și Sicilia). Poziția lui Frederick se consolidează,
iar fiul să se căsătoriește cu moștenitoarea tronului sicilian.În Orient, după dispariția dinastiei Comnenilor,
încep revolte în cadrul Imperiului, în Balcani (sârbi și vlaho-bulgari). Treptat se pun bazele unor principate
locale grecești care ies de sub autoritatea imperială.

Cruciada a III-a
Este o perioadă în care împărații bizantini caută alianțe, chiar
Andronic încheind un tratat cu Saladin, același sultan care în 1187
avea să cucerească Ierusalimul. Evenimentul a dus la declanșarea
celei de-a treia cruciade, la care au luat parte Frederick I
Barbarossa, Filip II August și Richard Inimă-de-Leu. Încă din anul
1188, Frederick trimite o solie la Constantinopol, anunțându-l pe
împăratul Isaac II Angelos de intenția sa de a trece prin Peninsula
Balcanică. Suveranul bizantin își dă acordul, însă după aceea se
pare că s-a răspândit și îi ține captivi la Constantinopol pe solii
împăratului german.

Armata germană pătrunde în Peninsula Balcanică, urmând traseul

Primei Cruciade, și încep atacurile împotriva orașelor bizantine în
contextul în care împăratul refuză să îi elibereze pe solii lui
Frederick I. Martorul ocular al ravagiilor făcute de germani este
Nicetas Konyates, autor al unei istorii consacrate domniei lui Isaac al II-lea și Alexie al III-lea,
Manuel Comnenul, dar și evenimentelor desfășurate până în acel ambii din dinastia Angelos

moment. Barbarossa atacă orașe importante din Peninsula

Balcanică, Adrianopol, iar soldații germani ajung să prade cartierele
din afara capitalei bizantine. În aceeași perioadă, în noiembrie 1189,
Frederick I trimite scrisoarea adresată fiului său Henric VI, prin care
îi cere să ia legătura cu papa pentru a predica o cruciadă
antibizantină și să trimită flota orașelor italiene în strâmtori pentru a
ataca Constantinopolul. Faptul că Isaac II a cedat în cele din urmă, a
dus la încheierea unui tratat la Adrianopol, astfel că a fost
împiedicată punerea în practică a germanilor de a cuceri
Barbarossa, împărat romano-german
Constantinopolul.

După încheierea tratatului, trupele germane sunt trecute în Asia

Mică. Expediția părea să înceapă sub semne dintre cele mai favorabile, germanii învingându-i pe selgiucizi,
însă dispariția lui neașteptată în Siria în 1190, a determinat retragerea armatei germane din Orient. Celelalte
două grupuri, cel englez și cel francez, au evitat Constantinopolul, urmând un traseu maritim către Orient,
Richard reușind să cucerească insula Cipru, care era guvernată atunci de Isaac Comnenul. Aceasta a fost
cedată lui Guy de Lusignan, care va deveni Rege al Ciprului. Evident că cele două grupuri nu aveau cum să
obțină rezultate importante în contextul în care existau neînțelegeri între lideri. Singurul succes major a fost
cucerirea Acrei. La sfârșitul sec. XIII apare din nou ideea unei alte expediții către Orient. Este adevărat că
din nou lucrurile se modificaseră, murind Henric VI, astfel că în Imperiul German încep luptele pentru tron,
exponenții fiind Otto de Braunschweig și Filip de Suabia (era ginerele lui Isaac Angelos). Isaac fusese
detronat de propriul frate în 1195, Isaac III Angelos, orbindu-l și aruncându-l în temniță pe acesta. Acest fapt
l-a determinat pe fiul lui Isaac II, Alexios, să reacționeze. Regatul Siciliei se afla într-o situație dificilă,
deoarece Frederick II era minor și se afla sub tutela papei Inocențiu III. Situația era delicată și în Franța,
unde măsurile regelui au determinat nemulțumirea unei mari părți ale nobilimii franceze.

Cruciada a IV-a
Lansarea chemării pentru cea de-a patra cruciadă este
făcut de Inocențiu al III-lea (perioada sa este
considerată apogeul papalității medievale). La apelul
pontifical au răspuns mari cavaleri, care veneau mai
ales din Franța (în special din Flandra). Cruciații încep
să se adune în 1201, fiind desemnat un conducător al
expediției, contele de Champagne (Thibaut), care a
murit la scurt timp, astfel că lideri ai expediției a
devenit marchizul de Montferrat (principatul acestuia
se afla în nordul Italiei). Principala problemă a
cruciaților era aceea a transportului, în contextul în care
numărul cruciaților era ridicat (33.000 oameni). Scopul
Pătrunderea cruciaților în Constantinopol, de declarat era ocuparea Egiptului, astfel că aveau nevoie
Eugène Delacroix (1840) de o flotă pentru a traversa Marea Mediterană, iar în
acest sens se adresează Genovei și Veneției. Genova a
refuzat, însă dogele Veneției Enrico Dandolo a acceptat
. Resentimentele venețienilor față de bizantini erau foarte puternice după 1171, astfel că dogele acceptă
propunerea cruciaților de a transporta armata acestora către Egipt, însă le cere în schimb o sumă imensă
(80.000 de ducați), iar în contextul în care cruciații aveau doar 2/3 din sumă iar pentru a acoperi diferența,
dogele le cere să cucerească cetatea Zara (se afla sub autoritatea Ungariei, care își anunțase intenția de pa
participa la expediție). Orașul este cuceri în toamna anului 1202. În contextul în care se apropie iarna,
cruciații se decid să își amâne plecarea pentru anul viitor. Cu toate că unii dintre cruciați au fost
excomunicați de papa Inocențiu al III-lea, expediția a continuat. În tabăra acestora își face apariția prințul
Alexios, fiul lui Isaac al II-lea Angelos. Acesta se adresare inițial lui Filip de Suabia pentru a-l reinstala pe
tron pe tatăl său, însă acesta era prins în războiul civil din Germania, astfel că îl sfătuiește să apeleze la
cruciați.

În intervalul cuprins între noiembrie 1202 și începutul anului 1203, în tabăra cruciată își face apariția fiul lui
Isaac Angelos, împăratul detronat în 1095, prințul Alexios. Acesta era apropiat de cruciați deoarece era rudă
cu Filip de Suabia, care la rândul lui era vărul lui Bonifaciu de Montfferat. Se pare că papa avea cunoștință
de acțiunea prințului Alexios, iar într-o primă fază, Inocențiu III susținea ideea sprijinului cruciat pentru
reinstalararea pe tron a lui Isaac al II-lea Angelos. Susținerea papei era legată de dorința sa de a restabili
unitatea Bisericii Creștine. Prințul Alexios face promisiuni importante cruciaților, fiind vorba de o sumă
importantă de bani (circa 200.000 de arginți după unele informații), participarea armatei bizantine la
expediția cruciată, asigurarea aprovizionării pentru cruciați și apărarea Locurilor Sfinte după ce acestea avea
să fie recucerite. Acestea promisiuni i-au determinat pe cruciați să ia în calcul devierea expediție către
Constantinopol, însă un rol important l-a avut și Enrico Dandolo, dogele Veneției. Promisiunile lui Alexios
și dorința venețienilor de a ajunge la Constantinopol i-au determinat pe cruciați să se îndrepte către capitala
bizantină. Aceștia ajung la Constantinopol în primăvara anului 1203, alături de forțele terestre apărând și
flota venețiană. Din sursele occidentale referitoare la cruciada a IV-a, un reprezentant al marii nobilimi,
Godefroy de Villerhardouin și Robert de Clari, un reprezentant al mici nobilimi, cruciații se așteptau ca
prințul Alexios să fie întâmpinat cu entuziasm de populația bizantină, însă lucrurile nu au stat deloc așa.
Grecii din Constantinopol nu erau interesați sa îl revadă pe tron pe Isaac Angelos.

Însă prezența cruciaților în fața orașului a determinat o mișcare de nemulțumire în capitala bizantină,
împăratul Alexios al III-lea reușind să fugă din oraș, luând cu el și cea mai mare parte a averilor imperiale.
După fuga lui Alexios al III-lea, Isaac al II-lea a fost scos din închisoare și reinstalat pe tronul imperial,
alături de domnind ca și co-împărat fiul său, Alexios al IV-lea. Alexios al IV-lea a avut sprijinul cruciaților
pentru a-și duce la capăt planul, însă problemele majore au apărut atunci când acesta a fost nevoit să își
respecte promisiunile pe care le făcuse cruciaților, mai ales când venea vorba de bani. Acesta a negociat cu
ei o prelungire a tratatului pentru încă 6 luni, până în aprilie 1204. Faptul că latinii au rămas la
Constantinopol, nu a rămas fără consecințe. Atât sursele occidentale, cât și Nicetas Konyates prezintă aceste
consecințe, cu atât mai mult cu cât unele acțiuni ale cruciaților au determinat nemulțumirea populației
bizantine (a fost provocat un incendiu ce a mistuit aproape tot orașul; o moschee a fost atacată de cruciați și
apărată de bizantini alături de musulmani). Robert de Clari spuneau că bizantinii și cruciații se insultau
reciproc, acesta fiind momentul în care este conștientizată ruptura religioasă între Răsărit și Apus (chiar
preoții latini îi acuzau pe greci că erau mai răi decât evreii). Aceste nemulțumiri reprezentate de prezența
cruciaților și incapacitatea lui Alexios de a guverna imperiul au dus la izbucnirea unei revolte în februarie
1204.

Cei doi împărați au fost detronați (Isaac al II-lea a murit la scurt timp după acest moment), iar în locul lor a
fost proclamat un alt împărat, reprezentant al aristocrației bizantine, Alexios Dukas, care devine împărat sub
numele de Alexie al V-lea Duca. Acesta ia măsuri pentru apărarea orașului, refuzând să îndeplinească
promisiunile făcute de Alexie al IV-lea, iar cruciații au două variante: să încerce să îi impună noului împărat
bizantin respectarea tratatului încheiat cu predecesorul său sau să părăsească orașul Constantinopol și să
continue expediția spre Egipt. Au ales prima variantă, iar din martie 1204 încep discuțiile legate de asedierea
Constantinopolului. În tabăra cruciată este elaborat un document, cunoscut sub numele Partitio Romaniae.

Potrivit acestui document, cruciații urmau să ia cu asalt

Constantinopolul și își împărțeau teritoriile bizantine pe
care aveau să le controleze după ocuparea capitalei
bizantine. Documentul prevedea constituirea unui
imperiu latin cu capitala la Constantinopol,
conducătorii expediției primeau o serie de teritorii
bizantine, dar de departe cel care obținea cel mai mult
de pe urma acestei împărțiri era Dogele Veneției.
Potrivit tratatului, Veneția urma să obțină 3/8 din
teritoriul bizantin, inclusiv din Constantinopol, în
special zona Cornului de Aur, tot ei ocupând și Sfânta
Sofia. În aprilie 1204, cruciații au luat cu asalt
Constantinopolul. Primele atacuri au eșuat, astfel că
Căderea Constantinopolului, de Palma cel Tânăr⁠(d)
apăruse ideea că Dumnezeu se împotriva lor, însă au
(1544–1620)
crezut că acestea erau doar câteva încercări, urmând ca
să depună mai multe eforturi pentru a cuceri orașul.
Prin urmare, în dimineața de 13 aprilie, cruciații intrau în Constantinopol. Orașul a fost prădat cumplit de
cruciați, palatele, bisericile fiind jefuite cumplit. Nicetas Konyates insistă cel mai mult asupra jefuirii asupra
Constantinopolului, prezentând pe larg faptele întreprinse de crucați, atât cele legate de jafuri și de omoruri.
Timp de 3 zile, orașul a fost prădat cumplit, iar Constantinopolul nu a mai revenit niciodată la strălucirea sa
dinainte. După cucerirea orașului, principalele probleme pentru cruciați erau legate de punerea în practică a
tratatului din 1204, cea mai importantă fiind cea a desemnării unui împărat. S-a constituit un colegiu format
din 6 reprezentanți ai crucților și 6 venețieni care să desemneze un nou împărat. Cei mai mulți credeau că va
fi desemna marchizul de Montferrat, însă în mod surprinzător împărat a ajuns Balduin de Flandra, care se
bucura de sprijinul venețienilor. Acesta a devenit primul împărat latin al Constantinopolului.

Cea de-a doua problemă era legată de împărțirea teritoriilor bizantine. Aici lucrurile nu au fost la fel de
simple, deoarece cruciații occidentali au întâmpinat o rezistență foarte puternică din partea populației
grecești, iar în cele din urmă se constituie două sisteme de state de-o parte statele latine: Imperiu Latin de
Constantinopol, Regatul Thesalonicului (constituit într-o încercare de a-l despăgubi pe marchizul de
Monferrat), mai multe principate latine în Grecia (Moreea revenind familiei de Villehardouin). Evident
Veneția a reușit să își rezerve pozițiile cele mai importante, obținând 3/8 din Constantinopol și punctele
cheie din arhipelagul greces și cetățiel de coastă care îi permiteau controlarea traficului comercial prin
strâmtorile Bosfor și Dardanele, și a Mării Egee alături de bazinul oriental al Mării Mediterane (stăpânirea
venețiană avea să se numească Ducatul Arhipelagului). Vor apărea și state grecești, state de rezistență
greacă. În jurul anului 1203 apare Imperiul de Trapezunt, bazele acestui imperiu fiind puse de doi nepoți ai
lui Andronic I Comnenul, David și Alexios. Imperiul nu a avut un rol important în lupta pentru recucerirea
capitalei bizantine. În 1205 se pun bazele Imperiului de Niceea, bazele fiind puse de ginerele lui Isaac al II-
lea Angelos, Teodor Lascaris, care devine împărat la Niceea. Obține un succes de prestigiu când reușește să
pune bazele constantinopolitate în orașul Niceea. Acest patriarh l-a încoronat pe Teodor I Lascaris. Al treilea
stat este Despotatul Epirului, cu capitala la Arta. Conducătorii despotatului, pentru a-și întări pozițiile, și-au
adăugat numelor lor toate numele dinastiilor bizantine din sec. al XII-lea (Dukas – Angelos – Kommnenos).
Despoții reușesc să cucerească Tesalonicul, proclamându-se regat, însă situația se schimbă după ce grecii
sunt înfrânți de Ioan Asan al II-lea.

Surse ale Cruciadelor

Principala sursă pentru Prima Cruciadă este Alexiada scrisă de Anna Comnena, fiica lui Alexios I. Aceasta
era prințesă porfirogenetă, a fost logodită încă din pruncie cu fiul lui Mihail VII Dukas, Constantin, și fiind
prima născută a cuplului imperial, încă din copilărie a avut convingerea că ea avea să fie moștenitoarea
tronului imperial. Speranțele ei au fost spulberate după nașterea fiului lui Alexios, Ioan Comnenul, cel care a
avut împărat. De altfel, Anna Comnena avea să conteste dreptul fratelui ei de a deveni împărat, ambițiile ei
fiind susținute de mama celor doi, Irina Dukas. Cele două femei au pus la cale două comploturi, motiv
pentru care Ioan II a închis-o într-o mănăstire. Alexiada este dedicată tatălui ei și dincolo de faptul că ea
prezintă în cea mai favorabilă lumină acțiunile lui Alexios I Comnenul, Alexiada este o operă reprezentativă
pentru un curent de opinie foarte puternic în Bizanțul sec. XII, fiind vorba de curentul caracterizat prin
ostilitate față de Occident și refuzul acceptării unei apropieri între Bizantini și Occidentali. În ceea ce
privește Prima Cruciadă, prințesa face referire la lansarea apelului pontifical (acesta a avut un ecou imens în
lumea apuseană). Ea spune că războinicii celți au fost precedați de o mulțime de oameni neînarmați care
erau mai numeroși decât nisipul mării și decât stelele. Trecerea cruciaților prin Balcani este asemănată cu un
roi de lăcuste, având în vedere pagubele produse. Anna Comnena vorbește despre surprinderea tatălui ei în
momentul în care a văzut o asemnea armată ajungând în fața Constantinopolului. Tatăl ei s-a arătat grijuliu
față de această mulțime și nu i-a trecut în Asia Mică așa cum i-au cerut aceștia. Doar după ce a fost forțat să
îi transporte în Asia Mică, împăratul a acceptat să facă acest lucru. Dacă prințesa bizantină acceptă ideea că
sărăcimea era împinsă la cruciadă de dorința de a se închina la Locurile Sfinte, nu același lucru îl poate
spune în legătură cu cavalerii. Impresia pe care o are prințesa bizantină față de cruciați era aceea că nobilii
occidentali doreau să cucerească Constantinopolul, chiar împăratul temându-se de venirea lor, căci le
cunoștea avântul de neînfrânat, sufletul nestatornic și schimbător și tot ceea ce este în firea celților. Primele
contacte cu cavalerii sosiți la Constantinopol sunt un prilej pentru prințesa bizantină de a pune în lumină
atitudinea lor arogantă și trufașă. Un exemplu pe care îl dă prințesa bizantină este scrisoarea trimisă de
regele Franței, Hugo de Vermandois, care mândru de originea sa nobilă, a cerut ca să fie întâmpinat cu toată
pompa. Grosolonia și trufia latinilor sunt ilustrate de episodul în care un nobil occidental se așează pe tronul
imperial (era vorba și de necunoașterea protocolului bizantin). Îi face un portret și lui Bohemund de Tarent,
dar și tatălui acestuia, Robert, care nu era protretizat într-o manieră favorabilă. Nici Bohemund nu era
caracterizat mai bine, însă îi recunoaște frumusețea acestuia. Pentru bizantini era de neînțeles existența unei
astfel de expediții, și mai ales participarea preoților la o astfel de expediție. Diverse episoade îi servesc
prințesei pentru a accentua diferențele dintre clerul grec și cel occidental. Nici papalitatea nu se bucură de
un mare prestigiu în ochii prințesei bizantine (cazul lui Grigore VII care îi tratează cu cruzime pe solii
împăratului Henry IV). Prin urmare, în viziunea Annei Comnena, latinii sunt niște barbari, ca orice alți
locuitori din afara imperiului. Aceștia nu făceau parte din politeea bizantină,nu trăiesc sub legea romană, nu
se supun regulilor și disciplinei și sunt lipsiți de maniere și cultură.

A doua sursa apartine lui Ioan Kynnamos, autor al unei cronici scrisă după 1180.Autorul intenționează să
continue Alexiada Anei Comnena, de la 1118 până la 1176. Scrie numai din ceea ce a avut posibilitatea să
audă de la alți martori despre Ioan II.Își concentrează atenția asupra lui Manuel I Comnenul. Era foarte
apropiat de acest împărat, era secretar al acestuia. Kynnamos nu poate fi de acord cu relația cu Occidentul și
cu latinii. Manuel era un admirator al modului de viață occidental, al idealului cacaleresc occidental.La
curtea imperială din Constantinopol erau prezenți foarte mulți latini. Prima soție a lui Manuel I a fost de
origine germană, a doua era o prințesă de Antiohia. Kynnamos este pe deplin convins de superioritatea
politică, morală și culturală a bizantinilor și a imperiului lor. Imperiul, în viziunea lui Kynnamos, este centrul
întregii lumi, Constantinopolul este centrul politic al întregii lumi, iar pretențiile occidentalilor și ale
Imperiului Romano-German sunt neîntemeiate. Consideră că Papa este principalul vinovat pentru coflictul
dintre Imperiul Bizantin și Imperiul Roman-German. Ca și Ana Comnena, Kynnamos nu poate să înțeleagă
fenomenul cruciat, nu poate înțelege sentimentele de care sunt animați creștinii occidentali și, chiar în
relatarea cu privire la începutul Cruciadei a II-a, Kynnamos spune că adevăratul scop al expediției era
cucerirea teritoriilor Imperiului Bizantin. Instituția cruciadei și convingerile care îi animau pe occidentali
erau complet de neînțeles pentru spiritul bizantin. Când au ajuns pe teritoriul Imperiului Bizatin, conduși de
regele Conrad și de nepotul său, Frederic Barbarossa, comportamentul germanilor pare să justifice temerile
lui Kynnamos. Odată ajunși în zona de câmpie, îi prădau tocmai pe cei care trebuiau să se ocupe cu
aprovizionarea trupelor. Germanii priveau aceste acțiuni cu perfectă indiferență; Kynnamos insistă că, mai
ales Frederic Barbarossa, avea un caracter indiferent, violent și orgolios. A fost nevoie de intervenția unui
corp de armată bizantin. Au fost mai multe conflicte; intenția de a prăda o mănăstire stârnește unul dintre
ele. Odată atacați și surprinși de tactica militară a musulmanilor, barbarii au devenit lași, fricoși, incapabili să
reacționeze și să ia o decizie. Francezii nu au dat dovadă de aceeași aroganță, au dovedit că nu au intenția să
se arate lipsiți de loialitate și să acționeze împotriva romeilor. Kynnamos explică această atitudine a
francezilor prin faptul că fie au învățat din greșelile armatei germane, fie că acesta le era caracterul. După
înțelegerea de la Veneția din 1177, când se formase o alianță antibizantină, Manuel este în căutarea unor noi
aliați; se orientează spre regatul Franței.

A treia sursa apartine lui Nicetas Choniates (cca 1155, Chonai – 1215, Niceea).El ocupă funcții importante
în administrația imperială, începându-și cariera tot în timpul lui Manuel I.A fost guvernator de themă în
Balcani (Nicopolis). Intră în rândul înalților demnitari bizantini în timpul lui Alexios II Angelos.Este martor
ocular la evenimentele din 1204.După cucerirea Constantinopolului se refugiază la Selimbria, pe litoralul
Mării Negre, iar din 1207 îl găsim la Curtea Imperială din Niceea. Lucrarea sa, intitulată Istoria, acoperă
perioadă 1118-1206 și este considerată una din capodoperele bizantine. În timpul în care s-a aflat la Niceea
și-a rescris o bună parte a lucrării, mai ales acea parte consacrată evenimentelor de după 1180, căutând să-i
găsească pe cei responsabili pentru evenimentele din 1204, nu doar pe occidentali, ci și pe împărați.
Rămâne ideea imperiului universal. Evident că, mergând pe această linie tradițională, mișcările de
emancipare și revoltele.Criticile se îndreaptă asupra împăraților și nu asupra instituției imperiale. Manuel I
Comnenul – ambiția de a obține coroana Occidentului și de a aduce granițele imperiului până ... acolo unde
și Iustinian eșuase. Isac II Angelos – era condus de lăcomie și a încurajat venalitatea, a pus în vânzare
funcțiile și demnitățileAlexios III Angelos (și apropiații săi) – era atât de pasionat de vânătoare, încât a
interzis tăierea copacilor de pe domeniile sale de vânătoare, în ciuda necesităților presante ale flotei
bizantine, vindea tot ceea ce se putea vinde din flotă, până și ancorele, în timp ce prefera să glumească cu
bazileul pe tema mobilizării latinilor; deci au opus rezistență latinilor doar „20 de bărci
putrezite”Evenimentul prezentat cel mai pe larg de Choniates este cucerirea Constantinopolului,
1204.Evenimentul din 1204 este, în viziunea lui, o pedeapsă divină aplicată poporului ales pentru păcatele
sale, își critică și compatrioții; Constantinopolul era un oraș dominat de necuviință și desfrâu Critică reacțiile
populației din împrejurimile Constantinopolului, spunând că ei se bucurau de necazurile locuitorilor
capitalei.Existau nemulțumiri față de politica fiscală a Constantinopolului. Cauzele dezastrului sunt, în
viziunea lui Choniates, erorile politice ale lui Manuel I, proasta administrare a împăraților din dinastia
Angelos și, nu în ultimul rând, resentimentele dintre bizantini și latini, acumulate mai bine de un secol. În
ceea ce privește imaginea occidentalilor, avem o imagine complexă, colectivă atunci când autorul se referă
în general la latini. Termenul de latini este folosit în sursele bizantine pentru a-i desemna pe cei aflați sub
ascultarea Papei. Vorbim despre o imagine specific particulară atunci când sunt prezentați separat normanzii,
venețienii etc.Choniates îi consideră pe latini barbari. Acest concept de barbar îi cuprinde pe toți cei care nu
făceau parte din lumea bizantină.

Cucerirea Constantinopolului și comporamentul cruciaților în capitala Bizanțului îl face pe Choniates să

recurgă la cele mai dure epitete în caracterizarea latinilor ca „Precursori ai lui Antihrist” Cel care îi
contrazicea câtuși de puțin pe cruciați era supus la numeroase orori.Până și turcii erau mai aproape de
istoricul bizantin, cel puțin cin punct de vedere al mentalității, decât acești „luptători în numele lui Hristos”.
Nu-i iartă nici pe venețieni. Dogele venețian este prezentat drept cel mai rău. Pentru Choniates nu există
nicio urma de civilație în acești latini. Povestește că au foost distruse numeroase opere de artă, statui; latinii
habar nu aveau despre valoarea operelor distruse. Condamnă trădarea ideii de Cruciadă. Și pentru
Choniates cruciada era un pretext pentru înrobirea unor frați de credință, până la urmă, dar cruciada nu avea
nimic în comun cu ce s-a întâmplat la Constantinopol în 1204. Concluzia cea mai potrivită o oferă tot
Choniates.Astfel se deschide cea mai adâncă prăpastie a dușmăniei; cucerirea Constantinopolului este
evenimentul cel mai discutat în epocă.

Divizarea imperiului (1204-1261)

În urma împărțirii statului bizantin după cruciada a IV-a , s-au constituit două grupări de state: statele latine:
Imperiul Latin de Constantinopol , Principatul de Moreea și Thesalonicul, și Statele de rezistență greacă :
Imperiul din Trapezunt, pe litoralul sud-estic al Mării Negre, o poziție periferică (condus de Comneni,
fondat de nepotul lui Andronic Comnenul), Despotatul Epirului cu centrul la Arta (condus de doi frați a lui
Alexios al III-lea Angelos, Mihail și Teodor, având o ascensiune inforitoare, cel puțin în primele două
decenii de după cucerirea Constantinopolului). În 1224, Despotatul Epirului cucerește Thesalonicul și pun
bazele imperiului de Thesalonic, imperiu grec care se
menține până în 1230, când imperiul de Thesalonic
este învins de țaratul bulgar a lui Ioan Asan al II-lea,
imperiul fiind readus la statutul de despotat și intrând
sub autoritatea împăratului de la Niceea.

Rolul cel mai important l-a avut Imperiul de la Niceea.

Bazele sunt puse de Teodor I Lascaris care a domnit
până în 1222. Și-a legat numele de înființarea Mediterana Estică după anul 1204
patriarhiei ecumenice în exil. În 1208 a fost încoronat
de Patriarhul Constantinopolului pentru a aduce un
plus de imagine. A reușit să oprească înaintarea latinilor din
Constantinopol în Asia Mică. A încheiat un tratat cu Imperiul Latin
de Constantinopol în 1214, consemnând menținerea statutul quo-
ului din acel moment. Elaborează un plan ce avea ca obiectiv
redobândirea Constantinopolului. Își propunea să accepte unirea cu
biserica Romei și reia politică de privilegii comerciale. A încheiat
tratatul cu Veneția în 1219 prin care le acorda dreptul de a face
comerț în teritoriile sale, dar nu de a se instala. Planul nu avea să fie
dus la sfârșit. Rezistența grecilor a fost puternică căci nu doreau
unirea cu Roma. Nu a putut să se căsătorească cu moștenitoarea
Imperiului Latin de Constantinopol.

După moartea lui, tronul revine ginerelui său, Ioan al III-lea Ducas
Vatatzes care a condus până în 1254 . A știut să mențină un
echilibru pe plan intern. S-a bazat pe categoriile mici și mijlocii:
micii pronoiari și meșteșugari. A reușit să refacă categoria stratiotilor
pentru scurt timp. A promovat o politică care proteja interesele Teodor I Laskaris
supușilor săi și ale imperiului. În 1235 a emis un decret prin care
cerea supușilor să se mulțumească cu ceea ce produc mâinile și
pământurile romeilor și să renunțe la importuri. Afirmă în edict că
aurul niceean nu trebuia să întărească puterea venețienilor. În 1240
li se oferă poziția privilegiată negustorilor din Pisa, care era aliată lui
Frederich al II-lea. S-a ocupat și de refacerea flotei, fiind conștient
că flota venețiană apăra Constantinopolul. Încurajează activitatea în
acest domeniu și amenajează șantierul de la Smirna.

Pe plan extern, și-a propus că obiectiv recucerirea

Constantinopolului. Reușește să stabilizeze situația orientală căci a
încheiat pacea cu selgiugizii. Își întoarce atenția spre Constantinopol
și Peninsula Balcanică. Lichidează stăpânirea latină în Asia Mică.
Ajunge până la strâmtoarea Bosfor, apoi trece în Peninsula
Balcanică. Încheie o alianță cu Țarul Bulgar, cu Ioan Asan al II-lea
în 1235, printr-o căsătorie dintre fiul lui Ioan Asan și fiica lui Mihail al VIII-lea Paleologul
Vatatzes.

Asediază împreună Constantinopolul care nu durează foarte mult. Apar neînțelegeri între cei doi aliați și
asediul a fost ridicat.
În perioada următoare reușește să învingă Despotatul Epirului, care devine vasal al împăratului niceean.
Recucerește teritoriile din sudul Peninsulei Balcanice, ajungând până la Munții Hemus. Acțiunile lui sunt
facilitate și de dispariția lui Ioan Asan al II-lea, 1241.

La moartea lui Iona al III-lea, teritoriile niceeane înconjurau din toate părțile imperiul Latin. Succesorul lui
Ioan, Teodor al II-lea Lascaris a avut o domnie scurtă (1254-1258) căci suferea de epilepsie. A reușit însă în
cele din urmă să ducă două campanii împotriva Bulgariei și a consolidat stăpânirea niceeană din această
regiune. Moartea lui timpurie a făcut că în 1256 să ajungă la tron un copil de 6 ani, Ioan al IV-lea.

Din regență făcea parte omul de încredere a lui Teodor al III-lea Lascaris, Georgios Muzalon. La scurt timp
după moartea lui Teodor , se produce o reacție a aristocrației niceeane, profund nemultumita de desființarea
privilegiilor sale de dinastia Lascarizilor și de marginalizarea sa în conducerea statului.

Regența a fost înlăturată, iar Geogios Muzalon a fost asasinat, revolta fiind condusă de Mihail Paleologul.
Nu l-a înlăturat pe împăratul legitim, dar a urcat foare repede în ierarhie. Îl convinge pe patriarhul Arsenios
că cea mai bună cale de a proteja tronul minorului este de a-l încorona drept co-împărat. La începutul anului
1259, Mihail al VIII-lea era într-o situație dificilă și delicată. Era conștient de faptul că pentru a aduce la
conducere propria dinastie avea nevoie de un succes major. Acesta devine obiectivul său declarat:
recucerirea Constantinopolului.

Obține victorii asupra armatelor latine reunite în 1259 la Pelagonia. Însă, un alt asediu eșuat al
Cosntantinopolului în 1260 i-a demonstrat împăratului că are nevoie de o flotă mult mai puternică decât cea
niceeană pentru a putea să se opună celei venețiene. Începe să caute aliați. Cel mai bun aliat era Genova
care era nemulțumită de faptul că Veneția controla strâmtorile și vasele sale nu aveau acces în Marea
Neagră, fiind atrasă de perspectivele comerțului pontic.

În 1261 Imperiul de la Niceea și Genova semnează tratatul de la Nymphaion. Basileul acordă daruri
genovezilor: 500 hyperperi și ahiepiscopului Genevei 60 de hyperperi și acordau genovezilor libertate de
comerț. Pentru prima oară , genovezii aveau jurisdicție proprie și veșnică . Toți dușmani genovezilor urmau
să fie excluși de pe piața bizantină, exceptând Pisa.

Li se promiteau vechile lor posesiuni din Constantinopol, dar și cartierul venețian din Constantinopol dacă
aveau să trimită ajutor rapid și eficace pentru recucerirea cetății. Genovezii puteau să adune mărfuri, cereale
din imperiu și să le vândă liber. În plus, numai genovezi și pisani aveau dreptul de a face comerț în Bazinul
Pontic. Aveau ca interdicție să vândă aur și argint , căci nu puteau scoate aur și argint din imperiu fără
acordul împăratului. La sfârșitul tratului urmează și privilegiile negustorilor bizantini, având dreptul să
meargă în teritoriile genoveze să facă comerț. Bizantinii nu au avut nevoie de ajutorul genovezilor în
recuceriea Cosntantinopolului.

În vara lui 1261 a avut loc o situație fericită. O armata niceeană trece pe sub zidurile Constantinopolului, iar
grecii le spun că flota venețiană nu era în oraș. Flota neceeană intră imediat în oraș. Ultimul împărat al
Constantinopolului, Balduin al II-lea, fuge. Orașul a fost recucerit.

Dinastia Paleolog (1261-1453)

Articol principal: Imperiul Bizantin sub Dinastia Paleologilor.

Dinastia Paleolog
Cronologie
 Tratatul dintre Mihail al VIII-lea 1259–1282
Niceea și Genova cu Andronic al II-lea - co-împărat,
1261–1282
a stat la originea
Andronic al II-lea 1282–1328
declinului
cu Mihail al IX-lea (1294–1320) și
imperiului, căci Andronic al III-lea (1321–1328) - co-
acesta ajungea o împărați
anexă a economiei Andronic al III-lea 1328–1341
orașelor italiene. Ioan al V-lea 1341–1391
Negustorii cu Ioan al VI-lea Cantacuzino (1347–
genovezi obțineau 1354), Matei Cantacuzino (1342–
1357) și Manuel al II-lea (1373–
avantaje vamale 1391) - co-împărați
considerabile spre Uzurpare a lui Andronic 1376–1379
deosebire de al IV-lea
negustorii Uzurpare a lui Ioan al 1390
bizantini. La VII-lea
mijocul secolului Manuel al II-lea 1391–1425
XIV, genovezii se cu Andronic al V-lea (1403–1407) și
Ioan al VIII-lea (ca. 1416–1425) - co-
instalează în împărați
cartierul Pera. De Ioan al VIII-lea 1425–1448
la Andronic al II- Constantin al XI-lea 1448–1453
lea primesc și Succesiune
dreptul de a-l Precedată de Urmată de
fortifică. Treptat, Lascaris (https://www.wi Cucerie
genovezii reușesc kidata.org/wiki/Q96915 otomană
6) de Niceea
să atragă cea mai
mare parte a
traficului care se desfășoară prin strâmtori.

Roz: Imperiul bizantin sub domnia lui Mihail La mijlocul secolului XIV, Nicephor Gregoras spune că
al VIII-lea în 1265 (sus), și sub cea a genovezii obțineau din taxele vamale 200 000 hyperperi
împăraților Ioan al VI-lea și Matei anual, bizantinii abia obțineau 30 000. Se înregistrau pierderi
Cantacuzino în 1355 (jos) importante și prin cedarea comerțului pontic.Primind dreptul
de a aduna și cerealele, a pornit o criză alimentară în statul
bizantin, care depindea tot mai mult de italieni pentru a se
aproviziona cu cereale. Împărații bizantini au fost nevoiți să le cumpere cereale. Alimentele erau rare și
vândute la prețuri inaccesibile pentru bizantini. Patriarhul Constantinopolului, Athanasius al III-lea i-a trimis
două memorii împăratului prin care reclamă că nu numai că italienii au luat aurul și argintul lor , dar mai rău
este că vindeau grâu stricat sau amestecat cu paie.

Tratatul din 1261 a fost originea unei adevărate competiții între Genova și Veneția. Patru războaie
venetiano-genoveze s-au desfășurat între mijlocul secului XIII și sfârșitul secolului XIV. În mare parte, pe
teritoriul bizantin se producea confruntarea dintre cele două. Și tot Imperiul Bizantin a fost cel care a plătit.
Sumele pe cale le alocă Bizanțul pentru câștigarea și menținerea alianțelor în Occident creșteau tot mai mult.
Andronic nu avea cum să mai întrețină flota, marinarii bizantini fiind gata să între în servicul orașelor
italiene sau a turcilor. Apariția otomanilor complică situația și mai mult.La începutul sec XIV, în primele
două decenii, bizantinii mai controlau doar câteva cetăți în Asia Mică, Nicomedia, Niceea, aflate în
apropierea Constantinopolului. În sec XIV se desfășoară în Imperiul Bizantin trei războaie în care fiecare
partidă are ca aliate republicile fie Genoveză, fie Venețiană.

1258, reluat din 1261 până în 1264, din care Veneția iese învingătoare: Mihail al VIII-lea
negociază și acordă Veneției privilegii echivalente cu ale Genovezilor. Războiul e încheiat in
1265, dar nu e ratificat de partea venețiană decât în 1268.
1294-1299: Nou război Genovezo-Venețian: Imperiul bizantin se implică, luând partea
Genovei. După pacea cu aceasta, Veneția continuă războiul împotriva Imperiului bizantin,
dar îl pierde și trebuie să cumpere pacea cu un preț de 79 de hyperperi.
1351-1355, din cauza taxelor vamale. Catastrofal pentru bizantini care pierd în acest conflict
împotriva Genovezilor ultimele lor nave, obigându-l pe Ioan al VI-lea Cantacuzino să încerce
a reconstrui flota. Ulterior se declanșează un nou război între genovezi și venețieni, la care
Imperiul participă, de data asta de partea Veneției. Conflictul se încheie in 1355, Veneția
plătind despagubiri Genovei în valoare de 200 000 de ducați, iar Imperiul, cu vistieria practic
goală, plătind prin noi privilegii și insule.
1377-1381: are loc războiul Chioggiei, oraș și port apropiat de Veneția, pe care Genovezii
încearcă să-l cucerească. Imperiul participă de partea Genovezilor. Conflictul se încheie prin
pacea de la Torcello, insula Tenedos revenind Bizanțului, iar accesul în Marea Neagră,
închisă pentru venețieni timp de 2 ani, devenind un „monopol genovez”. Marea Neagră
apare atunci pe hărțile italiene sub denumirea de „Mare Maggiore”, nume transcris în
documentele voievozilor români ai epocii prin „Marea cea Mare”.
În 1391, tronul a fost preluat de Manuel II Paleologos. Între timp, otomanii se extind. Manuel al II-lea intră
în conflict cu Baiazid și timp de 8 ani, din 1394 până în 1402, Constantinopolul a fost supus blocadei
otomane. În 1422, Murad al II-lea a asediat fără succes Constantinopolul și a ocupat Salonicul. În 1453,
sultanul Mehmed al II-lea cucerește Constantinopolul. Ultimele rămășițe bizantine care au rezistat încă
câțiva ani au fost Imperiul din Trapezunt (lichidat în august 1461), din nordul Asiei Mici, și Despotatul
Moreei, din Peloponez (lichidat în mai 1460).

Otomanii pe malul Otomanii asediind 1453: Mehmed al II-

Bosforului. Constantinopolul. lea intrând în
Constantinopol.

Organizarea politică
Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit) s-a menținut timp de unsprezece secole aproape numai grație
virtuților constituției sale imperiale și ale administrației sale.[49] Derivate din instituțiile latine, instituțiile
bizantine au evoluat adaptându-se mereu unor noi condiții. Primul mare stat care (asemenea Armeniei,
înaintea lui) și-a fondat existența politică pe principii creștine, Bizanțul a susținut totdeauna ideea misiunii
sale providențiale: Imperiul este o emanație a voinței divine iar împăratul este alesul lui Dumnezeu și
omologul său pe pământ; ca atare, puterea sa este (de drept) absolută, întrucât are un caracter divin.
Religia creștină a fost o componentă fundamentală a Imperiului Roman de Răsărit. Numai sinteza culturii
elenistice și a religiei creștine cu structura statală romană a permis formarea acelui fenomen istoric care se
numește Imperiul Bizantin.[50] Încă în sec. III Aurelian adusese din Siria idealul oriental al unei monarhii
sacre și instituise un fel de monoteism solar, religia lui Sol invictus, drept cult oficial al Imperiului.[51] Acest
teism solar a fost religia casei lui Constantin și a pregătit calea acceptării creștinismului. Sfântul Imperiu
Roman, Sancta Respublica Romana, n-a fost creația lui Carol cel Mare, ci a lui Constantin și Teodosiu.
Odată cu sec. V el devine o adevărată teocrație, iar împăratul, un fel de rege-sacerdot.

Împărații
În secolul al III-lea, în timpul lui Dioclețian, care a dus până la ultimele consecințe principiul absolutismului
monarhic, cultul imperial făcuse din împărat un personaj sacru, adorat după riturile curților orientale.

Constantin, adept al cultului oriental al Soarelui, creștinat și botezat în cultul arian abia în ultimele zile ale
vieții, a dat, în 313, "edictul din Milano". De fapt, Constantin doar recunoscuse și aprobase, în 313,
ordonanța dată în Orient, la Nicomedia (azi Izmit, Turcia), de împăratul Licinius, în 312, care, la rândul ei,
repeta edictul de toleranță dat de Galerius (succesorul lui Dioclețian, în Occident) (311). Edictele de
toleranță a creștinilor, apoi adoptarea creștinismului ca religie de stat (de către Teodosiu I, în 392), au fost
măsuri dictate de rațiuni politice precise: în multitudinea eteroclită de popoare din Imperiu religia era un
eficient factor unificator. La început, această religie fusese cea a zeului Soare; dar când majoritatea
populației din cele mai importante și mai bogate regiuni - Asia Mică, Siria, Egiptul - trecuse la creștinism,
era firesc ca această nouă religie să devină religie de stat, iar împăratul să fie, în același timp, șeful politic și
religios al Imperiului. Ca atare, reședința sa va fi „Palatul Sacru”, când va deceda va fi înmormântat într-o
biserică creștină, iar el și împărăteasa vor fi declarați, uneori, sfinți creștini, cum s-a întâmplat cu Constantin
și mama sa Elena.

Încoronarea împăratului era forma religioasă prin care se consfințea autoritatea sa de locțiitor pe pământ al
lui Dumnezeu. Ca imperator roman, el rămâne legislator și comandant suprem al armatei; ca basileu el este,
asemenea monarhilor orientali, autocrat; iar în calitatea sa de șef al unui imperiu creștin, el este
reprezentantul lui Dumnezeu, isapostolos (titlu cu care a fost învestit Constantin de Primul conciliu de la
Niceea), adică egal în rang cu apostolii. Juriștii bizantini au recunoscut autoritatea absolută a voinței
împăratului. În conformitate cu această doctrină, orice jignire adusă împăratului era considerată un
sacrilegiu; iar o răzvrătire împotriva autorității sale era pedepsită și cu excomunicarea.

În consecință, o lege care să reglementeze succesiunea

la tron nu exista și nici nu ar fi putut să existe, căci
însăși voința Providenței, necesară și suficientă, o făcea
absolut de prisos. Nici o familie regală în sânul căreia
să fie limitat dreptul la succesiune nu exista. Puteau
deveni împărați și candidații de cea mai umilă condiție
socială. Împărații Iustin I și Vasile I fuseseră simpli
țărani; Leon V și Mihail II, scutieri; Phocas, simplu
soldat; iar Leon Isaurianul, un modest meseriaș. Și Scenă din viața lui Vasile I, cel care din condiții
chiar dacă era vorba de un uzurpator printr-un act de umile a reușit să ajungă împărat
violență, singura condiție era ca un pretendent la tron
să fie aclamat de Senat, de armată și de populația
Constantinopolului; în care caz, și un uzurpator devenea "alesul lui Dumnezeu", căci voința divinității se
exprima tocmai prin această alegere, prin aceste aclamații. Din cei 109 împărați pe care i-a avut Bizanțul,
numai 42 au sfârșit cu bine; 12 au fost forțați să abdice, 20 au murit de moarte violentă, 12 au fost
întemnițați sau închiși într-o mănăstire, 3 au fost lăsați să moară de foame, iar 18 au fost mutilați (după Louis
Bréhier, 65 de împărați bizantini au fost detronați, dintre care 41 asasinați, 8 au căzut pe câmpul de luptă și
numai 39 au murit de moarte naturală).

Împăratul putea să-și asocieze la domnie pe unul din fiii săi, căruia îi dădea titlul de co-imperator și succesor
al său, încoronându-l cu coroana imperială, cum procedase Leon II, care își încoronase fiul (viitorul împărat
Constantin V) când acesta avea vârsta de abia doi ani. Iar Ana Comnena scrie că, la câteva zile după ce s-a
născut, „părinții mei m-au onorat și pe mine cu coroana și diadema imperială”.[52] Grație acestui mecanism
prin care se putea asigura o continuitate a succesiunii, Bizanțul a avut timp de cinci secole (IV-IX) numai
patru dinastii. Imperiul putea avea, concomitent, chiar și cinci asociați la domnie: în sec. X, Roman II
Lecapenos, care domnea împreună cu Constantin al VII-lea Porfirogenetul, îi proclamă împărați pe trei din
fiii săi (iar pe al patrulea, uzurpând autoritatea Bisericii în favorul puterii statului, îl numește patriarh al
Constantinopolului). De notat însă că, totdeauna, predomina autoritatea unui împărat principal. Și o fiică,
sau o soră, sau văduva unui împărat puteau să succeadă decedatului și chiar să transmită dreptul la domnie
soților lor. În sec. XI, împărăteasa Zoe, fiica lui Constantin VIII, după moartea tatălui ei, acordă coroana
imperială fiecăruia din cei trei bărbați cu care se va căsători. În secolul VIII și în secolul IX, după moartea
părinților lor, două prințese, Irena și Theodora, au ocupat tronul Imperiului fără să se mai căsătorească.

Ceremonia învestiturii era primul act de recunoaștere oficială a

noului împărat; consta în înălțarea celui ales pe scut (ținut, într-o
perioadă târzie, nu de soldați, ci de patriarh și de înalții demnitari ai
Imperiului) - gest care amintea originea militară a instituției
imperiale. Dar ceremonia esențială, care punea în evidență și
proclama caracterul fundamental religios al autorității imperiale, era
încoronarea religioasă: în catedrala Sfânta Sofia, patriarhul
Constantinopolului îi binecuvânta hlamida și încălțările de purpură,
însemnele demnității imperiale, îl miruia, îi punea pe cap coroana și
îi da sfânta cuminecătură.

Soția împăratului era încoronată și ea, dar în cadrul unei ceremonii

care avea loc la Palat, în prezența patriarhului și a înalților
demnitari. Împărăteasa se bucura de cuvenitele onoruri: efigia sa
Împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino,
figura pe monede, asista la ceremonii și procesiuni (dar numai
îmbrăcat în costum de ceremonie și începând din sec. XI), primea, alături de împărat, jurământul
prezidând peste un sinod ierarhilor, al senatorilor și guvernatorilor provinciilor; primea
ambasadorii și senatorii, ținea și ea o corespondență oficială. În
calitate de regentă a fiului său minor, împărăteasa își exercita efectiv
și autocrat puterea. Începând din sec. X, din motive politice, căsătoriile cu prințese străine sunt tot mai
frecvente. Din aceleași motive sunt frecvente și căsătoriile unor prințese bizantine cu împărați, regi sau prinți
străini.

Cultul imperial a devenit în Bizanț o adevărată religie: cu un sanctuar propriu, în „Palatul Sacru”, reședința
principală a împăraților bizantini, cuprinzând și un ansamblu de capele și oratorii, și cu ceremonii având
caracter de solemnități religioase. O tăcere profundă, gesturi rituale, rugăciuni, aclamații ritmate, prosternare
obligatorie, sărutarea mâinii și încălțării împăratului, care nu călca decât pe un covor de purpură, mâna lui
nu putea fi profanată prin contactul cu mâna unui muritor de rând, și în fața căruia cel primit în audiență era
condus și susținut de doi demnitari ai curții. Ceremoniile de la Palat, codificate în tratate anumite, aveau
aspectul unor liturghii, de slujbe religioase comportând veșminte somptuoase de diferite culori (variind după
natura ceremoniei), mișcări și gesturi solemne, muzică și cântări, lumânări, cădelnițe, fum de tămâie,
aclamații ritmate și dialogate al căror text glorifica victoriile și exalta măreția cvasi-divină a împăratului: un
ritual care a transmis numeroase elemente liturghiei Bisericii ortodoxe. Biserica orientală a introdus în
serviciul divin lumânările și fumul de tămâie abia în sec. IV; iar veșmintele liturgice, imitând hlamida
imperială, au fost introduse tot sub influența ceremoniilor de la Palat, în secolele V și VI. Exista și un
calendar al sărbătorilor imperiale, analog calendarului religios, care însă nu se confundau cu sărbătorile
stabilite de Biserică. Chiar sărbătorile religioase erau celebrate la Palat independent și înainte de a fi
sărbătorite în biserici. Audiențele imperiale, primirea ambasadorilor străini, procesiunile cu întreg cortegiul
de înalți demnitari, banchetele care se încheiau cu sărbătorile, funeraliile unui basileu, totul era de un fast
impresionant, urmărind apoteozarea împăratului.

Adorația imperială se referea și la efigiile împăratului,

la portretele, busturile și statuile lui. În secolul al XIV-
lea, printre icoanele sfinților purtate în procesiuni figura
și portretul basileului. Acesta avea și o semnificație
juridică de autoritate: prezența portretului împăratului
dădea valoare legală actelor publice care trebuiau
îndeplinite în mod obligatoriu în fața lor: prestări de
jurăminte, decizii administrative, hotărâri ale
tribunalelor.[57] Obligația de venerare a imaginilor
împăratului impunea norme precise de reprezentare
portretistică a persoanei sale sacre. Adeseori caracterul
iconografiei imperiale, nimbul auriu, atitudinea
maiestuoasă, figurile alegorice, cadrul triumfal,
reprezentarea curții imperiale cu fastul ei, simbolurile
creștine, semnul crucii în primul rând, figurând în
portretele împăratului și în scenele solemne ale picturii
de curte, sunt identice celor ale iconografiei religioase.
Și în iconografie, Biserica orientală s-a inspirat din
Monedă de bronz (jumătate de follis, 11,19 grame)
emisă de Iustinian I (527-565), în anul 538 sau
539, atelierul monetar din Constantinopol; - avers:
D N IVSTINIANVS P P AVG[53], bustul
împăratului, din față, cu platoșă, cu diademă pe
cap; în mâna dreaptă, împăratul ține un globus
cruciger; în partea stângă a capului este gravată o
cruce, de aceleași dimensiuni cu cea aflată pe
globus cruciger; - revers: în centru: litera K
mare[54], deasupra o cruce; în stânga literei K,
vertical: ANNO, în dreapta: XII[55]; dedesubt, litera
grecească Γ[56] (gamma).

modelele fastului imperial.

Doctrina politică bizantină îl prezenta deci pe împărat ca pe o divinitate terestră; ca atare, prerogativele lui se
extind și în viața Bisericii. Dar funcția cea mai importantă a împăratului era cea administrativă, legislativă și
judecătorească. Legislator și judecător suprem, voința sa avea valoare de lege. În exercitarea acestei funcții
suveranul nu era limitat decât de o forță: conștiința tradiției, a respectării tradițiilor juridice, a dreptului
roman.

Efectiv, începând chiar cu Constantin cel Mare împăratul guverna prin intermediul unui aparat politico-
administrativ având competențe precise. În cadrul acestuia, personajul cel mai important după împărat era
praefectus praetori, care avea facultatea de a controla și dispune în toate domeniile vieții economice.
Comanda supremă a armatei o avea împăratul, în subordinea căruia era (până la începutul sec. VII) un
magister militum pentru trupele din Occident, și un altul, pentru cele din Orient. Sub conducerea
împăratului, patru miniștri conduceau politica internă și externă. Poziția preeminentă o deținea magister
officiorum, șeful protocolului, al relațiilor externe, al poliției politice și comandant al gărzii palatului.
„Ministrul justiției”, quaestor sacri palatii, se ocupa de pregătirea legilor și ordonanțelor imperiale; un
„ministru de finanțe” (comes sacrarum largitionum) administra tributurile în bani și regla îndatoririle
Imperiului (plata soldei trupelor și a salariilor funcționarilor, vărsăminte externe pe baza acordurilor
stipulate). Un al doilea „ministru de finanțe” (comes rerum privatarum) administra enormele venituri primite
de împărat din bunurile și fondurile imperiale, din care plătea trupele private ale împăratului, activitatea
edilitară, jocurile oferite poporului, primirile ambasadorilor străini, întreținerea personalului curții, etc.;
fonduri imense, pentru că fiecare împărat era moștenitorul bunurilor private ale predecesorului său.[58]

O instituție de mare importanță era consistorium, consiliul imperial. Spre deosebire de vechiul consilium
principis, acesta ținea ședințe regulat, iar membrii săi (comites) rămâneau aceiași, fiecare ocupându-se de un
anumit fel de probleme bine precizate. Propunerile aduse în fața consistorium-ului erau pregătite în prealabil
de anumite comisii, care le studiau. Foarte curând aceste comisii s-au transformat în „Casa civilă”, în
cancelaria personală a împăratului, numită cubiculum, pentru că lucra într-un cabinet privat (în latină
cubiculum) din palatul imperial (membrii ei se numeau cubicularii). Cancelaria privată a devenit un organ
mai important decât consistorum. Ședințele consistorium-ului se țineau de membrii săi, chiar și de cei mai
înalți demnitari, stând în picioare (în latină consistere înseamnă „a sta în picioare”); căci împăratul pretindea
venerație din partea tuturor.

Senatul
Senatul, în schimb, n-a avut niciodată autoritatea și prestigiul celui din Roma; atribuțiile sale rămăseseră în
principiu aceleași, dar cu puteri adesea limitate. Ca organ consultativ, Senatul (synkletos) pregătea proiectele
de legi și putea fi invitat de împărat să se pronunțe asupra unor probleme importante de stat; ca adunare
politică, ratifica alegerea noului împărat de către armată și popor; se ocupa și de aprovizionarea capitalei,
prezidat fiind în acest caz de prefect, și de învățământul public. În jurul anului 900 atribuțiile legislative și
administrative i-au fost abolite.

Numărul membrilor Senatului a fost în continuă creștere. Cum după fondarea noii capitale puțini senatori
părăsiseră Roma, împăratul Constantin a numit peste 300 de senatori din răsăritul Imperiului; succesorul său
a ridicat numărul la 2 000. După răscoala Nika din 532, în care fuseseră amestecați și senatori (cărora li s-au
confiscat bunurile), Iustinian a reformat Senatul: toți cei ce dețineau înalte demnități în stat au devenit
automat membri, precum și bogați proprietari funciari. În sec. XI au intrat în Senat și negustori și
meșteșugari, încât în timpul domniei lui Alexios I numărul membrilor ordinului senatorial trecea de 10 000.
Pensiile și gratificațiile le erau acordate o dată pe an. Împărații promiteau să țină seama de hotărârile
Senatului, dar această promisiune n-a fost respectată niciodată. Devenită în curând anacronică, această
instituție a supraviețuit totuși până la sfârșitul Imperiului.

Organizarea administrativă
Armata romană
Statul bizantin se deosebea de celelalte state medievale prin EXERCITUS•ROMANORUM
puternica sa centralizare administrativă, fiind primul stat centralizat
și singurul până în sec. XIII.

Administrația depindea direct de împărat, la fel ca justiția,

finanțele, armata și Biserica. Toți funcționarii statului îi erau Unități
subordonați, întreaga activitate a Imperiului era propulsată de
Legiune (10 cohorte)
Palatul Sacru. Înalții funcționari civili și militari erau distinși de
împărat cu titluri onorifice (care implicau și anumite privilegii), pe Listă de legiuni
lângă cele ale respectivelor lor funcții și precedându-le. În unele Auxiliari (Ală)
cazuri titlurile acordate nu comportau și sarcini efective; chiar și în Flota
acest caz titlul onorific dădea drept (cel puțin după sec. IX) la o Artilerie
pensie. Dar nici funcțiile efective nici titlurile onorifice nu erau Socii
ereditare, ci totdeauna conferite de împărat ad personam. Funcțiile Echipament
erau retribuite cu salarii anuale și cu cadouri din partea basileului,
Uniforma
la anumite ocazii. Îndatorirea principală a oricărui funcționar era să
Armura
execute hotărârile împăratului sau să vegheze ca acestea să fie
Dotare
executate. Începând din sec. VI, în unele provincii înalții demnitari
dețineau în același timp și autoritatea supremă civilă și cea militară. Organizare
Aceasta era situația strategului, în sistemul themelor instaurat în Funcții
sec. VII; sau a exarhului, locțiitor cu depline puteri al împăratului, Grade
după înființarea (la sfârșitul sec. VI) a celor două exarhate, din
Italia (cu sediul la Ravenna) și Africa (la Cartagina). Onoruri și pedepse

Onoruri
În „Palatul Sacru” împăratul încredințase guvernarea Imperiului Pedepse
unor înalți funcționari, un fel de „miniștri”, în frunte cu cei patru
logotheți. Primul era logothetul dromului (logothetes tou drómou), Tehnologii

șeful poștei, devenit (din sec. IX) șeful poliției, ministru de interne Fortificații
și totodată de externe; iar din sec. XII, cu titlu de „mare logothet”, Drumuri
șeful cancelariei imperiale (prim-ministru). Urmau: logothetul
Tactici
tezaurului (logothetes tou genikou), ministru de finanțe; logothetul
militarilor, care se ocupa de administrația armatei; în fine, ofensive
„logothetul turmelor”, administratorul domeniilor, turmelor și defensive
Infanterie
hergheliilor Imperiului. Alți demnitari se ocupau de birourile
administrației centrale (sacellarii), de patrimoniul personal al Războaie (și bătălii)
împăratului (sakelion), de administrația financiară (chartularios),
Războaiele Samnite
de manufacturi și arsenale (eidikos). Comandantul-șef al armatei
Războaiele Punice
era Domesticul Scholelor, corpul gărzii personale a împăratului, al Războaiele Galice
cărui titlu, din sec. XI, este Marele domestic (mégas doméstikos). Războaiele civile romane
Amiralul-prim al marinei era, până în sec. XII, Drongarul flotei Războaiele Daco-Romane
(înlocuit apoi de megadux). Ceilalți înalți demnitari erau: Războiul Sirian
protospatharios, care la ceremonii purta spada împăratului; Cucerirea britanică
protovestiarios, administratorul garderobei personale și al Războaiele Romano-Persane
tezaurului privat al împăratului; protostratorios, administratorul Războaiele Bizantino-Arabe
grajdurilor basileului; parakimomenos, șeful eunucilor, paznicul
Religia
nocturn și adeseori confidentul împăratului; eparchul, prefectul
capitalei, în sarcina căruia rămânea alimentarea populației, Religia în armată
conducerea poliției, supravegherea asociațiilor de meșteșugari, etc. State romane

În mod cu totul deosebit erau favorizați, în viața Palatului, în Regatul Roman

administrație și în general în funcții de conducere, eunucii. Foarte Republica Romană
puține asemenea funcții le erau interzise, de pildă, cea de prefect al Imperiul Roman
Imperiul Roman de Apus
capitalei sau cea de strateg al unei theme. Mari comandanți ai
Imperiul Bizantin
armatei bizantine (Narses, de exemplu) și ai marinei au fost eunuci;
Sfântul Imperiu Roman
mulți logotheți și un număr de patriarhi ai Constantinopolului au
fost de asemenea eunuci. Un eunuc nu putea aspira la coroana Portal:Armata romană
Imperiului și, firește, n-avea nici cum să transmită drepturi ereditare. În realitate, folosirea eunucilor și
funcțiile de conducere care li se încredințau a fost principala armă a Bizanțului împotriva tendinței feudale
de a concentra puterea în mâinile unei nobilimi ereditare, tendință care a cauzat atâtea tulburări în
Occident.[59] Pe de altă parte, eunucii nu s-au dovedit niciodată a fi inferiori nici sub raport moral nici din
punct de vedere intelectual colegilor lor necastrați. Iar castrarea nu era socotită o rușine; părinții aparținând
familiilor celor mai nobile își mutilau copiii, știind că prin aceasta îi ajută să facă o carieră strălucită; și chiar
unii împărați au recurs la asemenea act. Niketas, fiul lui Mihail I, a fost castrat și totuși a ajuns patriarh al
Constantinopolului. Romanos I și-a castrat nu numai fiul nelegitim care apoi, ca Mare Șambelan, a condus
Imperiul timp de câteva decenii, ci și pe unul din fiii legitimi, devenit apoi patriarh: căci, în situații egale,
eunucii aveau prioritatea. În clasele mijlocii mutilările erau mai rare; dar un medic castrat putea să-și facă o
clientelă mai mare, căci putea profesa și pe lângă mănăstirile de călugărițe și în spitalele de femei.[60]

Toți funcționarii, de toate gradele, erau amovibili, numiți sau revocați de împărat, căruia trebuiau să îi
depună jurământul de credință. Această obligație era impusă și patriarhului și înalților prelați. Sistemul de
recrutare a funcționarilor, aproape neschimbat de-a lungul secolelor, era bazat pe un examen destul de greu;
candidaților li se cerea, nu atât o pregătire de specialitate, cât cunoștințe generale de epistolografie, de
retorică, de istorie, de literatură și filosofie și mai ales de drept. Pregătirea lor era asigurată de școlile medii și
superioare, de stat sau particulare. În principiu, oricine avea acces la cariera administrativă; în practică însă,
încă din sec. VI familiile de mari proprietari au acaparat și funcțiile cele mai înalte; iar începând din sec. XII,
posturile administrative înalte erau deținute de prietenii împăraților sau de membrii familiilor lor.

Funcțiile puteau fi și cumpărate. Iustinian a suprimat asemenea incorectitudini, dar succesorii lui n-au reușit
să le suprime. Pentru a le îngrădi, Leon VI a fixat un tarif în acest sens; venalitatea a devenit înfloritoare
îndeosebi sub Paleologi. De altfel răul nici nu putea fi extirpat: incompetența devenise o normă, din moment
ce o pregătire de specialitate nu li se cerea decât juriștilor, medicilor și profesorilor.

Economie și societate
Economia bizantină a fost una dintre cele mai avansate din spațiul
european mediteranean pentru multe secole. Europa, în particular,
nu a depășit economia bizantină până în sec. XI-XIII.
Constantinopolul era centrul-cheie în rețeaua de rute comerciale
extinse în toată Eurasia și nordul Africii. Până în secolul VI,
economia bizantină a prosperat.

Ciuma lui Iustinian și cuceririle islamice au contribuit la declin și

stagnare. Reformele isauriene și repopularea din timpul împăratului
Constantin V, lucrările publice și taxele impuse au marcat începutul
revitalizării economice care au continuat până în 1204 în ciuda
pierderilor de provincii orientale. În secolele X-XII, imperiul Legile lui Anastasie
bizantin își proiecta imaginea de civilizație luxuriantă unde călătorii
străini erau impresionați de bogăția acumulată în capitală.

Cea de-a patra Cruciadă a rezultat din perturbarea producției bizantine și supremația comercială a Europei
vestice, ceea ce a dus la catastrofa din 1204. Dinastia Paleologilor a încercat să revitalizeze economia, dar
Bizanțul Târziu nu și-a mai putut reveni în a controla forțele economice domestice și externe. Și-a pierdut
influența de altă dată în modalitățile comerciale și mecanismul prețurilor. Pierde controlul asupra metalelor
prețioase și producției monedelor.
Unul dintre pilonii economici ai Bizanțului a fost comerțul maritim.
Textilele erau importate, ca mătasea din Egipt, care ulterior a
început să se producă în Bulgaria și în vest. Statul controla comerțul
intern și extern, având monopol asupra circulației monetare.

Statul bizantin a exercitat un control formal asupra ratelor

Solidus
dobânzilor și a setat parametrii activității breslelor și corporațiilor.
Împăratul și oficialii interveneau în timpurile de criză pentru a
asigura aprovizionarea capitalei și pentru a menține prețul scăzut al
cerealelor. În final, statul colecta o parte din surplusul băniilor
obținuți din taxe și îi punea înapoi în circulație iar astfel erau
redistribuiți sub formă de salarii către oficialii de stat sau erau
investiți în lucrări publice. Statul exercita monopol în alte sectoare
importante ale economiei.

Circulația monetară
Agricultura
Moneda a fost forma de bază economică în Bizanț, cu toate că a
existat și creditul . Imperiul Bizantin a creat un sistem monetar
durabil pentru mai mult de o mie de ani, de la Constantin I până în
anul 1453, datorită flexibilității sale relative. Moneda a fost atât
produs și instrument al unei organizații financiare și fiscale
complexe și dezvoltate.

Primele caracteristici ale organizării administrative a producției

monetare au fost mai întâi stabilite de către Dioclețian și Constantin
până la începutul secolului al VII - lea. Pe parcursul istoriei
bizantine, rolul de supravegherea monetăriilor a aparținut
Împăratului; astfel , statul controla oferta de bani. Cu toate acestea,
împăratul și guvernul său nu au fost întotdeauna capabili de a
conduce o politică monetară în sensul modern al termenului.

La crearea sistemului monetar bizantin din anul 312, se punea în

circulație moneda de aur- solidus , o monedă a cărei valoare
nominală a fost egală cu valoarea sa intrinsecă, așa cum este dovedit
de Codul teodosian . Solidus a devenit extrem de prețuit și au fost
implementate mijloace stabile de stocare și de transferare a valoriilor
. Greutatea și finețea monedelor au fost unite printr-un alt element:
autenticitatea ștampilei, care a servit pentru a garanta autenticitatea
celorlalte două. A existat o monedă de bronz cu caracter fiduciar
care a constituit a doua caracteristică specifică sistemul monetar . În
secolele X-XI , circulația monetară a suferit o transformare
profundă, urmată de o criză. Reforma lui Alexios I Comnen a pus Activități rudimentare
capăt acestei crize prin restaurarea unei monede de aur cu o finețe
mare, hyperpyron , și prin crearea unui nou sistem moenetar care a
durat timp de aproximativ două secole.
În 1304 a fost introdus basilikon , o monedă de argint pur modelată
după ducatul venețian ce a marcat abandonarea structurilor
comnene sub influența modelelor occidentale. Sistemul care a
început în 1367 a fost construită în jurul monedei stavraton , o altă
monedă din argint greu , echivalentă cu de două ori greutatea
metalului fin al ultimei monede hyperpyron . Până la sfârșitul
secolului al XII - lea, mai ales din 1204 , fragmentarea politică a
imperiului a dus la crearea de monede diferite (de exemplu , în
Trapezunt , în 1222, în Bulgaria , în 1218, și în Serbia , în 1228) . Rute varege
Monede venețiene au pătruns în curând în circulația monetară în
Bizanț.[61]

Comerțul
Unul dintre fundamentele economice ale imperiului era cel comercial. Constantinopol se află la instersectia
rutelor comerciale est-vest și nord-sud . Trebiozond era un port important în comerțul de est. Rutele exacte
au variat de-a lungul anilor în funcție de războaie și situația politică. Importuri și exporturi au fost uniform
impozitate cu 10%.

Cerealele și mătasea au fost două dintre cele mai importante produse de baza pentru imperiu. Invazia arabă
din Egipt și Siria a afectat comerțul și aprovizionarea capitalei cu cereale. Pe măsură ce populația a crescut
în secolele IX-X, cererea de cereale a crescut. A existat o piață funcțională pentru cereale în Constantinopol,
dar ea nu a fost în întregime reglată.

Mătasea a fost folosită de către stat , atât ca mijloc de plată și în diplomație . Mătase brută era cumpărată din
China și a fost prelucrată în brocarturi fine și țesute din pânză aurită , vândute la prețuri ridicate . Mai târziu,
viermii de mătase au fost introduși ilegal în imperiu și comerțul cu mătase a devenit mai puțin important pe
uscat. După ce Iustinian I a instaurat monopol pe fabricarea și vânzarea de mătase , numai fabricile
imperiale prelucrau mătasea și o vindea doar unor cumpărători autorizați.

Celelalte mărfuri ciomercializate erau : ulei, vin, sare, peste, carne, legume, alte produse alimentare, lemn ,
ceară, ceramică, și textile. Articole de lux, cum ar fi mătăsuri, parfumuri și mirodenii au fost , de asemenea ,
importante. Comerțul cu sclavi este atestat , atât în numele statului, și, de către persoane particulare.
Comerțul internațional a fost practicat nu numai la Constantinopol, care a fost până la sfârșitul secolului al
XII - lea un important centru al comerțului de lux de est, dar și în alte orașe care au servit drept centre
comerciale inter-regionale și internaționale, cum ar fi Thessaloniki și Trebizond . Textilele trebuie să fi fost
de departe cele mai importante elemente. Imperiul tranzacționa și prin Veneția (atâta timp cât această a fost
parte a imperiului): sare, lemn, fier, și sclavi , ca produse de lux . În 992, Vasile al II - lea a încheiat un tratat
cu Pietro Orseolo II în reglarea taxelor vamale.Între secolele XI-XII , imperiul a avut condiții privilegiate în
comerțul cu Veneția, Genova și Pisa . Cruciada a patra și dominația venețiană a comerțului în zonă a creat
condiții noi. În 1261, genovezii au primit privilegii vamale generoase . .[62]

Paleologii au încercat să revigoreze economia, și să se restabilească formele tradiționale de supraveghere

politică și de orientare a economiei. Statul bizantin târziu a fost în imposibilitatea de a obține controlul
deplin al forțelor economice externe sau interne. Treptat, statul a pierdut influența asupra modalităților de
comerț și a mecanismelor de preț, și controlul asupra fluxului de metale prețioase și, potrivit unor cărturari ,
chiar și asupra baterii monedelor. Oficialii bizantini târzii au trebui să pună în aplicare o politică de
reglementare , utilizând prerogativele de stat în afacerile lor private. Activitatea comercială privată a fost
afectată de crizele în politică externă, precum și de eroziunea internă a Bizanțului.[63]

Agricultură
Economia rurală s-a dezvoltat lent în secolele VIII-XIV. Zonele apropiate de mare erau populate de culturi
de cereale, viță de vie, și plantații de măslini (în Balcani și Asia Mică se practică zootehnia) , relativ bine
favorizate, și par să fi jucat un rol important în dezvoltarea economiei bizantine. Uneltele țărănimii au fost
schimbate de-a lungul veacurilor, și au rămas rudimentare, ceea ce a dus la un raport scăzut de
productivitate . Cu toate acestea, tehnicile, și instrumente erau adaptate cu succes la mediu.

Între secolele VII-XII, organizarea socială a producției a fost aranjată în jurul a doi poli: marele domeniu și
mica proprietate țărănească . Structura socială a proprietății țărănești a fost formă de organizare cea mai bine
adaptată la condițiile nesigure.Moșiile marelui domeniu erau lucrate de țărani, sclavi și coloni.

Distincția între arendaș și agricultor chiriaș (paroikos ) a slăbit o dată ce loturile deținute de paroikoi au fost
considerate ereditare, atingând statutul de proprietari. Din secolul al X - lea , Dynatoi și-a asumat rolul
dominator care fusese deținut până atunci de sate. Până la începutul secolul al XIV - lea, în urma politicii
rurale macedoneme , a fost formată o rețea aproape neîntreruptă de imobile care au înlocuit fosta rețea de
comune. Satele care posedau statutul de comună în secolul al X - lea au devenit moșii fiscale , după care
acestea erau cedate unei mănăstiri sau unui aristocrat .

Populația a fost densă în secolul al VI - lea, însă a fost diminuată în secolele VII-VIII . Epidemiile (cum ar fi
ciumă din 541/542 și din 747) , par să fi avut un impact mai mare asupra populației decât războaiele. Din
secolul al IX - lea, populația imperiului a crescut, dar a fost distribuită neuniform. Se estimează că
suprafețele cultivate s-au dublat.

Cucerirea imperiului de către cruciați în 1204, precum și împărțirea ulterioară a teritoriilor bizantine au
afectat economia agrară . Sărăcirea progresivă a țărănimii a determinat declinul cererii și a dus la o
concentrare a resurselor în mâinile marilor proprietari .

Expansiunea demografică a ajuns la sfârșit în cursul secolului al XIV - lea, în timpul căreia s-a produs un
declin demografic. Aristocrații și-au pierdut averile, și în cele din urmă a existat o concentrare a proprietății
în mâinile mănăstirilor mari și privilegiate în Macedonia.[64].[65]

Secolele III-VI
Imperiul abia ieșit din criză în urma reformelor, s-a aflat în pragul unor transformări profunde: centralizare
riguroasă și extinderea rolului statului. Au fost implementate reforme în organizarea producției, în fiscalitate
și în finanțe.

Micii producători și țăranii liberi își abandonau pământurile datorită fiscalității excesive și anarhiei politice
interne. Suprafața cultivată a scăzut și tot mai multe terenuri vaste erau pustii. Pentru a valorifica
pământurile abandonate, statul a acordat micilor producători scutiri fiscale, drepturi de proprietate în
schimbul unor redevențe și dreptul de a-și largi domeniile proprii pe care să le lucreze cu ajutorul sclavilor .
Colonul a fost legat de pământ prin decretul din 332, dar își păstra libertatea juridică. În oraș, meșteșugarii și
negustorii au fost integrați în "collegia"(corporații), fiind legați de meseriile pe care le exercitau și erau făcuți
responsabili pentru bunurile lor și desfășurarea activității.

În timpul împăratului Dioclețian s-a făcut disocierea dintre jugum/unitatea fiscală (suprafață de pământ
lucrabila) și caput (capacitatea de muncă). Impozitul era calculat pe jugatio (pământ) și capitatio (persoană).

În timp ce procesul de ruralizare s-a intensificat în occident, în orient, reformele au stopat efectele crizei.
Economia a fost redresată de rezultatele înregistrate în agricultură. Insecuritatea și fiscalitatea excesivă au
stat la baza consolidării marelui domeniu și extinderii patronajului.

Villa-marele domeniu a prosperat și s-a extins pe seama micii proprietăți țărănești. A devenit o unitate
economică și administrativă, înzestrată cu largi imunități. Mulți țărani, coloni și sclavi își găseau refugiu pe
marele domeniu pentru a fugi de agenții fiscali și a se adăposti de climatul de insecuritate. Renunțau la
proprietățile lor în schimbul protecției, căci organele publice nu le mai putea oferi siguranță .

Chiar dacă edictele interziceau patronajul, în ciuda pedepselor severe enunțate, acestea n-au avut efecte în
față msicarii irezistibile din societate. S-a format o clasă de mari proprietari ce își disputau puterea în
provinciile administrației de la Constantinopol. Mica proprietate țărănească liberă s-a menținut în toate
provinciile imperiului roman târziu, mai ales pe platourile înalte din Balcani și Asia Mică unde aristocrația
nu se putea extinde.

În vârful ierarhiei se află aristocrația funciară, înzestrată cu imense domenii pe care le puteau extinde.
Profitau de tulburările sociale și politice din imperiu. Aveau puteri economice și politice și dețineau poziții în
administrația centrală, provincială, în senat și în armată. Din rândurile aristocrației făceau parte vechii
proprietari funciari-aristocrații senatoriali, proprietarii ecleziastici, municipali și cei din Casa Imperială, care
dețineau proprietăți imense cu venituri anuale de 500-600 livre de aur . În lipsa mâinii de lucru servile,
terenurile erau arendate și astfel au dobândit mari averi.

Magnus din Siria, fost comandant militar, administrator vamal și administrator a două case divine, a devenit
stăpânul unor domenii care îi aduceau venituri anual de 1000 de livre de aur. Din familia Appion din Egipt
erau membrii care dețineau poziții înalte în administrația imperială . Teodosie Ioan Appion I era guvernator
al provinciei Arcadia, perfect al pretoriului. Fiul acestuia, Strategios Appion a devenit magister officiorum și
șef al vistieriei imperiale în timpul lui Iustinian.Nepotul lui Teodosie a primit consulatul în 540 și a îndeplinit
funcția de tribun. Ultimul membru Appion menționat în papirusurile egiptene a fost Strategios al III-lea
Appion care a trăit în secolul VII. După invazia persană, familia Appion a dispărut de pe scenă istoriei.
Familia Appion era cea mai însemnată familie de proprietari funciar din Egipt, având domenii repartizate în
regiuni , administrate de funcționari care formau un corp bine constituit, în afara agenților statului. Încasările
asupra cheltuielilor era evaluat la 178 de livre pe an, iar banii datorați fiscului erau trimiși la Alexandria, fără
a trece în mâinile funcționarilor provinciali, căci transporturile erau însoțite de soldați particulari și casieri.

Structura producătorilor era alcătuită din sclavi, coloni și țărani liberi. Sclavii erau folosiți în atelierele
meșteșugărești în oraș, pe când în mediul rural erau reduși că număr. Țăranii Liberi erau organizați în
comunități sătești libere și dețineau un lot de pământ care era o proprietate deplină și ereditară. Colonii erau
categoria cea mai numeroasă, alimentată cu elemente provenite din rândurile celor două categorii.[66]

Secolele VII-IX
Imperiul Bizantin a pierdut provinciile orientale și bogatele metropole ce erau pilonii economiei monetare
mediteranene în fața arabilor, inclusiv grânarul imperiului-Egiptul, și teritoriile balcanice după instalarea
slavilor.

Redus la Asia Mică, Constantinopol și Thessalonic, Imperiul Bizantin și-a găsit un echilibru prin deplasarea
centrului de greutate economic din orașele orientale în provinciile agricole anatoliene. Procesul de ruralizare
a societății a fost singura soluție pentru ca Bizanțul să-și asigure existența. Asia Mică a devenit noul grânar
al Constantinopolului, cunoscând o dezvoltare agricolă remarcabilă și devenind principalul factor de
stabilitate în viața economică a statului.

Dacă anterior, marea proprietate aristocratică își exercită supremația necontestată, acum, imperiul era
dominat de mica proprietate țărănească liberă. Aristocrația funciară avea dificultăți în a se adapta la noile
condiții economice și politice într-un climat de insecuritate provocat de invaziile străine. Mica proprietate
țărănească de pe platourile anatoliene și balcanice era protejată și revitalizată prin masive colonizări de
populații orientale și slave datorită conștientizării politicii imperiale de interesele fiscale și militare.

Chorion/comunitatea rurală devenise elementul central al vieții agricole bizantine. Țăranul deținea un lot de
pământ , o proprietate deplină și ereditară. Își lucra pământul propriu, dar și pășunile, pădurile și pământul
necultivat alături de ceilalți membri ai comunității. Comunitata rurală forma o unitate administrativ-fiscală,
membrii ei fiind solidari și responsabili de plata impozitelor, participând periodic la distribuirea loturilor
abandonate de stăpânii lor. La nivelul micii colectivități, litigiile erau frecvente, astfel , se desfășurau procese
în care problemele se aduceau în față judecătorilor obștei, aleși din cadrul comunității respective , conform
legii rurale-Nomos georgikos, elaborată în timpul domniei împăratului Iustinian al II-lea.

Vechea aristocrație încă se mai menținea în Asia Mică, în Paphlagonia-coasta micrasiatică a Pontului, ca
Philaret care deținea 40 de domenii, 600 de boi, 12 000 de oi, 100 de atelaje de muncă, numeroși sclavi.
Văduva Danielis stăpânea în Pelepones 80 de domenii, 3000 de sclavi și turme de vite, fiind una dintre căile
de constituire a unei noi categorii sociale de proprietari funciari aflați în ascensiune, menționați ca
„puternici” (dynatoi).[67]

Politica agrară macedoneană (922-1025)

În anii 922-1025, împărații dinastiei macedonene au luptat pentru apărarea micii proprietăți țărănești libere
împotriva dynatilor (puternicii) din rândurile aristocrației. Ascensiunea aristocrației a rezultat în urma
subminării , dizolvării comunităților rurale și presiunii exercitate de dynati. Dynatii, înalți funcționari din
theme, beneficiari ai secularizării bunurilor monastice în urma crizei iconoclaste, au devenit mari stăpâni de
domenii. Leon al VI-lea, nevăzând pericolul, a anulat vechile restricții impuse dregătorilor militari până
atunci de a achiziționa bunuri imobiliare. A abrogat dreptul de preemțiune și a grăbit declinul comunităților
rurale. Țăranii cădeau astfel sub dependența dynatilor laici și ecleziastici, devenind paroikoi-vecini.

Roman Lecapenos ia la cunoștință pericolul, știind că mica proprietate era esențială pentru plata impozitelor
și îndeplinirea sarcinilor militare. Printr-o diplomă imperială/novela din 922, vechiul mare drongar al flotei a
restabilit dreptul de preemțiune din sânul comunității rurale pentru a se opune mai eficient dynatilor.
Bunurile militare acaparate de dynati au fost înapoiate țăranilor pentru a reface valoarea loturilor stratiotice.
Legea prevedea restituirea bunurilor funciare înstrăinate în ultima decadă.
În 934 este emisă novela care sprijină mică proprietate lovită de foametea din iarnă 927-928. Îi obligă pe
marii proprietari să-și înstrăineze bunurile, orice tranzacție , donație sau moștenire fiind anulată. Orice
proprietate achiziționată la jumătate de preț era înapoiată fără despăgubire. Dacă vânzarea a fost la preț
normal, țăranului îi era restituită , însă era obligat să înapoieze suma primită în 3 ani . Agenții proceselor
dizolvante din interiorul comunităților sătești , înalții funcționari, au fost denunțați pentru că au acumulat
averi și au lovit în interesele statului. Succesorul lui Roman, Constantin VIII, a întărit dispozițiile
înaintașului, fixând valoarea minimă a loturilor militare la 4 livre pentru soldați și 2 livre pentru marinari,
termenul de prescripție fiind stabilit la 40 de ani.

Prin novela din 964, ofensiva marii proprietăți monahale a fost oprită, prin interzicerea unor noi așezăminte
monastice și a achiziționării pe alte căi de către biserica și mănăstiri a altor noi proprietăți. Legea a oprit
intrarea locuitorilor valizi în mănăstiri. Prin novela din 967, Nikephor I Phocas, din familie aristocratică, a
întrerupt politica predecesorilor săi și a slăbit dreptul de preemțiune. A acordat dynatilor drept de
achiziționare a proprietății părăsite din interiorul comunității țărănești. Orice înstrăinare a loturilor stratiotice
era interzisă, iar cele înstrăinate erau restituite fără despăgubire. Valoarea acestora a crescut de la 4 la 12
livre. Se dorea de astfel crearea unei cavalerii grele cu armament mai costisitor care să facă față inamicilor.

Legislația macedoneană antiaristocratică a atins apogeul sub Vasile al II-lea care a emis în 996 o novela
radicală prin care apără mica proprietate țărănească și stratiotica. A anulat termenul de prescripție de 40 de
ani iar astfel orice achiziție de bunuri funciare din anul 922 era declarată nulă. Proprietățile țărănești au fost
înapoiate fără despăgubire vechilor stăpâni. Prin novela din 1002, împăratul a reintrodus impozitul de
reciprocitate, prin care dynatii laici și ecleziastici plăteau statului capitația și celelalte impozite pe care
țărănimea nu le puteau plăti, rezultând proteste.

Politica macedoneană nu a putut opri ofensivă marii proprietăți datorită caracterului contradictoriu,
fiscalității excesive și reorientartea politicii externe. Proprietățile stratiotice au slăbit, masele de țărani liberi
au ruinat, devenind pradă ușoară a puternicilor. Măsurile anterioare au fost anulate la presiunea aristocrației
funciare.

Orașul bizantin în secolele X-XI

După o perioadă de declin, viața urbană își revine conform lucrării "Cartea eparhului", care a fost atribuită
inițial împăratului Leon VI, o culegere de norme și reglementări, ce prezintă viața meșteșugarilor și
negustorilor, a breslelor și corporațiilor. Controlul asupra drumurilor comerciale a fost reluat. Comerțul se
desfășura spre Occident (pe valea Dunării sau prin Peninsula Balcanică), spre nord, în Rusia pe Nipru, spre
Marea Neagră, și spre Orient, prin drumul mătăsii, prin Marea Roșie sau Golful Persic. Micii comercianți și
negustori contribuiau la visteria bizantină cu plata taxei de 10-18% din valoarea mărfurilor.
Eparhul/prefectul orașului era primarul Constantinopolului, având atribuții largi, ocupând poziția a doua sau
a treia în ierarhie. Eparhul era numit direct de către împărat din rândurile persoanelor apropiate prin edict, iar
în cadrul ceremoniei de învestitură, primea centură, conform lucrării " Despre Ceremoniile curții bizantine"
de Constantin VII.

Eparhul avea atribuții administrative și juridice. Asigura ordinea publică , pedepsea delictele, supraveghea
sclavii eliberați, piețele, spectacolele, manifestările publice, interzicea unor indivizi intrarea în oraș, având
sub ordinea sa un corp de poliție urbană, Se ocupa de curățenia orașului, împodobirea acestuia când
împăratul se plimbă pe străzile orașului sau cu ocazia vizitelor oficiale. Era considerat vocea împăratului
căci prin intermediul său, împăratul vorbea poporului. Când împăratul absenta, eparhul conducea deplin
capitala. Producția, vânzările, meseriile, corporațiile erau sub controlul său. Supraveghea calitatea
produselor, materiile prime, și împiedica realizarea unor stocuri pentru a se obține profituri mari. Stabilea
prețurile piețelor, decidea în privința importului și exportului mărfurilor, deschiderea magazonelor, birourilor
și atelierelor, rezolva abaterile grave și divergențele. Avea un personal auxiliar numeros: cancelaria
prefectului, care avea un sigiliu propriu pentru corespondență, aplicat pe unități de măsură și greutate,
pentru a garanta respectarea normelor. Corpul personal condus de legatharios, locțiitorul eparhului,
supraveghea corporațiile, importurile și exporturile, negustorii străini. Inspectorul maritim controla navele
din porturile orașului.

Eparhi ca Roman Argyros au ajuns împărați. La sfârșitul sec. XI, puterea eparhului a decăzut, atribuțiile
fiind preluate de magistrați, iar negustorii italieni instalați din sec. XII în capitală au restrâns autoritatea
eparhului.

La conducerea corporațiilor erau prostatai/exarchoi, iar în fruntea corporației notarilor era primicerul.
Fiecare breaslă avea un singur șef, ca cea a notarilor, argintarilor, săpunarilor, pe când breslele cârciumarilor,
negustorilor de peste, mătase brută, aveau mai mulți șefi. Șeful corporației era numit de eparh din rândul
membrilor breslei.Șefii corporațiilor reglementau relațiile cu statul reprezentat de eparh privind respectarea
normelor. Pentru a intra într-o breaslă, persoanele trebuiau să nu fie membrii altor corporații, să nu fie
străine, să le fie verificate capacitățile și integritatea morală, să fie acceptate de eparh, șefi și de colegi, și să
plătească o taxa. Numărul membrilor unei corporații nu era fix, exceptând corporația notarilor care era de
24. Persoana care deschidea un magazin sau un atelier trebuia să facă parte din corporația care se ocupă de
domeniul respectiv și să fie aprobat de eparh.

Structurile sociale urbane

Structura era eterogenă și ierarhizată. În fruntea ierarhiei era aristocrația senatorială. Urma orășenimea care
avea rol economic, alcătuită din negustori, fierari, patroni de ateliere, înscriși în corporații pentru a-și începe
activitatea economică și aprobați de eparhi. Lucrătorii meșteșugari lucrau în ateliere în număr de 2-3, legați
de patron printr-un contract pe perioada determinată (prin care erau stabilite salariul și obligațiile), plătiți cu
10-15 nomisme pe an. Sclavii erau folosiți în atelierele imperiale, fiind plătiți cu 30-50 de nomisme și având
hrană asigurată.

Calitatea materiilor folosite, puritatea aurului și a argintului, calitatea produselor din ateliere erau verificate.
Producerea stofelor de lux avea loc numai în atelierele imperiale. Erau numerose corporații în domeniul
textilelor: torcătorii de mătase, țesătorii, vopsitorii, negustorii de mătase brută etc. Se încerca evitarea
surplusului de bunuri și erau impuse reglementări pentru bună aprovizionare a orașului pentru a împiedică
izbucnirea unei crize și revolte ce puneau tronul imperial în pericol. Centrul capitalei era rezervat comerțului
articolelor de lux d-ea lungul străzii Mese. Produsele mirositoare erau vândute la marginea orașului, deși
doar băcănii puteau să activeze în tot orașul. Unitățile de măsură și greutatea erau verificate . Se sancționa
produsele de calitate inferioară, falsificarea monedelor sau alterarea metalelor prețioase. Vânzarea purpurei
și a bijuteriilor în afara imperiului era interzisă. Activitatea economică era dirijată de autorități în beneficiul
statului și populației.

Pronoia
Împărații Comneni, pentru a rezolva problemele interne, au recurs la o soluție: instituirea pronoiei-"grijă".
Statul ceda unui particular un număr mare de contribuabili pentru că in schimbul concesiunii temporare și
condiționate, particularul să îndeplinească sarcini militare față de stat. Numărul contribuabilor cedat era
calculat pentru a ajunge la nivelul posotes-venitul anual al pronoiarului din care să-și asigure procurarea
echipamentului militar și pentru a-și întreține familia. În secolul XIII, venitul era de 60 de hyperperi,
scăzând la 10.

1. Pronoia era o instituție apărută la inițiativa imperială, statul fiind singurul deținător al
pământurilor, iar împăratul era singurul care putea să acorde pronoia printr-o diplomă
imperială.
2. Pronoia avea caracter viager și condiționat, și putea fi retrasă în cazul neîmplinirii sarcinilor
militare ale pronoiarului.
3. Statul își păstra drepturile asupra bunurilor, putând oricând revoca sau reînnoi, și putând
micșora sau mări veniturile.
4. Pronoia constă în cedarea unui număr de contribuabili sau a veniturilor unor vămi, locuri de
pescuit sau mine.
5. Pronoiarul era funcționar imperial, putând să strângă impozite pe care le plăteau parecii,
funcționarii publici dispărând.
Împărații acordau veteranilor daruri de pareci, ajungând apoi să le distribuie la scară largă croitorilor și
fierarilor apți de luptă. Statul își putea asigura astfel forțele militare necesare. Nu a fost suficient și statul a
creat bunuri militare de tip stratiotic, refăcând categoria țăranilor-stratioti.

După cucerirea Constantinopolului din 1204, arhonții greci locali s-au supus cuceritorilor latini, cu condiția
că fii acestora să respecte jurământul de vasalitate și serviciul militar în schimbul păstrării pronoiei. Țăranii
dependenți-pareci au rămas pe loturile lor, dependenți de pronoiarii bizantini sau latini. Arhonții greci își
puteau transmite pronoia ereditar.

În Imperiul de la Niceea , organizarea militară era pe baza bunurilor stratiotice și sistemului pronoiar. Mulți
indivizi obțineau locuri de pescuit, vămi și mine sub formă de pronoia, doar că unii pronoiari obțineau
posotes-ul de la pareci, alții îl realizau din taxele pentru locurile de pescuit, taxele vamale sau din veniturile
minelor. S-a emis documentul "Formular pentru atribuirea de pareci unui pronoiar". După recucerirea
Constantinopolului din 1261, Mihail VIII i-a recompensat cu generozitate pe cei care l-au sprijinit,
aristocrați și militari, răsplătiți prin acordarea de pronoia sau pronoia ereditare. Din 1272 , mercenarii
primeau solda anuală mărită la 24 hyperperi pe an, iar pronoiarii primeau 36 hyperperi pe an. Pronoia era o
posesiune temporară, având caracter condiționat. Dacă stratiotul nu-și putea îndeplini sarcinile militare,
putea fi pedepsit și înlocuit de un alt stratiot. Din secolul XIII, Bizanțul apela la mercenari străini, dar în
perioada pătrunderii turcilor în Asia Mică, s-a recurs la distribuirea proprietăților mănăstirești sub formă de
pronoia.

Relațiile Internaționale

Relațiile dintre Bizanț, Papalitate și Carol cel Mare

Din timpul domniei împăratului Iustinian, scaunul pontifical a intrat sub influența împăraților bizantini.
Majoritatea papilor erau desemnați de împărații de la Constantinopol. Când papalitatea întâmpina rezistență,
basileii nu ezitau să-și afirme controlul asupra scaunului pontifical. Papa Martin I care a ocupat scaunul
pontifical în secolul al VII-lea fără aprobarea Constantinopolului, s-a opus politicii împăraților bizantini,
Heraclius și Constant, care încercau să găsească o formulă de compromis între monofiziți și ortodocși.
Constant l-a chemat pe Martin la Constantinpol în 653, acuzându-l de trădare și l-a condamnat să fie
maltratat în public. Apoi, l-a exilat în Chersones, unde a murit la scurt timp.
 La începutul secolului al
VIII-lea, papalității i s-a
oferit un prilej favorabil
pentru a scăpa de sub tutela
Bizanțului.
Constantinopolul era atunci
devastat de luptele
iconoclaste. Papalitatea și-a
căutat un aliat în Europa
Apuseană. Acel aliat avea
să fie Pepin cel Scurt din
Irina și Carol cel Mare
Franța de azi. Scopul lui
Pepin era să ocupe tronul
franc și să-i alunge pe merovingieni. Acesta a fost în cele din urmă
încoronat de papa Ștefan al II-lea după ce papalitatea a beneficiat de
intervenția francilor în Italia. Pepin a recucerit teritoriile fostului
exarhat al Ravennei din mâinile longobarzilor și le-a încredințat
papei, și nu împăratului de la Constantinopol. Acest act a stat la
baza creării statului pontifical care și-a continuat existența până la
jumătatea secolului XIX.
Irina
Ca reacție, împăratul de la Constantinopol a protestat și a scos
diocezele din sudul Italiei și
Illyricumului de sub
autoritatea papalității și le-a
trecut sub autoritatea
patriarhiei de la
Constantinopol. Relația
strânsă dintre regatul franc
și scaunul pontifical a fost
continuată și de fiul lui
Pepin, Carol cel Mare.
Carol a intervenit în Italia în
Încoronarea lui Carol cel Mare
urma solicitării venite din
partea papalității, țintă fiind
Regatul Longobard. În 774, Carol cel Mare a cucerit Regatul
Longobard și s-a proclamat regele francilor și longobarzilor. Carol
și-a continuat acțiunile militare în Peninsula Iberică unde a pus
bazele Mărcii Cataloniei. Apoi s-a îndreptat spre Pannonia unde i-a Carol cel Mare
înfrânt pe avari, și în cele din urmă, spre Saxonia unde i-a supus pe
germani.

Carol și-a dovedit atitudinea de adevărat apărător al creștinismului. A mai acordat un alt sprijin papalității în
anul 799 când Papa Leon al III-lea s-a confruntat cu o revoltă din partea populației romane și a aristocrației.
După ce a fost aruncat în închisoare, acesta a cerut ajutor lui Carol cel Mare. Carol a intervenit și l-a repus
pe papa pe scaunul pontifical.
Între timp, Bizanțul se confruntă cu propriile probleme interne generate de criză iconoclastă și cu
ascensiunea Hanatului Bulgar pe plan extern. Constantin al V-lea s-a preocupat în prima domnie a sa de
problemele de pe frontieră orientală. A condus 9 campanii împotriva hanatului, aducându-l în pragul
prăbușirii. Dar moartea sa din 775 și dispariția lui Leon al IV-lea aveau să compromită succesele obținute de
bizantini. A urmat o perioada de regență a Irinei, care a preluat conducerea imperiului ulterior, asta în timp
ce Hanatul Bulgar se refăcea. În 778, Irina a trimși un corp de armată în Italia care a fost nimicită de armata
francă.

În concluzie, conform scrisorii lui Alquin, tronul de la Constantinopol era vacant, căci era ocupat de o
femeie, iar papalitatea traversa o perioadă de criză. Singură putere reală a lumii creștine era Regatul Franc,
Carol cel Mare fiind considerat unica speranța a lumii creștine, depășind puterea spirituală a papalității și cea
temporală de la Constantinopol.

Pe 25 decembrie, anul 800, Carol a coborât în Italia fiind primit cu mare fast la Roma de către papa Leon al
III-lea. Carol a fost luat prin surprindere conform unor anale, fiind încoronat de papa ca împărat. Carol a
fost însă nemulțumit că papa a fost cel care i-a pus coroana pe cap în contextul în care la Bizanț împăratul
era cel care se încorona singur. Astfel, a izbucnit un conflict între Carol și Papa. Constantinopolul consideră
că ceea ce se petrece în Italia era doar o revoltă la adresa autorității imperiale. Împărații bizantini încă
considerau Italia ca fiind un teritoriu cuvenit Bizanțului. Pentru papalitate, Imperiul Carolingian era unicul
imperiu roman, papa insistând ca regele francilor, Carol cel Mare, să preia titlul de Împărat al Romanilor.
Carol a refuzat acest titlu (ulterior, Ludovic cel Pios a acceptat acest titlu).

Carol cel Mare percepea puterea imperială ca o stăpânire asupra mai multor regate. Titulatura lui Carol era
cea de Imperator Augustus și rege al francilor și longobarzilor. Carol a încercat să obțină recunoașterea
titlului de Imperator de la Constantinopol, atunci condus de împărăteasa Irina. Cronicarul bizantin
Theophanes a scris despre un posibil proiect de alianța matrimonială dintre Carol cel Mare și împărăteasa
Irina, prin care imperiul apusean și cel răsăritean să fie reunite. Un astfel de proiect de alianță a fost realizat
între fiica lui Carol cel Mare și Constantin al VI-lea, dar logodna celor doi a fost ruptă după ce Carol s-a
supărat pentru că nu a fost invitat să participe la cel de-al șaptelea conciliu ecumenic de la Niceea. În 802,
Irina a fost înlăturată de la conducerea imperiului, iar noul împărat , Nikephoros I, a refuzat ferm
recunoașterea titlului imperial al lui Carol.

Carol a făcut presiuni asupra Constantinopolului prin atacarea orașelor bizantine din Dalmația și asedierea
Veneției. Dar în 812, în condițiile în care conflictul cu Hanatul Bulgar a fost reluat, Mihail I Rangabe,
ginerele și urmașul lui Nikephoros I, a trimis o solie la Aachen care să-i recunoască titlul de „Basileu” al lui
Carol cel Mare. Eginhard susține că împăratul Carol a fost chiar numit „frate” al împăratului de la
Constantinopol.

Titlul imperial bizantin a fost schimbat în „Basileu al Romeilor”. Prin acest titlu, împărații de la
Constantinopol și-au dorit să demonstreze că ei sunt succesorii spirituali ai cezarilor din antichitate și că
puterea lui Carol cel Mare era limitată și nu era universală că a împăratului bizantin. Având însă titlul de
„frate”, Carol făcea parte din familia de principi.

După moartea lui Carol, situația s-a schimbat. Ludovic cel Pios a preluat titlul de Imperator Romanorum,
fiind încoronat de papă. Conflictul de doctrina dintre Bizanț și Apus s-a menținut până la dispariția
Imperiului Carolingian. Conflictul avea să fie reluat în secolul X cu Otto I când a fost încoronat de papă ca
împărat al Sfântului Imperiu Român. Donatio Constantini:
 Ar fi apărut în secolul VIII pentru a legimita posesiunile din fostul exarhat al Ravennei.
Ar fi apărut în secolul IX când s-a conturat conflictul dintre papalitate și Carol cel Mare.
Papalitatea a apelat la documentul „Donatio Constantini” pentru a demonstra că puterea sa ecleziastică este
superioară celei imperiale și că papa este singurul care poate încredința puterea imperială, având autoritate
asupra Italiei și a provinciilor occidentale. Papalitatea revendică supremația creștinității, Papa considerându-
se capul Bisericii Creștine asupra celorlalte scaune patriarhale de la Constantinopol, Antiohia, Alexandria
sau Ierusalim. Reacțiile provocate de acest document au fost diferite. Mulți au susținut că e fals, ca împăratul
Otto al III-lea care a cerut arderea documentului și tăierea mâinii celui care a creat acest document fals. În
secolul XIII, pontifii au ordonat ca scenele din Donatio Constantini să fie expuse pe pereții unei biserici din
Roma. Bizanțul consideră că împăratul de la Constantinopol era urmașul împăraților romani, susținând ideea
că împăratul Constantin s-a mutat la Constantinopol ca împărat roman.

Relațiile cu Rusia
În secolul VII, în stepele nord-pontice s-a constituit un stat khazar
care controla zona de stepă a Europei răsăritene și s-a impus în fața
uniunilor tribale turco-mongole. Khazarii au fost și aliați ai
bizantinilor, relațiile dintre aceștia și greci fiind intense. Bizantinii se
aprovizionau cu cereale din zona bazinului pontic.La mijlocul
secolului IX, în stepele nord-pontice și-a făcut apariția formațiunea
nord-pontică fondată de Rurik conform cronicii lui Nestor.
Asediul Constantinopolului în 860
Istoricii bizantologi germani susțin însă că statul a fost creat de
varegi, pe când istoricii
ruși susțin că a fost
fondat de slavi.
Termenul de „rus”
apărea în sursele
europene și musulmane
ca desemnând varegii Înfrângerea armatei lui Sviatoslov de către
bizantini
scandinavi. Varegii
erau negustori și
ulterior s-au pus pe cucerit teritorii.

Fiul lui Rurik, Oleg, a cucerit Kievul și a pus bazele statului

Olga primită de Constantin al VII-lea
kievean, cu centre la Kiev și Novgorod. Varegii reprezentau
triburile slave și structurile patriarhale. Ulterior, varegii au fost
absorbiți de slavi. Oleg a intenționat apoi să dezvolte comerțul
pontic, doriind să asigure securitatea arterei care lega Marea Baltică
de Marea Neagră.

Rușii au atacat Constantinopolul în 859-860 cu 2000 de corăbii , stârnind panică imperiului. Atacul a fost
respins de bizantini la comanda Patriarhului orașului, Photios, care a ordonat folosirea focului grecesc.

În secolul X, Oleg a declanșat un alt atac, care se încheie cu un tratat prin care Leon VI acordă privilegii
negustorilor ruși, textul acestuia păstrându-se în cronică lui Nestor. Rușii primeau privilegii mai extinse
decât ceilalți negustori, fiindu-le asigurați banii pentru a se întoarce în ținuturile lor și puteau să se
 stabilească în capitala bizantină timp de un an, exceptând iarnă.Fiul
lui Oleg, cneazul Igor, a încercat să-și sporească privilegiile
comerciale și a asediat capitala în anii 941-944 pentru a forța mâna
împăratului. Roman Lecapenos a reînnoit privilegiile acordate de
Leon VI. În societatea rusă au pătruns influențe bizantine. Rușii au
fost creștinați.

În 945, cneazul a fost ucis, iar soția sa, Olga, a guvernat ca regentă
în numele fiului său, Sviatoslav. Olga, când s-a creștinat, a fost
botezată chiar de patriarhul Constantinopolului. Planurile ei de a
creștină ținuturile rusești au fost zădărnicite de fiul ei.

Sviatoslav a mărit teritoriul statului rus după organizarea

campaniilor împotriva khazarilor. Sviatoslav a încercat să se
Botezul lui Vladimir în rit ortodox instaleze apoi la sud de Dunăre, dar după ce a fost înfrânt în 971 de
Ioan I Tzimiskes, a fost forțat să părăsească Balcanii, iar în 972 a
fost asasinat de pecenegi.

A fost succedat de Vladimir, fiul său nelegitim, care în 980, a preluat conducerea statului rus, care a condus
până în 1015. Vladimir i-a acordat sprijin lui Vasile II în reprimarea revoltelor aristocraților bizantini. A
primit mâna surorii împăratului, Ana Porfyrogeneta după ce a făcut presiuni asupra cetății Chersones, unde
avea să aibă loc nuntă și să înceapă construirea bisericii Sfântului Ioan. În Rusia au ajuns prin intermediul
Anei o serie de icoane și vase liturgice. În 988 a avut contacte cu Sfântul Imperiu Roman, khazarii mozaici
și bulgarii musulmani de pe Volga, și până la urmă s-a creștinat pe rit ortodox. Vladimir a ordonat
distrugerea idolilor păgâni și a inițiat seria de botezuri a populației la Nipru. Rusia a intrat în sfera de
influență bizantină, consolidând supremația patriarhiei ortodoxe bizantine în Europa răsăriteană.

În timpul împăratului Constantin Monomahul au mai avut loc tensiuni după ce rușii au inițiat o altă expediție
de cucerire a capitalei bizantine. Relațiile au fost în general amicale. Mulți arhitecți bizantini au plecat în
Rusia. Cnezatul Kievean a devenit un stat ortodox, iar după prăbușirea Imperiului Bizantin, țarii ruși s-au
considerat moștenitorii și continuatorii civilizației bizantine, însuși Ivan cel Groaznic preluând titlul
împăratului bizantin.

Relațiile cu Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană

În timpul dinastiei macedonene, în Occident, urmașii lui Carol cel Mare au abandonat concepția acestuia,
chiar din timpul lui Ludovic cel Pios și au preluat titlul de Împărați ai Romanilor, încercând chiar să
cucerească teritoriile bizantine din Italia. Este adevărat că au existat momente de apropiere în vremea lui
Vasile I Macedoneanul, când bizantinii intervin în Italia pentru a recupera teritoriile cucerite de arabi în
sudul Peninsulei unde s-au pus bazele unui emirat propriu la Bari.

O flota bizantină beneficiind de ajutorul lui Ludovic II au reocupat cetatea Bari în 871, emiratul arab fiind
desființat. Însă această apropiere nu s-a menținut prea mult timp pentru că cei doi protagoniști au intrat din
nou într-un conflict de doctrina politică în jurul titlului de împărat roman. În aceeași perioadă, în Italia au
început să joace un rol din ce în ce mai important principii longobarzi, în multe cazuri aliați ai statului
bizantin, alături de Papa Ioan VIII, dezamăgit de urmașul lui Ludovic III, Carol cel Pleșuv. Ultimii ani de
domnie ai lui Vasile I Macedoneanul sunt marcați de campanii majore în Italia.
Tot în sec. X are loc o apropierea a papalității față de statul bizantin,
în contextul în care presiunea arabă devine din ce în ce mai mare (în
902, arabii cuceres întrega Sicilie). În acest context, papa Ioan X
organizează o „cruciadă creștină” împotriva arabilor din sudul
Italiei, acțiunea lui fiind susținută de flota bizantină.

În deceniile următoare, în Occident se ridică Imperiul Romano-

German, mai întâi sub conducerea lui Henric Păsărarul, și apoi sub
conducerea lui Otto cel Mare, care a domnit între 937-973. Otto cel
Mare și-a legat numele de victoria asura maghiarilor la Lechfeld în
955, după care vine în ajutorul papei Ioan XII, învingându-i pe
longobarzii din Italia. Aceste acțiuni ale sale constituiau momente
decisive pentru încoronarea sa ca împărat. Evenimentul are loc la Coroana imperială a Sfântului
Roma în februarie 962, Otto fiind încoronat de papa Ioan XII, cu Imperiu Roman de Națiune Germană
care chiar avea să între în conflict la scurt timp după aceea (Ioan XII
era caracterizat ca fiind un desfrânat, având nenumărate amante și
se povestește chiar că la un moment dat, fiind beat, l-ar fi numit
diacon pe unul dintre grăjdarii săi, după cum fără nici un motiv
papa l-a numit episcop pe un băiat de 10 ani). Papa Ioan VII a murit
în 964 după ce fusese inițial înlăturat de pe scaunul pontifical, iar
potrivit lui Liutprand, Papa Ioan VII a fost ucis de diavol.

Otto cel mare și-a luat titlul de „IMPERATOR FRANCORUM”,

iar în bulă de învestire scria ”INOVATIUM IMPERII
FRANCORUM”. După încoronare, Otto cel Mare a trimis o primă
solie la Constantinopol, cerând din partea împăratului recunoașterea
titlului său imperial. Cererea lui a fost respinsă cu fermitate și în
aceste condiții, Otto face presiuni asupra teritoriilor bizantine
atacând cetatea Bari, însă fără succes. După ce și-a asociat și fiul la
domnie, pe Otto II, Otto cel Mare a trimis o solie condusă de
Liutprand de Cremona, de această dată cerând nu numai Otto I cel Mare

recunoșterea titlului imperial, ci și mâna porfirogenetei Ana pentru

Otto II.

Împăratul Nicephor II Phocas a condiționat cererile de renunțarea drepturilor asupra orașelor Ravenna și
Roma. Practic, Nicephor îi refuză cererile împăratului german printr-o formă mai voalată, Otto neavând cum
să renunțe la aceste drepturi. În consecință, Otto a continuat să facă presiuni asupra orașelor bizantine din
Italia. În 969 Ioan I Tzimiskes, a cărui atenție era îndreptată către Peninsula Balcanică, dar și către Orient,
acceptă căsătoria uneia dintre nepoatele sale Theophanu cu Otto II și recunoașterea titlului de „Basileu al
alamanilor” pentru Otto cel Mare. Este adevărat că Theophanu nu era o porfirogenetă, dar Otto I acceptă
alianța și renunță la pretențiile asupra sudului Peninsulei Italiei.

Otto II nu are o domnie foarte lungă. Domnește până în 982 și își asumă titlul de împărat al romanilor, iar
după 976, această asumare avea să îl aducă pe Otto II într-un nou conflict cu Constantinopolul. Prin
intermediul Thephanei au pătruns influențe bizantine în Imperiul German și a fost admirată pentru că a
reușit să asigure tronul pentru fiul ei, Otto III. O nouă încordare a relațiilor are loc când Otto III preia tronul
în jurul anului 1000, acesta fiind educat în stil bizantin, desemnează un nou pontif care își ia numele de
Silvestru II. Ulterior, potrivit relatărilor, acesta a profanat mormântul lui Carol cel Mare și a utilizat
însemnele imperiale care aparțineau monarhului carolingian. Totodată, a mutat capitala la Roma, care era
capitală lumii, după cum biserica romană era mama tuturor bisericilor. Și-a asumat rolul de protector al
Bisericii, a creat episcopate și mai ales demnități după modelul celor bizantine, astfel că ambiția lui era total
diferită de cea a bunicului său, visul lui fiind de a reface Imperiul Roman. Otto III a murit la vârstă de 22-23
de ani, în 1002, iar potrivit dorinței sale a fost înmormântat la Aachen alături de Carol cel Mare. După
moartea lui Otto III, urmașii săi au abandonat linia politică a acestuia și și-au concentrat atenția asupra
principalelor teritorii pe care le controlau (Italia și Germania).

Biserica

Luptele Hristologice
În perioada marilor migrații, imperiul bizantin s-a confruntat și
cu dispute religioase. În prima etapă, din secolul IV au loc
dispute în jurul naturii lui Hristos. În a două etapă, în secolele
V-VII, se dispută raportul naturii umane și cea divine a
persoanei lui Hristos. În secolul III, creștinismul câștigă adepți
pe durata crizei.

În sec. III-IV au loc persecuțiile împotriva creștinilor căci

refuzau să respecte cultul imperial. Pentru suferințele îndurate,
Conciliul de la Niceea
raiul le promitea creștinilor răsplată de după moarte. Din
secolul IV a fost acordat libertatea de cult creștinismului. După
313, apare necesitatea stabilirii unei dogme asupra căreia să nu mai
existe dispute. Erezia însemna alegerea.

În secolul IV se mulează pe structura societății romane biserica

legală și cea oficială, dioceza devenind unitatea de baza a bisericii.
S-a mulat și pe valorile societății laice. Dacă până în secolul IV
avea o structura orizontală, de atunci avea să fie legitimată ierarhia,
iar pozițiile înalte erau deținute de aristocrați.

S-au creat tensiuni între masele de credincioși și vârfurile bisericii

creștine, adepte ale unor noi valori. S-au produs rivalități între
scaunele episcopale. Episcopul roman își revendică prima poziție în
cadrul bisericii creștine, folosind ca argumente bazele puse de Petru
și Pavel. Însă mai existau alte scaune episcopale importante în
Alexandria, Antiohia, Ierusalim și Constantinopol. Din 381,
Theodosius face din episcopatul Constantinopolului al doilea în
ierarhia scaunelor episcopale, iar din 451 s-a stabilit egalitatea dintre Primul Conciliu de la Constantinopol
episcopatul roman și cel bizantin. Constantinopolul își revendică
supremația folosindu-se de argumentul intemeieirii scaunului din
vechiul Byzantion de către apostolul Andrei.

A izbucnit o rivalitate între episcopatul de la Constantinopol și cel al Alexandrei, sprijinit de Papa.

Tensiunile sociale au alimentat disputele religioase, s-a consolidat birocrația, fiind create noi structuri
administrative care apăsau asupra populației prin sistemul de colectare a impozitelor, fiscalitatea excesivă. S-
au afirmat particularismele locale. Ereziile au devenit modul ideal de manifestare a nemulțumirilor față de
politica promovată de Constantinopol.

În secolul IV, un preot din Alexandria, Arius, a început să-și expună teoria potrivit căreia Dumnezeul Tatăl
era nepieritor și necreat, pe când Fiul a fost creat de Tatăl și nu avea aceeași substanță cu Dumnezeul Tatăl.
Biserica a provocat tensiuni în episcopatul Alexandrei, fiind convocat sinodul local la Alexandria în 320-
321 prin care era condamnată doctrina lui Arius. Acesta a fost îndepărtat din Alexandria, dar a continuat să-
și răspândească ideile la Nicomedia.

Constantin a intervenit pentru a restaura ordinea și a convocat primul conciliu ecumenic din 325 la Niceea.
Constantin l-a prezidat și a intervenit decizional. Arianismul a fost condamnat, Arius fiind exilat în Iliricum.
A fost declarată dreapta credință susținută de Athanasiu, rivalul lui Arius-ortodoxia. Au fost adoptate
primele poziții ale Crezului-Simbolul Niceean. Politică avea să stabilească relația Biserica-Stat, împăratul
având dreptul de a interveni în problemele bisericii. Constantin l-a chemat însă pe Arius pentru a-l reabilita
după concilul de la Tir din 335 și l-a desemnat drept episcopul Alexandrei. Arius a murit la scurt timp, dar
arianismul a câștigat teren, fiind oficializat de Constanțiu al II-lea și susținut de Valens, apoi răspândit de
Ulfila printre rândurile goților care s-au creștinat pe rit arian. Arianismul a fost o formă de rezistență
antiromană, fiind adoptat de longobarzi, ostrogoți și vizigoți.

În secolul al IV-lea apărut erezia lui Macedonius care susținea că Duhul Sfânt nu este de aceeași natură cu
Tatăl și Fiul. Theodosius I a intervenit, în 381 convocând conciliul de la Constantinopol, unde Crezul a fost
completat și restabilin deciziile luate la Conciliul de la Niceea. Arianismul dispare, dar rămâne în rândul
populațiilor germanice.[68]

Ereziile secolului al V-lea și consecințele lor – nestorianismul și

monofizismul
Deși luptele cristologice păreau să fi luat sfârșit, s-au fondat alte
două școli cristologice în Antiohia și Alexandria în secolul al V-lea.
Cea din Antiohia se apropia de linia arianistă, iar cea din Alexandria
se apropia de linia mistică a lui Atanasios, Vasile cel Mare, Grigore
de Nazians și Grigore de Nyssa.

Școala din Antiohia susținea că Isus, după întrupare, era predominat

de natura umană, astfel, Fecioara Maria nu putea fi considerată
„Născătoare de Dumnezeu”, ideea fiind răspândită de Nestorios,
care în 428, a devenit episcop al Constantinopolului . Preot nestorian slujind

Școala de la Alexandria era tradiționalistă, susținând că Hristos avea

o natură divină după întrupare, însă natură umană se pierdea în cea divină, astfel, ia naștere Monofizismul.
Cele două doctrine s-au confruntat la cel de-al treilea conciliu de la Efes în 431. Au fost adoptate decizii
privind nestorianismul, fiind condamnată ca erezie sub influența puternică a episcopului
Alexandriei.Nestorios a fost depus și exilat. Conciliul de la Efes marchează victoria monofizită susținută de
școală de la Alexandria, Fecioara Maria fiind declarată ca „Născătoare de Dumnezeu”.Monofizitismul a
câștigat teren datorită puterii faraonice a episcopului Alexandrei. Episcopul Constantinopolului, susținut de
papa Leon cel Mare, a condamnat monofizismul, iar Teodosius al II-lea a convocat un nou conciliu la Efes
în 449. Au fost comise abuzuri, fiind maltratați trimișii Papei. „Sinodul tâlhăresc” a fost nerecunoscut de
biserica. Urmează Marcian la tron ce era căsătorit cu sora lui Teodosius, susținătoare a ortodoxiei.
 În 451 este convocat cel de-
al patrulea conciliu la
Calcedon prin care erau
condamnate nestorianismul
și monofizisimul, stabilindu-
se ca dogmă oficială
Conciliul de la Efes din 431
diofizismul, prin care natură
umană și cea divină a lui
Hristos erau considerate a fi
unite. După condamnarea
monofizismului, tensiunile
s-au accentuat în provinciile
orientale, mai ales în Egipt,
manifestându-se în lupte
deschise între tabăra
ortodoxă condusă de
Chiril din Alexandria, cel care a
episcopul de la
apărat formula: "unică este natura
Constantinopol și tabăra întrupării cuvântului dumnezeiesc"
Conciliul de la Calcedon
monofizită, condusă de
Patriarhul Alexandrei. S-a
constituit prima biserica monofizită, Biserica Coptă din Egipt, urmând să fie organizate noi biserici
monofizite în Siria și Armenia . Tensiunile s-au adâncit, iar împărații au încercat să facă un compromis între
cele două tabere. Împăratul Zenon chiar emite edictul „Henotikon” în 482 prin care sunt interzise disputele
religioase.

În 553 , Iustinian a convocat cel de-al cincelea conciliu la Constantinopol, încercând să-i împace pe
ortodocși și pe monofiziți prin condamnarea scrierilor nestoriene, dar a eșuat.În secolul VII, arabii cuceresc
provinciile orientale ce opun o slabă rezistență împotriva acestora în urma tensiunilor religioase interne. Se
arată inițial o toleranță față de monofiziți. Heraclius a încercat să impună două formule de compromis,
emitând monoenergismul, adică cele două naturi, dar o singură energie, și apoi, monothelismul, adică cele
două naturi, dar o singură voință de a acționa, ce avea să fie impusă prin două edicte din 638 și 648.
Rezultatele nu au fost cele așteptate, iar în secolul VII, Imperiul Bizantin a pierdut Egiptul. În 680-681, a
fost organizat cel de-al șaselea conciliu ecumenic la Constantinopol, convocat și prezidat de Constantin al
IV-lea, ce condamnă ereziile, inclusiv formulele de compromis, restabilind ortodoxia, însă cu prețul
pierderilor teritoriale.

Iconoclasmul bizantin
Sursele despre această perioada sunt puține căci lucrările autorilor iconoclaști au fost distruse după
restabilirea cultului icoanelor. S-au păstrat fragmente în actele conciliului ecumenic din 787 sau în operele
adversarilor acestora. Cele mai importante sunt cele trei tratate despre distrugerea icoanelor, scrise de Ioan
Damaschinul, care se află în afara granițelor imperiului. Biserica încerca să respingă păgânismul și să revină
la principiile timpurii.

S-a manifestat lipsa unei poziții clare a bisericii privind cultul icoanelor. Au existat poziții ale
reprezentanților de seamă ai bisericii care se opuneau venerării și prezenței icoanelor în bisericile bizantine.
 Eusebiu din Cezareea s-a
opus solicitării surorii lui
Constantin să-i aducă un
portret al lui Hristos, căci
consideră că reproducerea
trăsăturilor divine ale lui
Hristos și acceptarea și
venerarea unor imagini pot
duce la păgânism.

Episcopul Epifanie din

Salamina, în secolul V, a
venit cu aceeași opinie.
Papa Grigore cel Mare a
primit o scrisoare de la
Iconoclasm - reprezentare pe Biserică fără icoane
episcopul Marsiliei prin care
pergament
era anunțat că toate icoanele
din bisericile aflate sub
autoritatea să au fost înlăturate. Grigore a reacționat, insistând că
numai prin folosirea icoanelor, poporul ignorant putea fi educat
religios.

Cultul icoanelor s-a dezvoltat în perioada când imperiul traversa o

Al șaptelea conciliu ecumenic
criză gravă, iar populația își caută refugiul în biserică. În provinciile
orientale influențate de monofiziți se susținea că natura divină a lui
Hristos nu putea fi redată în icoane. Împărații iconoclaști că Leon
III, Constantin V, Leon V, Mihail II, și Teofil erau originali din
Siria, Armenia sau din Frigia. Împărătesele Irina și Teodora care au
restabilit cultul icoanelor erau din Grecia și Asia Mică.

Instrumentul utilizat în aplicarea măsurilor iconoclaste a fost armata, cu soldați recrutați din provinciile
orientale. Chiar și musulmanii au fost influențați, califul arab Yazid II interzicând venerarea icoanelor în
bisericile creștine din califat.

Cauze materiale/politico-ideologice : dezvoltarea cultului icoanelor a determinat populația să aibă din ce în

ce mai puțină încredere în autoritățile bizantine și capacitatea acestora de a o apăra. Populația s-a refugiat la
biserica către divinitate, pentru a-și asigura măcar viață de după moarte. Mulți bogați și-au donat averile
bisericilor și s-au călugărit. Astfel, biserica începea să aibă un prestigiu tot mai crescut.

Iconoclasmul a fost declanșat prin edictul emis de Leon III Isaurianul în 726. Era interzisă venerarea
icoanelor, relicvelor și moaștelor . Portretul lui Hristos de pe poartă de bronz al palatului imperial a fost
distrus. S-a declanșat o revoltă care a fost reprimată brutal. Patriarhia de la Constantinopol și Papalitatea de
la Roma și-au exprimat dezacordul. Revolte au izbucnit în Grecia și în Italia. În 730, pentru a obține
susținere, Leon a convocat un consiliu la palatul imperial, în față căruia împăratul prezintă edictul interzicerii
venerării imaginilor sacre. Patriarhul refuză să semneze, așa că este depus și este desemnat un alt patriarh,
Anastasius, care acceptă și semnează edictul. Constantin V l-a înlăturat pe Leon III și i-a continuat politică.
A convocat un sinod ecumenic la Constantinopol în 754 la care nu au participat patriarhii și nici papa.
Astfel, a fost desemnat un patriarh iconoclast care a adoptat hotărârea care condamnă icoanele. De atunci,
era interzisă fabricarea icoanelor. Cei care le fabricau erau pedepsiți, excomunicați, depuși din funcții
ecleziastice, judecați că adversari ai lui Dumnezeu și era pronunțată anatema. Icoanele și picturile au fost
arse , iar iconodulii au fost torturați, întemnițați sau executați.În biserici erau pictate doar scene din natură.
Au fost luate măsuri severe și împotriva călugărilor, fiind obligați să se căsătorească. Averile mănăstirilor au
fost secularizate, iar mănăstirile au fost transformate în cazărmi și arsenale. Mulți călugări au emigrat în
Grecia sau în sudul Italiei, ori în Cipru. Leon IV a continuat politica iconoclastă. Sub regența preluată de
împărăteasa Irina în numele lui Constantin VI, cultul icoanelor a fost restabilit de către patriarhul Tarasios în
urma conciliului ecumenic de la Constantinopol din 786 și de la Niceea în 787. Relicvele au fost reașezate
în biserici, mănăstirile au fost reabilitate, dar încă mai erau numeroși susținători ai iconoclasmului.

În 815 s-a revenit la iconoclasm sub Leon V Armeanul după ce l-a înlăturat pe patriarhul Nichefor și în
urma conciliului de la Constantinopol. Dar iconoclasmul își pierduse din susținere.

În 843, în tipul regenței preluată de Teodora în numele lui Mihail al III-lea , cultul icoanelor a fost restaurat
definitiv. Autoritatea imperială a avut cel mai mult de câștigat după ce transferul de proprietate și populație a
fost făcut dinspre biserica spre sfera laică. Împăratul și-a refăcut prestigiul, iar biserica devine aliatul supus al
autorității imperiale. Dar picturi, sculpturi monumentale și icoane au fost distruse. Dovezi ale picturii
bizantine din sec. IV-VI se mai găsesc în Thessalonic sau în Italia.

Cultura bizantină

Istoriografie
Eusebiu de Cezareea este considerat părintele istoriografiei creștine. Nu a fost inclus în rândurile bisericii
răsăritene căci s-a împotrivit deciziei conciliului de la Niceea din 325, propunând o formulă de compromis.
A scris Cronica Universală și Istoria Ecleziastică. În Cronica Universală a scris despre sistemele cronologice
ale antichității-caldeean, asirian, egiptean, ebraic, grec și roman, și a redat o cronologiei a istoriei lumii de la
nașterea lui Avraam în 2016 i.e.n. până în anul 303 e.n.-începutul persecuțiilor creștine. Cronica Universală
scrisă în greacă a fost tradusă în latină de către Ieronim. Istoria Ecleziastică cuprindea 10 cărți, de la
nașterea lui Hristos până în anul 323, punea accent pe dimensiunea temporară și se baza pe documente
istorice. Lucrarea a fost tradusă în latină în secolul V de către Rufinus din Aquileia. Eusebiu a mai scris și o
lucrare biografică cu caracter apologetic a împăratului, Vita Constantini, care are ca nucleu elogiul funerar
rostit în 337. În secolul V au fost realizate Istorii Ecleziastice, iar genul cronicii universale s-a menținut până
în secolul XII, precum cronica lui Ioan Malalas din secolul VI. Procopius din Cezareea a fost un alt mare
reprezentant. Consilier al generalului Belizarie, dar după ce cade în dizgrație, a fost îndepărtat de la
Constantinopol și trimis înapoi în Cezareea. A scris numeroase lucrări despre domnia împăratului Iustinian.
În Războaiele, a încercat să fie obiectiv, concentrându-se mai mult pe personalitatea generalului Belizarie.
Descrie campaniile împotriva perșilor, și apoi campaniile împotriva vandalilor și ostrogoților. Apar unele
accente critice asupra lui Iustinian, ca Răscoala Nika, dar prezintă și informații geografice, istorice, culturale
și etnografice bizantine. În Despre Construcții, împărțită în 6 cărți-557, a elogiat activitatea domeniului
edilitar al domniei lui Iustinian, lucrarea fiind scrisă când încă se mai afla la Constantinopol. În Istoria
Secretă, scrisă în 550-560, Procopius are un ton diferit în privința descrierii lui Iustinian și a soției sale,
Teodora, care sunt blamați pentru duritate, catastrofe naturale, ca Iustinian era trimisul diavolului pe pământ.
Procopius, fiind din rândul aristocrației senatoriale, era nemulțumit de măsurile luate de Iustinian care
promova noi oameni în administrație. Iustinian este prezentat în termeni critici, sarcastici, acuzându-l de
incompetență, abuzuri, corupție și vicii.

Moștenirea și importanța Imperiului Bizantin

Se spune că istoria este scrisă de învingători, și cel mai bun exemplu este modul în care a fost tratat Imperiul
Bizantin în istorie: un imperiu urât de Europa Occidentală, așa cum a fost arătat de jefuirea
Constantinopolului în timpul celei de-a patra Cruciade.

Secolul al XX-lea marchează o creștere semnificativă a interesului istoricilor pentru înțelegerea imperiului și
a impactului pe care l-a avut acesta asupra civilizației europene. Contribuțiile la dezvoltarea culturii, științei
și vieții sociale a Occidentului au fost recunoscute cu greu și doar în ultima perioadă. Orașul
Constantinopol, numit pe drept cuvânt „Orașul-Rege”, a fost o metropolă cu o importanța majoră în Evul
Mediu, pe măsura importanței pe care au avut-o Roma și Atena în antichitate. Cultura bizantină reprezintă,
fără nici o îndoială, una dintre cele mai importante culturi ale lumii. Datorită poziției sale unice de
continuatoare a valorilor Imperiului Roman, există tendința de a fi ignorată de clasiciști dar și de
medievaliștii occidentali. Este frecventă tendința acestora de a atribui continuitatea culturii romane (în
Europa) doar vestului (Sfântul Imperiu Roman), deși organizatoric, statal, Occidentul a avut între secolele V
și IX o situație ingrată, politic confuză. De aceea, dezvoltarea culturilor vest-europene, slave și islamice nu
poate fi înțeleasă fără înțelegerea uriașei influențe bizantine. Studiul istoriei medievale europene, nu se poate
face fără înțelegerea lumii bizantine. De fapt, Evul Mediu este, în mod tradițional, delimitat în timp de
căderea Romei, în 476, și căderea Constantinopolului, în 1453, adică din secolul al V-lea până în secolul al
XV-lea.

Imperiul Bizantin a fost singurul stat stabil din perioada medievală. Capacitatea militară și puterea
diplomatică au asigurat vestului Europei securitatea în fața invaziilor devastatoare dinspre răsărit, într-un
timp în care regatele creștine vest-europene erau profund instabile și incapabile să facă față unor provocări
militare majore. Bizantinii au apărat Europa de atacurile perșilor, arabilor, turcilor selgiucizi și, pentru o
perioadă, de cele ale turcilor otomani.

În comerț, Bizanțul a fost punctul terminus al Drumului Mătăsii. A fost cel mai important centru comercial
pentru cea mai mare parte, dacă nu cumva pentru toată perioada Evului Mediu. Căderea
Constantinopolului, în 1453, a închis ruta terestră către Asia Mică și a determinat ruinarea Drumului
Mătăsii. Aceasta a determinat o schimbare a rutelor comerciale, căutarea unora noi fiind imboldul care a dus
la descoperirea Americilor de către Cristofor Columb.

Bizanțul a fost calea prin care cunoștințele antichității au fost transmise lumii islamice și celei europene
renascentiste. Renașterea nu ar fi înflorit fără mulțimea de învățați greci care au fugit în apus după căderea
Imperiului (1453) și fără prețioasele lor cunoștințe. Influența teologică asupra Occidentului, în special prin
intermediul lui Toma de Aquino, a fost profundă.

Imperiul Bizantin a fost cel care a răspândit creștinismul în Europa, chiar dacă se încearcă, uneori, să i se
limiteze importanța culturală doar la lumea ortodoxă est-europeană. Misionarii bizantini ortodocși au
creștinat diferitele popoare slave și alte popoare din Europa răsăriteană. Influența bizantină se simte și în
religia milioanelor de creștini din Etiopia, Egipt, Georgia și Armenia
Bizanțul ca entitate „mentală” a lăsat o adevărată moștenire în Europa, veritabilă ordine, tolerată de Imperiul
otoman, căci turcii n-au putut-o înlocui. Spațiul acesta spiritual care i-a supraviețuit, în special în Europa de
Sud-Est, a fost numit de către Nicolae Iorga „Bizanț după Bizanț”.

Bizanț după Bizanț

Conceptul istoric introdus de Nicolae Iorga Bizanț după Bizanț[69] definește continuitatea unității spirituale,
sub umbrela creștinismului ortodox, a domnitorilor români, a popoarelor din Sud-Estul Europei pentru
aproape patru sute de ani, de la căderea Bizanțului (1453) până în prima parte a secolului al XIX-lea.
Domnitori români, precum Ștefan cel Mare, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, au
contribuit decisiv la păstrarea unității spațiului cultural bizantin, printr-un sprijin consistent și constant de tip
financiar, politic și cultural acordat Patriarhiei de la Constantinopol și mânăstirilor de pe cuprinderea
spațiului Mediteranei orientale (de la Athos până la Ierusalim și Alexandria). Trebuie, de asemenea, subliniat
că naționalitatea fiecăreia dintre popoarele sud-Dunărene datorează foarte mult dreptului de a-și mărturisi
credința ortodoxă sub oblăduirea Patriarhiei de la Constantinopol, în perioada otomană. Spațiul acesta al
„Bizanțului după Bizanț” este, însă, „colonizat” de imperialismul rus, începând cu sfârșitul secolului al
XVIII-lea, când Imperiul Țarist, sub doctrina panslavismului, caută o înaintare cât se poate de profană în
spațiul balcanic, pentru controlul Strâmtorilor și al spațiului adiacent.

Note
1. ^ Stelian Brezeanu-O istorie a Bizantului, ed. Meronia , pag. 16,89, 134, 250
2. ^ La fin du paganisme: etude sur les dernieres luttes religieuses en Occident au quatrieme
siecle, Paris, Hachette, 1891
3. ^ Die Zeit Constantin's des Grossen, Leipzig, E.A. Seemann, 1853
4. ^ Die Mission und Ausbreitung des Christentums in den ersten drei Jahrhunderten, Leipzig,
J.C. Hinrichs, 1902
5. ^ History of Rome and of the Roman people from Its Origin to the invasion of the barbarians,
tradus de M.M. Ripley & W.J. Clarke, Boston, 1883
6. ^ Kaiser Konstantin und die christliche Kirche, E. Schwartz
7. ^ Geschichte des spatromischen Reiches
8. ^ J. Maurice, Les Origines de Constantinople
9. ^ Historia ecclesiastica
10. ^ De la population de Constantinople sous les emepreurs byzantins, Metron, I (1920)
11. ^ Nicholas J. Henck, Images of Constantius II: The Philanthropic Emperor and Imperial
Propaganda in the 4 century AD, Oxford, 1998
12. ^ Marion Giebel, Kaiser Julien Apostata: die Wiederkehr der alten Gotter, Dusseldorf, Artemis
& Winkler, 2002
13. ^ Great Martyr Mercurius of Caesarea, in Cappadocia (http://oca.org/saints/lives/2013/11/24/
103383-greatmartyr-mercurius-of-caesarea-in-cappadocia), oca.org
14. ^ N. Baynes, The Death of Julian the Apostate in a Christian Legend, Journal of Roman
Studies, XVII (1928)
15. ^ Noel Emmanuel Lenski, Failure of Empire: Valens and the Roman State in the Fourth
Century A.D., Berkeley, University of California Press, 2002- Valens and the Fourth Century
Empire, Princeton University, 1995
16. ^ G. Rauschen, Jahrbucher der christilichen Kirche unter dem Kaiser Theodosius dem
Grossen
17. ^ [Alan Cameron & Jacqueline Long, Barbarians and Politics at the Court of Arcadius,
Berkeley, University of California Press, 1993
18. ^ A. Fitzgerald, in The Essays and Hymns of Synesius of Cyrene (1930)
19. ^ J.H.W.G. Liebeschuetz, Barbarians and Bishops: Army, Church, and State in the Age of
Arcadius and Chrysostom, Oxford/New York, Clarendon Press/Oxford University Press, 1990
20. ^ J. Labourt, Le Christianisme dans l' Empire Perse sous la dynastie Sassanide (1904)
21. ^ W.A. Wigram, An Introduction to the History of the Assyrian Church
22. ^ Colm Luibheid, The Religious Policies of Theodosius II, Princeton, NJ, 1961
23. ^ O. Seeck, Die Quellen des Codex Theodosianus
24. ^ A. Van Millinger, Byzantine Constantinople, the Walls of the City and Adjoining Historical
Sites
25. ^ J.D. Mansi, Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio (1726), VII
26. ^ Ioan N. Floca, Canoanele Bisericesti Ortodoxe, Note si comentarii, Sibiu, 2005
27. ^ Klaus-Peter Todt-Biographicsh-Bibliographisches Kirchenlexikon, vol. XIV (1998)
28. ^ Cronica siriaca/Cronica lui Zaharia, trad. engl. F.J. Hamilton & E.W. Brooks
29. ^ P. Charanis, Church and State in the Late Roman Empire: The religious policy of
Anastasius I, 491-518, Tesalonic, 1974
30. ^ The Slavic Occupation of the Balkan Peninsula
31. ^ W. Wroth, Catalogue of the IMperial Byzantines Coins in the British Museum, I, xiii-xiv,
lxxvii
32. ^ E.W. Brooks, The Eastern Provinces from Arcadius to Anastasius, Cambridge Medieval
History, I
33. ^ Historia quae dicitur Arcana
34. ^ Anastasius (AD 491–518) Hugh Elton – Florida International University – An Online
Encyclopedia of Roman Emperors
35. ^ F.I. Uspenski, History of the Byzantine Empire, I, 506
36. ^ Bury, Later Roman Empire, II, 261-269, 288-291
37. ^ Justinien et la civilisation byzantine au VI siecle, 137
38. ^ Iordanes, Getica, XXVIII; ed. T. Mommsen, 95
39. ^ De bello vandalico, I, 10, ed. Haury, I, 355-360
40. ^ E. Bouchier, Spain under the Roman Empire, 54-55
41. ^ Charles Diehl, L' Afrique Byzantine, 3-33, 333-381
42. ^ Procopius, De bello persico, II, 8, 23
43. ^ Iustinian, Institutiones
44. ^ Codex Iustinianus
45. ^ The Byzantine Demes and Factions in the fifth to the seventh centuries, 1945, M.V.
Levcenko, 144-227
46. ^ W. Holmes, The Age of Justinian and Theodora, 1912, II, 489-526
47. ^ R.E. Lopez, Silk Industry in the Byzantine Empire, Speculum, XX (1945), 1-42
48. ^ A. Lebedev, The ecumenical councils of the sixth, seventh and eighth centuries, 1904
49. ^ Steven Runciman, La civilisation byzantine (330-1453), (Trad. fr.) - Payot, Paris, 1952
50. ^ Georges Ostrogorsky, Histoire de l'État byzantin, (trad. fr.) - Payot, Paris, 1969
51. ^ Christopher Dawson, La nascita dell'Europa, (Trad. di Cesare Pavese) - Mondadori,
Milano, 1969
52. ^ Alexiada, VI, 8, 4
53. ^ Această inscripție se citește: „DOMINVS NOSTER IVSTINIANVS PATER PATRIAE
AVGVSTVS”, iar în traducere română Domnul Nostru Iustinianus Părintele Patriei Augustus
54. ^ K mare, în sistemul grec de numerație reprezintă 20 (valoarea nominală a monedei).
55. ^ XII reprezintă al XII-lea an de domnie a lui Iustinian, începând din 527, prin urmare,
moneda a fost emisă prin anii 538 sau 539.
56. ^ Γ este una dintre mărcile monetăriei din Constantinopol.
57. ^ Louis Bréhier, Vie et mort de Byzance, A. Michel, Paris, 1969
58. ^ Hans-Wilhelm Haussig, Storia e cultura di Bisanzio, Il saggiatore, Milano, 1964
59. ^ Steven Runciman, The last byzantine Renaissance, Cambridge Univ. Press, Cambridge,
1970
60. ^ St. Runciman
61. ^ Morrisson, Byzantine Money, 932
62. ^ Laiou, Exchange and Trade, 746
63. ^ Nicolle, Constantinople 1453: The End of Byzantium, 84
64. ^ Harris, Byzantium and The Crusades, 170
65. ^ Laiou, The Agrarian Economy, 314-315, 317
66. ^ George Finlay, A History of Greece: The Byzantine and Greek empires, pt. 2, A.D. 1057-
1453, 150
67. ^ Norwich, A Short History of Byzantium, 241
68. ^ Ritchie, Mark S. „The Story of the Church - Part 2, Topics 2 & 3” (http://www.ritchies.net/p2w
k2.htm). The Story of the Church.
69. ^ Nicolae Iorga, Byzance après Byzance (http://www.unibuc.ro/CLASSICA/byzance/cuprins.
htm), accesat 14 februarie 2012

Bibliografie
Edward Gibbon, Decline and Fall of the Roman Empire, J.M. Dent & Sons, London, 1966
Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva,
București, 1976
Nicolae Iorga, Byzance après Byzance, Paris, 1935 (reeditată în 1971 în România, la Assoc.
Int. d'Études du Sud-Est Européen, București).
Nicolae Iorga, Études byzantines, vol. I-II, Bucarest, 1939-1940.
Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. I-III, București, 1939-1941.
J. W. Barker, Justinian and the later Roman Empire, Madison, London, 1966.
Hans-Georg Beck, Respublica Romana. Vom Staatsdenken der Byzantiner, Munchen, 1970.
Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanțului, București, 2005.
Nicolae Bănescu, Istoria Imperiului bizantin, vol. I-II, București, 2000.
Robert Browning, The Byzantine Empire, Washington, 1992.
Jack Linsday, Byzantium in to Europe. The story of Byzantium as the first Europe (326-1204
A.D.) and its further contribution till 1453 A.D., London, 1952.
John Bagnell Bury, A History of the Eastern Roman Empire from the Fall of Irene to the
accession of Basil I (A.D. 802-867), London, 1912.
John Bagnell Bury, A History of the later Roman Empire from the death of Theodosius I to the
death of Justinian (A.D. 395 to A.D. 656), London, 1923.
Jean-Claude Cheynet, Byzance. L'Empire Romain d'Orient, Paris, 2001.
Charles Diehl, Études byzantines, Paris, 1905.
Fine, John Van Antwerp (1994) [1987]. The Late Medieval Balkans: A Critical Survey from
the Late Twelfth Century to the Ottoman Conquest (https://books.google.com/books?id=LvVb
RrH1QBgC). Ann Arbor, Michigan: University of Michigan Press. ISBN 0-472-08260-4.
 Georges Ostrogorsky, Histoire de l'État byzantin, (trad. fr.) - Payot, Paris, 1969.
Emilian Popescu, Curs de bizantinologie, Universitatea București, Fac. de Teologie
ortodoxă, 1996.
Andrei Oțetea ș.a., Istoria lumii în date, București, 1969.
Christopher Dawson, La nascita dell'Europa, (Trad. di Cesare Pavese) - Mondadori, Milano,
1969.
Cyril Mango, Byzantium: The Empire of New Rome, London, 1980.
Vasile Mărculeț, Statele medievale românești și formațiunile de origine bizantină (sec. XIII-
începutul sec. XVI), Sibiu, 2003.
Vasile Mărculeț, Imperiul Bizantin și Țările Române în secolele XIV-XV, Sibiu, 2003.
Vasile Mărculeț, Contribuții la istoria Bazinului vest-pontic, Ed. Samuel, Mediaș, 2006.
Steven Runciman, La civilisation byzantine (330-1453), Ed. Payot, Paris, 1952.
Steven Runciman, The last byzantine Renaissance, Cambridge Univ. Press, Cambridge,
1970.
Louis Bréhier, Vie et mort de Byzance, A. Michel, Paris, 1969.
Hans-Wilhelm Haussig, Storia e cultura di Bisanzio, Il saggiatore, Milano, 1964.
Pr. Mihai-Andrei Aldea, Istoria neamului ca teologie, București, 2007.
Stephen Williams, Gerald Friell The Rome that did not fall: the survival of the East in the fifth
Century, London, 1999.
Ovidiu Drimba, Istoria culturii și a civilizației, vol. 4, Editura Saeculum I.O., București, 2002.
ISBN 973-9211-70-4

Lectură suplimentară
O istorie a Bizanțului, Timothy E. Gregory, Editura MintRight Inc, 2013 (http://books.google.e
s/books?id=SVwpAgAAQBAJ&printsec=frontcover&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=
onepage&q&f=false)
Bizanț, Michael Kaplan, traducere de Ion Doru Brana, Editura Nemira, 2011 - recenzie (http://
www.zf.ro/ziarul-de-duminica/byzantivm-de-stelian-turlea-8308471/)
Istoria vieții Bizantine: imperiul și civilizația după izvoare, Nicolae Iorga, Editura
Enciclopedică română, 1974
O istorie a imperiului Bizantin, Stelian Brezeanu, Editura Albatros, 1981
Istoria imperiului bizantin, Vol. 2, Nicolae Bănescu, Tudor Teoteoi, Editura Anastasia, 2003

Legături externe
Byzantium: Studii bizantine pe internet (http://www.fordham.edu/halsall/byzantium/) Arhivat
(https://web.archive.org/web/20141008060507/http://www.fordham.edu/halsall/byzantium/) în
8 octombrie 2014, la Wayback Machine.
What, If Anything, Is A Byzantine? by Prof. Clifton R. Fox (http://www.romanity.org/htm/fox.01.
en.what_if_anything_is_a_byzantine.01.htm)
Neobyzantine Official Website (http://www.neobyzantine.org)
Bizantul si Europa occidentala (http://www.crestinortodox.ro/arta-bizantina/arta-bizantina-per
ioada-iconoclasta/bizantul-europa-occidentala-67290.html), 3 iunie 2008, Charles Delvoye,
CrestinOrtodox.ro
Bizantul si Europa occidentala (http://www.crestinortodox.ro/arta-bizantina/arta-bizantina-ix-x
iii/bizantul-europa-occidentala-67372.html), 19 iunie 2008, C. Delvoye, CrestinOrtodox.ro
Bizantul si lumea araba (http://www.crestinortodox.ro/arta-bizantina/arta-bizantina-perioada-i
conoclasta/bizantul-lumea-araba-67289.html), 2 iunie 2008, Charles Delvoye,
 CrestinOrtodox.ro
Bizantul si Persia sasanizilor (http://www.crestinortodox.ro/arta-bizantina/arta-bizantina-iv-vii
i/bizantul-persia-sasanizilor-67227.html), 26 mai 2008, Charles Delvoye, CrestinOrtodox.ro
Occidentalii în sursele bizantine: «vipere aducătoare de moarte» (http://www.historia.ro/exclu
siv_web/general/articol/occidentalii-sursele-bizantine-vipere-aducatoare-moarte)
[nefuncțională], 27 septembrie 2011, Andreea Lupșor, Historia

Ideologie Imperială Bizantină – criza secolului VIII (http://www.historia.ro/exclusiv_web/gene

ral/articol/ideologie-imperiala-bizantina-criza-secolului-viii) Arhivat (https://web.archive.org/w
eb/20121226091826/http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ideologie-imperiala-
bizantina-criza-secolului-viii) în 26 decembrie 2012, la Wayback Machine., 13 mai 2010,
Flavius Țone, Historia
Crestinismul bizantin - caracteristici (http://www.crestinortodox.ro/arta-bizantina/arta-bizantin
a-iv-viii/crestinismul-bizantin-caracteristici-67226.html), 26 mai 2008, Charles Delvoye,
CrestinOrtodox.ro
Ceremonialul imperial bizantin la marile sărbători religioase (http://ziarullumina.ro/istorie-si-c
ultura/ceremonialul-imperial-bizantin-la-marile-sarbatori-religioase) Arhivat (https://web.archi
ve.org/web/20140901043839/http://ziarullumina.ro/istorie-si-cultura/ceremonialul-imperial-bi
zantin-la-marile-sarbatori-religioase) în 1 septembrie 2014, la Wayback Machine., 30
ianuarie 2011, Prof. Dr. Tudor Teoteoi, Ziarul Lumina
Umanismul în Bizanț și Occident (http://ziarullumina.ro/istorie-si-cultura/umanismul-bizant-si-
occident) Arhivat (https://web.archive.org/web/20140901024946/http://ziarullumina.ro/istorie-
si-cultura/umanismul-bizant-si-occident) în 1 septembrie 2014, la Wayback Machine., 5 iunie
2011, Pr. Dr. Cristian Gagu, Ziarul Lumina
Cum arăta azi Europa, dacă Bizanțul rămânea creștin? (http://ziarullumina.ro/documentar/cu
m-arata-azi-europa-daca-bizantul-ramanea-crestin) Arhivat (https://web.archive.org/web/201
40902211602/http://ziarullumina.ro/documentar/cum-arata-azi-europa-daca-bizantul-ramane
a-crestin) în 2 septembrie 2014, la Wayback Machine., 29 mai 2008, Ziarul Lumina
Românii și Bizanțul (http://ziarullumina.ro/pagina-de-istorie/romanii-si-bizantul) Arhivat (http
s://web.archive.org/web/20131103224742/http://ziarullumina.ro/pagina-de-istorie/romanii-si-
bizantul) în 3 noiembrie 2013, la Wayback Machine., 29 iunie 2008, Prof. Dr. Cătălin Turliuc,
Ziarul Lumina
Epoca Imperiului latin de la Constantinopol si renasterea din vremea paleologilor (http://ww
w.crestinortodox.ro/arta-bizantina/arta-bizantina-ix-xiii/epoca-imperiului-latin-la-constantinop
ol-renasterea-vremea-paleologilor-67371.html), 19 iunie 2008, C. Delvoye,
CrestinOrtodox.ro
„Imperiul Bizantin” (https://ro.historylapse.org/imperiul-bizantin), Ro.historylapse.org, accesat
în 9 martie 2018

Vezi și

Căderea Constantinopolului Cultura bizantină

Imperiul Roman de Apus Arta bizantină
Lista subiectelor legate de Imperiul Bizantin Muzica bizantină
Imperiul Roman Era bizantină
Împărați Romani Armata bizantină
Împărați Bizantini Familia Comnen
Istoria Greciei Familia Paleolog
Istoria Balcanilor Iacob Paleologul
Istoria Europei
 Imperiul Latin de Constantinopol
Imperiul de la Niceea
Imperiul din Trapezunt

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Imperiul_Roman_de_Răsărit&oldid=16182278