ISTORIA

EVULUI

MEDIU
I.Introducere în istoria evului mediu

Devenirea cosmosului medieval

Istoricii sunt de acord asupra faptului că trei forţe creatoare au
determinat epoca medievală: cultura antică, religia creştină şi noua
ordine politică instaurată ca urmare a migraţiei popoarelor.
Termenul de ev mediu apare pentru prima dată utilizat de către
umaniştii italieni în a doua jumătate a secolului al XV-lea cu denumirile
de media aetas, media tempora, medium aevum. Christoph Keller
(Cellarius), profesor la Universitatea din Halle, a publicat o serie de
manuale care au impus denumirea pe termen lung: Historia antiqua
(1685), Historia medii aevi (1688), Historia nova (1696). Conceptul
de ev mediu s-a aplicat iniţial la Europa occidentală pentru a defini din
punct de vedere cultural perioada dintre sfârşitul Imperiului roman de
Apus şi Renaştere. Ev mediu desemnează o epocă istorică, iar
conceptul de feudalism (secolele X-XIII) vizează structura social-
economică.

Periodizarea istoriei evului mediu

Ca dată de început a evului mediu intră în discuţia specialiştilor anul
395 (Partitio Imperii Roman) şi anul 476 (căderea Imperiului roman de
Apus), respectiv secolul al V-lea. Ca dată a încheierii evului mediu unii
istorici optează argumentat pentru anul 1453 (căderea
Constantinopolului), alţii pentru 1492 (descoperirea Americii, cu toate
urmările acesteia), mai ales istoricii germani pentru anul 1517
(Reforma lutherană), ori 1648 (Revoluţia burgheză din Anglia).
Problema periodizării evului mediu se pune diferit de la o zonă
geografică la alta, în funcţie şi de condiţiile dezvoltării istorice, de
structurile politice, social-economice, culturale sau religioase care au
existat în spaţiile respective.
În acest context etapizarea evului mediu este de asemeni o chestiune
delicată.
Fie că sunt luate în considerare două etape: evul mediu timpuriu şi
evul mediu târziu, fie, cel mai frecvent, trei etape:
• evul mediu timpuriu - haut moyen âge (fr.), Frühes Mittelalter
(germ.), Early Middle Ages (engl.) - între secolele V-X/XI;
• evul mediu dezvoltat sau clasic - moyen âge classique (fr.),
Hochmittelalter (germ.), High Middle Ages (engl.) - între secolele
XI/XII-XIII/XIV;
• evul mediu târziu - bas moyen âge (fr.), Spätmittelalter (germ.),
Late Middle Ages (engl.) - între secolele XIV/XV-sfârşitul secolului al
XV-lea/secolul al XVI-lea /mijlocul secolului al XVII-lea.

2
De la Roma la Bizanţ
Un fenomen care a marcat profund noua epocă istorică a fost
retragerea imperiului din vest în est şi transformarea treptată a
Imperiului roman în Imperiul Bizantin. În 330 oraşul Constantinopol
este închinat de către Constantin cel Mare (306-337) lui Iisus Hristos.
Iulian Apostatul (361-363) a fost antipodul lui Constantin şi ultimul
împărat al dinastiei constantiniene. După Constantin nu s-a mai ajuns
la autocraţie decât în scurte perioade. Constanţiu (337-361) a rămas
singurul dintre cei cinci moştenitori ai lui Constantin, el ridicându-şi
îndată rudele la rangul de coregenţi. Valentinian I (364-371) şi fratele
său (co-împărat) Valens (364-378), precum şi Gratian (367-383) şi
fratele acestuia Valentinian II (375-392) sunt exemple de conducere a
imperiului din două centre (vest şi est). Teodosius (379-395) împarte
imperiul în 395 între Arcadius (395-408), împărat la Constantinopol, şi
Honorius (395-423), fratele mai tânăr, împărat în vest, nu la Roma, ci
la Milano şi mai apoi, din 404, la Ravenna.

Căderea Imperiului roman de Apus

Fenomenul esenţial care a dus la sfârşitul Imperiului roman de Apus a
fost faptul că magister militum (comandantul armatei) devenise mai
puternic decât împăratul însuşi care de acum se afla în umbră. Astfel,
francul Arbogast sub Valentinian II, semivandalul Stilichon alături de
Honorius, ucis în 408 din ordinal împăratului după ce apărase Italia în
faţa invaziei germanicilor, din cauza faptului că fusese bănuit că ar fi
vrut să-l pună pe tronul imperial pe fiul său, Aetius, general sub
Valentinian III (+455), urmaş şi nepot al lui Honorius, îi învinge pe
huni lângă Troyes (451), pentru ca trei ani mai târziu să fie ucis din
ordinul lui Valentinian. Un an mai târziu este asasinat Valentinian
însuşi, stingându-se o dată cu el dinastia theodosiană. Acum jefuiesc
vandalii Roma lipsită de apărare.
Ultimele două decenii ale Imperiului Roman de Apus sunt o tristă
stingere, calificată de majoritatea istoricilor ca fiind lipsită de
demnitate. Faptul că nobilimea senatorială din Galia a dorit să refacă
ordinea aruncă lumină asupra mândriei şi conştiinţei imperiale a galo-
romanilor.
În 455 Avitus, nobil gal, este proclamat împărat la Arles, în anul
următor este silit însă de către suebul Ricimer, magister militum, să
renunţe la tron, acesta fiind până la moartea sa (472) patricius şi în
consecinţă adevăratul stăpânitor al Romei. Gundobald, nepotul
burgund al lui Ricimer, îi urmează în calitate de magister militum. În
cele din urmă, generalul roman şi patriciul Orestes l-a proclamat pe
fiul său Romulus împărat, numit dispreţuitor Augustulus. În 476

3
Orestes este înlăturat în urma unei revolte a germanilor care serveau
în armata romană, aflaţi sub conducerea lui Odoacru, iar împăratul
care n-a apucat să stea nici un an pe tron a fost exilat la Neapole.
Senatul roman a trebuit să legalizeze actul lui Odoacru şi a transmis
official la Bizanţ că vestul nu mai avea în consecinţă nevoie de
împărat, fiind suficient unul singur, un autocrator la Constantinopol. În
realitate, Romulus Augustulus nu a fost totuşi ultimul împărat din
apus. Abia în 480 moare în Dalmaţia împăratul numit de către Bizanţ
în 474 pentru vest, Iulius Nepos. Până în 486 a mai existat în Gallia un
ultim teritoriu condus de romani, „imperiul lui Syagrius“, pe care surse
mai târzii îl numesc „rex Romanorum“. Teritoriul stăpânit de el era
într-adevăr un imperiu, deoarece deja tatăl lui Syagrius, galul Aegidius
(+464), s-a contrapus conştient lui Ricimer şi curţii imperiale a
acestuia de la Ravenna. Reşedinţa lui Syagrius, Soissons, cade abia în
anul 486 în mâinile regelui francilor, Clovis. În 490 Odoacru l-a numit
pe fiul său, Thela, împărat roman (caesar) în contextul războiului
purtat cu ostrogotul Theoderic, trimis de Bizanţ împotriva sa. În 493,
după cucerirea Ravennei şi uciderea tatălui său, este exilat în Gallia şi
în cele din urmă - după o nouă tentativă de a relua stăpânirile italiene
- este executat ca uzurpator. Anul morţii sale nu este cunoscut,
astfel că nici sfârşitul Imperiului roman de Apus nu poate fi datat cu
precizie. Semnificaţiile sunt impotante pentru Imperiul roman de
Răsărit, respectiv Imperiul bizantin aflat în formare.

Formarea Imperiului Bizantin

Între istoria romană şi istoria bizantină nu există o ruptură. Istoria
Bizanţului apare ca o continuare firească a istoriei romane până la
încercarea lui Iustinian de a reface unitatea imperiului. Istoria
bizantină este continuatoarea celei romane , după cum statul bizantin
a însemnat dezvoltarea imperiului roman. Cu cât ne îndepărtăm
cronologic de bazele iniţial romane, ne întâmpină două elemente
fundamentale: grecizarea şi creştinarea imperiului. Retragerea
imperiului din vest în răsăritul elenistic şi creştinarea Imperiului au fost
factorii transformării treptate a Imperiului Roman în Imperiu Bizantin.
Până în ultimele sale clipe, statul bizantin a fost conştient de legătura
sa cu vechea Romă. Cetăţenii acestui imperiu se numesc romani,
conducătorii săi se consideră împăraţi romani, ca urmaşi şi moştenitori
ai cezarilor romani. Dreptul roman a rămas în toate timpurile baza
jurisdicţiei sale. Prin ideea de stat romană s-a putut păstra imperiul
care era atât de heterogen sub raport etnic.
Ca moştenitor al Imperiului Roman, Bizanţul se doreşte a fi singurul
imperiu, să stăpânească de acum peste toate ţările care au aparţinut
vreodată Imperiului şi care intră de acum în ecumenia creştină.

4
Concepţia superioară asupra statului rezida în împărat: el întruchipa
imperiul; demnitatea sa era personală şi neîngrădită. Persoana sacră a
împăratului constituie însuşi conceptul întregii puteri a statului. Ceea
ce numim cezaro-papism a fost în realitate o perpetuare a concepţiei
antice care excludea o autonomie a sferei religioase a vieţii. În Bizanţ
ca şi în Occident, biserica s-a impus ca forţă autonomă faţă de
conducătorul încoronat, dar precumpănirea împăratului bizantin faţă de
biserică a fost o trăsătură permanentă a istoriei bizantine.
Destrămarea puterii imperiale în Apus a avut drept rezultat o
descentralizare a autorităţii, ceea ce lăsa libertate evoluţiilor regionale,
în vreme ce împăraţii bizantini au menţinut un strâns control autocratic
asupra tuturor aspectelor vieţii laice şi religioase. Persoana suveranului
era absolută şi sacră, asemeni celei divine. De la Constantin la
Iustinian, împăraţii împărţiseră puterea cu biserica, iar după înăbuşirea
răscoalei „Nika“ de către Iustinian, împăraţii au devenit autocraţi
absoluţi.
Curtea de la Constantinopol avea o mulţime de greutăţi şi nevoi de
trecut. Şi aici, împăraţii romani erau slabi, iar comandanţii barbari ai
armatei romane erau puternici. Împăratul Theodosius II (408-450),
care i-a urmat tatălui său Arcadie la tron, a fost de-a lungul întregii
sale domnii controlat în mişcări de sora sa Pulcheria şi de soţia
Eudoxia. Pulcheria a şi moştenit stăpânirea şi a transmis-o soţului
Marcian (450-457). Theodosius a fost ultimul împărat din răsărit al
dinastiei theodosiene. În 438 Codex Theodosianus, o importantă
codificare a dreptului roman, care a avut valabilitate şi în vest,
marchează din nou unitatea imperiului.
Alanul Aspar ca magister militum dobândeşte deja sub Theodosius II
influenţă asupra conducerii statului, reuşind chiar să întroneze
împăraţi, iar mai apoi tinde să dea fiului său demnitatea imperială. În
471, Aspar este răsturnat de la putere şi ucis. Locul său în armată şi la
curtea imperială este luat mai întâi de către gotul Theoderich Strabo,
apoi de un principe isaurian, Zenon, chemat în ajutor de împăratul
Leon I (457-474) în Bizanţ, căsătorit cu fiica lui Leon şi în cele din
urmă el însuşi împărat. Abia sub următorul împărat, Anastasios I (491-
518), ivit din rândul aristocraţiei funcţionăreşti bizantine, ia sfârşit - nu
fără lupte la început - stăpânirea barbară în Bizanţ. Curând, politica
imperială se interesează din nou pozitiv şi activ de soarta apusului,
politică ce îşi va avea punctul culminant în epoca următoare a
restauraţiei iustiniene. Bizanţul aproape că a salutat căderea
Imperiului roman de Apus. Nu Romulus, cu Iulius Nepos din Dalmaţia
fusese augustus recunoscut de către Bizanţ pentru apus. Zenon a
ajutat domniei acestuia prin trimiterea goţilor sub conducerea
amalului Theoderic în Italia. În acest fel a fost eliberată Peninsula
balcanică de pericolul got, iar în al doilea rând Odoacru a fost înlăturat,

5
Italia revenind sub Theoderic în stăpânirea Bizanţului, iar în al treilea
rând estul s-a debarasat de pericolul militar germanic, fiind răsturnată
astfel o instituţie primejdioasă. Zenon nu s-a putut ocupa mai
îndeaproape şi mai intens de apus, în parte din cauza primei schisme
între biserica romană şi cea bizantină, criză ce a luat sfârşit abia după
35 de ani, în 519, după domnia macedoneanului Iustin I în Bizanţ, a
cărui politică a fost decisă de la bun început de nepotul şi ulterior
urmaşul său genial Iustinian cel Mare (527-565).

Perceperea şi stăpânirea prezentului

La sfârşitul secolului al IV-lea exista la Roma un cerc de filosofi, retori
şi literaţi, orientaţi spre vechea tradiţie romană, al cărui conducător
era prefectul oraşului Symmachus, cel care în 484 va înainta senatului
un protest provocat de îndepărtarea altarului zeiţei Victoria. Alături de
el se aflau poetul Claudian, panegiristul lui Stilichon, provenit din
Alexandria, Ammianus Macellinus, ofiţer şi istoric, venit din Siria, un
înfocat admirator al împăratului Iulian Apostatul. Toţi făceau apel la
religiozitatea şi bunele moravuri împământenite care făcuseră
odinioară posibilă cucerirea lumii de către Roma.
O altă orientare încerca să lupte cu toate mijloacele împotriva
expansiunii creştinismului. Între reprezentanţii acesteia se afla
Libanus, retor şi sofist antiochian.
Paulus Orosius, de origine din Braga, scrie la 417, din colţul cel mai
vestic al imperiului, „Historia adversus paganos“ pentru a apăra
creştinii împotriva reproşurilor de a fi păgâni şi vinovaţi de căderea
Imperiului roman. Episcopul de Milano, Ambrosius, prin a cărui
influenţă la curtea imperială rugăminţile lui Symmachus au fost
respinse, a căutat să identifice barbarii goţi cu trupele lui Gog,
care conform tradiţiei biblice urmau să apară la sfârşitul vremurilor
drept unelte ale judecăţii divine. Salvian din Marsilia (+480) a văzut în
migraţia popoarelor o pedeapsă a lui Dumnezeu. Totuşi, în opera sa de
căpătâi, „De gubernatione Dei“, a înfăţişat contemporanilor ca model
moral pe vandali, iar înfruntarea popoarelor o înţelegea ca pe o piesă a
planului divin care urma să mântuiască atât pe romani cât şi pe
germanici. Apollinaris Sidonius (+479), stăpânit de puternice
sentimente antigermanice şi aparţinător nobilimii senatoriale din
Gallia, a fost ginerele împăratului Avitus, ceea ce nu l-a oprit să
implore prin măguleli favoarea regelui vizigoţilor pentru a scăpa de exil
şi a se întoarce în patrie.

Germanizarea imperiului
Federaţii erau atraşi de Roma printr-un tratat juridic (foedus). Prin
primirea goţilor creştini în imperiu de către împăratul Valens teritoriul
imperial a fost pentru prima dată lăsat în răspunderea străinilor.

6
Încheierea unor asemenea tratate de colonizare a adus ordine în
relaţiile cu barbarii şi a dat o anumită legalitate punerii în posesie cu
pământ a germanicilor. Aceasta a fost reglementată prin ius
hospitalitatis, care a folosit şi anterior armatei romane ca bază juridică
pentru încartiruiri. Astfel a luat naştere regatul burgund la graniţa
Rinului.

Ficţiunea continuităţii Imperiului roman şi transformarea ideii

imperiale
În contextul amintit s-au manifestat două orientări majore, renunţarea
la idea imperială şi schimbarea polului stăpânirii (Roma - barbari), pe
de o parte, şi conservarea unei lumi aparente şi a ideii imperiale.
Funcţionarii romani intră în slujba regilor germanici sau devin episcopi
ai bisericii. Înainte de toate, biserica creştină a fost cea care a oferit
romanilor cultivaţi posibilităţi multiple de a avea preocupări onorabile
şi şi-a atras adesea episcopii din rândul celor care anterior ocupaseră
funcţii înalte în administraţia statului. Funcţiile ecleziastice erau
atractive nu numai dintr-o tendinţă de fugă din faţa lumii reale, ci de
multe ori şi expresia realizării faptului că trecutul a dezamăgit şi a
convingerii că noul drum spre o lume mai bună a fost găsit. În spirit
creştin, stăpânirea barbară - germanică - putea fi acceptată, putându-
se păstra deopotrivă tradiţia romană. În noua formă creştină, ideea
imperială câştigă posibilităţi mai largi de acţiune, iar Roma ca oraş
sfânt al apostolilor devine din nou Urbs aeterna, înlocuind Imperiul
roman căzut, urmând concepţiilor gânditorilor creştini să devină
un imperiu cu adevărat universal, mai durabil decât o simplă formă
politică, fiind un imperium christianum.
Edictul de toleranţă de la Milan (313), cunoscut dintr-un ordin al co-
împăratului Licinius (307-324) pentru jumătatea răsăriteană a
imperiului, a fost hotărârea executivă a toleranţei proclamate de
înaintaşul lui Constantin, Galerius (293-311) care punea capăt
persecuţiei creştinilor în Imperiul roman. Constantin a fost întreaga sa
viaţă deopotrivă pontifex maximus al religiei păgâne romane de stat.
Împăraţii au renunţat la acest titlu abia în 379 şi 382. Treptat se
ajunge la revers, la favorizarea bisericii creştine şi tolerarea religiei
păgâne. Deciziile anticreştine ale lui Iulian Apostatul (361-363) rămân
episodice. În 380, edictul de la Tessalonic al lui Theodosius cel Mare
obligă pe toţi locuitorii imperiului să treacă la creştinism.

Organizarea ideii imperiale

După plămădirea noii construcţii politice se produce şi organizarea ideii
imperiale.
Descentralizarea bisericii este reflectată şi de un nou element, faptul
că preoţii de ţară obţin atribuţii episcopale, cum este dreptul de a

7
boteza. În secolul al IV-lea se dezvoltă organizarea bisericilor cu drept
de botez, deci a filialelor parohiale care se constituie într-o reţea din ce
în ce mai deasă de parohii. Preoţii celor mai vechi biserici cu drept de
botez devin arhipresbiteri, numiţi apoi în apus şi decani. Episcopii
capitalelor de provincie vor avea întâietatea, ei fiind cei care convocă
adunările (concilii şi sinoade). Împăraţii s-au interesat îndeaproape de
conducerea Bisericii. În 325 la Niceea are loc primul conciliu ecumenic
care recunoaşte şi întâietatea oraşelor care erau însemnate şi din
punct de vedere politic: Roma, Alexandria, Antiochia, Ierusalim (locul
Patimilor şi sediul comunităţii creştine primare), Constantinopol - cu
cinci episcopi supremi pentru care s-a aplicat în secolul al V-lea titlul
împrumutat din Biblie de patriarh.

Rivalitatea romano-bizantină
În 381, prin al doilea conciliu ecumenic de la Constantinopol, noua
Romă dobândeşte rangul doi în ierarhia bisericească, vechea Romă
rangul prim. În 451, conciliul de la Chalcedon aşează cele două biserici
la acelaşi rang. Ele vor evolua diferit, în secolul al VI-lea episcopul
constantinopolitan devenind patriarh ecumenic (Ioan al IV-lea
Postitorul), iar episcopul Romei papă (Grigore cel Mare - servus
servorum Dei). Roma, nemaifiind reşedinţă imperială, are o evoluţie
liberă. Deasemeni, Occidentul nu a fost atât de puternic atras în
disputele dogmatice din secolele IV-V ca Orientul.

Întemeierea primatului papal

Titlul de papă apare deja sub Siricius (384-398). Sub următorii papi,
biserica romană devine caput omnium ecclesiarum, cu accent pe
apostolicitatea Romei, recurgându-se şi la vechea idee romană a
principatului. Actele falsificate ale conciliului de la Niceea, din timpul
papei Leon cel Mare (441-461) „postulează“ primatul bisericii romane.
Papa Symmachus (498-514) recurge la falsificate: „prima sedis“ nu
poate fi judecată de nimeni în afară de Dumnezeu, principiu invocat
într-un proces înaintea lui Theodoric cel Mare. Papa Gelasius (492-
496) elaborează teoria celor două puteri: sacrata auctoritas pontificum
suprapusă puterii lumeşti, regalis poestas. Patriarhul din Bizanţ era
mai aproape de curtea imperială, era deopotrivă şi episcop al curţii şi
implicit mai puternic expus exercitării puterii imperiale. Împăratul
este regentul suprem al bisericii. Constantin este episcop şi
supraveghetor al chestiunilor externe, iar Constanţiu spune la 355 că
voinţa imperială este similară unei hotărâri sinodale. Episcopatul şi
conciliile devin instrumente ale stăpânirii imperiale, luând astfel
naştere cezaro-papismul Imperiului bizantin.

Codificări imperiale

8
Dreptul în epoca analizată se sprijină pe autoritatea apostolilor.
Canoanele, hotărâri ale sinoadelor, se structurează în dreptul canonic,
în vreme ce decretele episcopilor romani dobândesc importanţă mai
mare. Papa Siricius exprimă pretenţia ca statuta sedis apostolicae să
aibă aceeaşi putere şi obligativitate în întreaga creştinătate precum
canoanele. Cele două forme sunt reunite: în apus decrete papale şi
hotărâri ale conciliilor, în răsărit legea imperială şi canonul
(nomocanon). Ioan Scolasticul - Johannes Skolastikos, la 565 patriarh
de Constantinopol - crează o „sinagogă“ după modelul lui „Corpus uris
Civilis“ al lui Iustinian, mai târziu expusă şi conturată într-un
nomocanon. Dionysius Exiguus, în secolul al VI-lea alcătuieşte
aşa-numita „Collectio Dionysiana“, Collectio canonum et decretalium.

Conflicte şi dispute dogmatice

În 311 apare schisma în biserica africană. Orientarea mai moderată a
lui Caecilian, căreia i se opunea partidul radical-rigorist al donatiştilor,
a fost recunoscută de Constantin.
Arie, presbiter în Alexandria, şi-a făcut formaţia teologică în Antiohia
(adopţionism - Hristos nu este adevărat Dumnezeu, ci adoptat de
Dumnezeu). Conform arianismului, Hristos este logos, cuvântul, prima
creaţie divină, zămislită înaintea vremurilor din nimic. La întrupare,
Hristos ar fi primit trup omenesc şi a fost făcut Dumnezeu ca urmare a
luptei sale pentru perfecţiune. Arie a fost excomunicat şi demis în 318.
S-au format două tabere, pentru şi împotriva lui Arie.
În 325 conciliul de la Niceea, convocat de Constantin, proclamă
principiul homousiei, al unităţii întru fiinţă. În 358 la sinodul de la
Ankara arienii impun înlocuirea conceptului cu cel de homoiusios,
asemănător întru fiinţă, deci nu unul în fiinţă.
După edictul de la Thessalonic (380) care interzicea arianismul în
jumătatea orientală a imperiului, al doilea conciliu ecumenic de la
Constantinopol (381) condamnă definitiv arianismul, iar dogma
ortodoxă îşi află ultima formulare.
Patriarhul Constantinopolului dobândeşte al doilea rang în biserică,
după episcopul Romei, având preeminenţă faţă de episcopii
Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului.
Zece ani mai târziu toate cultele păgâne şi sectele creştine heterodoxe
din imperiu au fost interzise, iar creştinismul devine religie oficială
unică în imperiu. Ortodoxia devine nu o simplă chestiune religioasă, ci
şi una de natură politică, fiind puse astfel bazele doctrinei bizantine cu
privire la raporturile dintre biserică şi stat (cezaro-papism). În aceeaşi
vreme, cea mai mare autoritate a bisericii din Apus, Ambrozie,
episcopul Milanului, militează pentru independenţa puterii spirituale
faţă de cea temporală.
După victoria asupra arianismului, biserica din răsărit s-a confruntat cu

9
problema cristologică cu privire la raportul naturii divine cu cea umană
a lui Iisus Hristos. Disputa i-a avut ca protagonişti pe patriarhul
Constantinopolului, Nestorie şi pe cel al Alexandriei, Chiril. Nestorie
susţinea doctrina antiohiană, potrivit căreia cele două naturi ale lui
Hristos sunt distincte, natura umană fiind precumpănitoare. Sinodul
al treilea din Efes (431) a dat câştig de cauză lui Chiril care susţinea
unitatea naturilor divină şi umană în persoana lui Hristos. În lupta
contra lui Nestorie a apărut şi secta monofizită care propovăduia doar
natura divină a lui Hristos.
Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451) a formulat clar dogma
celor două naturi ale lui Hristos. Papa Leon cel Mare (440-461), cel
care a accentuat primatul bisericii romane, a trimis delegaţi la acest
sinod. Doctrina bisericii a celor două firi din persoana lui Iisus Hristos a
fost definită printr-o mărturisire de credinţă: Iisus Hristos este
Dumnezeu adevărat şi om adevărat, având suflet raţional şi trup, de
o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de o fiinţă cu oamenii după
umanitate, în afară de păcat. Cele două naturi sunt complete şi
nedespărţite, deosebirea dintre ele nefiind distrusă prin unire,
păstrându-se însuşirea fiecăreia într-o singură persoană. Noua
formulă (dyophisitism) combătea astfel atât nestorianismul, cât şi
monofizismul.
Doctrina despre unirea personală sau ipostatică a celor două naturi are
însemnătate şi pentru chestiunea mântuirii, ea fiind posibilă prin aceea
că Iisus este Dumnezeu adevărat şi deopotrivă om adevărat.
Constantinopolul a câştigat nu doar o victorie dogmatică, ci şi o
importantă victorie politică. Prin canonul 28 al conciliului de la
Calcedon se proclama egalitatea între scaunele episcopale din Roma şi
Constantinopol, papa păstrând doar primul rang onorific în biserica
creştină datorită vechimii scaunului său. Faptul anunţa viitoarea
luptă pentru supremaţie dintre cele două biserici. Urmarea a fost că
Egiptul şi Siria, chiar zone din Asia Mică au rămas credincioase
monifizismului, distanţându-se astfel de Constantinopol.

Teologia patristică
Patristica sau patrologia îşi trage numele de la părinţii bisericii, titlul
onorific al scriitorilor bisericeşti. Treptat filosofia se transformă în
teologie creştină.
Neoplatonismul care a influenţat mai ales mistica (Dionysius
Areopagita) îl are, în secolul al V-lea, ca reprezentant pe Proclus
(+485). În Apus, Boetius, patrician roman, devine mentorul unor
generaţii ulterioare în mai toate disciplinele. Opera sa fundamentală,
„De consolatione philosophiae“ a fost scrisă în închisoare. Filosofia sa
se sprijină pe Aristotel şi neoplatonism şi este tivită cu spiritualitate
creştină. Se poate spune că epoca patristică se întinde până la Boetius

10
şi într-o anumită măsură după Grigore cel Mare, iar în biserica
răsăriteană până în secolul al VIII-lea. Secolele IV-V sunt însă cele mai
rodnice din literatura paleocreştină şi stau sub semnul „bizantinilor“,
distingându-se aici Athanasie din Alexandria, cunoscut drept „părintele
ortodoxiei“, apoi Vasile din Caesareea (+379), Grigore de Nyssa
(+395), fratele lui Vasile, Grigore de Nazianz (+391) - cunoscuţi ca cei
trei capadocieni, şi Ioan Hrisostomul (+407), renumit ca predicator.
În Apus, Ambrosie de Milano (+397), născut la Trier, orator,
guvernator al Italiei, a fost ales în 374 episcop de Milano, trebuind să
contracareze arianismul.
Ieronim de Stridon (+420) din Dalmaţia este cel care a realizat
„Vulgata“. Aurelius Augustinus (Sf. Augustin), născut în 354 în
Thagaste în Numidia ca fiu al unui funcţionar roman şi al unei mame
creştine, devine profesor de retorică la Milano şi intră în legătură cu
Ambrosie, de ale cărui predici a fost influenţat. „Confessiones“
constituie prima autobiografie creştină (căutarea adevărului în filosofie,
astrologie, dualism, maniheism, convertirea la creştinism). Întors în
Africa, este numit – împotriva voinţei sale - preot (391) al oraşului
Hippo Regius, devine în 395 episcop şi supravieţuieşte aici invaziei
vandalilor. Moare în 430 în timpul asedierii reşedinţei sale episcopale.
Opera sa fundamentală , „De civitate Dei“, în 22 de cărţi, constituie o
combatere a păgânismului politeist şi a filosofiei neoplatoniste,
Augustin realizând o schemă antagonică: civitas Dei şi civitas terrena.
Destrămarea puterii imperiale a avut ca rezultat în Apus o
descentralizare a autorităţii, lăsând libertate de variaţie evoluţiei locale
şi regionale, pe când împăraţii bizantini au menţinut un strâns control
autocratic asupra tuturor aspectelor vieţii laice şi religioase.
Ravenna Felix, aşa cum apare pe monedele romane, a fost reşedinţa
ultimilor împăraţi romani din Apus, capitala regatului ostrogot şi
centrul occidental al Imperiului roman de Răsărit. Honorius părăseşte
în 402 Roma, găsind în izolata Ravennă - în mijlocul unui ţinut
mlăştinos - o fortăreaţă care se putea bine aproviziona prin portul
apropiat, Classe. Ravenna a rezistat barbarilor doar până în 476, când
Odoacru a reuşit să pătrundă în oraşul aparent inexpugnabil. În secolul
al VI-lea, Ravenna era locul de desfăşurare a luptei în trei, dusă de un
rege barbar, campion al culturii romane, un împărat bizantin - care îşi
asuma prerogativele epocii de aur trecute - şi un pontif roman, cu o
slabă forţă militară, dar cu o mare înrâurire bazată pe succesiunea
apostolică. Conflictul se disputa între un liberalism laic luminat, un
tradiţionalism teocratic şi o nouă instituţie spirituală, dispusă la
compromis.
Principiul autorităţii nu era străin creştinismului. O dată instaurat ca
religie oficială a imperiului, sub protecţia împăraţilor, organizarea
creştină reflectă tot mai mult caracterul autoritar al cârmuirii

11
imperiale. Filosofi romani creştini, ca Boetius ori Cassiodor, invocau
autoritatea lui Platon şi Aristotel în toate chestiunile. Teologii acceptau
autoritatea Sfintei Scripturi şi comentariile făcute de către părinţii
Bisericii. Gândirea epocii se exprima printr-o necontenită citare,
interpretare şi reinterpretare a vechilor autori evrei, greci, latini şi
paleocreştini. Nimeni nu voia, sau nu putea să-şi asume răspunderea
deplină; în toate chestiunile se citau precedente străvechi pentru
poziţia luată. Climatul intelectual generat de acest mod de gândire
patristică a deschis calea unei ample lupte pentru autoritatea politică şi
spirituală. Mai rămânea de văzut ce formă va lua această autoritate şi
cine o va exercita.
Iustinian, care pretindea autoritatea şi rangul semidivin al vechilor
împăraţi romani, trăia într-o atmosferă atât de statică şi
conservatoare, încât la curtea sa cuvintele originalitate şi înnoire se
foloseau ca termeni de reproş. Principalele energii creatoare ale omului
bizantin s-au canalizat în expresia estetică, mai ales pentru că nu
exista o altă cale de urmat. Doar în artă se mai găsea o anumită
libertate şi varietate, deşi arta, ca şi biserica se aflau sub patronajul
unic imperial. Conceptul bizantin de autoritate se întruchipa în schema
arhitectonică şi ornamentală aplicată la Sf. Sofia şi San Vitale.
Biserica de tip central, cu neta ei împărţire ierarhică stabilind locul
bărbaţilor şi femeilor, al clerului şi mirenilor, aristocraţilor şi oamenilor
de rând, era foarte potrivită pentru a reda principiul autorităţii
imperiale. Axa verticală culmina într-o cupolă ce îl copleşea pe
bizantin, amintindu-i, când se afla în prezenţa autorităţii supreme, de
umilul său loc în orânduirea lucrurilor. Augustele portrete imperiale din
sanctuar îi arătau că, în afară de cler, doar împăratul, împărăteasa şi
cei situaţi pe treptele de sus puteau să se apropie de altarul divinităţii.
El nu putea nici măcar îndrăzni să-şi aducă ofranda la altar în timpul
procesiunii. Cum toate bunurile materiale erau în puterea Caesarului,
înalta sarcină de a aduce ofrande îi revenea exclusiv acestuia.
Smerenia trebuia arătată nu numai lui Dumnezeu, ci şi
reprezentanţilor săi pământeşti. Prin ritualul solemn din biserică şi de
la curte bizantinului de rând i se impunea de sus autoritatea, atât
spirituală, cât şi laică.

Apariţia monasticismului
Părintele monasticismului este egipteanul Antonius (+356) care, sub
impresia unei predici din istoria biblică despre tânărul risipitor, se
retrage în pustiul de la răsărit de Nil pentru a atinge perfecţiunea
creştină şi ia cursul vieţii de ascet. În jurul său s-a înfiripat o colonie
de anahoreţi. Viaţa ascetică a fost iniţial lăsată propriei orânduiri
individuale. Fiecare călugăr avea o colibă (kalia, celulă), acestea fiind
dispuse în formă de uliţă (lawra). Zidul din jurul coloniei (mandra)

12
închidea un coenobium (claustrum). De la mandra derivă şi numele
conducătorului călugărilor, arhimandrit.
Coptul Pachom (+346), care a construit în 323 lângă Tabennisi pe Nil,
în apropierea Tebei, o mânăstire pentru discipolii săi, a lăsat reguli
simple. Sora sa Maria întemeiază în apropiere prima mânăstire de
maici. În anul 451, conciliul de la Calcedon a subordonat mânăstirile
fiecărei dioceze autorităţii episcopale, cu scopul de a contracara
excesele - înstrăinarea prin idealul monastic şi asceza exagerată.
Unele personalităţi ale bisericii au fost purtători ai spiritualităţii
ascetice, cum este cazul lui Vasile din Caesareea, care întemeiase o
comunitate monastică înaintea alegerii sale ca episcop.
Martin din Tours, născut în Pannonia, este întemeietorul
monasticismului apusean, prin înfiinţarea primei mânăstiri din Gallia,
lângă Poitiers. Honoratus (+429) creează o „mânăstire insulă“ la Lerins
(Gallia de sud). Johannes Cassian (+435) o mânăstire de călugări şi
maici în Marsilia şi scrie „Institutio coenobiorum“. Lerins şi Marsilia
devin rapid mari şcoli ale clerului apusean. Augustin îndeamnă clerul
din Hippo Regius către „vita communia“, după exemplul călugărilor.
Benedict de Nursia (+560), pater monachorum, care studiase la Roma,
s-a aşezat ca anahoret la Subiaco, apoi, fiind alungat de aici,
întemeiază la Monte Cassino viitoarea mânăstire fundamentală a
Apusului. „Regula Benedicti“ stipulează ora et labora. Cassiodor
(+583), consilierul lui Teoderic, întemeiază la Vivarium (Calabria) o
mânăstire.

Misticismul
Accentul pus pe simbolism a deschis drumul stilurilor medievale care
aveau să vină. Fizicul era înlocuit de psihic, calea raţională spre
cunoaştere prin revelaţia intuitivă. Baia romană a devenit baptisteriul
creştin, unde sufletul se curăţa de păcatul originar, iar bazilica publică
era reproiectată pentru tainele bisericii. Viziunile mistice se puteau
percepe doar prin simboluri. Dacă ştiinţele naturii stătuseră la temelia
filosofiei antice, teologia simbolică a devenit baza filosofiei creştine.
Negarea trupului şi exaltarea sufletului condamnă corporalitatea
clasică şi pune accent pe incorporabilitatea abstractă.
Marea creaţie şi mijlocul din această epocă pentru a reda
transcendentul a fost liturghia. Conţinutul de idei, acţiunea şi
succesiunea riturilor a determinat în bună măsură planurile
arhitectonice, simbolismul mozaicurilor, formele sculpturale şi
muzicale. Conţinutul a secole de speculaţie teoretică s-a îmbinat în
strădania practică a nenumărate generaţii de scriitori, arhitecţi,
muzicieni, dând naştere liturghiei bizantine în Răsărit şi sintezei
gregoriene în Apus.

13
Statul franc merovingian şi carolingian.

Restaurarea carolingiană a imperiului

La sfârşitul secolului al V-lea şi începutul celui următor, prin cucerirea
aproape în întregime a Galiei romane de către franci, s-a constituit şi
s-a consolidat regatul franc, condus de dinastia Merovingienilor, care a
ajuns cel mai puternic stat din Europa apuseană a vremii.
La moartea întemeietorului statului franc Chlodovech / Clovis (511),
cei patru fii ai săi - Clodomir, Childebert, Clotar şi Thierry - potrivit
conceptului patrimonial germanic despre stat, au dezmembrat statul
franc (regnum francorum) în patru regate separate, cu reşedinţele la
Orleans, Paris, Soissons şi Reims, devenite ulterior, cu anumite
modificări teritoriale, regatele Neustriei, Austrasiei şi Burgundiei. După
o perioadă de lupte interne purtate între urmaşii lui Chlodovech, fiul
acestuia Clotar I a reuşit să reunifice la mijlocul secolului al VI-lea
regatul franc.
Deşi statul franc era confruntat cu lupte interne, acesta şi-a continuat
politica de expansiune teritorială, cucerind Thuringia (531) şi
Burgundia (532-534), a izbutit să obţină de la ostrogoţi
Provence(536), profitând de dificultăţile regatului ostrogot aflat în
luptă cu Imperiul bizantin, iar la mijlocul secolului al VI-lea şi-a impus
dominaţia asupra saxonilor, bavarezilor şi suebilor.
Războiul pentru supremaţie între cele trei regate france a fost însoţit şi
de lupta din interiorul fiecărui regat între regalitate, care tindea să-şi
sporească autoritatea şi aristocraţie, care dorea limitarea întăririi
acesteia. Politica regalităţii de întărire a propriei puteri a luat forme
violente în timpul reginei Brunehilda, văduva regelui Sigibert al
Austrasiei, regentă ulterior şi în Burgundia, în timpul minoratelor
urmaşilor săi (573-613).
Tendinţele separatiste din cele trei regate au fost accentuate de
războiul intern, între acestea existând şi deosebiri etnice şi în privinţa
componenţei sociale. Războiul intern a luat sfârşit abia în anul 613, în
urma înţelegerii încheiate între regale Neustriei, Clotar al II-lea şi
aristocraţia din Austrasia şi Burgundia, nemulţumită de politica de
întărire a autorităţii regale din vremea regentei Brunehilda, aceasta
fiind înlăturată de la putere şi executată. Clotar al II-lea a fost
recunoscut ca rege al statului franc reunificat, recunoaştere
condiţionată de satisfacerea revendicărilor aristocraţiei neustriene,
austrasiene şi burgunde. Prin edictul din 614, Clotar al II-lea a
confirmat stăpânirea domeniilor şi privilegiile judiciare şi administrative
dobândite anterior de către aristocraţie. Reunificarea regatului în
timpul domniei lui Clotar al II-lea (613-629) a marcat în fapt victoria

14
marii aristocraţii din Galia. Fiul său Dagobert I (629-639), „ultimul
suveran merovingian“ de facto, a încercat să stăvilească acest proces
în interesul întăririi autorităţii regale. La moartea sa, statul s-a
dezmembrat din nou în regatele care nu fuseseră reunite decât într-o
formă personală.
Din a doua jumătate a secolului al VII-lea, decăderea puterii regale
merovingiene s-a accelerat. Decăderea puterii regale s-a datorat
slăbirii bazei sale materiale, prin reducerea necontenită a fondului
funciar al regalităţii, din cauza practicii daniilor în proprietate deplină
făcute „fidelilor“ regali (leudes) şi a scăderii vertiginoase a veniturilor
regale în urma restrângerii circulaţiei băneşti şi a privilegiilor de
imunitate fiscală acordate. Regii merovingieni, lipsiţi de mijloace de
exercitare efectivă a puterii s-au transformat în „regi trândavi“, locul
lor la conducerea statului fiind luat de marea aristocraţie funciară,
îndeosebi de gruparea aristocraţiei de la palatul regal, condusă de
majordom (administratorul palatului).

Instituţiile statului franc

Din contopirea organelor de conducere gentilice cu instituţiile publice
romane, care au evoluat în noile condiţii ale prefacerii societăţii, au
rezultat instituţiile regatului franc.
Creşterea puterii regalităţii merovingiene la sfârşitul secolului al V-lea
şi la începutul secolului al VI-lea s-a datorat cuceririi Galiei şi implicit a
însuşirii de bunuri şi privilegii. Imensa proprietate funciară, precum şi
veniturile obţinute din impozite, vămi, amenzi judiciare au constituit
baza materială a puterii politice şi militare a regalităţii. Abilul act politic
al lui Chlodovech de a trece la catolicism (496) i-a asigurat sprijinul
bisericii şi a pus bazele alianţei între puterea laică şi cea spirituală.
Statul nu mai era considerat - ca în epoca romană - o instituţie
publică, ci o posesiune patrimonială regală, de care regele putea
dispune după regulile de succesiune germanice (france), împărţindu-l -
după cum s-a observat - între urmaşii săi. Locuitorii nu mai erau
socotiţi cetăţeni ai statului, ci supuşi personali ai regelui.
Deşi regele merovingian purta titlul de rex francorum, în realitate
devenise suveranul întregii Galii, puterea regală devenind aproape
neîngrădită, ea exercitându-se în toate domeniile vieţii publice.
Organul central de cârmuire îl constituia, după modelul roman, palatul
(sacrum palatium), format din consilieri (înalţi prelaţi, aristocraţi franci
şi nobili galo-romani), dregători personali, între aceştia un rol de
seamă avându-l majordomul, comitele palatului şi şeful cancelariei
(referendarul).
Principala forţă a puterii regale o constituiau cetele armate alcătuite
din aristocraţi şi ostaşi germanici legaţi de rege prin jurământ de

15
credinţă (antrustiones şi leudes), răsplătiţi prin prăzi de război, daruri,
danii funciare şi slujbe.
Reprezentanţii locali ai puterii centrale erau comitele (comes, grafio),
reprezentant al regelui într-un ţinut (civitas, pagus) care păstrase de
obicei limitele vechii circumscripţii administrative romane. În Galia
francă existau circa 120 de comitate. Comitele cumula atribuţii
militare, judiciare, fiscale şi administrative, fiind ajutat de un locţiitor
(vicarius) şi de agenţi executivi. Concomitent cu comitele existau
şi duci (duces), cu atribuţii militare, aceştia comandând cetele de
războinici din mai multe comitate.
Adunările generale şi locale îşi aveau originea în vechea adunare a
poporului a triburilor germanice. Adunarea generală anuală a tuturor
francilor liberi, capabili de a purta armele, numită după data convocării
„Câmpurile din Martie“, fusese redusă ca urmare a sporirii autorităţii
regale şi a formării unor instituţii noi la rolul unei inspecţii militare. Ea
s-a păstrat vreme mai îndelungată numai în Austrasia, regiune în care
s-a menţinut mai mult decât în alte regiuni ţărănimea francă liberă.
Locul ei a fost luat treptat, pe măsura avansului procesului de
feudalizare a societăţii france, de adunarea marilor proprietari laici şi
ecleziastici (placitum), pe care regele o consulta în problemele
fundamentale ale ţării.
Adunările locale (mallus) se ţineau în fiecare „sută“ (centena),
denumire ce desemna iniţial un grup de 100 de familii, apoi o
subdiviziune a unui ţinut. Ele aveau caracterul unui tribunal popular
local la care participau atât franci, cât şi galo-romani.

Instaurarea dinastiei carolingiene

În statul merovingian, în condiţiile completei decăderi a autorităţii
regale, puterea efectivă era exercitată de majordomi, exponenţi ai
intereselor marii aristocraţii, îndeosebi ale celor de la palat. Din
ultimele decenii ale secolului al VII-lea un rol crescând a revenit
majordomilor din regatul Austrasiei, aleşi din rândurile familiei
Arnulfilor, mai ales lui Pepin al II-lea de Herstal (680-714). În lupta
pentru preponderenţă dintre regatele Neustriei, Austrasiei şi
Burgundiei, purtată acum de majordomii regatelor respective, Pepin al
II-lea a înfrânt pe neustrieni la Tertry (687). Victoria i-a permis să
refacă unitatea statului franc, care s-a realizat sub forma conducerii
efective a Galiei de către majordomul Pepin al II-lea al Austrasiei şi a
recunoaşterii autorităţii pur nominale a regelui Neustriei, Thierry al III-
lea. S-a păstrat, de asemeni, funcţia de majordom al celorlaltor două
regate.
După moartea lui Pepin al II-lea, funcţia de majordom al Austrasiei a
fost preluată de fiul său natural, Carol Martel (715-741), de la al cărui
nume provine denumirea dinastiei carolingiene. Carol Martel a

16
restabilit unitatea statului franc, iar prin victoria repurtată împotriva
arabilor la Poitiers (732) a oprit expansiunea acestora la nord de
Pirinei, deşi arabii şi-au păstrat poziţiile în Septimania şi să mai facă
incursiuni de pradă în sudul Galiei şi în anii următori. Prin luptele
purtate în răsăritul şi nordul regatului, Carol Martel a restabilit
dominaţia francă asupra bavarezilor, alamanilor şi frizonilor.
După consolidarea puterii sale efective, Carol Martel nu a mai menţinut
funcţia de majordom în Neustria şi Burgundia, cârmuind ca majordom
unic. Iniţial Carol Martel a recunoscut autoritatea nominală a regelui
Thierry al IV-lea (721-737), pe care de altfel tot el îl ridicase la
domnie, dar după moartea acestuia nu a mai aşezat pe tron vreun alt
suveran merovingian. Carol Martel a cârmuit îndeosebi în ultimii ani ca
un adevărat suveran, căruia nu-i mai lipsea decât titlul de rege, motiv
pentru care papa Grigore al III-lea l-a calificat drept subregulus.
Pentru a alcătui o oaste numeroasă şi puternică, Carol Martel a
procedat la masive expropieri de pământuri bisericeşti şi la confiscări
de domenii ale aristocraţiei răzvrătite, pe care le-a acordat fidelilor săi
sub formă de beneficii sau danii condiţionate de îndeplinirea serviciului
militar şi civil, măsuri ce vor fi continuate şi reglementate de urmaşii
săi, Pepin cel Scund şi Carol cel Mare.
Caracterul quasi-regal al puterii majordomale s-a manifestat şi prin
împărţirea regatului între urmaşii lui Carol Martel. Fiul său Pepin cel
Scund, rămas din anul 747 majordom unic şi cârmuitor efectiv al
regatului, a pregătit înlocuirea la tron a dinastiei merovingiene cu cea
carolingiană. Pepin cel Scund, aflat în bune raporturi cu papalitatea, a
trimis în 750 o solie papei Zaharia al II-lea, pentru a-i afla opinia în
legătură cu urcarea sa pe tron. Papa ar fi răspuns, potrivit analelor
france, că „mai bine este să fie întitulat rege acela care deţine puterea,
decât acela care este lipsit de putere regească“. Cu această
încuviinţare a papei, Pepin a convocat în noiembrie 751 o adunare a
aristocraţiei şi înalţilor prelaţi la Soissons, care a depus pe ultimul rege
merovingian Childeric al III-lea şi l-a ales ca rege pe Pepin cel Scund.
Apoi pentru a consacra spiritual actul, Pepin cel Scund a fost uns cu
ulei sfinţit de către episcopi, procedeu inaugurat de carolingieni şi
continuat de către capeţieni.
Ameninţat de către regele longobard Aistolf, papa Ştefan al II-lea, care
nu se putea aştepta la sprijin de la împăratul bizantin iconoclast, a
căutat ajutor la proaspătul rege al Galiei, căruia papalitatea îi uşurase
şi consacrase ascensiunea la tron. Cu prilejul plecării papei în Galia,
cancelaria pontificală a recurs şi la celebrul falsificat „Donatio
Constantini“, act prin care împăratul Constantin cel Mare ar fi dăruit
papei Silvestru I Italia, cu Roma şi restul apusului Europei. Alianţa
dintre Pepin cel Scund şi papă, consolidată prin interese reciproce, a
fost urmată de două expediţii france împotriva longobarzilor în 754 şi

17
756, încheiate cu înfrângerea acestora din urmă, longobarzii fiind siliţi
să cedeze papalităţii exarhatul Ravennei. Ducatul Romei şi exarhatul
Ravennei au devenit astfel nucleul statului papal.
După consolidarea puterii sale, Pepin cel Scund a recucerit Septimania
de la arabi (752-759) şi a restabilit dominaţia francă din Aquitania
(760-768) şi în Bavaria (757).

Restaurarea imperiului în timpul lui Carol cel Mare

La moartea lui Pepin cel Scund regatul franc a fost împărţit potrivit
vechiului concept patrimonial asupra statului între cei doi fii ai săi Carol
cel Mare şi Carloman.
Moartea timpurie a lui Carloman (771) i-a dat posibilitatea lui Carol să
refacă fără dificultate unitatea regatului.
În timpul domniei sale Carol cel Mare a purtat numeroase campanii de
cucerire, desfăşurate în interesul aristocraţiei şi bisericii catolice din
statul franc, care au primit în teritoriile cucerite domenii funciare
întinse, demnităţi militare, civile şi posturi ecleziastice. Campaniile de
cucerire ale lui Carol cel Mare s-au desfăşurat în Italia, Spania şi
regiunile nord-vestice şi sud-estice ale Germaniei, având drept rezultat
o extindere fără precedent a statului franc.
În Italia, Carol cel Mare a continuat politica de intervenţie dusă de
Pepin cel Scund, prilejuită şi de această dată de conflictul dintre
longobarzi şi papalitate.
Pătrunderea oştilor longobarde ale regelui Didier în statul papal şi
atacarea Romei, la începutul anului 773, au determinat pe papa Adrian
să solicite ajutorul regatului franc. În urma campaniei din 773-774,
regele longobard a fost învins şi în urma asedierii Paviei a capitulat şi
s-a predat. Astfel statul longobard a fost alipit statului franc, Carol cel
Mare luându-şi titlul de „rege al francilor şi al longobarzilor şi patriciu
al romanilor“. Regatul longobard şi-a păstrat autonomia în cadrul
statului franc, în 781 Carol cel Mare încoronând pe fiul său Pepin drept
rege al Italiei longobarde.
Dominaţia francă era asigurată prin comiţi franci substituiţi vechilor
duci longobarzi, prin vasali regali şi detaşamente france. Ducatul
longobard de Spoleto a fost şi el alipit în 789 regatului Italiei
longobarde.
Papalitatea, datorită ajutorul statului franc a eliminat primejdia
longobardă şi şi-a lărgit şi consolidat statul pontifical. În acelaşi timp,
„patriciul romanilor“ devine dintr-un aliat şi protector un stăpân care
tinde să subordoneze din punct de vedere politic papalitatea
intereselor sale.
Profitând de luptele interne din Spania arabă, francii au făcut în anul
778 o expediţie la sud de Pirinei, dar eşecul din faţa Zaragozei i-a silit
să se retragă. Cu prilejul retragerii, ariergarda francă condusă de

18
Hruotland a fost surprinsă şi nimicită în defileul de la Roncevaux de
către bascii din Gasconia, episod care a constituit subiectul poemului
epic „Cântecul lui Roland“. În urma unor noi expediţii dintre 785-812,
francii au cucerit de la arabi partea de nord-est a Spaniei, cu
Barcellona, punând bazele mărcii hispanice.
O rezistenţă crâncenă a întâmpinat expansiunea francă din partea
saxonilor, care ocupau ţinuturile din nord-vestul Germaniei, expediţii
care au durat mai mult de trei decenii (772-804). Campaniile militare
france, însoţite de o intensă acţiune misionară a bisericii catolice
urmărea un scop întreit: supunerea triburilor saxone, cotropirea
pământurilor şi aservirea ţărănimii libere saxone şi convertirea la
creştinism. Apoi, francii au organizat împotriva avarilor, care îşi aveau
centrul stăpânirii în Pannonia, mai multe expediţii între 791-808, în
urma cărora aceştia au fost înfrânţi, o parte din ţinuturile lor fiind
organizate în „marca avarică“, nucleul viitoarei Austrii.
Astfel, la sfârşitul secolului al VIII-lea, în cuprinsul statului franc se
aflau reunite Galia, Italia nordică şi centrală şi Spania de nord-est,
care făcuseră odinioară parte din Imperiul roman de Apus, precum şi
ţinuturile de la est de Rin care nu aparţinuseră imperiului. Statul franc
reunea în cuprinsul său cea mai mare parte a Imperiului roman de
Apus, inclusiv Italia, teritoriul nucleu al imperiului, şi era totodată cel
mai mare şi mai puternic stat din Europa apuseană. În acelaşi timp
Imperiul bizantin, deţinătorul de drept al tradiţiei imperiale era
micşorat teritorial şi frământat de criza iconoclastă. Papalitatea se afla
sub protecţia şi supravegherea suveranului franc. Erau create în
consecinţă condiţiile favorabile restaurării imperiului în Europa
apuseană, în folosul monarhului aflat la conducerea statului franc.
O dată cu formarea regatelor creştine, în secolele VI-VII, autoritatea
politică a împăraţilor bizantini a devenit practic inexistentă în apusul
Europei. Influenţa spirituală a aripii occidentale a Bisericii s-a extins
simultan, mai ales în timpul pontificatului papei Grigore I (590-604).
Prestigiul politic al Bizanţului intră în declin, iar papalitatea se opune
tot mai mult interferenţei autorităţii seculare şi ecleziastice de la
Constantinopol în practicile bisericii apusene.
În 649 papa Martin a ţinut un mare conciliu la Roma la care au
participat 105 episcopi, majoritatea aparţinând bisericii apusene. Din
perspectivă teologică, sinodul s-a aflat sub influenţa dogmelor
răsăritene, papa însă nu s-a supus acestora. Constans II a plănuit ca
Exarhul Ravennei să-l aresteze pe papă. Exarhul Olympios, văzând
atmosfera de la Roma, a schimbat planul, dorind să obţină
independenţa Italiei faţă de Bizanţ. A reuşit chiar să pornească o
expediţie navală în direcţia Siciliei, Bizanţul neputând întreprinde
nimic, fiind ocupat de luptele navale cu arabii. Episodul s-a încheiat cu
moartea naturală a lui Olympios în 652. Un an mai târziu, papa Martin

19
a fost capturat şi dus la Constantinopol unde i s-a intentat un proces
politic, fiind acuzat de înaltă trădare, pentru că l-ar fi ajutat pe
Olympios. Papa a fost exilat la Chersones, în Crimeea, unde a murit în
655. În mod asemănător au fost judecaţi şi alţi adeversari politici şi
religioşi ai imperiului.
În 691/692 a avut loc un conciliu (Quinisext, al V-VI-lea, sau al II-lea
Trullan - in Trullo) care a stabilit canoane ce reglementau diferite
aspecte ale organizării bisericii, ale ritului, punând accent deosebit pe
morala creştină a mirenilor şi clerului.
Diferite practici au fost condamnate din considerente morale sau
pentru că aveau origine păgână (calendele, brumaliile, ghicitul,
procesiunile mascaţilor), canoanele oferind o imagine destul de fidelă
asupra vieţii cotidiene. Preoţilor de rang inferior li s-a permis să se
căsătorească. Papa Sergius I a refuzat să sancţioneze hotărârile din
Quinisextum, întrevăzând încercarea de a impune bisericii apusene
rânduielile celei răsăritene. Iustinian II, împăratul Bizanţului credea că
poate reglementa rapid disensiunile, trimiţând un sol care să-l aresteze
pe papă, dar autoritatea imperiului nu mai avea fundamentul scontat
în Occident, în vreme ce poziţia papei se consolidase. Miliţiile din Roma
şi Ravenna s-au împotrivit actului salvându-l pe papă.
Discordia la care s-a ajuns între cele două aripi ale Bisericii a atins
proporţii critice în timpul domniei împăratului Leon al III-lea care a fost
adeptul iconoclasmului. Rezistenţa papală împotriva decretelor lui Leon
a culminat cu o ruptură cu Constantinopolul (730-732). Papa Grigore
II (715-731) a condamnat vehement deciziile lui Leon III, care a
răspuns: „eu sunt basileu şi, totodată, preot!“
Papa Grigore III (731-741) a condamnat necondiţionat iconoclasmul în
sinodul de la Lateran din 731. Flota lui Leon III a acţionat de îndată în
zona coastelor Italiei, privilegiile posesiunilor papale din peninsulă fiind
retrase, iar impozitele au început să fie vărsate în visteria Bizanţului.
Eparhiile Romei din Grecia, Dalmaţia, Calabria şi Sicilia au fost
transferate sub jurisdicţia patriarhului constantinopolitan. Mişcarea a
slăbit imperiul prin încurajarea conflictelor interne şi exacerbarea
diferenţelor faţă de papalitate care a început să abandoneze politica de
relativă fidelitate faţă de Bizanţ şi să caute o alianţă cu francii.
Papalitatea, desprinsă de Bizanţ, nutrea visul unui Imperiu roman de
Apus renăscut.
Cu prilejul venirii lui Carol cel Mare la Roma, pentru a pune capăt
conflictului dintre papa Leon al III-lea şi adversarii săi, papa l-a
încoronat, iar poporul roman l-a aclamat potrivit tradiţiei romane pe
suveranul franc ca împărat roman la 25 decembrie 800. „Renovatio
Romani imperii“, după cum o caracterizează o bulă sigilară de pe o
diplomă emisă de Carol cel Mare, reprezintă însă o restaurare a
Imperiului roman numai cu numele, deoarece ea a avut loc în condiţii

20
istorice care confereau noului imperiu un caracter cu totul deosebit
faţă de vechiul Imperiu roman de Apus. Prin structura sa teritorială şi
instituţiile sale politice noul imperiu era în fapt un imperiu franc
carolingian, o continuare a regatului merovingian. Imperiul carolingian
nu includea decât o parte din Imperiul roman de Apus, Galia, Italia
nordică şi centrală, Spania nord-estică, stăpânind în timp teritoriile
germanice de la Rin până la Elba. Centrul imperiului se deplasase,
tocmai prin structura acestuia din zona mediteraneană înspre Galia şi
zonele germanice. Încoronarea lui Carol cel Mare la Roma a afectat
considerabil Imperiul Bizantin, deschizându-se în doctrina politică
medievală problema celor doi împăraţi. Carol cel Mare ar fi trebuit să
obţină confirmarea de către Bizanţ. În 802 solia împăratului apusean
sosea la Constantinopol, dar înlăturarea Irinei de la domnie (31
octombrie 802) a amânat chestiunea recunoaşterii imperiului apusean,
fapt petrecut în 812.

Slăbirea şi dezmembrarea statului carolingian

Compoziţia etnică eterogenă a noii structuri politice, la fel ca şi
sistemul patrimonial au determinat şi dezmembrarea la scurtă vreme a
imperiului. Spre sfârşitul domniei, Carol cel Mare, prin division
regnorum din 806, hotărâse să împartă statul în trei regate distincte,
de sine stătătoare care urmau să revină fiilor săi: Carol, Pepin şi
Ludovic. Moartea lui Pepin (810) şi a lui Carol (811) a anulat însă acest
proiect, statul carolingian revenind în întregime, cu titlul de împărat
unicului moştenitor în viaţă, lui Ludovic în anul 814.
Slăbirea şi dezmembrarea imperiului carolingian a avut loc în timpul
domniei fiului lui Carol cel Mare, Ludovic cel Pios şi al fiilor săi. Ludovic
cel Pios (814-849), un suveran şovăielnic, supus înrâuririi Bisericii şi
anturajului de la palat, a reglementat problema succesiunii la tron la
scurtă vreme după ce a ajuns la tron prin Ordinatio imperii din anul
817, care reprezenta un compromis între ideea unităţii imperiului şi
practica succesiunii patrimoniale. Prin Ordinatio imperii, statul şi titlul
de împărat reveneau fiului cel mare, Lothar, iar celorlalţi doi fii, Pepin
şi Ludovic, Aquitania şi respectiv Bavaria, cu titlul de regi.
Recăsătorirea lui Ludovic cel Pios şi naşterea unui nou fiu, Carol (823)
a complicat chestiunea succesiunii şi a împărţirii imperiului,
ajungându-se la discordii dinastice, agravate şi de interesele grupărilor
de la curte. O revoltă a fiilor săi mai mari, Lothar, Pepin şi Ludovic, l-a
silit în 830 pe Ludovic cel Pios să confirme Ordinatio imperii din 817, şi
să cedeze puterea efectivă fiului său Lothar. Reluarea puterii efective
de către Ludovic cel Pios şi o nouă împărţire succesorală (831) au
provocat din nou revolta fraţilor mai mari împotriva tatălui. Părăsit de
armata sa la „Câmpul minciunii“ în Alsacia (833), Ludovic cel Pios a
fost detronat şi închis în mânăstire. Reluarea puterii de către Ludovic

21
cel Pios (834) a fost urmată în anii care au succedat de noi
reglementări succesorale, în 835, 837 şi 839, ca şi de noi conflicte
şi împăcări între împărat şi fiii săi, în timpul cărora au murit Pepin
(838) şi Ludovic cel Pios (840).
După moartea lui Ludovic cel Pios, lupta a continuat între cei trei fii ai
săi rămaşi în viaţă, Lothar, Ludovic şi Carol. Lothar, ca fiu mai mare, şi
– potrivit reglementărilor din Ordinatio imperii - devenit împărat, dar
tendinţele sale de a-şi subordona fraţii au dus la coalizarea acestora
din urmă împotriva sa. Lothar a fost înfrânt în bătălia de la Fontenoy
(841). Alianţa dintre Ludovic şi Carol a fost confirmată în 842 prin
jurământul de la Strasbourg, prin care cei doi fraţi se angajau solemn,
Ludovic în limba „romană“, adică în vechea franceză, pentru a fi înţeles
de ostaşii romanici din Francia Occidentis, iar Carol în limba „tudescă“,
adică germana veche, înţeleasă de cei din Francia Orientis. Actul,
reprodus în cronica contemporană a lui Nithard, reprezintă şi un
important monument lingvistic.
Prin tratatul de la Verdun (843), statul franc carolingian (Francia) a
fost împărţit în trei state separate. Lui Lothar i-au fost atribuite Italia şi
ţinuturile cuprinse între Rhône şi Rin, devenite ulterior Lotharingia sau
Lorena, lui Ludovic Germanicul - regiunile de la est de Rin, Francia
Orientis, (viitoarea Germanie), iar lui Carol cel Pleşuv - ţinuturile de la
vest de Rhône şi Meusa, adică Francia Occidentis (viitoarea
Franţă).

Restaurarea ottoniană. Imperiul şi papalitatea - lupta

pentru investitură

Premise
La originea statului german medieval stă desprinderea teritoriilor
cuprinse în Francia Orientis din statul carolingian, în urma tratatului de
la Verdun (843).
Procesul de feudalizare se afla într-o fază incipientă aici, spre
deosebire de Francia Occidentis. Nici instituţia vasalităţii nu cunoştea
aceeaşi amploare. La est de Rin au fost menţinute „ducatele etnice“
(Stammesgerzogtümer), fiind de pe acum puse bazele principatelor
teritoriale Franconia, Saxonia, Suabia şi Bavaria, care corespundeau
vechilor uniuni tribale existente în faza anterioară cuceririi france. La
sfârşitul secolului al XI-lea, ducii, stăpâni peste o etnie şi reprezentanţi
ai aristocraţiei de sânge, deţin controlul unor regiuni întinse.
Conducător militar şi şef al aristocraţiei regionale, ducele reuşeşte să
supună clerul autorităţii sale şi aspiră la ereditatea funcţiei.
La scurt timp după stingerea dinastiei carolingiene în Germania (în
anul 911, la moartea lui Ludovic Copilul), din cauza slăbirii puterii
centrale, precum şi a atacurilor maghiare şi normande, care

22
constituiau o mare primejdie, a fost ales de către aristocraţia franconă
şi saxonă ducele Franconiei, Conrad I (911-918), ca rege, el izbutind
să impună şi ducilor Bavariei şi Suabiei recunoaşterea sa. Incursiunile
ungare în regiunile estice şi sudice ale regatului nu au putut fi însă
oprite.
Regatul francilor de est (Germania), condus competent de către Henric
I şi fiul său Otto I, a avansat treptat înspre cea mai mare putere a
Europei vremii. Henric I Păsărarul al Germaniei (919-936) a fost primul
din linia saxonă a regilor germani. În 912, Henric i-a succedat tatălui
său ca duce de Saxonia. În urma decesului lui Conrad I, Henric a fost
ales rege de către nobilii franconi şi saxoni. Bavaria, Suabia şi
Lotharingia au refuzat la început să-l recunoască în această calitate,
Henric obţinând recunoaşterea sa de către toate ducatele germane
abia în anul 925. În anul următor, Henric a încheiat un armistiţiu cu
maghiarii pe nouă ani, perioadă în care a transformat multe din
orăşelele germane în oraşe fortificate, dotate cu armate antrenate de
cavaleri. Pregătirile sale militare au fost probate cu succes în războiul
contra venzilor din 929. Atunci când maghiarii au atacat Thuringia în
933, Henric I Păsărarul i-a respins definitiv. Regele german i-a înfrânt
pe danezi în anul următor, încorporând statului teritorii care
aparţinuseră acestora. Astfel, Henric I şi-a consolidat poziţia în regat şi
a obţinut de la ducii germani promisiunea alegerii fiului său Otto ca
rege. Henric I Păsărarul a fost primul care a creat o Germanie unificată
şi - cu toate că nu a primit niciodată coroana imperială - este
considerat drept unul din „sfinţii împăraţi romano-germani”.

Restaurarea ottoniană
Lui Henric i-a urmat la tron fiul său, Otto I, numit Otto cel Mare (936-
973).
După ce a supus nobilii răsculaţi, incitaţi de fratele său, Otto
consolidează regatul acordând ducate rudelor şi curtenilor credincioşi.
În anul 951 a înaintat în marş spre Italia, pentru a o ajuta pe Adelaide,
regina văduvă a Lombardiei, împotriva lui Berengar al II-lea care
uzurpase regatul. Otto I l-a înfrânt pe Berengar şi s-a căsătorit
cu Adelaide, devenind astfel conducătorul Italiei de nord. Întors în
Germania, a trebuit să zdrobească din nou o rebeliune a nobililor
conduşi de fiul său Liudolf şi să stopeze o invazie maghiară în 955 la
Lechfeld lângă Augsburg.
Otto cel Mare a căutat să subordoneze biserica autorităţii statului, dar
a ajutat răspândirea creştinismului în regat. Pe lângă faptul că a fost
un suveran capabil şi ambiţios, Otto I cel Mare era şi un ardent
susţinător al bisericii romane, ceea ce reiese din numirea clericilor în
funcţii înalte, din activităţile sale misionare la răsărit de Elba, dar şi din
campaniile sale militare între 951-952 în favoarea papei Ioan al XII-

23
lea, împotriva lui Berengar al II-lea de Ivreea. În spiritul tradiţiei
carolingiene de dominaţie politică în Italia şi de exercitare a controlului
asupra autorităţii pontificale, Otto a mai intervenit în Italia în anul 962,
înlăturându-l pe Berengar. Drept recunoaştere a meritelor şi serviciilor
sale, papa Ioan al XII-lea l-a încoronat pe Otto, oferindu-i titlul
imperial (2 februarie 962). Otto a păstrat capitala la Aachen, conform
tradiţiei carolingiene, şi interpretarea imperiului ca superregalitate.
Otto cel Mare a respins titlul de imperator Romanorum în favoarea
celui de imperator augustus, iar bula sa poartă inscripţia renovatio
regni Francorum.
După încoronarea lui Otto ca împărat, Ioan al XII-lea a conspirat însă
împotriva lui, acuzându-l că şi-ar fi asumat prerogative papale. Otto a
convocat un conciliu care l-a depus pe papa Ioan în anul 963 şi la ales
pe Leon al VIII-lea drept nou papă. Ioan al XII-lea a reuşit să fugă, dar
după plecarea lui Otto în Germania s-a întors şi s-a
răzbunat pe aderenţii lui Leon. Înainte ca Otto cel Mare să poată
interveni în sensul reinstalării lui Leon, Ioan al XII-lea a murit subit de
paralizie şi a fost succedat de Benedict al V-lea.
Acest curs a antrenat regalitatea germană pentru trei secole într-o
politică italiană, străină, şi de cele mai multe ori păgubitoare
intereselor societăţii şi însăşi regalităţii germane.
Urmând modelul bizantin, Otto I a impus asocierea fiului său minor la
domnie şi apoi proclamarea acestuia ca rege în anul 967. Astfel,
făcând apel la două principii aparent contradictorii, cel electiv şi cel
ereditar, primii doi regi saxoni au izbutit să pună bazele unei dinastii
proprii care avea să dăinuiască pentru mai bine de un secol (919-
1024).
Otto I cel Mare a negociat fără succes însă cu împăratul bizantin
Nikephoros al II-lea Phokas o alianţă între Bizanţ şi Imperiul german.
În 968, o solie, condusă de episcopul Liutprand din Cremona, a luat
drumul Constantinopolului. Otto nu a cerut doar recunoaşterea
imperiului apusean, ci a expus şi dorinţa ca fiul său să se căsătorească
cu o Porphyrogenetă, o soră de-a împăratului, care să aducă astfel
Imperiului german Italia de sud drept dotă. Curtea bizantină l-a tratat
pe Liutprand ca pe un captiv, transmiţându-i-se că împăratul său nu
este împărat roman, ci un simplu barbar, şi că nu putea fi vorba de o
căsătorie cu o fiică din familia imperială, „născută în purpură“. În 972,
Otto cel Mare poate însă mijloci căsătoria între fiul Său şi prinţesa
bizantină Theophano.
Otto al II-lea (967-983) a continuat politica realistă a tatălui său,
reuşind ca deja în 967 să suprime o rebeliune condusă de vărul său
Henric al II-lea, ducele Bavariei.
Doi ani mai târziu, fiind atacat de Lothar, regele Franţei, Otto a reuşit
să obţină controlul asupra Lorenei (Lotharingiei). Otto al II-lea a atacat

24
apoi sudul Italiei, dobândind posesiunea asupra Neapolelui, Salerno şi
Tarent, dar a fost înfrânt zdrobitor de bizantini şi sarazini la Cotrona în
anul 982. În acelaşi timp, răscoala slavilor a zădărnicit misiunea de
creştinare întreprinsă între Elba şi Oder. Soţia sa, Theophano (+991),
care a adus rafinamentul şi cultura bizantine la curtea germană,
precum şi bunica sa Adelheid (+999) au meritul de a fi stabilizat
situaţia în timpul minoratului lui Otto al III-lea.
Otto al III-lea (983-1002), sub influenţa arhiepiscopului de Reims
Gerbert de Aurillac a dezvoltat un concept imperial şi de conducere
politică ce a fost cel mai adesea calificat drept nerealist, dar care a
constituit şi o culme a politicii imperiale. El s-a îndepărtat de linia
politică a înaintaşilor săi, îmbrăţişând interpretarea romană a ideii
imperiale, prin renovatio imperii Romanorum, având Roma drept
capitală, iar el ca împărat să reunească puterea laică şi ecleziastică,
revendicând astfel puterea universală. Mutarea reşedinţei sale pe
Aventin, introducerea de funcţii şi demnităţi precum şi a ceremonialului
de curte de inspiraţie romano-bizantin, apoi crearea de
structuri bisericeşti în Polonia (1000) şi Ungaria (1001) legate
nemijlocit de Roma şi nu de biserica imperială germană dovedesc
seriozitatea cu care Otto al III-lea îşi urmărea planul. Ideea creării
unei monarhii universale nu-şi avea însă un temei concret în realităţile
politice ale vremii, împăratul eşuând în cele din urmă mai ales
din cauza opoziţiei populaţiei Romei care în 1001 s-a răsculat
împotriva sa.
Ajungerea pe tron a lui Henric al II-lea cel Sfânt (1002-1024), a
ultimului împărat din dinastia saxonă, este din punct de vedere istoric-
constituţional de o importanţă deosebită. Când vărul său, Otto al III-
lea a murit fără a avea urmaşi, Henric a fost ales de ducii germani ca
succesor. La alegere au participat pentru prima dată şi mai marii
bisericii, ceea ce va avea importanţă şi pentru viitor.
Din 1004 până în anul 1018, Henric al II-lea a purtat războaie
intermitente cu Boleslav I, regele Poloniei, recâştingând astfel Boemia.
În 1004 Henric a invadat Italia şi a fost încoronat ca rege al
Lombardiei. Reîntors în Germania, l-a convins pe Rudolf al III-lea
regele Burgundiei, să fie de acord cu unirea Burgundiei cu Germania
după moartea acestuia. După o a doua campanie în Italia
(1013/1014), Henric a fost încoronat ca împărat de către papa
Benedict al VIII-lea. În 1021, la cererea papei, Henric a întreprins o a
treia expediţie în Italia, purtând lupte împotriva bizantinilor din
sudul peninsulei, dobândind Capua şi Salerno. Henric al II-lea nu a
abandonat aşadar ideea imperială, dar a pus accent pe expresia
carolingiană a acesteia, abandonând universalismul la care se
încumetase înaintaşul său.

25
Renumit prin evlavie, Henric al II-lea cel Sfânt a activat în sensul
reformării Bisericii şi a întemeiat mai multe mânăstiri, episcopia
Bamberg şi şcoli, pentru meritele sale fiind canonizat în 1146.
La tron i-a succedat Conrad al II-lea (1024-1039), întemeietorul
dinastiei salice sau francone. Conrad al II-lea, înainte de a fi ales
împărat fusese duce de Franconia.
Conrad a suprimat revoltele din nordul Italiei, devenind în 1026 rege al
Lombardiei, a moştenit regatul Burgundiei de la Rudolf al III-lea, iar
papa l-a încoronat ca împărat în 1027. Conrad a transmis puterea
fiului său, viitorului împărat Henric al III-lea, urmaşii săi conducând
imperiul până în 1125.
Henric al III-lea, numit cel Negru, rege (1028-1056) şi împărat (1039-
1056), a impus ducelui Bretislav al Boemiei suzeranitatea sa în 1041,
profitând de conflictele pe care acesta le avea cu Polonia. Între 1043 şi
1045 Henric a dus o campanie încununată cu succes pentru a reîntrona
pe regele Ungariei, această ţară devenind implicit vasală Germaniei.
Henric s-a preocupat îndeaproape de reformarea Bisericii. În 1046 a
întreprins o campanie în Italia, îndreptându-se spre Roma, pentru a
pune capăt conflictului iscat între trei pretendenţi rivali la scaunul
pontifical. Îndepărtând pe cei trei antipapi, a numit un episcop
german, cunoscut cu numele de papă Clement al II-lea. Acesta l-a
încoronat în 1046 pe Henric ca împărat. În anii următori a mai numit
alţi trei papi, toţi germani. În spaţiul german s-a confruntat însă cu
numeroase răzmeriţe şi rebeliuni. Henric al III-lea a sprijinit
demersurile Bisericii de a pune capăt abuzurilor clerului, sporind şi
prerogativele papale, ceea ce a adus dezavantaje fiului său Henric al
IV-lea.
Henric al IV-lea (1056-1106), născut la Goslar, a succedat tatălui său
la vârsta de şase ani, în decursului minoratului mama sa fiind regentă.
La vârsta de 15 ani, în 1065, a zdrobit o răzmeriţă în Saxonia, vreme
în care izbucnise şi conflictul între împărat şi papă pentru putere
temporală în imperiu.

Lupta pentru investitură

Disputa majoră între Biserică şi imperiu din secolele XI-XII cu privire la
rolul jucat de principii laici în cadrul ceremoniilor prin care episcopii şi
abaţii erau instalaţi în funcţie a dus la fenomenul luptei pentru
investitură. Conflictul pentru supremaţie între papalitate şi imperiu nu
a fost doar o luptă politică, ci şi o înfruntare de principii.
Practica investirii laicilor s-a dezvoltat în evul mediu timpuriu, atunci
când regii şi împăraţii au încercat să-şi atragă bogăţia şi autoritatea
prelaţilor, oferindu-le în schimb protecţie. Practica a constituit de
aceea o excrescenţă organică a sistemului feudal, în care prelaţii erau

26
adesea deopotrivă conducători seculari şi în consecinţă, în această
calitate, vasali ai regelui. Principii laici erau adesea mai preocupaţi de
loialitatea episcopilor şi abaţilor decât de moralitatea acestora.
Spre mijlocul secolului al XI-lea, mişcarea de reformare a Bisericii s-a
afirmat mai ales în regiunile Franţei şi Germaniei. Recunoscând că
investitura laicilor nu era concordantă cu vechile legi ale Bisericii,
reformatorii au atribuit acestei practice morala scăzută a clerului din
vremea lor, mai ales simonia - goana după slujbe şi vânzarea slujbelor
ecleziastice - şi concubinajul. Într-adevăr clerul se laicizase, în funcţiile
bisericeşti şi mânăstireşti aflându-se oameni fără vocaţie religioasă,
ceea ce ameninţa prestigiul clerului. Pe de altă parte, feudalizarea din
interiorul Bisericii a scos la iveală tendinţele centrifuge ale clerului înalt
faţă de scaunul papal.
Mişcarea de reformare a Bisericii a fost promovată la Roma în timpul
pontificatului papei Leon al IX-lea, un adept al reformei de la Cluny,
sprijinit în a fi ales papă chiar de către Henric al III-lea (1039-1056).
Împăratul îmbrăţişase idea reformării Bisericii fără a-i bănui
consecinţele. Papii au devenit în curând forţa locomotorie a reformei.
Investirea laicilor a fost condamnată de papa Nicolae al II-lea, în 1059,
care în acelaşi timp l-a exclus pe împărat de la participarea efectivă la
alegerile papale. Când în 1075 papa Grigore al VII-lea a interzis expres
orice investire laică, a provocat furia împăratului Henric al IV-lea.
Astfel s-a dezlănţuit cel mai violent episod din întreaga controversă,
deoarece papa şi împăratul s-au angajat într-o serie de depoziţii
reciproce şi excomunicări. Această ciocnire frontală a luat sfârşit o
dată cu moartea papei Grigore în exil în 1085 şi cu aparenta înfrângere
a campaniei acestuia împotriva investirii laicilor.
Cu papa Grigore al VII-lea (1073-1085) se deschidea o nouă etapă în
afirmarea puterii spirituale. Papa şi-a expus programul său în Dictatus
papae (1074), cu 22 de teze în care se sublinia întâietatea pontifului în
raport cu puterea laică şi se definea caracterul autorităţii de la Roma:
„episcopul roman înscăunat canonic prin meritele Sf. Petru - al cărui
urmaş se considera - dobândeşte negreşit sfinţenia“; „el singur în
lume este numit papă“; „el nu poate fi judecat de nimeni“; „sentinţa
dată de el nu poate fi respinsă de nimeni, el singur poate respinge
sentinţa tuturor“. Acestea erau postulate care adânceau doctrina
infailibilităţii papale. Papa putea, prin tezele dictatului, să dispună de
însemnele demnităţii imperiale, putea întrona şi detrona împăraţi şi
dezlega pe supuşi de jurământul de fidelitate faţă de suveran. Papa
alesese bine momentul expunerii principiilor sale: minoratul lui Henric
al IV-lea dusese la slăbirea puterii centrale, iar slavii de pe Elba se
răsculaseră (1057).
În ciuda unui decret papal care interzicea numirea funcţionarilor
ecleziastici de către împărat, Henric a numit în 1075 prelaţi în mai

27
multe părţi ale Italiei. Fiind admonestat de papa Grigore al VII-lea,
Henric a convocat în 1076 un conciliu la Worms pentru a-l depune pe
papă. Actul a avut drept rezultat excomunicarea împăratului, papa
dezlegând pe supuşii acestuia de jurământul de credinţă. Nobilii au
format o coaliţie, ameninţând că nu-l vor recunoaşte pe Henric, dacă
nu va obţine iertarea papei în termen de un an (februarie 1077).
Părăsit de supuşi, în iarna anului 1077, îmbrăcat ca penitent, desculţ,
împăratul a stat trei zile în zăpadă în faţa castelului de la Canossa
(nordul Italiei) unde se afla papa Grigore. Abia astfel, obţinând
iertarea papei, Henric a fost readmis în comuniunea Bisericii.
Nobilii germani îl aleseseră totuşi pe Rudolf, ducele Suabiei, pentru a-l
înlocui pe excomunicatul Henric, alegere care a cauzat un război civil.
În 1080, papa a recunoscut regalitatea lui Rudolf şi l-a excomunicat
din nou pe Henric, care la rândul său l-a declarat pe papa Grigore
depus, şi a făcut ca arhiepiscopul italian Giubert de Ravenna să fie ales
în locul acestuia ca papa Clement al III-lea. Rudolf a fost asasinat
în acelaşi ani, iar Henric a recâştigat controlul asupra Germaniei.
Împăratul a înaintat cu trupe în Italia şi a capturat Roma (1084), unde
a fost încoronat ca împărat de către Clement al III-lea. O armată
normandă, condusă de Robert Guiscard, a venit în ajutorul papei
Grigore, alungându-l pe Henric din Roma. Henric al IV-lea a revenit în
Germania unde a fost nevoit să înfrunte mai multe războaie civile,
luptând chiar împotriva propriilor fii. În 1105 a fost luat prizonier de
către fiul său Henric, mai apoi împăratul Henric al V-lea, şi forţat să
abdice. Evadând în anul următor, Henric al IV-lea a solicitat ajutor din
mai multe părţi, inclusiv Anglia, Danemarca şi Franţa. A murit în 1106
la Liege (Belgia), încercând să-şi strângă o oaste.
Henric al V-lea, rege (1098-1125), împărat (1106-1125), a fost ultimul
suveran salic, cel care a extins imperiul şi a pus capăt războiului civil.
Temându-se că succesiunea la tron îi este periclitată, el s-a răzvrătit
împotriva tatălui său, dar după moartea acestuia, în 1106, succesiunea
sa nu mai era disputată. În 1110, Henric a fost de acord să respecte
decretul Papei Paschal al II-lea împotriva investirii laicilor, cu condiţia
respectării dublei investituri. Deoarece pretenţia lui Henric al V-lea a
declanşat furie în rândul clerului, aceasta fiindu-le anunţată în ziua
încoronării, Paschal a refuzat să-l încoroneze. Regele a părăsit Roma,
luându-l pe papă ca prizonier. Pentru a-şi câştiga libertatea, papa a
concedat lui Henric puterea de a investi şi l-a încoronat ca împărat, dar
în 1112 a retractat concesiile făcute. Din 114 în 1121, mulţi principi
germani s-au răzvrătit împotriva lui Henric al V-lea. Deşi nordul
Germaniei era cuprins de revolte, în 1116, Henric a invadat Italia
pentru a lua în stăpânire teritoriile ce fuseseră lăsate papalităţii de
către Matilda, contesă de Toscana.

28
După ce l-a alungat din Roma pe papa Paschal, Henric a fost
reîncoronat în 1117 de către Maurice Bourdin, arhiepiscop de Braga,
pe care l-a instalat drept antipapă cu numele de Grigore al VIII-lea
(+1137), după moartea lui Paschal în 1118. Henric a fost însă din nou
excomunicat de succesorul lui Paschal, de către papa Gelasius al
II-lea (1118-1119). Întorcându-se în Germania, Henric a încheiat pace
în 1121 cu foştii duşmani din interiorul imperiului în Dieta de la
Würzburg.
Succesorii lui Grigore, având multe idealuri asemănătoare, au fost mai
flexibili în încercarea de a găsi soluţii. Interesul esenţial al Bisericii era
de a exclude pe viitor posibilitatea ca conducătorii laici să oficieze
serviciul divin. Interesul esenţial al regilor era ca episcopii care urmau
să devină deopotrivă conducători laici să recunoască autoritatea
suveranului laic.
Concordatul de la Worms din 1122 între papa Callistus al II-lea şi
împăratul Henric al V-lea a reflectat o soluţie aflată la 1107 de Sf.
Anselm, arhiepiscop de Canterbury, care prin concordatul de la
Westminster reuşise să încheie lupta pentru investitură şi conflictul
între Biserică şi Henric I al Angliei. Concordatul a constituit un
compromis bazat pe diferenţierea între temporalia (acordarea de
bunuri lumeşti) şi spiritualia (demnităţi spirituale) la care s-a ajuns cu
ajutorul teologilor şi juriştilor francezi, între care un rol de seamă l-a
avut Ivo de Chartres. Prin concordat, care avea să devină un model cu
privire la relaţiile viitoare între Biserică şi conducătorii temporali,
Biserica urma să aibă dreptul de a alege episcopi, iar investitura cu
inel şi cârjă episcopală să fie efectuată de către cler. Alegerile urmau
să fie făcute în prezenţa împăratului, care putea conferi feude şi
venituri, investindu-l pe episcop, în calitate de vasal, cu sceptru,
simbol fără conotaţii spirituale. Se ajungea astfel la o dublă
investitură.
În ciuda concordatului, Biserica nu a ajuns să aibă în evul mediu
control deplin asupra numirii episcopilor, iar problema a revenit în
diverse forme. Astfel, investiture a fost o problemă fundamentală în
controversele galicane din Franţa secolului al XVII-lea, şi o controversă
până de curând în Spania.
Prin dezamorsarea dependenţei faţă de împărat sistemul ecleziastic
imperial ottonian a fost eliminat, episcopii devenind din funcţionari ai
imperiului, vasali ai imperiului. O altă urmare a fost sporirea puterii
principilor în Germania şi a oraşelor din Italia nordică şi centrală.
O dată cu concordatul de la Worms s-a pus capăt primei etape a
conflictului pentru supremaţie dintre papalitate şi imperiu. Toţi
împăraţii erau regi germani, însă îndatoririle şi ambiţiile imperiale, care
îi solicitau, interesele germane locale au fost în mare măsură neglijate.

29
Drept rezultat, Germania, care ar fi putut deveni un stat puternic,
centralizat, a degenerat într-o multitudine de state minore, aflate sub
controlul aristocraţilor. În secolele XII-XIII conflictul dintre papalitate
şi imperiu va cunoaşte o nouă etapă, cea a luptei între sacerdoţiu şi
imperiu.

Cruciadele
Cruciadele au fost expediţii militare întreprinse de creştinii din vestul
Europei începând cu anul 1095, de obicei la cererea papei, pentru a
recuceri Ierusalimul şi alte locuri de pelerinaj din Palestina – prima
provincie cucerită de arabi – Pământurile Sfinte. Istoricii nu au căzut
de acord cu privire la data încheierii cruciadelor şi au propus date între
1270 şi 1789, când Napoleon I a cucerit Malta de la cavalerii ospitalieri
ai Sf. Ioan (ioaniţi), ordin militar creat în timpul cruciadelor. Numele
de cruciadă (din crux, emblema cruciaţilor) s-a aplicat mai cu seamă în
secolul al XIII-lea războaielor purtate împotriva păgânilor, ereticilor
creştini si duşmanilor politici ai papalităţii. Prin extensie, termenul este
folosit pentru a desemna orice război religios sau mişcare politică şi
morală.
Originea cruciadelor se află în ridicarea politică rezultată din
expansiunea turcilor selgiucizi în Orientul mijlociu la mijlocul secolului
al XI-lea. Cucerirea Siriei şi Palestinei de către musulmanii selgiucizi a
alarmat creştinătatea apuseană. Turcii au pătruns adânc în Imperiul
bizantin şi au supus stăpânirii lor mulţi creştini greci, sirieni şi armeni.
Cruciadele au fost în parte o reacţie la aceste evenimente. Au fost însă
şi rezultatul ambiţiilor papale de extindere a puterii politice şi
religioase, iar armatele cruciate au fost într-un sens braţul militar al
politicii papale.
În efortul de a înţelege participarea largă la cruciade şi originea lor,
istoricii au scos în evidenţă creşterea puternică a populaţiei europene
şi a activităţii comerciale între secolele XII-XIV. În acest sens,
cruciadele sunt explicate drept creatoare de zone de expansiune
pentru a primi o parte a acestei populaţii aflate în creştere şi drept
posibilitate de a oferi o descărcare a ambiţiilor cavalerilor şi nobililor
însetaţi de pământ, chestiune explicată şi prin dreptul de
primogenitură care prima în unele regiuni ale Europei. Expediţiile au
creat deopotrivă oportunităţi comerciale pentru negustorii din oraşele
aflate în creştere ale Apusului, mai ales oraşele italiene Genova,
Pisa şi Veneţia.
Deşi aceste explicaţii sunt parţial valide, avansul în cercetarea
problematicii indică faptul că cruciaţii nu căutau anume cruciadele cu
toată gama lor de ameninţări – boli, marşuri lungi peste zone întinse,
moartea în luptă, departe de casă. Familiile rămase în Europa aveau
des de luptat pentru a face faţă activităţilor de pe domenii şi

30
proprietăţi pentru lungi durate de timp. Ideea că cruciaţii au câştigat
mari bogăţii este greu de justificat, cruciadele fiind o chestiune extrem
de scumpă pentru un cavaler care intenţiona să servească în Răsărit:
dacă se finanţa singur, trebuia să cheltuiască echivalentul venitului său
pe cel puţin patru ani.
În ciuda acestor argumente, cruciadele au fost populare, fapt care
poate fi perceput doar prin înţelegerea societăţii care le-a produs. Era
o societate de credincioşi, mulţi cruciaţi crezând că vor obţine
mântuirea personală în luptele contra păgânilor. Răspândirea
legendelor despre bogăţiile Orientului a jucat şi ea un anumit rol, la fel
ca şi concepţia că teritoriile sunt uşor de cucerit.

Cruciada I (1095-1099)
Cruciadele au început formal marţi 27 noiembrie 1095, pe un câmp în
afara zidurilor oraşului Clermont-Ferrand. În această zi, papa Urban al
II-lea a ţinut o predică mulţimii de laici şi clerici aflaţi la conciliul de la
Clermont. Conciliul fusese convocat şi pentru că Filip I, regele Franţei,
vroia să divorţeze, ceea ce se putea obţine doar cu acordul papei. Va
divorţa, iar soţia sa se va căsători cu regele Angliei, ceea ce va avea
urmări serioase asupra destinului celor două ţări. În predica sa, papa a
schiţat un plan de cruciadă şi a făcut apel la credincioşi să se alăture
rândurilor sale – ideea o avusese chiar Grigore al VII-lea. Promite
tuturor bogăţie, suspendarea urmăririi pentru datorii, iertarea
dobânzilor faţă de cămătari, eliberarea din şerbie, protejarea familiilor
rămase acasă, şi nu în ultimul rând iertarea păcatelor. Răspunsul a
fost pozitiv şi copleşitor. Papa Urban a însărcinat apoi pe episcopii
prezenţi la conciliu să se întoarcă în zonele în care păstoresc şi să
înregimenteze alţi oameni în cruciadă. A schiţat de asemenea o
strategie de bază: grupurile individuale de cruciaţi să-şi înceapă
expediţia în august 1096. Fiecare grup se va autofinanţa şi va avea un
conducător propriu. Grupurile îşi vor parcurge drumul separat şi se vor
întâlni la Constantinopol. De aici vor ataca alături de trupele
împăratului bizantin pe turcii selgiucizi care cuceriseră Anatolia, apoi
vor lupta împotriva musulmanilor din Siria şi Palestina, având drept
ţintă finală recucerirea Ierusalimului.
Prima cruciadă s-a conformat în linii mari schemei închipuite de papă.
Recrutarea a avut loc la sfârşitul anului 1095 şi primele luni ale anului
următor. Cinci armate nobiliare de bază s-au adunat în vara târzie a
anului 1096 spre a porni la cruciadă. Majoritatea erau din Franţa
(Vermadois, comandată de fratele mezin al regelui Franţei, Hugo
Capet); din Normadia porneşte şi o armată condusă de Robert, (unul
din cei trei fii ai lui Wilhelm Cuceritorul), sudul Italiei (a normanzilor

31
din sudul Italiei şi Sicilia, condusă de Bohemund de Tarent şi Tancred
de Sicilia), Lorena (Godfroy de Bouillon), Burgundia şi Flandra-Frizia
(condusă de o rudă a contelui Flandrei, Robert de Flandra).
În 1096 cruciaţii au pornit din Apus spre Palestina, în dorinţa de a
elibera această ţară şi Sfântul Mormânt, ducând războaie de cucerire
împotriva turcilor selgiucizi. Deja în 1095, solii lui Alexios I Comnenul
au cerut ajutor contra turcilor, în conciliul de la Piacenza, ţinut în
prezenţa papei Urban al II-lea.
Papa nu prevăzuse entuziasmul popular stârnit de cruciada sa în
rândul orăşenilor simpli şi ai ţărănimii. Paralel cu cruciada nobililor s-a
format o cruciadă a „săracilor”. Cel mai mare şi mai important grup al
cruciaţilor săraci era recrutat şi condus de un predicator cunoscut
drept Petru Eremitul, originar din Amiens. Deşi au fost numeroşi, doar
o mică parte a reuşit să ajungă în Orientul mijlociu, puţini au
supravieţuit ca să vadă capturarea creştină a Ierusalimului în 1099. Au
plecat în cete neorganizate, pe Rin, prădând pe drum pe evreii care
erau cei mai bogaţi, Dunăre, Peninsula balcanică. În Peninsula
balcanică au atacat oraşele Philipopoli şi Adrianopole. În octombrie
1096 au ajuns la Constantinopol. Împăratul Alexios nu le-a
deschis porţile, le-a oferit însă corăbii pentru a ajunge în Asia Mică.
Deşi au fost preveniţi de bizantini să nu se angajeze în lupte directe cu
turcii, pentru că nu aveau şanse, ajung la Niceea unde peste 3000 de
creştini au fost masacraţi. Cei puţini rămaşi în viaţă s-au reîmbarcat.
Armatele nobililor cruciaţi au sosit la Constantinopol între noiembrie
1096 şi mai 1097. Împăratul bizantin Alexios I Comnenul a făcut
presiuni asupra cruciaţilor de a-i ceda toate fostele teritorii bizantine
care urmau să fie recucerite. Conducătorii nu au fost de acord cu
aceste cereri, şi, deşi majoritatea s-au supus în cele din urmă –
primeau de la bizantini corăbii şi provizii în schimbul jurământului de
fidelitate -, Bizanţul nu le-a acordat încredere.
În mai 1097, au atacat primul obiectiv major, capitala turcilor
anatolieni, Niceea. În iunie, oraşul s-a predat în primul rând
bizantinilor, prin tratative separate, şi abia apoi cruciaţilor, ceea ce a
confirmat suspiciunile acestora că Alexios intenţiona să-i folosească pe
cruciaţi pentru a-şi atinge propriile scopuri.
Curând după căderea Niceei, cruciaţii au întâlnit principala armată
selgiucidă a Anatoliei la Dorylaeum. La 1 iulie 1097, cruciaţii au obţinut
o importantă victorie aici şi aproape au anihilat forţa turcească. Ca
rezultat cruciaţii au întâmpinat doar o rezistenţă scăzută de-a lungul
restului campaniei în Asia Mică.
Următorul obiectiv a fost Antiohia, în nordul Siriei. Oraşul a fost
asediat în 21 octombrie 1097, dar nu a fost capturat decât la 3 iunie
1098. Cruciaţii au fost curând după aceea atacaţi de o armată de

32
întărire din Al Mawsil (acum în Irak), armată care sosise prea târziu în
ajutorul apărătorilor turci ai Antiohiei, pe care au respins-o totuşi
la 28 iunie. Dar, de acum înainte, Bohemund nu mai era dispus,
departe de Constantinopol, să mai cedeze ceva imperiului. El a creat
aici un principat independent de Bizanţ. Acest fapt a creat disensiuni în
chiar tabăra cruciaţilor şi a dus la izbucnirea unui război bizantino-
normand (1099-1100).

Capturarea Ierusalimului
Odihnindu-se în Antiohia pe timpul verii şi toamnei timpurii, cruciaţii
au pornit spre obiectivul final în ultima parte a lunii noiembrie 1098.
Au evitat să atace oraşele şi poziţiile fortificate pentru a-şi păstra
forţele. În mai 1099 au ajuns la hotarele nordice ale Palestinei, iar în
seara de 7 iunie şi-au aşezat tabăra în faţa zidurilor Ierusalimului.
Oraşul se afla sub control egiptean, având apărători numeroşi şi bine
pregătiţi de asediu. Cruciaţii au atacat , cu ajutorul întăririlor de trupe
din Genova şi noilor maşini de asediu, cucerind în 15 iunie Ierusalimul.
Aproape întreaga populaţie a fost masacrată, în viziunea cruciaţilor
oraşul fiind purificat în sângele păgânilor învinşi.
O săptămână mai târziu armata a ales pe unul din conducători,
Godfroy de Bouillon, duce al Lorenei inferioare, drept comandant al
oraşului. Sub conducerea sa, armata a purtat ultima sa campanie,
înfrângând armata egipteană la Ascalon în 12 august. Curând după
aceea, majoritatea cruciaţilor s-au întors în Europa, lăsându-l aici
pe Godfroy şi o mică armată pentru a organiza teritoriul sub control
latin (vest-european).

Apogeul puterii latine în răsărit

După ce cruciaţii au cucerit Ierusalimul şi au întemeiat regatul
Ierusalimului şi sistemul de state cruciate, profitând de luptele
acestora cu selgiucizi, grecii au ocupat, pe coastele Siriei, Laordicea şi
Tripoli. În mare, prima cruciadă nu a distrus imperiul grec, ci l-a
consolidat, deşi în Anatolia interioară selgiucizii au rămas pe poziţie.
Revigorarea acestora în secolul al XII-lea, la care se adaugă presiunea
mongolă din secolul următor, va duce la pierderea definitivă a Asiei
Mici de către Bizanţ. În 1107, Bohemund a mai încercat o dată să
ocupe Dyrrachion şi zona din jur. Fiind însă înfrânt, pericolul normand
a scăzut, Bohemund recunoscând suzeranitatea greacă asupra
principatului Antiohiei.
Confruntarea grecilor cu cavalerii occidentali a lăsat la primii o teamă
faţă de occidentali, fapt determinant pentru politica bizantină faţă de
Apus. Alexios a ştiut deocamdată să folosească prima cruciadă în
interesul imperiului, să găsească o formulă de coexistenţă cu cruciaţii
şi formaţiunile lor din Orient îi recunoşteau în general suzeranitatea.

33
Ca urmare a primei cruciade, coloniştii latini din Levant au format
patru state. Cel mai mare şi mai puternic a fost Regatul latin al
Ierusalimului, urmat de comitatul Tripoli pe coasta siriană, de
principatul Antiohiei, în valea Orontes, aflat dincolo de Tripoli, iar mai
spre est de comitatul Edessei, populat mai ales cu creştini armeni.
Victoriile primei cruciade s-au datorat în bună măsură izolării şi
relativei slăbiciuni a puterilor musulmane. Generaţia următoare primei
cruciade a trăit însă reunificarea musulmană în Orientul mijlociu sub
Imad ad-Din Zangi, conducătorul oraşelor Al Mawsil şi Halab, aflate
acum în Siria de nord. Sub Zangi, forţele musulmane au obţinut prima
victorie importantă împotriva cruciaţilor, capturând oraşul Edessa în
1144, demantelând astfel sistematic statul cruciat din această regiune.

Cruciada a II-a
Răspunsul papalităţii la aceste evenimente – papa Eugen al II-lea, prin
intermediul abatelui Bernard de Clairvaux – a fost de a proclama în
1145 a doua cruciadă (1147-1148). Noua cruciadă atrage numeroşi
recruţi, între care pe regale Franţei, Ludovic al VII-lea la adunarea de
la Vezelay – Burgundia, şi pe împăratul german Conrad al III-lea la
adunarea de la Speyr. Armata lui Conrad a pornit spre Ierusalim din
Nürnberg în mai 1147, iar Manuel Comnenul debarcă trupele în Asia
Mică. Forţele franceze au urmat acestora după mai bine de o lună.
Lângă Dorylaeum, în Anatolia, germanii au fost împrăştiaţi în
dezordine de o ambuscadă turcească.
Demoralizaţi şi înfricoşaţi, majoritatea soldaţilor şi pelerinilor s-au
întors în Europa.
Armata franceză, care întârziase mult pe drum, a ajuns la Ierusalim în
1148. Consultându-se cu regele Ierusalimului, Balduin al III-lea,
cruciaţii în frunte cu Ludovic al VII-lea şi Conrad al III-lea decid să
atace Damascul în luna iulie. Oraşul nu a putut fi capturat, regele
Franţei întorcându-se cu armata rămasă acasă.

Cruciada a III-a (1190-1092)

Eşecul cruciadei a II-a a permis forţelor musulmane să se regrupeze.
Zangi murise în 1146, dar succesorul său, Nur ad-Din, şi-a extins
regatul, acesta devenind o putere importantă în Orientul mijlociu. În
1169, forţele sale, sub comanda lui Saladin/Salah ad-Din Yusuf (1138-
1193), au preluat controlul asupra Egiptului. Saladin era de origine
curd. La vârsta de 14 ani se alătură altor membri ai familiei sale
(Ayyubizii) în serviciul conducătorului sirian Nur ad-Din. Între 1164-
1169 se distinge în trei expediţii organizate de Nur ad-Din pentru a
ajuta califatul fatimid, aflat în decădere, împotriva atacurilor cruciate.
În septembrie 1171 suprimă regimul dizident fatimid, reunind Egiptul
cu califatul abbasid, dar respingerea colaborării cu Nur ad-Din

34
împotriva cruciaţilor îl aduce aproape pe picior de război cu fostul său
stăpân. După moartea lui Nur ad-Din în 1174, Saladin îşi extinde
stăpânirea în Siria şi Mesopotamia de nord, mai ales pe seama rivalilor
săi musulmani. Saladin este instalat ca vizir al Egiptului, fiind
conducătorul unui stat care se întindea de la deşertul Libanului la valea
Tigrului şi încercuieşte statele cruciate pe trei fronturi. Ca urmare a
predării Damascului (1174), Aleppo-ului (1183) şi Al Mawsil (1186),
numeroase armate musulmane, aliate sub comanda lui Saladin, erau
pregătite să acţioneze împotriva cruciaţilor.
După unele crize din anii 1180, Saladin invadează regatul Ierusalimului
cu forţe masive în mai 1187. În 4 iulie înfrânge decisiv armata latină la
Hittin în Galileea. Deşi regele Guy al Ierusalimului împreună cu o parte
a nobililor săi s-au predat şi au supravieţuit, toţi cavalerii templieri şi
ospitalieri din Ierusalim au fost decapitaţi. Ca urmare, Saladin
cucereşte aproape toate fortificaţiile cruciaţilor din regatul
Ierusalimului, inclusiv Ierusalimul care se predă în 2 octombrie.
Singurul oraş important rămas în stăpânirea cruciaţilor era acum Tyr în
Liban.
În 29 octombrie 1187, papa Grigore al VIII-lea proclamă ce-a de-a
treia cruciadă. Trei monarhi ai vremii au luat parte la ea: împăratul
german Frederic I Barbarossa, regele Franţei Filip al II-lea August şi
regele Angliei Richard I Inimă de Leu. Era cea mai mare forţă cruciată
cunoscută vreodată, dar rezultatele au fost slabe.
Frederic, după ce renunţase la imperiu în favoarea fiului său Henric al
VI-lea, a obţinut două victorii asupra musulmanilor la Philomelion
(Aksehir) şi Iconium (Konya), dar, înecându-se în râul Calycadnus în
Cilicia la 10 iunie 1190, majoritatea armatei sale s-a întors în
Germania imediat după moartea sa. Deşi Filip şi Richard au ajuns în
Palestina cu armate intacte, nu au reuşit să redobândească Ierusalimul
sau părţi mai importante din Regatul latin. Au izbutit totuşi să preia din
mâinile lui Saladin o salbă de oraşe, inclusiv Acra, de-a lungul coastei
Mediteranei, după o blocadă pe uscat şi pe mare. În 1192 Saladin
încheie un armistiţiu cu Richard I, fapt care a îngăduit cruciaţilor să-şi
reconstituie regatul de-a lungul coastei palestiniano-siriene, în schimb,
Ierusalimul a rămas în mâinile musulmanilor. În 4 martie 1193
Saladin moare după o scurtă boală. În octombrie 1192, când Richard
părăseşte în cele din urmă Palestina, Regatul latin se reface. Mai mic
decât cel iniţial şi considerabil mai slab din punct de vedere militar şi
economic, al doilea regat a fiinţat precar pentru încă un secol. În drum
spre Anglia, Richard este acuzat de trădare, pentru că dusese
tratative cu păgânii, şi a fost luat prizonier de către Leopold, fiind
predat lui Henric al VI-lea, împăratul Germaniei, fiind închis pentru un
an şi patru luni.

35
Cruciadele târzii
Cruciadele următoare nu au mai atins victoriile repurtate în cruciada a
treia.

Cruciada a IV-a (1202-1204)

a stat sub semnul unor mari dificultăţi financiare. În efortul de a le
uşura, conducătorii au căzut de acord asupra unui plan de atac asupra
Constantinopolului. Ultimatumului dat lui Alexios al III-lea de către
Henric al VI-lea, prin care cerea trimiterea unei armate greceşti în
Palestina şi plata unui enorm tribute anual, nu i s-a dat curs doar prin
faptul că împăratul german a murit pe neaşteptate în ajunul îmbarcării
sale în cruciadă.
Adevărata putere în Balcani o reprezentau acum bulgarii, care, deşi
ortodocşi, îşi încoronau regii la papa de la Roma. Pe scaunul papal
păstorea Inocenţiu al III-lea, în timpul său reînviind ideea de cruciadă
în Orient, după ce califul Saladin ocupase provinciile cucerite de latini
în răsărit. Dogele Veneţiei, Enrico Dandolo, a profitat de ocazie pentru
a cuceri cu armele pieţele orientale. Deoarece drumurile terestre erau
periculoase, costisitoare şi îndelungi, Veneţia s-a oferit în cruciada a
IV-a să-I transporte pe occidentali cu propria flotă. Cruciaţii au ocupat
mai întâi oraşul Zara (1202) pe coasta Dalmaţiei, deşi Inocenţiu al III-
lea avertizase cu privire la adevăratul scop care trebuia să-i
călăuzească pe cruciaţi.
Rugămintea tânărului Alexios Angelos, fiul împăratului detronat Isaac,
adresată cruciaţilor reuniţi la Veneţia, de a-l elibera pe tatăl său,
rugăminte transmisă şi cruciaţilor aflaţi la Zara, a fost un pretext
binevenit pentru occidentali de a nu mai merge în ţara sfântă, ci de a
ocupa Constantinopolul schismatic. Acordul de restabilire la tron a lui
Isaac al II-lea prevedea plata de către Alexios a 200000 de mărci de
argint, unirea bisericii ortodoxe cu Roma şi recunoaşterea supremaţiei
papale, precum şi participarea la cruciadă cu un număr de 10000 de
oameni şi obligaţia de a întreţine permanent în Palestina 500 de
cavaleri.
În vara anului 1203, cruciaţii au ajuns în faţa capitalei imperiale, au
cucerit suburbia Galata, iar la 17 iulie Constantinopolul. Alexios al III-
lea, care era în funcţie, s-a salvat evadând din oraş, Isaac al II-lea
fiind reinstalat ca împărat, fiul său devenind coregent cu numele de
Alexios al IV-lea. Basileii Bizanţului guvernau acum din mila latinilor.
Alexios al IV-lea nu a putut însă respecta obligaţiile asumate în tratatul
încheiat cu cruciaţii, iar bizantinii s-au răsculat din cauza impozitelor
înrobitoare la care au fost supuşi, în condiţiile în care tensiunile dintre
cruciaţi şi populaţie creşteau.

36
Alexios şi-a pierdut şi tronul şi viaţa, iar tatăl său, din nou arestat, a
murit la puţină vreme.
Partida antilatină l-a ridicat pe tron pe Alexios al V-lea, ginerele lui
Alexios al III-lea. În aceste împrejurări, în ajunul asedierii
Constantinopolului, cruciaţii şi veneţienii au decis să împartă imperiul,
hotărând modul concret de creare a unui imperiu latin pe malurile
Bosforului. După un asediu de trei zile, Constantinopolul a fost cucerit
de cruciaţi (13 aprilie 1204), oraşul fiind supus unui jaf cutremurător.
Măcelul şi distrugerea celor mai somptuoase monumente de către
„soldaţii lui Hristos“ au fost descrise ce către cronicarul contemporan
Niketas Choniates.
Cruciada a patra şi evenimentele anului 1204 au provocat o cezură în
istoria Bizanţului, statul pierzându-şi suveranitatea. Pe teritoriul
vechiului imperiu s-au creat o serie de state latine, ca Imperiul latin de
Constantinopol cu cele două state vasale, Regatul Thessalonicului şi
Principatul Moreei (Pelopones), precum şi mai multe formaţiuni politice
greceşti, dintre care trei vor reuşi să joace un rol politic de seamă:
Imperiul de Niceea, Imperiul de Trapezunt şi Principatul Epirului.
Alături de toate acestea, un rol politic în zonă îl aveau ţaratul vlaho-
bulgar, apoi sultanatul selgiucid cu sediul la Ikonion şi nu în ultimul
rând Veneţia, care şi din punct de vedere economic cunoştea o
creştere a influenţei sale.
După 1204, Veneţia şi cruciaţii şi-au împărţit cuceririle pe baza unui
act solemn, Partitio Romaniae. Pe mare veneţienii dominau complet
Marea Egee, în posesia lor aflându-se o serie de insule, şi controlau
inclusiv accesul spre Marea Neagră.
Împăratul Balduin de Flandra stăpânea un sfert din fostele posesiuni
bizantine, din restul de trei sferturi jumătate o posedau veneţienii,
cealaltă cavalerii cruciaţi, vasali ai împăratului latin. În această
calitate, Bonifaciu de Montferrat va întemeia regatul latin de la
Thessalonic. După cum a fost împărţit teritoriul imperiului, tot aşa a
fost împărţit şi Constantinopolul. Oricât ar fi fost de catastrofală
situaţia pentru bizantini, întâlnirea celor două culturi a fost fructuoasă.
Creaţiile arhitecturii şi picturii bizantine au influenţat considerabil arta
apuseană, ca şi dreptul bizantin mai evoluat, care a influenţat
codificările din Occident. Imperiul latin al Constantinopolului a
supravieţuit până în 1261, când Constantinopolul a fost recucerit de
Mihail al VIII-lea Paleologul, dar nu a ajutat cu nimic la păstrarea
Pământurilor Sfinte.

În 1208, papa Inocenţiu al III-lea proclamă o cruciadă împotriva

albigenzilor, sectă religioasă din sudul Franţei. Era prima cruciadă pe
teritoriul Europei apusene (1209-1229), cauzând multă vărsare de
sânge şi nereuşind să aducă albigenzii sub controlul bisericii catolice.

37
Cruciada le-a folosit capeţienilor, iar lupta împotriva ereziei, nicidecum
înfrântă, va continua o dată cu Inchiziţia.
În 1212 este organizată aşa-numita „cruciadă a copiilor”. La
cruciadă sunt chemaţi cei care nu depăşiseră vârsta de 15 ani. Papa a
protestat printr-o circulară către toate episcopiile europene. Cruciaţii
urmau să fie îmbarcaţi în Marsilia. După anumite surse, mii de tineri au
fost îmbarcaţi înspre Alexandria de către oratori falşi şi au fost vânduţi
ca sclavi negustorilor arabi sau au fost capturaţi de piraţi.

Cruciada a V-a (1217-1221) a fost iniţiată de către regele Ungariei,

Andrei al II-lea. Prima ofensivă a celei de-a V-a cruciade a avut drept
rezultat capturarea portului egiptean Damietta în 1219. Strategia
următoare presupunea un atac asupra Egiptului, capturarea oraşului
Cairo şi apoi o campanie pentru asigurarea controlului asupra
Peninsulei Sinai. Realizarea în practică a acestei strategii s-a soldat cu
un eşec, tocmai când era pe punctul de a izbuti. Atacul asupra oraşului
Cairo a fost abandonat atunci când întăririle promise de Frederic al II-
lea nu s-au materializat. În august 1221, cruciaţii au fost siliţi să
predea Damietta egiptenilor, iar în septembrie armata creştină s-a
dispersat.

Cruciada a VI-a a lui Frederic al II-lea (1228-1229), numită şi

„cruciada tratativelor”, a diferit ca abordare de cele precedente.
Născut la Lesi, în Italia, la 26 decembrie 194, Frederic era fiul lui
Henric al VI-lea şi nepotul lui Frederic I Barbarossa. A fost proclamat
rege al Germaniei în 1196 şi la moartea tatălui său, doi ani mai târziu,
devine rege al Siciliei. Când mama sa Constanţa de Sicilia, care
preluase regenţa, moare câteva luni mai târziu, prinţul de patru ani
este dat în grija papei Inocenţiu al III-lea, noul regent al Siciliei.
Împăratul Otto al IV-lea a fost demis în 1211, iar principii germani l-au
ales pe Frederic drept succesor. Otto nu dorea să renunţe la coroană,
ceea ce a dus la lupte pentru tronul imperial. Frederic era sprijinit de
papalitate, căreia i-a promis multe concesiuni, şi ajutat de francezi. A
fost încoronat ca rege al Germaniei la Aachen în 1215 şi ca împărat la
Roma în 1220. În 1215, la încoronare, Frederic a făcut legământul de a
conduce o cruciadă, jurământul fiind reînnoit în 1220, dar motive de
politică internă l-au împiedicat să dea curs acestuia. În 1225 se
căsătoreşte cu Isabela, fiica principesei Maria şi a lui Jean de Brienne,
şi devine rege al Ierusalimului, în virtutea dreptului feudal aplicat în
mod strict, dar contrar promisiunilor făcute anterior. Sub ameninţarea
excomunicării de către papa Grigore al IX-lea, Frederic navighează în
cele din urmă cu trupele din Italia, în august 1227, dar se întoarce
după trei zile în port, deoarece împăratul căzuse bolnav de o epidemie.
Papa, exasperat de o nouă amânare, îl excomunică prompt pe împărat.

38
Redobândindu-şi sănătatea, Frederic al II-lea se îmbarcă spre Ţările
Sfinte în iunie 1228, nefiind recunoscut drept cruciat şi fiind lipsit de
protecţia bisericii. El intrase deja în negocieri pentru Ierusalim cu
sultanul al-Kamil care se vedea ameninţat de ayyubizii din Siria,
coalizaţi şi sprijiniţi de horezmieni. Frederic soseşte la Acra, unde
situaţia se schimbase total, aflând de răzleţirea unei bune părţi a
trupelor sale. Negocierile îndelungi au dus la încheierea unui tratat de
pace (Jaffa, 11 februarie 1229) cu al-Kamil, prin care egiptenii
returnau Ierusalimul cruciaţilor, cu condiţia ca acesta să rămână oraş
deschis inclusiv pentru musulmani care îşi păstrau drepturile religioase
şi economice dobândite, şi garantau un armistiţiu de zece ani. În ciuda
faptului că a fost încoronat ca rege al Ierusalimului, Frederic al II-lea a
fost privit drept excomunicat, atât de către cler, cât şi de către
conducătorii laici ai statelor latine. În acelaşi timp, papa chemase la
cruciadă împotriva lui Frederic, a ridicat o armată, şi a procedat la
atacarea posesiunilor italiene ale împăratului. Trecerea regatului
Ierusalimului sub autoritatea lui Frederic al II-lea, conflictul care-l
opunea papalităţii şi baronilor cruciaţi inaugurează o perioadă
a războaielor civile. Frederic s-a întors în Europa pentru a face faţă
ameninţărilor de aici în mai 1229. O bună parte a anilor care i-au
rămas Frederic şi i-a petrecut în încercarea de a readuce Lombardia
sub stăpânirea sa. De-a lungul unor lupte intermitente cu papalitatea a
mai fost excomunicat de două ori, de către Grigore al IX-lea în 1239 si
de papa Inocenţiu al IV-lea în 1245. Participarea sa la războaie
costisitoare în Italia l-a îndepărtat de politica germană, neglijând
treburile din regatul german faţă de care nici nu se simţea ataşat. În
schimb, Frederic a reuşit să stabilească pace, prosperitate şi ordine în
Sicilia, promulgând aici în 1231 un comprehensiv cod de legi,
considerat a fi fost cel mai bun de la Carol cel Mare până la el. Frederic
a fost în primul rând un om de cultură care s-a înconjurat de învăţaţi şi
scriitori la curtea sa din Sicilia, curte pe care Dante a numit-o loc de
naştere a poeziei italiene.
Universitatea din Neapole a fost întemeiată de Frederic al II-lea în
1224. Timp de peste un secol de la moartea sa s-a crezut că încă mai
este în viaţă. O legendă răspândită în spaţiul de limbă germană spune
că Frederic stă într-o peşteră în munţii Kyffhäuser, în regiunea
Turingiei, aşteptând chemarea de a restaura pacea în imperiu.
Mai târziu legenda a fost interpretată cu referire la Frederic I
Barbarossa.

Cruciada a VII-a (1248-1250) a fost organizată şi finanţată de

regele Ludovic al IX-lea al Franţei, ca urmare a recapturării
Ierusalimului de către musulmani în 1244. În Europa, Italia şi
Germania erau absorbite de lupta între sacerdoţiu şi Imperiu,

39
iar Anglia era zguduită de conflictul dintre Henric al III-lea şi baroni.
Chemarea papei Inocenţiu al IV-lea la conciliul de la Lyon (1245) nu ar
fi avut un efect prea mare fără condiţiile din Franţa unde domnea
pacea şi o relativă prosperitate. Ludovic, care încă din 1244 făcuse
legământ crucii, a petrecut patru ani plănuind şi pregătind expediţia
ce urma să recruteze aproape trei mii de cavaleri împreună cu
contingentele din Moreea, Cipru şi Acra. La sfârşitul lui august 1248,
Ludovic navighează cu armata spre insula Cipru unde petrece iarna cu
noi pregătiri. Urmând strategia de bază a cruciadei a V-a, Ludovic
debarcă în Egipt în 5 iunie 1249, capturând Damietta.
Sultanul propusese retrocedarea Ierusalimului, Ascalonului şi Galileii
orientale în schimbul plecării cruciaţilor, oferta a fost însă refuzată de
Ludovic. Următoarea fază a campaniei, un atac asupra capitalei Cairo
în primăvara anului 1250, s-a dovedit a fi fost o catastrofă. Cruciaţii nu
şi-au păzit flancurile şi, ca rezultat, egiptenii au luat controlul asupra
rezervelor de apă de-a lungul Nilului. Deschizând barajele de apă, au
produs inundaţii care au prins în cursă armata cruciată, iar Ludovic a
fost silit să se predea în aprilie 1250. După ce a plătit un gaj enorm şi
a predat Damietta, Ludovic a navigat spre Palestina, unde a stat timp
de patru ani construind fortificaţii în scopul apărării Regatului latin. În
primăvara anului 1254 s-a întors cu armata în Franţa.

Regele Ludovic al IX-lea cel Sfânt a organizat şi ultima cruciadă

majoră, cruciada a VIII-a (1270). De această dată, angajarea
nobilimii franceze nu a fost caracterizată prin entuziasm, iar expediţia
a fost direcţionată mai degrabă împotriva Tunisului decât a Egiptului. A
luat sfârşit abrupt, o dată cu moartea lui Ludovic în vara anului 1270.
Fratele său, Carol de Anjou, rege al Siciliei din 1268, retrage expediţia
după ce semnează un tratat favorabil intereselor siciliene.
Între timp, avanposturile latine din Siria şi Palestina au ajuns sub o
presiune crescândă din partea forţelor egiptene. Rând pe rând, oraşele
şi castelele cruciaţilor au căzut în mâna armatelor mameluce. Ultima
fortificaţie importantă, Acra, a fost capturată în mai 1291, iar cruciaţii,
împreună cu ordinele cavalerilor templieri şi ospitalieri s-au refugiat în
Cipru. La 1306, ospitalierii s-au stabilit în Rodos, insulă pe care au
administrat-o ca pe un stat virtual independent şi ca pe un ultim
avanpost cruciat în Mediterană până în 1522, când s-a predat turcilor.
Aceeaşi soartă a avut-o în 1570 Cipru, pe atunci sub controlul Veneţiei.
Alte state latine întemeiate în Peninsula balcanică au supravieţuit până
la mijlocul secolului al XV-lea.

40
Urmările cruciadelor
Mişcarea de cruciadă a fost o moştenire acordată secolelor XIII-XIV a
fanatismului şi zelului epocii reformei gregoriene. A trebuit să treacă
prin multe vicisitudini şi să ajunga în cele din urmă la declin, pe
măsură ce şi civilizaţia europeană însăşi trecea prin schimbări
profunde.
Totuşi, idealul cruciadei, distinct de cruciadă ca acţiune militară şi
politică, a avut un impact profund şi nu tocmai fericit asupra vieţii
medievale. Cruciadele au dat o sancţiune morală şi religioasă absolută
uniunii forţei militare cu devoţiunea religioasă. O moştenire importantă
a cruciadelor a fost mesajul transmis europenilor, ideea războiului
sfânt, în scopul atingerii idealurilor creştine. Cei care au avut de
suferit imediat, cum s-a observat în cazul cruciadei I, dar şi în secolele
următoare, au fost evreii şi ereticii.
Expulzarea latinilor din Ţara Sfântă nu numai că a pus capăt eforturilor
cruciate, dar a făcut ca răspunsul regilor şi nobililor europeni la
chemările repetate de a porni în cruciadă să fie slab, iar expediţiile
următoare nu au mai adus vreun folos.
Două secole de cruciade au lăsat puţine urme în Siria şi Palestina,
exceptând numeroasele biserici şi fortificaţii cruciate şi un lanţ de
impresionante castele ca Marqab pe coasta siriană, Montreal în
Transiordania, Crac des Chevaliers lângă Tripoli şi Montfort lângă
Haifa. Efectele cruciadelor s-au făcut simţit mai ales în Europa, nu în
Orientul mijlociu. Cruciadele au dat avânt comerţului oraşelor italiene,
au generat interes pentru explorarea Orientului şi au dus la formarea
de pieţe comerciale de mare importanţă.
O consecinţă importantă a cruciadelor implică situaţia strategică din
Marea Mediterană. În anul 1000 musulmanii se aflau pe punctul de a
prelua controlul complet al ţărmurilor Mediteranei. După cruciada I
această posibilitate nu s-a mai manifestat, hegemonia arabă fiind
astfel disipată pentru totdeauna în acest spaţiu.
Experienţele papalităţii şi ale monarhilor europeni în găsirea de fonduri
pentru finanţarea cruciadelor au condus la dezvoltarea de sisteme de
impozitare generală, ceea ce a avut consecinţe de durată pentru
structura fiscalităţii din Europa. Deşi statele latine din Răsărit nu au
fost durabile, experienţa cruciaţilor a dus la formarea unor mecanisme
folosite şi perfectate de generaţiile următoare, atunci când au colonizat
teritoriile aflate în urma marilor descoperi geografice.

41
Unificarea şi centralizarea statului în Franţa
În urma tratatului de la Verdun (843), aşa după cum teritoriul stăpânit
de mLudovic Germanicul, Francia Orientis, va constitui temelia
Germaniei, zonele care i-au revenit lui Carol cel Pleşuv la vest de
Rhône, Saône şi Meuse (Francia Occidentis) au constituit spaţiul
aproximativ al viitoarei Franţe.
Lipsa de unitate a francilor a facilitat incursiunile vikingilor. Porturile,
oraşele riverane şi mănăstirile situate lângă cursuri de apă au fost
principalele victime. Rouen şi Paris pe Sena, Nantes, Blois şi Orleans
pe Loara, Bordeaux pe Garonne şi multe alte oraşe au fost jefuite de
vikingi. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu abaţiile St. Denis, St. Philibert,
St. Martin, St. Benoit, ş.a.
În 911 o parte a vikingilor (normanzii francezi), sub conducerea lui
Rollo, au fost acceptaţi de regele Franciei de Vest, Carol al III-lea cel
Simplu în teritoriul Senei inferioare, spaţiu care va deveni Normandia.

Primii Capeţieni (987-1180)

În 888 coroana francilor de vest a fost oferită contelui Odo (Eudes),
fiul lui Robert cel Viteaz. După moartea lui, a revenit iarăşi
carolingienilor, care aveau însă doar o slabă influenţă. În vremea lui
Ludovic al V-lea (967-987), puterea efectivă o aveau nobilii locali,
până la nivelul castelanului.
La moartea ultimului suveran carolingian, Ludovic al V-lea, baronii s-
au îndreptat spre Hugo Capet, duce al Franţei şi descendent al lui
Robert cel Viteaz, precum şi al lui Odo. Hugo era duce în Ile-de-
France, domeniul său, între Sena şi Loara, având o suprafaţă
restrânsă, ceea ce nu oferea sprijin material suficient regelui pentru a
se întări. Hugo (987-996) a fost ales rege nu pentru că era puternic, ci
pentru că se credea că nu este destul de puternic pentru a controla pe
ceilalţi înalţi nobili; în fapt, şi-a asigurat alegerea doar prin aceea că a
donat mult pământ electorilor. La adunarea marilor feudali (prelaţi şi
baroni) de la Senlis (987), Adalberon, episcopul de Reims a solicitat ca
tronul să nu se moştenească, ci ca regele să fie ales pentru
înţelepciune.
Nobilii francezi se poate să nu fi avut intenţia de a-i fi instalat pe
capeţieni drept dinastie, dar Hugo a acţionat rapid, asociindu-l la
domnie pe fiul său mai mare, Robert, ceea ce a asigurat ereditatea şi
supunerea vasalilor. Fenomenul a putut fi detectat şi în cazul
ottonienilor. Când în 996 Robert a devenit rege - ca Robert al II-lea
cel Pios (996-1031) – l-a numit pe fiul său Hugo drept succesor, dar,
ca urmare a morţii acestuia, un alt fiu, Henric I (1031-1060) a urmat
la tron. Capeţienii au transmis coroana pe linie masculină pentru mai
bine de trei secole (987-1328).

42
Primii capeţieni au rămas sub dominaţia baronilor, dar reconstruirea
unei administraţii regale, indicată de noua importanţă a abaţilor regali,
era evidentă deja pe la 1040. De asemenea, se remarcă tendinţa
capeţienilor de a-şi extinde domeniul particular. La 1002 Robert al II-
lea, prin căsătorie, include domeniului regal Burgundia (estul
regatului) pe care o oferă fiului său mezin. În acest fel, se impune o
dinastie paralelă capeţiană în Burgundia, care va tinde să se constituie
drept stat aparte. Între coroană şi scaunul episcopal, între rege şi
abaţia de la Saint-Denis se stabilesc relaţii care dau caracterul specific
dinastiei capeţiene. Totuşi, la sfârşitul secolului al IX-lea, Wilhelm
Cuceritorul, ducele Normandiei, şi Hugo cel Mare, abatele mănăstirii
Cluny, deşi erau nominal vasali ai regelui, erau mai puternici decât
regele capeţian Filip I (1060-1108). Succesorul lui Filip, Ludovic al VI-
lea (1108-1137), a consolidat definitiv puterea regală in Île-de-France,
regiune cu centrul la Paris cu o suprafaţă de aproximativ 160 km de la
nord la sud şi 80 km de la est la vest. Aici a suprimat sistematic
opoziţia feudală, înfrângând seniorii rebeli. Fiul său, viitorul Ludovic al
VII-lea, a fost crescut la abaţia Saint-Denis, la nord de Paris , şi în
1137 regele a perfectat căsătoria acestuia cu Alienor, moştenitoarea
ducatului Aquitaniei.
Posesiunile Alienorei erau mai mari şi, pe atunci, mai însemnate decât
Île-de-France, iar ca urmare a căsătoriei Ludovic al VII-lea a dobândit
controlul asupra unor teritorii extinse între Loara şi Pirinei. În 1147,
Ludovic a pornit în cruciadă în Ţara Sfântă, luând-o pe Alienor cu sine.
În timp ce se aflau în Orient, s-a zvonit că ea ar fi vinovată de adulter.
Ambii soţi au solicitat papei anularea căsătoriei, divorţul fiind acordat
abia în 1152. Două luni mai târziu, Alienor s-a căsătorit cu Henric,
duce de Anjou şi al Normandiei care în 1154 a devenit rege al Angliei
ca Henric al II-lea Plantagenet (1154-1189). Astfel, Aquitania a trecut
din posesia coroanei franceze în cea a coroanei engleze, iar
pământurile controlate de Henric în Franţa (imperiul angevin) a sporit
considerabil faţă de cele ale suzeranului său, Ludovic al VII-lea.

Capeţienii ulteriori
Monarhia capeţiană a făcut progrese importante în direcţia unificării şi
centralizării în timpul urmaşului lui Ludovic al VII-lea, Filip al II-lea
August (1180-1223). Prin prima sa căsătorie, Filip a dobândit noi
teritorii în nordul Franţei – Artois, Valois şi Vermandois. Deopotrivă a
asigurat controlul regal în Vexin, o regiune mică, dar critică, aflându-se
pe Sena, între Normandia şi Île-de-France. Filip a participat pentru
scurtă vreme şi la cea de-a treia cruciadă (1190-1191).
Şansa de a acţiona împotriva „imperiului angevin” s-a ivit atunci când
regale Ioan al Angliei s-a căsătorit cu o prinţesă logodită deja cu un alt
vasal al său. Filip l-a convocat pe Ioan la curtea sa în trei rânduri, Ioan

43
însă nu s-a prezentat. Ca urmare, în 1202, Filip îl acuză pe Ioan de
felonie şi îl deposedează de pământuri (Ioan fără Ţară).
În 1204, Filip a întreprins cucerirea militară a Normandiei şi Anjou-ului.
Zece ani mai târziu, şi-a asigurat cuceririle prin înfrângerea armatelor
aliate ale Angliei, Flandrei şi Imperiului german în bătălia de la
Bouvines.
Posibilitatea Franţei nordice de a interveni în sud a fost furnizată de
cathari/albigenzi, sectă religioasă dizidentă, puternică mai ales în
Provence şi Languedoc. Sf. Bernard, între alţii, predicase împotriva
catarilor (de aici Ketter, Ketzer) în secolul al XII-lea, dar fără prea
mult succes. Papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216) a încurajat noi
misiuni predicatoare, până când unul din reprezentanţii săi în regiune,
Petru din Castelnau, a fost asasinat în 1208. Inocenţiu a adoptat în
cele din urmă arma cruciadei împotriva ereticilor. Cruciaţilor li se
promitea pământul pe care urmau să-l cucerească de la eretici, şi
astfel cavalerii din nordul Franţei, sub conducerea contelui Simon de
Montfort, s-au grăbit să participe. Filip al II-lea August era prea ocupat
cu englezii pentru a se alătura în prima fază cruciadei albigenze, dar
fiul său, Ludovic al VIII-lea (1223-1226), a dus o campanie victorioasă
care a rezultat în extinderea domeniului regal până la coasta
Mediteranei. Preţul acestei integrări politice a sudului în regatul Franţei
a fost distrugerea culturii proprii din Provence şi Languedoc. Un alt
preţ plătit a fost chiar viaţa lui Ludovic al VIII-lea, el murind în
cruciadă.

Creşterea autorităţii regale în timpul lui Ludovic al IX-lea cel

Sfânt
Ludovic al IX-lea (126-1270) a urcat pe tron la vârsta de 12 ani,
având-o regentă pe mama sa, Blanche de Castillia până în 1234. Unii
dintre baronii Franţei, considerând că era momentul favorabil pentru o
rebeliune împotriva stăpânirii regale, s-au alăturat forţelor englezilor,
care erau dornici de a recâştiga teritoriile pierdute, dar Blanche a
reuşit să înăbuşe toate comploturile şi rebeliunile iscate.
Marea realizare a lui Ludovic în Ţară a fost recâştigarea loialităţii
provinciilor cucerite printr-o administrare justă şi umană. În 1258, a
interzis toate „războaiele, punerile de foc şi tulburarea lucrării
pământului”. S-a îngrijit să lupte împotriva corupţiei sau abuzurilor de
autoritate trimiţând anchetatori, funcţionari ai curţii care să audieze
plângerile supuşilor în legătură cu funcţionarii regali. În timpul domniei
sale, aparatul regal a devenit mai amplu, mai profesionist şi mai
specializat. O serie de ordonanţe au reorganizat justiţia regală şi i-au
lărgit sfera de acţiune – interzicerea duelului justiţiar şi a probei cu
ordalii, obligativitatea procedurii scrise, fiind acceptată şi proba cu
martori, stabilirea crimelor majore (omor, răpire, incendiere), toate

44
judecate doar de tribunalele regale.
Ludovic a emis monede regale de aur (titlul) şi a reglementat circulaţia
lor în întregul regat; seniorii păstrează dreptul de a bate monedă, dar
aceasta nu poate circula decât pe domeniile care beneficiau de acest
drept. Măsura a dus pe termen lung la instaurarea monopolului
monetar regal şi implicit la unificarea economică a Franţei.
Ludovic al IX-lea a reglementat şi raporturile cu Anglia. Prin Tratatul
de la Paris din 1259, Henric al III-lea, regele Angliei renunţă la
Normandia, Bretagne, Maine, Anjou, Touraine, Poitou, rezervându-şi
însă ducatul Guyenne din Aquitania. Pentru acesta, aflat în sudul
Franţei, regele Angliei depune omagium ligium faţă de suzeran, ceea
ce constituia o încălcare a autorităţii papale, deoarece mai era şi vasal
al papei. Omagiul ligiu, principal, necondiţionat, elimina impasul
vasalităţii multiple. Omagiul plan, secundar, era condiţionat. În cazul
unui conflict între seniorii săi, vasalul era dator să ofere auxilium
seniorului ligiu împotriva seniorului plan, fără a putea fi acuzat de
încălcarea jurământului de fidelitate.
Fiind un om profund religios, Ludovic a dorit să-şi încununeze domnia
cu o cruciadă. Punând ordine în chestiunile interne, în 1247 pleacă în
Orientul mijlociu.
Deşi cruciadele la care au participat s-au dovedit a fi expediţii în care
soarta i-a fost potrivnică, Ludovic a fost iubit şi respectat. După
moarte i-au fost atribuite miracole, iar în 1297 a fost canonizat.
Filip al III-lea (1270-1285) a plecat şi el în cruciadă pentru a lupta
contra maurilor din Spania, pierzându-şi viaţa. Anterior aranjase
mariajul fiului său cu moştenitoarea comitatului Champagne,
adăugându-l la posesiunile casei regale.

Franţa în timpul domniei lui Filip al IV-lea cel Frumos

Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) a fost ultimul mare rege
capeţian, remarcându-se prin faptul că a întărit semnificativ puterea
centrală. Şi-a ales consilieri capabili şi ambiţioşi (legiştii / noblesse de
rôbe) pentru a servi în administraţie, cei mai cunoscuţi fiind Guillaume
de Nogaret şi Pierre Dubois. Împreună au căutat să elimine barierele
ce stăteau în calea autorităţii regale, o acţiune care a implicat
persistent îngrădirea practicilor locale, a privilegiilor speciale sau a
prerogativelor provinciale. Episcopii, înalta nobilime şi oraşele au fost
forţaţi să coopereze cu regele, fie în legătură cu necesităţile justiţiei
regale, fie cu cele ale tezaurului regal. Filip a anexat cu succes
Franche-Comté, Lyon şi părţi din Lorena (Lotaringia), dar a pierdut
în încercarea de a dobândi controlul asupra Flandrei. Franţa ocupase
Flandra în 1300, dar dominaţia franceză, instaurată în oraşe care până
atunci avuseseră autonomie municipală şi sprijinul acordat de francezi
menţinerii regimurilor patriciene au cauzat o răscoală a orăşenilor din

45
Bruges (Brügge) în 1302. Alte oraşe s-au alăturat răscoalei, armatele
franceze fiind silite să se retragă din Flandra. Înfrângerea decisivă a
armatei franceze s-a petrecut la Courtrai în iulie 1302.
Deja în 1295 Filip al IV-lea impune darea pentru răscumpărarea
neprestării serviciului militar, dare după avere (nobilii care nu luptă,
clerul, ţăranii liberi şi chiar ţărănimea aservită). Ulterior darea va fi
cunoscută cu numele „darea pe fumuri” (fouage). În acelaşi an regele
introduce o taxă pentru depozitarea şi circulaţia mărfurilor, considerată
de contribuabili drept ilegală şi numită ca atare: maltote, mai apoi se
introduce şi gabela, taxa pe sare.
Taxa de cămătărie a afectat masiv pe evrei, pe care Filip i-a expulzat
din ţară pentru a le confisca averile. Pentru acelaşi motiv, a persecutat
şi suprimat pe templieri, un ordin bogat al cruciaţilor. Ordinul format în
Ierusalim poseda pământuri şi pe teritoriul Franţei. Templierii erau
subordonaţi direct papalităţii şi, în bună măsură, îşi datorau bogăţia
cămătăriei. Deoarece cavalerii templieri transmiteau regulat bani şi
provizii din Europa în Palestina, au dezvoltat un sistem bancar eficient
pe care suveranii şi nobilii europeni se puteau baza. Cavalerii au ajuns
treptat în postura de a fi bancheri, acumulând bogăţii imense. După ce
ultimele cruciade au eşuat şi nu mai aveau motivaţia de a apăra şi păzi
Palestina, imensele bogăţii şi puterea templierilor au stârnit invidia
puterilor laice şi ecleziastice. În anul 1307, templierii au fost acuzaţi de
erezie şi vrăjitorie (sacrilegiu şi satanism), fiind arestaţi în frunte cu
marele maestru al ordinului Jacques de Molay. În 1309 li s-a înscenat
un proces în urma căruia mulţi au fost arşi pe rug. La cererea regelui,
papa a desfiinţat ordinul în 1312. Datoriile regelui faţă de templieri au
fost anulate iar averile ordinului au intrat în posesia regalităţii.
Desfiinţarea ordinului în Anglia s-a produs în timpul domniei lui Eduard
al II-lea.
Intervenţia lui Filip în Flandra a costat mult politica regală, ceea ce l-a
determinat să impună taxe clerului, fapt care l-a adus în conflict cu
papa Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303). Prin bula Clericis Laicos (1296)
Bonifaciu interzicea clerului să plătească taxe vreunei puteri seculare;
Filip replică prin interzicerea exportului de monede, privându-l pe papă
de veniturile din Franţa. La o reconciliere temporară s-a ajuns în 1297
când papa Bonifaciu a admis că pentru scopuri excepţionale, care ţin
de apărarea regatului, regii pot impune taxe clerului fără consultarea
papei. Deoarece şi regele Eduard a adoptat aceeaşi conduită, Bonifaciu
a trebuit să cedeze. Cearta s-a reaprins când Filip l-a arestat pe legatul
papal Bernard Saisset în 1301, acuzându-l de trădare. Filip a convocat
primele Stări Generale – reprezentanţii stărilor sociale privilegiate ale
ţării (nobilime, cler, orăşenime). Deşi nu era pentru prima oară când
stările erau consultate, Filip le-a dat o formă organizată,
transformându-le într-o instituţie nouă.

46
Papalitatea a continuat, totuşi, să nege dreptul regelui de a aresta un
cleric folosindu-se de acuzaţii seculare. S-au schimbat argumente
legale care au degenerat în atacuri propagandistice. Bonifaciu a
replicat prin lansarea bulei Ausculta Fili (1301), în care îl acuza pe Filip
de depăşirea prerogativelor jurisdicţiei regale. Aceasta a fost urmată
de faimoasa bulă Unam Sanctam (1302), în care afirma supremaţia
papei asupra conducătorilor temporali, precum şi în chestiuni
spirituale. Declarându-l pe Bonifaciu vinovat de erezie, Filip a ignorat
bulele şi a făcut publică intenţia de a-l depune pe papă. Bonifaciu era
pe punctul de a-l excomunica pe Filip al IV-lea cel Frumos atunci când
Nogaret a pornit o expediţie în Italia cu scopul de a-l aresta pe
Bonifaciu şi de a-l aduce în Franţa pentru a fi judecat. O confruntare
violentă a avut loc la Anagni, în septembrie 1303, papa fiind arestat,
dar, după trei săptămâni, vârstnicul papă a murit. Această dispută era
legată în esenţă de chestiunea suveranităţii, deşi termenul nu era încă
în uz în acea vreme. În 1305 influenţa lui Filip a impus conclavului de
cardinali alegerea unui papă francez, în persoana fostului arhiepiscop
de Bordeaux, Clement al V-lea, care a mutat reşedinţa papală la
Avignon în 1309 şi în final l-a degrevat pe Filip şi pe consilierii săi de
acuzaţia că ar fi acţionat incorect şi impropriu faţă de Bonifaciu.
Papalitatea a rămas la Avignon, în dependenţă faţă de regalitatea
franceză, până în 1378 („captivitatea babilonică”).
Filip a reuşit să întărească puterea centrală, însă prin metodele dure
de guvernare a lezat imaginea monarhiei. Declinul prestigiului a fost
însoţit de spargerea liniei de succesiune. Între 1314 şi 1328, trei fii ai
lui Filip al IV-lea – Ludovic al X-lea, Filip al V-lea şi Carol al IV-lea – au
deţinut succesiv tronul, fără să aibă urmaşi pe linie bărbătească (un
copil postum al lui Ludovic al X-lea a domnit pentru câteva zile ca Ioan
I în 1316).

Franţa în timpul primilor Valois

La moartea lui Carol al IV-lea, coroana a revenit nepotului lui Filip al
IV-lea, Filip de Valois, care a domnit ca Filip al VI-lea (1328-1350).
Regele Angliei, Eduard al II-lea, se căsătorise cu fiica lui Filip al IV-lea
cel Frumos, căsătorie care iniţial nu ridica probleme cu privire la
succesiunea la tronul Franţei. Mai târziu, Eduard al III-lea (1327-1377)
a devenit rivalul lui Filip al VI-lea în chestiunea controlului asupra
Flandrei, iar Filip a sprijinit Scoţia împotriva lui Eduard. În 1337,
Eduard a ridicat pretenţii la tronul Franţei în calitate de nepot al lui
Filip cel Frumos. Filip al VI-lea a replicat prin a declara invalidă
pretenţia Angliei asupra Gasconiei şi cei doi regi au început un război
care va fi cunoscut drept Războiul de 100 de ani (1337-1453).

47
Centralizarea statului englez

Urmările cuceririi Angliei de către normanzi

Anul 1066 a reprezentat un punct de turnură în istoria Angliei. Wilhelm
I Cuceritorul şi fiii săi au dat Angliei o nouă conducere viguroasă.
Feudalismul normand a devenit baza redistribuirii pământului între
cuceritori, dând Angliei o nouă aristocraţie, franceză, şi o nouă
structură social-politică. Anglia şi-a întors privirile dinspre Scandinavia
spre Franţa, orientare ce avea să dureze vreme de patru veacuri.
Wilhelm a fost un conducător aspru, pedepsind mai ales nordul Angliei
atunci când acesta a încercat să-i dispute autoritatea. Puterea şi
eficienţa sa pot fi văzute în Domesday Book (Cartea Judecăţii de Apoi),
un recensământ realizat în scopuri fiscale şi în Jurământul de omagiu
de la Salisbury cerut tuturor vasalilor săi. O consecinţă importantă a
fost afirmarea autorităţii regale asupra celei ecleziastice. Wilhelm a
sprijinit şi reformarea bisericii, mai ales prin crearea unor centre
bisericeşti separate.
În 1087 tronul a revenit fiului său Wilhelm al II-lea (Rufus), iar
Normandia fiului mai mare, Robert. Henric, al treilea fiu, a reunit sub
autoritatea sa ambele teritorii – Anglia în 1100, după moartea lui
Wilhelm al II-lea, iar Normandia în 1106 prin cucerire. Henric I (1100-
1135) şi-a folosit curtea feudală în scopul organizării guvernării,
punând şi bazele tezaurului Coroanei.
La moartea lui Henric I instituţia regalităţii şi-a arătat şi punctele
slabe, vasalitatea care lega regii din dinastia normandă de regele
Franţei, relaţii care au dus la multiple conflicte, şi, în al doilea rând,
posibilitatea contestării autorităţii regale în virtutea dreptului feudal.
Cel de-al doilea fapt a dus la conflicte între regalitate şi feudali, la
anarhia provocată de luptele pentru tron, mai ales în timpul domniei
regelui Ştefan (1135-1154).

Politica de centralizare a regatului englez în secolul al XII-lea

Henric al II-lea Plantagenet, conte de Anjou, a succedat la tron în
1154. El aducea coroanei engleze noi posesiuni pe continent, fiind unul
dintre cei mai mari seniori francezi ai vremii, stăpânind, în afară de
Anjou, Normandia, Maine, Touraine, Poitou, Aquitania, cu drept de
suzeranitate şi asupra comitatelor Auvergne şi Toulouse, la care a
adăugat Bretagne. În plus, regele englez avea suzeranitate şi asupra
Scoţiei şi Irlandei (din 1170).
Angevinii, Henric al II-lea şi fiii săi, Richard şi Ioan, au extins
autoritatea regală. Henric a pus capăt anarhiei din timpul domniei
regelui Ştefan prin reforme militare (scutagium) şi judiciare. A extins
sfera jurisdicţiei regale prin elaborarea dreptului comun (Common

48
Law), administrat de tribunale regale care aveau competenţă în
întreaga Anglie. Henric al II-lea a limitat puterea tribunalelor
ecleziastice prin promulgarea „Statutelor de la Clarendon” (1164),
ceea ce supunea reprezentanţii bisericii faţă de Common Law.
Statutele au fost condamnate de către papa Alexandru al III-lea şi de
primatul Angliei, Thomas Becket, arhiepiscop de Canterbury.
Controversa a generat un conflict doctrinal între puterea spirituală şi
cea temporală, ceea ce a avut ca rezultat asasinarea lui Thomas
Becket (1170). Doi ani mai târziu, ca urmare a excomunicării de către
papă, Henric II-lea a jurat supunere scaunului pontifical, făgăduind să
anuleze Statutele de la Clarendon.
Richard I (1189-1199), supranumit Inimă de Leu, a petrecut mai puţin
de un an pe teritoriul englez în timpul domniei sale, preluând de la
tatăl său obligaţia de a merge în cruciadă. Absenţa sa îndelungată a
permis ridicarea baronilor şi declanşarea unei crize politice.
Ioan fără Ţară (1199-1216), care a moştenit resentimentul baronilor
faţă de guvernarea angevină, a adăugat crizei pierderea Normandiei în
1204 şi un lung conflict cu papalitatea. În 1213 a capitulat în faţa
papei Inocenţiu al III-lea, fiind silit să recunoască suzeranitatea
scaunului apostolic. Această închinare avea consecinţe deosebit de
grave, deoarece devenind vasalul papei, regatele Angliei şi Irlandei
intrau în patrimoniul roman, Ioan şi succesorii săi urmând să le deţină
ca simple concesiuni feudale. Profitând de situaţia critică a Angliei, Filip
al II-lea August al Franţei a confiscat vasalului său Normandia,
Bretania, Maine, Touraine, Anjou şi Poitou, iar după lupta de la
Bouvines (1214) regele Angliei a rămas doar cu stăpânirea
Aquitaniei. Baronii, conduşi de Langton, l-au forţat pe Ioan să accepte
un an mai târziu Magna Charta Libertatum prin care erau fixate
privilegiile bisericii, ale nobilimii laice şi ale orăşenilor londonezi.

Prosperitatea economică şi revolta baronilor

La moartea lui Ioan (1216), baronii l-au acceptat pe fiul său în vârstă
de nouă ani ca rege. Henric al III-lea (1216-1262) s-a supus
controlului consiliului celor 12 baroni, consiliu în care cu statut egal
intra şi primarul Londrei, şi a confirmat în 1225 Magna Carta. Astfel a
început tradiţia confirmării regale a Magnei Carta şi afirmarea ideii că
ea este fundamentul legislaţiei engleze şi al guvernării limitate.
Henric al III-lea nu a fost totuşi un rege deosebit de capabil. Baronii,
într-un memoriu din 1258 – Prevederile de la Oxford – cereau regelui
ca autoritatea regală să fie în întregime pusă sub controlul unui
comitet al baronilor. Un drept asemănător au cerut şi cavalerii alături
de orăşeni prin Prevederile de la Westminster. Războiul civil a izbucnit
în 1264, conducătorul baronilor, Simon de Montfort, conte de
Leicester, acesta ajungând pentru scurtă vreme la putere. De Montfort

49
a fost ucis în lupta de la Evesham în 1265 iar puterea a fost din nou
preluată de Henric şi capabilul său fiu Eduard.
Anglia a prosperat în secolele XII-XIII. Pământurile cultivate au
crescut, iar creşterea oilor şi vânzarea lânii au devenit extrem de
importante. Londra şi alte oraşe au devenit centre vitale de comerţ şi
prosperitate şi au primit dreptul de comună prin carte regale.

Reformele şi Parlamentul englez

Eduard I (1272-1307) a restaurat controlul regal şi a iniţiat mai multe
reforme: a limitat dreptul baronilor de a ţine curţi proprii de judecată;
a redus dreptul vasalilor de a dispune de pământ în detrimentul
seniorilor lor feudali; şi a dat legii commune engleze direcţia pe care
urma să o ia pentru secolele următoare. Cea mai importantă
realizare, a folosit şi dezvoltat parlamentul, care în esenţă era iniţial
consiliul feudal al regelui, dar cu alt nume, şi a lărgit numărul
membrilor săi. „Model Parliament” din 1295, urmând modelul lui de
Montfort din 1265, era constituit din mari baroni, episcopi, abaţi şi
reprezentanţi ai comitatelor şi oraşelor. În 1297, în scopul de a
obţine bani necesari purtării războiului, Eduard a acceptat
„Confirmation of Charters”, fiind de acord cu faptul că impozitele
trebuiau să aibă asentimentul întregului regat, ceea ce în curând va
însemna acordul parlamentului. În secolul următor, parlamentul
s-a despărţit în două camere, a lorzilor şi a comunelor.
Eduard a cucerit nord-vestul Ţării Galilor, punând capăt conducerii
prinţilor de acolo. A construit castele din piatră, a adoptat arcul lung al
galilor ca armă engleză şi l-a numit pe fiul său mai mare prinţ al Ţării
Galilor. A intervenit în chestiunile din Scoţia, pretinzând chiar tronul
Scoţiei. După ce a luptat împotriva scoţienilor în multe rânduri, dar cu
efect redus, Eduard a murit în 1307 fără să fi supus regatul din nord.
Fiul său, Eduard al II-lea, a renunţat la campanie. În 1314, în bătălia
de la Bannockburn, regele Robert Bruce a impus dorinţa de
independenţă a Scoţiei, independenţă păstrată pentru alte trei veacuri.
Unul dintre preţurile mari ale războiului a fost atragerea duşmăniei de
durată a Scoţiei, sprijinită şi de alianţa cu Franţa.

Secolul al XIV-lea
Eduard al II-lea a fost un rege slab, în parte influenţat de favoriţii săi şi
dominat în bună măsură de ordonanţele din 1311 care dădeau puterea
conducătoare baronilor.
Deşi s-a eliberat de dominaţia baronilor în 1322, a fost forţat să abdice
în 1327. Fiul său, Eduard al III-lea, a soluţionat problema baronială
ţinându-i ocupaţi în Franţa, unde Anglia avea încă teritorii întinse. În
1337, Eduard al III-lea a iniţiat Războiul de 100 de ani pentru a-şi
pune în aplicare pretenţiile la tronul Franţei. După succese iniţiale

50
(Crecy, Calais, Poitiers), care au contribuit la creşterea prestigiului
monarhiei engleze, acţiunile militare şi-au pierdut din popularitate.
Moartea neagră (marea ciumă) a lovit Anglia în 1349, reducând
populaţia la o treime. „Statutele celor care muncesc” (1351) au
încercat să îngheţe salariile la nivelul celor dinainte de ciumă, şi în
consecinţă să îi oprească pe ţărani şi lucrători din a obţine avantaje de
pe urma scăderii forţei de muncă. Răscoala ţăranilor din 1381,
condusă de John Bull şi Wat Tyler, a reflectat nemulţumirile crescânde
ale cultivatorilor de pământ. O amploare deosebită în agricultură
luaseră renta în bani şi arendăşia. Şerbia a început să fie treptat
desfiinţată, o bună parte din terenuri fiind îngrădite în scopul creşterii
oilor, activitate care nu necesita forţă de muncă mare.
Mutarea papilor la Avignon, în Franţa, (1309-1376) şi Marea Schismă a
Bisericii apusene (1378-1417), în care papi rivali se opuneau unul
altuia, au cauzat pierderea respectului englez faţă de papalitate.
Statutele din 1351 şi 1390 limitau competenţele papalităţii în Anglia.
John Wycliffe, profesor la Oxford, şi curentul lollard au criticat corupţia
bisericii, atacând supremaţia acesteia şi ordinea socială.
Richard al II-lea (1377-1399), nepotul lui Eduard al III-lea, şi-a
început domnia la zece ani, având de înfruntat facţiuni rivale care
luptau pentru putere. El a domnit moderat până în 1397 când s-a
angajat în lupte directe cu înalta nobilime. În 1399, vărul său, Henric
Bolingbroke, duce de Lancaster, l-a forţat să abdice, devenind el însuşi
rege, cu numele de Henric al IV-lea (1399-1413).

Criza societăţii engleze în secolul al XV-lea

Din 1216 chestiunea succesiunii la tron era reglementată prin
revenirea acestuia fiului celui mai mare al regelui. În aceste condiţii,
Henric al IV-lea, nu putea avea pretenţii la tron. Moştenitorul de drept
era Edmund, conte de March, care descindea din cel de-al treilea fiu al
lui Eduard. Datorită acestei situaţii, Henric şi succesorii săi din Casa
Lancaster nu erau siguri în pretenţia lor la tron, slăbiciune manifestată
în concesiile făcute parlamentului şi Bisericii.
Henric al V-lea (1413-1422), care a succedat tatălui său, avea o
singură mare ambiţie, de a ajunge la aceleaşi succese militare în
Franţa ca şi Eduard al III-lea. A câştigat o strălucită victorie în bătălia
de la Azincourt din 1415, confirmându-şi succesul prin Tratatul de la
Troyes (1420). După moartea sa, în acelaşi an cu regale Franţei Carol
al VI-lea (1422), şi ca urmare a intensificării rezistenţei franceze,
politica engleză pe continent s-a dovedit a fi greşită. Nemulţumirile
faţă de regalitate şi anarhia feudală au crescut în timpul minoratului lui
Henric al VI-lea.

51
Războiul celor două roze
Henric al VI-lea (1422-1461, 1470-1471) nu a fost apt de guvernare;
de-a lungul domniei sale controlul regatului a trecut de la o facţiune
nobiliară la alta. Războiul purtat în Franţa a accentuat şi mai mult lipsa
de abilitate a lui Henric în Anglia.
Pierderea Normandiei în 1450 şi corupţia conducerii a incitat o nouă
răscoală, condusă de Jack Cade, la care, pe lângă un număr mare de
ţărani, au participat nobilii sărăciţi şi orăşenimea din Londra. Răscoala,
ca şi pierderea posesiunilor engleze în Franţa, cu excepţia zonei Calais,
în 1453, au constituit preludiul conflictului dynastic numit Războiul
celor două roze (1455-1485). Războiul a fost purtat între două ramuri
ale familiei regale, Casa Lancaster care, în persoana lui Henric al VI-
lea, poseda tronul, dar căreia îi lipsea capacitatea de guvernare
efectivă, şi Casa de York, condusă de Richard, duce de York, care avea
pretenţii valide la tron şi o mai mare abilitate. Conflictul a fost agravat
în 1453, când soţia regelui, Margareta de Anjou, a dat naştere
unui fiu, ceea ce punea în pericol statutul lui Richard, aparent
moştenitor la tron. Punctul de cotitură al războiului l-a constituit anul
1460, atunci când Richard a căzut în luptă, cauza sa fiind preluată de
fiul acestuia, Eduard, ajutat de Richard Neville, conte de Warwick.
Astfel în 1461 i-a înfrânt pe Lancastrieni, l-a luat captiv pe Henric,
iar parlamentul intimidat l-a aclamat ca rege, drept Eduard al IV-lea
(1461-1483). Fuga lui Henric şi căsătoria lui Eduard (1464) cu
Elisabeth Woodville, precum şi alianţa sa cu Burgundia l-au înstrăinat
pe Warwick, care s-a alăturat forţelor Margaretei de Anjou,
depunându-l pe Eduard şi restaurându-l pe Henric în domnie (1470).
Eduard a revenit în anul următor, sprijinit de cumnatul său, Carol de
Burgundia, şi i-a înfrânt decisiv pe Lancastrieni. La moartea lui Eduard
tronul a revenit fiului său, Eduard al V-lea (1483), tronul fiind curând
uzurpat de ducele de Gloucester, viitorul rege Richard al III-lea. Doi
ani mai târziu, Henric Tudor l-a înfrânt pe Richard în bătălia de la
Bosworth Field, devenind regele Henric al VII-lea.
Războiul celor două roze a fost una din cele mai sângeroase perioade
din istoria Angliei, dar a jucat implicit un rol important în procesul de
centralizare a statului şi monarhiei, constituind preludiul monarhiei
absolutiste.

52
Unificarea şi centralizarea statului în Peninsula iberică

Peninsula iberică sub stăpânirea arabă

La 711 o armată musulmană berberă, condusă de Tariq ibn-Ziyad, a
trecut strâmtoarea Gibraltar din nordul Africii. Roderick, ultimul rege
vizigot, a fost înfrânt în bătălia de la Rio Barbate, astfel că înaintarea
forţelor invadatoare nu a mai putut fi stăvilită, până în 719 arabii
ocupând aproape întreaga peninsulă, până la Pirinei. Înaintarea lor
spre nord a fost oprită doar în urma luptei de la Poitiers (732) de către
francul Carol Martel.
În primii ani, maurii, cum au devenit cunoscuţi cuceritorii berberi, au
stăpânit peninsula (cu excepţia Asturiei şi a Ţării Bascilor) ca pe o zonă
dependentă de provinciile din nordul Africii, o diviziune a Califatului de
la Damasc. După 717, ţara a fost condusă de emiri, numiţi şi califi,
care adesea îşi neglijau îndatoririle, ceea ce a făcut ca într-o perioadă
de 40 de ani să fi numiţi 20 de emiri. Acestei stări de lucruri I s-a pus
capăt prin lupta între dinastiile Umayyadă şi Abbasidă care îşi disputau
controlul asupra califatului. Ultimul emir iberic, Yusuf, era de partea
abbasizilor, în schimb oficialii locali îi sprijineau pe Umayyazi.
Facţiunea umayyadă l-a solicitat pe Abd-ar-Rahman I, membru al
acestei familii, să devină conducător independent al Spaniei maure. În
756 Abd-ar-Rahman întemeiază astfel un puternic emirat independent
care mai târziu a devenit Califatul de Cordoba.
În timpul întemeierii stăpânirii maure, în nordul peninsulei s-au
menţinut formaţiuni creştine. Cel mai important stat creştin, micul
regat al Asturiilor, a fost întemeiat în jurul anului 718 de către Pelayo,
o căpetenie vizigotă. Ginerele lui Pelayo, Alfonso, a cucerit aproape
întreaga regiune cunoscută sub numele de Galicia, a recucerit
majoritatea teritoriului Leon şi a fost încoronat ca rege (Alfonso I) al
Leonului şi Asturiilor. Alfonso al III-lea a extins mult aceste teritorii
până la sfârşitul domniei sale (910). În secolul al X-lea, regiunea
Navarrei a devenit regat independent sub conducerea lui Sancho I. În
aceeaşi perioadă, regii Leonului şi-au extins stăpânirea spre est până
la Burgos. Datorită castelelor construite în scopul apărării graniţelor,
această regiune a ajuns să fie cunoscută sub numele de Castilia. Sub
conducerea comitelui Fernan Gonzales regiunea a devenit
independentă de Leon, iar în 932 comitele s-a declarat rege al
Castiliei.
În secolul al XI-lea o parte considerabilă a Aragonului a fost recucerită
de la musulmani de către Sancho al III-lea, regele Navarrei, care
recucerise şi Leonul şi Castilia, iar în 1033 l-a încoronat pe fiul său
Ferdinand I ca rege al Castiliei. Această unitate vremelnică a luat
sfârşit o dată cu moartea lui Sancho, când regatul a fost împărţit între
fiii săi. Cel mai proeminent dintre fiii lui Sancho a fost Ferdinand, care

53
a dobândit Leonul în 1037, a luat în stăpânire secţiunea maură a
Galiciei şi a întemeiat un comitat vasal în nordul Portugaliei de astăzi.
Consolidându-şi puterea în nordul peninsulei, Ferdinand s-a proclamat
în 1056 împărat al Spaniei (de la Hispania), şi a iniţiat epoca
Reconquistei de sub stăpânirea maură.

Reconquista creştină
La începutul marii Reconquiste, dinastia Umayyadă stăpânise Peninsula
iberică pentru trei veacuri. Cel mai important conducători fusese Abd-
ar-Rahman al III-lea, care în 929 s-a proclamat calif. Capitala sa,
Cordoba, a devenit cel mai strălucitor oraş din Europa, exceptând
Constantinopolul, în timp ce civilizaţia spaniolă în vremea supremaţiei
maure era mult mai avansată decât cea din restul continentului. Au
fost întemeiate numeroase şcoli, multe din ele fără taxe. La marile
universităţi musulmane erau cultivate medicina, matematicile, filosofia
şi literatura. Aristotel era studiat înainte de a fi cunoscut în Europa
creştină. S-a dezvoltat o amplă literatură, înşişi califii fiind poeţi şi
autori de marcă, iar artele şi arhitectura au înflorit. Umayyazii au
încurajat comerţul şi agricultura, construind sisteme de irigaţie
complexe în regiunea sudică a peninsulei.
Dinastia s-a stins la moartea lui Hisham al III-lea în 1036, califatul
dezmembrându-se în mai multe regate independente şi reciproc ostile,
Cordoba, Granada, Sevilla, Toledo, Lisabona, Saragossa, Murcia şi
Valencia. Disoluţia puterii centrale maure a făcut posibil ca regii
creştini din nordul Spaniei să poată supune unele state maure, pe
altele aducându-le în poziţia de state tributare. O revenire temporară a
puterii centrale a fost instituită de către Abbadizii din Sevilla între
1023-1091. Alfonso I al Castiliei şi-a condus oştile înspre sud,
stăpânind până în 1086 Toledo. Abbad-al-Mutamid, cunoscut drept
Abbad al III-lea al Sevilliei, a cerut atunci ajutorul Almoravizilor, o
sectă musulmană din nordul Africii. Aceştia au trecut în Spania, dar
după înfrângerea lui Alfonso în 1086 s-au întors împotriva maurilor
spanioli, devenind la începutul secolului al XII-lea conducători ai
Spaniei musulmane.
Dinastia almoravidă nu a dăinuit însă, puterea trecând în mâinile unei
alte secte africane, a Almohazilor, care au invadat Spania în 1145, în
timp de cinci ani ajungând stăpâni ai zonei musulmane. Între timp,
regii creştini şi-au continuat înaintarea. Într-o mare bătălie dată în
Câmpiile de la Toledo – Las Navas de Tolosa – în iulie 1212, almohazii
au fost înfrânţi de către forţele creştine reunite şi au fost alungaţi la
scurtă vreme din Spania. Creştinii au eliberat zone mari ale Spaniei
sudice, inclusiv oraşele Cordoba (1236), Valencia (1238), Sevilla
(1248) şi insulele Baleare (1228-1235).

54
Puterea maură a fost limitată la unele porturi din jurul Cadizului şi la
regatul Granada, care a rezistat până în 1492, fiind unul dintre cele
mai strălucitoare regate musulmane.
Spania a constat în următoarele două secole din două mari regate: în
vest Castilia şi Leon, inclusiv Asturiile, Cordoba, Estremadura, Galicia
şi Sevilla, iar în est Argon, cu Barcelona, Valencia şi Insulele Baleare.
Ambele regate aveau o populaţie compozită (creştini, musulmani şi
evrei), cu o mare diversitate de dialecte şi forme politice divergente.

Încheierea procesului de recucerire, de unificare teritorială şi

de centralizare politică a Spaniei
În 1469, căsătoria Isabellei I de Castilia cu Ferdinand V de Aragon a
însemnat unirea celor două regate, fapt care a făcut din Spania o mare
putere. Ambii au devenit conducători asociaţi ai Castiliei în 1474 şi
Aragonului în 1479, deşi nu s-a produs o unire reală – de jure – a celor
două regate, ci doar una dinastică, fiecare monarh exercitându-şi
puterea suverană doar asupra propriului regat. Aragon, regatul mai
mic şi mai sărac, a fost într-o anumită măsură neglijat. Atenţia a fost
focalizată în schimb asupra întăririi autorităţii regale în Castilia care era
mai bogată şi mai populată. De mare importanţă pentru „monarhii
pioşi” – care iau luat titlul de regi catolici – a fost instituirea în 1478,
prin autorizare papală, a Tribunalului Inchiziţiei, transformat în
1482 în „Consiliul Suprem al Inchiziţiei”, cu menirea de a întări
puritatea credinţei.
Inchiziţia a fost deopotrivă un instrument puternic în creşterea şi
consolidarea puterii regale. Inchizitorii, serviţi de o mulţime de
informatori, erau numiţi de către regalitate, investiţi atât cu putere
civilă, cât şi cu putere ecleziastică, ei nefiind supuşi jurisdicţiei
obişnuite. Procedurile erau secrete, iar proprietatea condamnaţilor era
confiscată si distribuită între Coroană, Inchiziţie şi acuzatori.
În 1480, Isabella a convocat un mare cortes (adunare reprezentativă
pe stări) la Toledo, care a pus bazele legislative ale absolutismului
regal în Castilia. Legile au fost recodificate, sistemul judiciar a fost
reformat, iar puterea nobiliară diminuată.
Mai mult decât atât, structurile administrative şi metodele de recrutare
a oficialilor de stat au fost sistematizate, toate acestea făcând din
Castilia unul dintre cele mai moderne state ale vremii.
Puterea regală a fost consolidată şi în timpul războiului de zece ani
împotriva Granadei, ultimul bastion maur din Peninsula iberică.
Eforturile au culminat în 1492, cucerirea Granadei însemnând
desăvârşirea unificării politice a întregii Spanii, unitatea religioasă fiind
impusă prin convertirea forţată şi expulzarea evreilor, din care
aproximativ 150000 au emigrat, şi a maurilor.

55
Totuşi, un fapt aparent minor, finanţarea lui Christophor Columb în a
afla o cale spre Indii dinspre vest, a avut consecinţe istorice majore.
Ca urmare a descoperirii Americii, la 1492, Spania dobândeşte un
puternic avans. Intrarea în posesia unui imperiu colonial bogat în
metale preţioase (1521 – cucerirea Mexicului) ridică Spania la rangul
de primă putere europeană. Din 1496, dinastia spaniolă este legată
matrimonial de Casa de Habsburg. Uniunea dinastică a dus la
preponderenţa politică a Spaniei asupra Europei. Pe de altă parte,
Casa de Habsburg devine în scurtă vreme, prin sistemul matrimonial
promovat – încheierea unor căsătorii între 1477-1496 – cea mai
importantă familie princiară din Europa, factor definitoriu pentru
balanţa de putere din secolul al XVI-lea.

Ungaria (secolele X-XVI)

Aşezarea ungurilor în Europa

Ungurii sunt o populaţie fino-ugrică, din ramura ugriană, originară din spaţiul
cuprins între Munţii Altai şi nordul Iranului. În secolul I d. Hr. ei s-au aşezat
în ţinuturile dintre Urali, fluviul Volga şi râul Kama. Sursele prime referitoare
la unguri sunt orientale, apoi bizantine – Taktika împăratului Leon Filosoful
(886-912) şi De administrando imperio, lucrarea lui Constantin Porfirogenetul
(913-959) – şi în final, latine occidentale şi slave. În teritoriul dintre Urali şi
Volga, ungurii ajung, alături de unele triburi turcice şi slave, sub dominaţia
Khaganatului Khazar. Acest stat întemeiat pe la sfârşitul secolului al VII-lea a
durat peste trei veacuri şi a vegheat ca prin poarta dintre Munţii Urali şi
Marea Caspică să nu mai treacă mari valuri nomade spre Europa. De efectele
acestei pax khazarica au beneficiat şi regiunile româneşti, deoarece acestea,
de la trecerea protobulgarilor la sudul Dunării până la invazia ungurilor (895-
896), s-au bucurat de o anumită perioadă de linişte dinspre est.
Profitând de decăderea Khanatului Khazar, incapabil să mai oprească, după
800, deplasările nomazilor, ungurii şi pecenegii se desprind treptat de sub
controlul khazarilor şi înaintează înspre vest, în regiunile dintre Don şi Nipru.
Pe Don, contra ungurilor şi altor migratori, khazarii, cu ajutor bizantin, au
ridicat la 837 cetatea Sarkel. În lungul periplu de la Urali şi Volga spre Nipru,
ungurii au intrat în contact cu populaţii iraniene, cu alanii, slavii şi cu triburi
turce, precum cel al onogurilor, nume de la care, se pare, derivă şi cel al
ungurilor.
În vecinătatea Khazariei, Constantin Porfirogenetul aminteşte regiunea
uniunii tribale a ungurilor numită Lebedia, probabil în zona Don-Nipru. În
primele decenii ale secolului al IX-lea, ungurii, ca urmare a invaziei
pecenegilor, s-au divizat. O parte s-au refugiat spre Persia, alta, pornind,
după tradiţie, spre vest, a ajuns în regiunea Atelkuzu sau Etelkuzu. Sensul
denumirii este de mesopotamia sau „între râuri”. Ipotezele sunt multiple:
Nipru şi Prut sau Bug şi Siret, ori chiar Nistru şi Prut. În cronicile latino-
maghiare, Etul (Etel) este identic cu Donul, limita estică a ţinutului în
discuţie, poate chiar între Donuri (Don şi Doneţ).

56
Ungurii s-au apropiat treptat de zona de la nord de gurile Dunării. Astfel, la
837, chemate de bulgari, cetele ungurilor au venit spre a-i opri pe
adrianopolitanii deportaţi în vremea hanului Krum (802-814) al nordul
Dunării să se repatrieze. Dar grecii au respins atacul unguresc, iar exilaţii s-
au putut îmbarca pe navele bizantine. Ungurii vor mai fi menţionaţi la
Dunărea de Jos prin 895-896, când se angajează în luptă contra bulgarilor,
ţinând partea bizantinilor.
Ungurii vor mai participa, chemaţi de moravieni, aflaţi de partea lui Karloman
în lupta contra tatălui său, Ludovic Germanicul (862). Ungurii trec şi la
măcelărirea populaţiei din dreapta Dunării în Panonia. O altă expediţie
similară are loc în aceeaşi zonă în 863. În 881, o nouă invazie ungurească s-
a produs, când au înaintat până la Viena, probabil cu asentimentul
lui Svatopluk, suveranul Moraviei Mari. La 892, ungurii se alătură armatelor
germanice ale lui Arnulf şi se îndreaptă contra moravienilor, a foştilor aliaţi.
În 894, când moravienii lui Svatopluk erau în conflict cu germanii, ungurii
revin în Panonia, de partea moravienilor.
În concluzie, înainte de stabilirea definitivă în Panonia (896), ungurii au
urmat o evoluţie politică relativ complexă, rămânând însă la stadiul de
populaţie nomadă, de stepă, şi au luat ca urmare a expediţiilor întreprinse
din Atelkuzu în Panonia, cunoştinţă cu realităţile Europei central-sud-estice.
Cronicile greceşti, izvoarele germane şi arabe oferă şi ele date despre
evenimentele petrecute la sfârşitul secolului al IX-lea pe fondul conflictului
între Bulgaria şi imperiul bizantin. Astfel Niketas Skleros, trimis cu flota la
Dunăre, a luat legătura, în numele împăratului Leon al VI-lea Filosoful (886-
912), cu principalii conducători unguri, pe care i-a cointeresat să colaboreze
în războiul contra bulgarilor. Călăreţii unguri au trecut în sudul Dunării, şi,
împreună cu bizantinii, l-au înfrânt pe ţarul bulgar Simeon cel Mare (893-
927) şi au prădat capitala Preslav. Ulterior, beligeranţii au ajuns la pace.
Analele de la Fulda plasează o invazie a ungurilor în Ţaratul bulgar în vara
anului 895, şi o alta, cu un clar impuls bizantin, în 896. Este posibil ca de fapt
să fie vorba de o singură expediţie. În ciuda păcii încheiate, ţarul Simeon a
făcut apel la pecenegi care, determinaţi la rândul lor şi de presiunea altor
turanici, îi asaltau pe unguri dinspre răsărit. Atacul conjugat al bulgarilor şi
pecenegilor, care a condus la înfrângerea ungurilor, a avut loc, conform
analelor de la mânăstirea Fulda şi cronicarului arab Tabari, în 896. În acelaşi
an, împăratul german Arnulf, din cauza pericolului iminent, lua măsuri pentru
apărarea oraşului (urbs) Mosaburg (Mosburg) din Panonia.
Este posibil ca ideea mutării sălaşurilor ungureşti din stepele nord-pontice la
Dunărea pontică să fi apărut înainte de 896, dar actul propriu-zis, în toată
amploarea lui, s-a produs în 896. Astfel uniunea de triburi condusă de Arpad,
fiul lui Almos, formată conform tradiţiei din şapte triburi la care se adăugase
un trib aliat de khabari, pătrunde prin pasul Verecke din Carpaţii Nordici în
Panonia, unde ocupă un teritoriu relativ întins, fără a întâmpina o rezistenţă
deosebită.

57
Statul maghiar în secolele XI-XIII
Bazele statului au fost puse în vremea lui Geza (972-997), sub stăpânirea
căruia instituţiile gentilice au devenit instituţii de stat. Invaziile maghiare
înspre centrul şi vestul Europei au fost oprite după 955 în urma înfrângerii
ungurilor de către Otto cel Mare al Germaniei la Lechfeld. Crearea Imperiului
german a impus ungurilor necesitatea de a acţiona în direcţia organizării şi
consolidării statului pentru a face faţă unor vecini puternici. Opera de
întărire a autorităţii centrale a continuat în timpul regelui Ştefan cel Sfânt
(997-1038) care cu ajutorul papei Silvestru II, în anul 1000 şi-a luat titlul de
rege. Cu Ştefan, canonizat în 1083, a început o nouă perioadă în istoria
Ungariei. Creştinismul a devenit religia oficială, păgânismul a fost suprimat,
iar autoritatea regală centralizată. Rezultatul a fost înlocuirea organizării
tribale cu comitatele (megye) care se adăugau episcopatelor menite să
asigure prin mijloace religioase ordinea în stat. Naşterea organizării
comitatense poate fi urmărită încă din perioada domniei regelui Ştefan cel
Sfânt (997—1038). Comitele era iniţial conducătorul comitatului. În primul
codice de legi al lui Ştefan cel Sfânt, de pe la 1001, sunt incluse trei
articole care oferă indicii valoroase cu privire la jurisdicţia comitelui. Într-un
articol se spune că este o datorie, sarcină generală a comitelui să
administreze justiţia „conform poruncilor legii divine“ şi în înţelegere cu juzii
şi înalţii prelaţi. Alt articol însărcinează clericii şi comitele să interzică munca
în zilele de Duminică. Un al treilea articol specifică: duminica fiecare trebuie
să meargă la biserică, doar paza contra incendiilor poate rămâne acasă.
Aceste articole demonstrează clar faptul că competenţele comitelui se
extindeau asupra întregului teritoriu al comitatului. Este de remarcat
impunerea conlucrării comitelui cu şeful bisericii şi prelaţii. Deoarece
organizarea ecleziastică se extindea asupra întregului comitat, este de
presupus că acelaşi lucru era valabil şi pentru comite. Se spune expres că
comitele era părtaş la înfăptuirea jurisdicţiei. De la jumătatea secolului al XII-
lea, la început curtenii (udvarnép), dar treptat tot mai mulţi oameni, între
care membri ai micii nobilimi (servientes, slujbaşi regali) obţin imunitate faţă
de jurisdicţia comitelui. Procesul se amplifică în timpul domniei lui Ladislau
cel Sfânt şi este paralel cu evoluţia organizării administraţiei. În 1002
când a avut loc sfinţirea abaţiei Pannonhalma (St. Martinsberg), Ştefan cel
Sfânt scoate mânăstirea împreună cu locuitorii ei de sub patronatul organelor
regale. O imunitate asemănătoare este oferită de Ştefan bisericilor
arhiepiscopale şi episcopale, precum şi celorlaltor abaţii şi prepozituri regale.
Nu este o întâmplare deci faptul că documentele mai târzii se sprijină pe
imunitatea bisericilor din timpul lui Ştefan cel Sfânt. Şirul de imunităţi îl
încheie hospites, viitorii locuitori ai oraşelor. Comitele îşi menţine puterea
largă doar asupra populaţiei cetăţii, instituţia originară a jurisdicţiei sale.
Situaţia se schimbă şi datorită faptului că rolul militar al burgului pierde din
importanţă deja în secolul al XI-lea. Aceasta face ca tot mai puţini oameni
să-şi îndeplinească sarcinile de prestare a serviciului militar care viza
apărarea graniţelor.
Statul maghiar, întemeiat în a doua parte a secolului al X-lea şi consolidat
abia în urma creştinării de după anul 1000, nu a avut capacitatea să
cucerească şi, mai ales, să domine Transilvania decât după secole.

58
Luptele dinastice din anii 1038-1077 au dus la creşterea puterii nobililor.
Pentru a stimula dezvoltarea economiei, îndeosebi a meşteşugurilor, regii
Ungariei au înlesnit aşezarea în Transilvania şi Slovacia, cu drept de hospites,
a unor colonişti veniţi din Apus.
Pe la mijlocul secolului al XII-lea, cel mai târziu în timpul domniei lui Geza II
(141-1162), s-a petrecut colonizarea saşilor, după ce aşezarea unor grupuri
de germani în Ungaria propriu-zisă începuse deja în secolul al XI-lea. Legile
regelui Coloman (1095-1116) îi desemnează pe noii colonişti drept liberi et
hospites. Numeroasele privilegii acordate unor grupuri diferite de comunităţi
săseşti arată că aşezarea saşilor nu a fost un fenomen petrecut într-un singur
val, ci un proces, desfăşurat în etape succesive între 1100-secolul al XIV-lea.
Între secolele XII-XIII, cele mai mari enclave au fost colonizate pe teritoriul
regal, în timp ce altele mai mici se vor forma pe teritoriul comitatelor
nobiliare, dreptul comunităţilor săseşti depinzând în mare măsură şi de
obiceiul ce era legat de teritoriul respectiv.
Documentele îi amintesc pe noii veniţi ca Theutonici, Flandrenses sau
Saxones. Primul grup venit în Transilvania, se pare la chemarea regelui Geza
II, a fost colonizat în zona Sibiului şi provenea în principal din Franconia. De
importanţă deosebită pentru evoluţia ulterioară a comunităţilor săseşti a fost
Bula de Aur a regelui Andrei al II-lea, acordată coloniştilor provinciei Sibiului
la 1224, incluse fiind privilegii şi drepturi de bază, între care desfiinţarea
comitatelor, cu excepţia celui sibian, care va fi condus de acum încolo de
greavi, cu competenţa de a institui juzi în teritoriul între Orăştie şi Baraolt,
aceştia fiind aleşi exclusive din rândul coloniştilor saşi. Saşii puteau de
asemenea să-şi aleagă liber preoţii. Autonomia şi autoconducerea saşilor pe
pământul crăiesc sunt astfel asigurate. În Spiska Slovenska, primele
codificări ale privilegiilor coloniştilor germani de la 1271, din timpul lui Ştefan
al V-lea, statuează drepturi asemănătoare, ele fiind reconfirmate în 1317 şi la
1328, şi, în cele din urmă, structurate în aşa-numitele 95 de articole „Zipser
Willkür”.
Expansiunea Ungariei pe coasta dalmată (1105) i-a adus pe unguri la
conflicte numeroase cu Imperiul bizantin, mai cu seamă în a doua jumătate a
secolului al XII-lea.
Impunerea stăpânirii ungare de către Andrei al II-lea asupra Galiţiei şi
Lodomeriei (1213) a provocat conflicte la graniţa de nord. Pentru ţinerea în
frâu a nobililor, dar şi pentru întărirea statului prin instrumente confesionale
au fost colonizaţi cavalerii teutoni în Ţara Bârsei (1211-1225). Regele Andrei
al II-lea, care la 1218 se întorcea din cruciadă, a aflat ţara în plină anarhie.
Bula de Aur emisă în 1222, comparabilă întrucâtva cu Magna Carta
Libertatum, din Anglia, limita autoritatea regală în folosul nobilimii,
confirmând în scris privilegiile acesteia, în special pe cele ale slujitorilor
regali, inclusiv dreptul la răscoală în cazul în care regalitatea nu ar fi
respectat drepturile nobilimii.
Puternic sprijinită de cruciadă şi statele apostolice (Polonia şi Ungaria),
papalitatea a conceput proiectul integrării continentului sub autoritatea sa,
care se dorea a fi doar o etapă a împlinirii misiunii apostolice universale pe
care o revendica. Acest program ambiţios a determinat ca în deceniul patru

59
al secolului al XIII-lea, emisarii Sfântului Scaun, călugării dominicani, să
ajungă până în regiunea cursului superior al fluviului Volga. Un ajutor preţios
pentru promovarea noilor sale interese a reprezentat-o, pentru papă,
Ungaria. Stat prin definiţie apostolic, regatul arpadian dorea să aducă sub
influenţa sa încă de la sfârşitul secolului al XII-lea cnezatele ruseşti Halici şi
Vladimir. După 1204, expansionismul maghiar, desfăşurat la concurenţă cu
cel polonez, a primit o puternică nuanţă confesională. Timp de trei decenii
(1204-1235), expediţiile ungare s-au desfăşurat în cooperare cu biserica
apuseană, reuşind să determine cnezatul Halici să recunoască suzeranitatea
maghiară.
Totodată, la insistenţele Sfântului Scaun, coroana ungară a întreprins acţiuni
pentru eliminarea toleranţei religioase în politica sa internă. Trebuie
menţionat că, timp de două secole după creştinarea ungurilor de către Ştefan
I, statul maghiar a tolerat în teritoriile sale coexistenţa unor confesiuni şi
chiar religii diferite. Cele două părţi ale toleranţei (lingvistico-etnică şi
confesională) au fost o componentă esenţială a politicii interne a regatului
arpadian până la începutul secolului al XIII-lea. Ele au reprezentat şi
acceptarea autonomiei politico-administrative ale diferitelor popoare aflate în
puterea regelui.
Orientarea spre Roma a descendenţilor lui Arpad a încheiat capitolul încercării
Imperiului bizantin de a câştiga poporul ungar pentru creştinarea răsăriteană.
Dar, acest fapt nu a dus la prigonirea ortodoxiei, sau la dispariţia ei, ci,
dimpotrivă, creştinătatea răsăriteană şi-a păstrat instituţiile ei, atestate
documentar. La aceasta a contribuit şi vecinătatea Bizanţului, care a
reprezentat un puternic factor de influenţare a regatului maghiar. Încetarea
prezenţei bizantine la Dunăre, apoi prăbuşirea Imperiului bizantin au
modificat datele poziţiei internaţionale a regatului ungar, ca şi pe cele ale
politicii interne.
În aprilie 1204, papa Inocenţiu al III-lea, luând act de sesizarea regelui
maghiar care se referea la starea de decădere a bisericilor călugărilor greci,
solicita unor ierarhi ai bisericii ungare să cerceteze situaţia şi să avizeze
alcătuirea din aceste unităţi ale bisericii răsăritene a unei episcopii
dependente direct de Roma, sau de a numi în fruntea lor abaţi latini. Politica
confesională asimilatoare a regalităţii ungare, aplicată în deceniile 3-4 ale
secolului al XIII-lea, sub impulsul direct al Romei, va deveni unul din factorii
convulsiilor care au subminat regatul în a doua jumătate a aceluiaşi secol.
Cu toate acestea, în cadrul statului maghiar prozelitismul catolic a fost mai
puţin viguros decât spolierea de bunuri şi drepturi politice, faptul datorându-
se interesului mai scăzut al coroanei ungare faţă de primul aspect. În 1234,
papalitatea încearcă să constrângă coroana maghiară să se angajeze mai
hotărât în politica de asimilare confesională a supuşilor săi. Dar măsurile
împotriva „ereticilor” - conform Conciliului de la Lateran din 1215 - nu au
vizat doar pe ortodocşi, ci şi pe evrei (mozaici) şi musulmani. În acest
context se poate afirma că prozelitismul catolic în regatul maghiar a
reprezentat mai puţin un scop în sine, cât mai ales un mijloc al statului de a-
şi realiza propriile scopuri prin intermediul puterii Romei.
Năvălirea tătarilor (1241) a accelerat procesul de slăbire a autorităţii statale
în Ungaria. Încercarea lui Bela al IV-lea (1235-1270) de a stăvili înaintarea

60
mongolă a eşuat ca urmare a înfrângerii oastei maghiare în bătălia de pe râul
Sajo. Călugărul Rogerius, în Carmen Miserabile, analizând factorii care au
slăbit capacitatea de luptă a regatului ungar, evocă şi politica de uniformizare
confesională urmărită de Bela al IV-lea în contextul conflictului dintre
regalitate şi nobilime.

Ungaria în secolele XIV-XVI

După stingerea dinastiei arpadiene (1301), a fost instaurată dinastia de
Anjou. Întemeietorul acesteia, Carol Robert (1308-1342) şi urmaşul său,
Ludovic I cel Mare (1342-1382) au restabilit ordinea în ţară, punând capăt
anarhiei feudale.
Astfel a fost posibilă dezvoltarea economică a Ungariei în secolul al XIV-lea,
ceea ce s-a reflectat în sporirea numărului oraşelor şi înflorirea comerţului.
Societatea feudală şi-a schimbat structura ca urmare a dezvoltării economiei
de schimb, în care şi nobilimea tindea să fie interesată. Nobilimea s-a
stratificat într-o categorie superioară (ordo equestris), una mijlocie (nobiles
taxati) şi nobili mici (iobagiones), aflaţi în slujba regelui.
Transformările survenite în mediul rural, prin legarea de pământ a ţăranilor şi
codificarea dreptului seniorului de a avea curţi proprii de judecată, a provocat
răscoale ţărăneşti, unele cu urmări puternice în statul ungar - răscoala din
1437 şi războiul ţărănesc din 1514, ambele desfăşurate în mare parte pe
teritoriul Transilvaniei.
Domnia lui Ludovic cel Mare a constituit apogeul puterii pentru Ungaria.
Anexarea ţaratului de Vidin în 1365 şi intrarea Poloniei în uniune dinastică cu
Ungaria au fost fenomenele care au marcat acest apogeu. Extinderea statului
venea în conflict cu interesele a două mari puteri aflate în expansiune,
Imperiul german şi statul otoman. Campaniile impotriva turcilor otomani,
conduse la mijlocul secolului al XV-lea de Ioan de Hunedoara, nu
au putut opri expansiunea otomană.
Domnia lui Matia Corvin (1458-1490) s-a caracterizat printr-o politică de
întărire a autorităţii centrale. Matia Corvin este cel care a impus ordine în
ţară, a organizat o puternică oaste, şi, încheind alianţe cu domnii Ţării
Româneşti şi ai Moldovei, a reuşit să stăvilească înaintarea otomană.
Redeschiderea luptelor pentru tron la moartea regelui (1490) a dus la o
criză cu prelungiri şi în vremea domniei lui Vladislav al II-lea (1490-1516),
din dinastia Jagellonilor, ceea ce a permis Imperiului otoman, în condiţiile
reluării ofensivei, să cucerească Belgradul (1521) şi apoi să înfrângă Ungaria
în bătălia de la Mohacs (1562).
Moartea regelui Ludovic al II-lea (1516-1526) pe câmpul de luptă a reaprins
luptele pentru tron din Ungaria. Competitorii erau Ferdinand de Austria şi
Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, acesta din urmă fiind susţinut de către
Poartă. Războiul se purta implicit între cele două mari imperii, cel otoman şi
cel habsburgic. Intervenţia sultanului Soliman Magnificul în 1541 a dus la
împărţirea statului ungar în trei părţi: paşalâcul – respectiv beglerbeilâcul –
de la Buda, împreună cu centrul Ungariei, apoi Ungaria de vest, o parte din
Croaţia şi Slovacia aflate sub stăpânire austriacă, şi Transilvania, inclusiv
Crişana, Maramureş şi o parte a Banatului, ca principat de sine stătător sub
suzeranitate otomană.

61
Aceasta însemna dezmembrarea Ungariei ca urmare a crizei politice interne
şi a politicii expansioniste a celor două mari imperii.

Marile descoperiri geografice. Formarea primelor

imperii coloniale.

Condiţii istorice.
Marile descoperiri geografice din a doua jumătate a secolului al XV-lea şi din
secolul al XVI-lea au marcat nu numai o etapă hotărâtoare în domeniul
cunoaşterii globului pământesc şi au avut deopotrivă multiple consecinţe pe
plan ştiinţific, politic, economic şi social.
Lărgirea contactelor dintre Occident şi Orient ca urmare a cruciadelor şi
încercarea de a afla noi drumuri pentru comerţul european cu Asia Centrală şi
Orientul îndepărtat, de a stabili relaţii cu mongolii în scopul luptei cu succes
împotriva musulmanilor au stat la baza călătoriilor în Asia din secolele XIII-
XV. Precursorii acestora au fost Giovanni de Pian di Carpini şi Willen van
Ruysbroeck care la mijlocul veacului al XIII-lea întreprind călătorii la curtea
hanului din Karakorum, apoi Marco Polo care a călătorit în China (1271-1291)
şi Afanasi Nikitin care la jumătatea secolului al XV-lea călătoreşte în India.
Descrierile primilor călători, îndeosebi Cartea minunilor lumii a lui Marco Polo,
au lărgit orizontul europenilor cu privire la Asia şi Orientul îndepărtat.
Creşterea producţiei meşteşugăreşti, apariţia manufacturilor, intensificarea
comerţului şi a activităţii bancare în Europa au asigurat expediţiilor o bază
materială care a permis extinderea schimburilor comerciale şi căutarea de noi
oportunităţi economice în afara Europei.
În secolele XV-XVI expediţiile maritime şi cuceririle coloniale au fost sprijinite
şi organizate de state unificare - Portugalia, Spania, Anglia, Franţa, Olanda şi
Rusia. Inovaţiile şi îmbunătăţirile în construcţia şi manevrarea navelor
precum şi progresele din domeniul geografiei şi cartografiei au impulsionat şi
înlesnit expediţiile. Din secolul al XV-lea au început să fie folosite caravelele
în călătoriile din Atlantic. Velele acestora permiteau manevrarea navelor,
folosind nu numai vântul din spate ci şi din lateral. Cârma dirijată de pe
punte a dus la uşurarea manevrării navelor. Folosirea busolei, începând cu
secolul al XIII, şi îmbunătăţirea metodelor de calculare a latitudinii şi
longitudinii îndeosebi cu ajutorul astrolabului şi al tabelelor de declinaţie
solară au contribuit decisiv la orientarea pe mare.

Descoperiri portugheze. Formarea imperiului colonial

portughez.
În prima jumătate a secolului al XIV-lea navigatorii portughezi şi genovezi
aflaţi în slujba Portugaliei au descoperit arhipelagurile Canare, Madeira şi
Azore. Ele au fost luate în stăpânire şi colonizate de spanioli (Canare) şi
portughezi (Madeira, Azore) şi au constituit baze de aprovizionare ale
corăbiilor care navigau în Atlantic.
Portughezii au deschis epoca marilor descoperiri geografice prin explorarea
coastei de vest a Africii în primele decenii ale secolului al XV-lea. Infantul

62
portughez Henric Navigatorul (1394-1460) a înfiinţat prima şcoală de
navigaţie din lume şi a planificat circumnavigarea coastei de vest a Africii. El
a adăugat expediţiilor de explorare şi exploatarea economică a ţinuturilor
descoperite. Scopul era combaterea islamului, cucerirea Pământurilor Sfinte
cu ajutorul presupusului imperiu creştin din Abisinia al „regelui-preot Ioan” şi
stabilirea unor legături comerciale directe cu pieţele de aur, fildeş şi sclavi din
Africa răsăriteană. Astfel portughezii au ajuns pe coasta Africii până la capul
Bojador (1434), capul Branco (1441), la gurile fluviului Senegal şi Capul
Verde (1445), pe ţărmurile Guineii (1469-1474), apoi la gurile fluviului Congo
(1483). Expediţia lui Bartolomeo Diaz, care în 1488 a atins extremitatea
sudică a Africii – Capul Bunei Speranţe, a însemnat un progres în realizarea
circumnavigaţiei continentului negru. Expediţia lui Pero da Covilha realizată la
iniţiativa regelui Portugaliei pe ruta Mediterana – Marea Roşie – Africa
răsăriteană – Etiopia (1487-1491) a dus la aflarea unor posibilităţi de a
ajunge de pe ţărmurile sudice şi estice ale Africii pe cale maritimă în India.
Expediţia lui Vasco da Gama începe în vara anului 1497. Corăbiile sale au
navigat de-a lungul coastei vestice a Africii, ocolind Capul Bunei Speranţe,
apoi de-a lungul coastei estice a continentului până la strâmtoarea Mozambic
şi Oceanul Indian, atingând coasta de vest a Indiei în mai 1498.
Reîntoarcerea în Portugalia a decurs pe acelaşi traseu până în vara anului
următor. Astfel a fost găsită o cale maritimă directă din Occident spre India.
Explorările portugheze au contribuit la impunerea supremaţiei navale,
militare şi comerciale a Portugaliei pe coasta apuseană a Indiei şi la
organizarea unor expediţii de explorare şi cucerire în Orientul îndepărtat, în
peninsula Malacca – principalul centru de tranzit şi antrepozit al comerţului
cu mirodenii din Asia de sud-vest (1510) şi Indonezia.
Portughezii au luat în stăpânire şi arhipelagul Moluce – „Insulele
mirodeniilor”. Pentru a controla Marea Roşie şi Golful Persic, portughezii au
ocupat insula Socotra (1506) şi porturile Aden (1513), Hormuz (1515) şi
Maskat (1520).
În acest fel imperiul colonial portughez s-a alcătuit ca un cumul de baze
maritime şi de aprovizionare, de forturi şi factorii comerciale de-a lungul
coastei Africii apusene (Azore, Madeira, insulele Capului Verde, coastele
Guineii şi Angolei) şi răsăritene (Mozambic, Mombasa, Natal), apoi Aden şi
Socotra la intrarea în Marea Roşie, respectiv Hormuz şi Maskat în Golful
Persic. În India punctele principale erau Diu, Goa şi Calicut. Din 1500
portughezii au iniţiat explorări şi cuceriri coloniale şi în America, pe coasta
Braziliei. Cu excepţia Braziliei, unde coloniştii erau în număr mai mare,
populaţia imperiului colonial portughez se reducea la negustori, slujbaşi,
marinari şi militari. Din punct de vedere organizatoric imperiul depindea
direct de coroană care exercita monopolul explorărilor maritime şi al
cuceririlor coloniale, inclusiv asupra activităţilor comerciale. Organul suprem
era Casa da India, întreprindere maritimă, coloniala, comercială şi bancară cu
sediul la Lisabona. Conducerea coloniilor era administrată de un vice-rege al
Indiilor, apoi din anul 1504 şi de guvernatori pentru posesiunile coroanei din
Africa, India, Malaezia, Indonezia şi Brazilia.

63
Explorări spaniole. Descoperirea Americii. Formarea
imperiului colonial spaniol.
America a fost descoperită mai întâi de către vikingi. În anul 984 islandezul
Eric cel Roşu a ajuns în Groenlanda unde a întemeiat colonii. Fiul său, Leif
Erikson, a acostat în jurul anului 1000 pe ţărmul Americii de Nord (Winland).
Această descoperire a fost dată uitării din cauza întreruperii legăturilor cu
Groenlanda, întrerupere pusă pe seama unor modificări de climă.
Harta florentinului Toscanelli (1397-1482) l-a impulsionat pe genovezul
Cristofor Columb (1451-1506) aflat în slujba Isabellei de Castilia să caute o
cale maritimă, navigând în Atlantic în direcţie vestică pentru a ajunge din
Europa în Asia. Spaniolii, din cauza monopolului portughez în estul
Atlanticului şi asupra căii în direcţie estică spre India, au devenit interesaţi de
aflarea unei căi în direcţie vestică spre Asia. Columb nu bănuia existenţa unui
alt continent, America, situat între Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific. Regii
Spaniei, Ferdinand de Aragon şi Isabella de Castilia, au autorizat în 1492
expediţia. Pornită din Spania în august 1492 expediţia lui Cristofor Columb
ajunge în 12 octombrie 1492, după 61 de zile de navigaţie, în insula numită
de spanioli San Salvador (Guanahani) din arhipelagul Bahamas.
Ulterior Columb a descoperit mai multe insule – Cuba şi Haiti (Española).
Convins că debarcase pe continentul răsăritean al Asiei, Columb a revenit în
Europa în martie 1493. Până în 1504 el, în calitate de vicerege, a mai realizat
patru expediţii în Indiile de vest, explorând arhipelagurile Antilelor Mici şi
Mari, insula Jamaica şi ţărmul estic al Americii Centrale (Honduras,
Nicaragua, Costa Rica şi Panama). Descoperirea sa, de care nu a fost
conştient, a avut semnificaţie şi consecinţe majore atât pentru Europa, şi
Spania în special, cât şi pentru America.
Expediţiile lui Columb au dus la o încordare a raporturilor între Spania şi
Portugalia, disputele fiind temporar reglementare prin tratatul de la
Tordesillas (1494) prin care cele două puteri maritime au împărţit lumea în
zone de explorare şi dominaţie comercială şi colonială.
Papa Alexandru al VI-lea a stabilit ca graniţă o linie de demarcaţie (circa 370
de mile la vest de Azore). Conform principiului „sufletele lui Dumnezeu,
pământurile regelui” statul impune o ordine colonială dependentă de Spania
împotriva tendinţelor centrifugale ale conchistadorilor.
Florentinul Amerigo Vespucci (1454-1512), care se pare că a întreprins mai
multe expediţii pe coasta nordică a Americii de Sud, a făcut cunoscut noul
continent prin rapoartele sale de călătorie şi, ca urmare, în anul 1507
geograful şi cartograful Martin Waldseemüller, care a tradus scrierile lui
Vespucci, a sugerat numele continentului pe baza faptului că Amerigo
Vespucci a fost primul european care a afirmat că America de Sud este un
nou continent, şi nu Asia. Numele s-a aplicat apoi, prin extensie, şi
continentului Nordic, aşa cum apare pe planisfera publicată de Waldseemüller
în 1516.
La începutul secolului al VI-lea spaniolii au iniţial noi explorări în
arhipelagurile din Caraibe, pe coastele răsăritene ale Americii Centrale şi ale
Golfului Mexic precum şi a ţărmurilor nordice ale Americii de Sud, acestea
constituind premise ale cuceririlor regiunilor în care civilizaţiile aztecă,
mayaşă şi incaşă se aflau în plină dezvoltare.

64
Cucerirea statului aztec şi a capitalei sale Tenohtitlan a fost realizată între
1519 şi 1521 sub conducerea lui Hernan Cortez. Armele europene de luptă,
dar şi rivalităţile dintre diferitele triburi supuse de azteci au uşurat cucerirea.
Tratativele lui Montezuma, conducătorul aztecilor în vremea retragerii
spaniolilor, nu au avut rezultate reale. Cucerirea de către spanioli a nord-
vestului Americii de Sus a fost înlesnită de luptele dinastice între fiii Marelui
Inka, încheiate abia în 1532 cu victoria lui Atahualpa. Spaniolii conduşi de
Francisco Pizzaro, întemeietorul oraşului Lima, şi Diego Almagro au cucerit
Peru în 1532-1533. În deceniile următoare şi-au extins stăpânirea în Chile şi
Argentina.
Până la mijlocul secolului al XVI-lea spaniolii au cucerit arhipelagurile din
Marea Caraibelor, America Centrală, Mexicul, Florida şi regiunile din nordul,
vestul şi sud-estul Americii de Sud, punând bazele imperiului spaniol din
Lumea Nouă. La acestea s-au adăugat în 1521, ca urmare a expediţiei lui
Magellan, şi insulele Filipine.
Fenomenul caracteristic care a însoţit cuceririle spaniole a fost şi un intens
proces de colonizare în cadrul căreia rolul conducător l-au avut mici nobili
sărăciţi, în afara altor straturi sociale. Colonizarea a avut drept scop principal
exploatarea bogăţiilor noilor colonii, îndeosebi a metalelor preţioase. Zonele
din colonii erau proprietate a coroanei, pământurile fiind deţinute sub formă
de concesiune funciară (encomienda) al cărei senior avea dreptul de a cere
amerindienilor de pe domeniu redevenţe în produse şi prestaţii în muncă,
exercitându-şi asupra lor autoritatea administrativă şi judiciară. Organele
centrale ale administraţiei se aflau în metropolă, cele locale în colonii. În
1524, Sevilla devine port cu drept de monopol comercial şi sediu al
Consiliului Indiilor, organ central suprem pentru administraţie, drept şi
chestiuni bisericeşti, în competenţa intrând probleme fundamentale ale
organizării şi conducerii coloniilor. Casa de Contratacion, subordonată
Consiliului Indiilor, avea competenţe ce ţineau de organizarea şi
supravegherea legăturilor maritime şi comerciale dintre metropolă şi
posesiunile de peste ocean. Coloniile erau împărţite în viceregate. Unul
includea coloniile din Mexic şi America Centrală, un altul cele din America de
Sud. Viceregii erau numiţi direct de către suveran.
Triburile amerindiene au cunoscut curând un cumplit regres demografic
cauzat de exterminare, înrobire şi muncă forţată, nu în ultimul rând de
epidemiile aduse de către europeni. Deja începând cu 1510/1511, au fost
aduşi primii sclavi negri.

Expediţia lui Magellan.

După conştientizarea faptului că zonele descoperite de Columb aparţineau
unui nou continent, spaniolii au perseverat în căutarea unei căi spre vest
înspre „Insulele Mirodeniilor”.
Fernao da Magalhaes (1480-1521), cunoscut sub numele de Magellan, are
meritul găsirii acestui drum. Escadra aflată sub comanda sa a pornit din
Spania în septembrie 1519, străbătând Oceanul Atlantic şi explorând ţărmul
estic al Americii de Sud, după care a descoperit strâmtoarea din sudul
continentului – strâmtoarea Magellan – în noiembrie 1520.

65
După străbaterea Oceanului Pacific, navele au ajuns în arhipelagul Filipine,
unde în cursul unor ciocniri cu localnicii, Magellan a fost ucis. O singură
caravelă sub comanda lui Sebastian El Cano, după ce a atins arhipelagurile
Indoneziei şi a parcurs Oceanul Atlantic, a ajuns în Spania în septembrie
1522. Descoperirea lui Magellan a revoluţionat gândirea europeană despre
globul pământesc – sfericitatea, dar nu avut consecinţe practice, deoarece
calea aflată era considerabil mai lungă decât drumul portughez spre India.

Alte explorări şi descoperiri.

Calea maritimă de nord-vest a fost căutată de exploratori englezi şi francezi.
În 1497-1498, John Cabot a explorat ţărmurile nord-estice ale Americii de
Nord (Noua Scoţie, Terra Nova, Labrador). Francezul Jacques Cartier a
explorat între 1534-1542 ţărmurile Golfului Sf. Laurenţiu. Începând cu
primele decenii ale secolului al XVII-lea au luat naştere primele colonii
engleze şi franceze de pe ţărmurile estice ale Americii de Nord.
Expediţiile olandeze conduse de Willem Barents întreprinse în anii 1594-1597
au atins doar zona maritimă cuprinsă între insulele Spitzbergen şi Novaia
Zemlia. În condiţiile conflictului Provinciilor Unite (Olanda) cu Spania şi ca
urmare a intrării Portugaliei în uniune dinastică cu Spania, olandezii au
cucerit treptat şi sistematic teritorii ale imperiului colonial portughez.
Olandezii au ocupat insulele Mauriciu la răsărit de Madagascar (1598) şi au
întemeiat o bază de aprovizionare ca capul Bunei Speranţe (1602), au cucerit
coloniile portugheze din Indonezia şi au stabilit relaţii comerciale cu India,
China şi chiar cu Japonia.
Imperiul colonial olandez includea cu precădere zone de coastă (factorii,
oraşe porturi).
Ruşii au luat în stăpânire întinsele teritorii aflate la est de munţii Ural.
Explorarea Siberiei a fost sprijinită de stat. Negustorii din Rusia de nord-est,
mai cu seamă familia Stroganov, au primit de la ţarul Ivan al IV-lea
privilegiul de a explora şi de a coloniza teritoriile din apusul Siberiei. Luarea
în stăpânire a Siberiei s-a realizat în mai multe etape, începând cu 1581,
scop în care, în afara trupelor trimise de ţar, au fost angajaţi cazaci de pe
Don şi Volga. Până în primele decenii ale secolului al XVII-lea ruşii au atins
ţărmurile Mării Ohotsk şi ale Oceanului Pacific. Corăbierii ruşi au explorat şi o
bună parte a litoralului siberian al Oceanului Îngheţat, la mijlocul secolului al
XVII-lea ajungând pe coastele peninsulei Kamceatka.

Urmările marilor descoperiri geografice.

Descoperirea Americii şi a căii maritime spre India şi formarea imperiilor
coloniale au avut drept consecinţe lărgirea considerabilă a comerţului
internaţional. Centrul de greutate s-a mutat din Mediterana şi Marea Baltică,
care şi-au pierdut implicit din importanţa de odinioară, în Oceanul Atlantic.
Acesta a devenit axa comercială a lumii, ţările aflate pe ţărmurile sale –
Portugalia, Spania, Franţa, Anglia, Olanda – au devenit principalele puteri
maritime şi comerciale ale lumii.
În plus, descoperirile şi colonizările au fost urmate de aclimatizarea unor
plante şi animale. În Europa au fost introduse plante ca porumbul, cartoful,

66
roşiile, ananasul şi tutunul. În America au fost aclimatizate grâul, secara,
meiul, orzul, viţa de vie, măslinul, trestia de zahăr şi diferite animale.
Exploatările miniere intense din colonii au dus la un aflux de metale preţioase
din America în Europa ceea ce a avut consecinţe economice şi sociale
semnificative. Scăderea valorii metalelor preţioase a dus implicit la o creştere
a preţurilor („revoluţia preţurilor”), ceea ce a avantajat pe marii producători
de mărfuri, proprietarii de domenii şi manufacturi, pe negustori şi cămătari.
De asemeni descoperirile geografice au fost urmate de o luptă acerbă între
statele europene pentru supremaţie maritimă şi comercială şi, implicit,
pentru stăpânirea coloniilor.
La început, Portugalia şi Spania au devenit mari puteri. Îndeosebi Anglia şi
Olanda au început lupta pentru supremaţie cu statele iberice, luptă ce a
culminat cu războiul maritim hispano-englez şi cu înfrângerea de către
englezi a „Invincibilei Armada” (1558) şi cu războiul Olandei împotriva
Spaniei şi Portugaliei care a avut drept urmare ocuparea de către olandezi
în prima jumătate a secolului al XVII-lea a celei mai mari părţi a imperiului
colonial portughez din sud-estul Asiei. În plan cultural descoperirile
geografice au impulsionat dezvoltarea unor ştiinţe majore (geografia,
etnologia, astronomia, filologia). În paralel a început un proces de
europenizare a globului pământesc care a însoţit mutaţiile etnice,
amestecul rasial şi ca urmare a colonizărilor şi transportului de sclavi.

Umanismul, Renaşterea şi Reforma

În condiţiile formării relaţiilor capitaliste şi a burgheziei, zorii Renaşterii s-au
ivit la Florenţa, în cursul secolului al XIV-lea, sub forma Renaşterii timpurii.
Ea a fost dominată de personalităţile lui Dante, Petrarca şi Boccaccio.
Dante Alighieri (1265-1321) a scris opera sa fundamentală, Divina Comedie,
în dialectul toscan al limbii italiene. Călătoria alegorică a lui Dante, înfăţişată
în operă, în Infern, Purgatoriu şi Paradis, este de inspiraţie antică şi
medievală. Trebuie remarcat însă că mulţi savanţi îl consideră pe Dante ca
aparţinând culturii medievale.
Francesco Petrarca (1304-1374) a studiat sistematic cultura antică greco-
romană, având largi preocupări pentru antichitate. Lucrarea Despre bărbaţi
iluştri include biografiile unor personalităţi romane. Poemele sale, redactate
în latină sau în dialectul toscan, îl plasează în rândul primilor poeţi lirici
moderni.
Giovanni Boccaccio (1313-1375) a rămas în literatura universală prin
Decameronul, scris în italiană. Culegerea înfăţişează tipuri umane din toate
straturile societăţii italiene, mai cu seamă din mediul urban.
Umanismul, renaşterea tradiţiilor intelectuale clasice şi a cercetării
speculative în secolul al XV-lea în Italia, în vremea Renaşterii timpurii,
înlătură scolasticismul ca filosofie principală a Europei vestice şi deposedează
conducătorii bisericii de monopolul deţinut până atunci asupra ştiinţei şi
învăţăturii. Laicii studiază acum literatura antichităţii clasice, iar învăţaţii,
cum este umanistul Lorenzo Valla, iau o atitudine critică faţă de traducerile
Bibliei şi asupra unor documente care formau baza dogmei şi tradiţiei bisericii
catolice (Despre fals presupusa şi desminţita donaţie a lui Constantin, 1440) .

67
Prin cultivarea autorilor antici, Umanismul doreşte să se elibereze de
scolastica teosofică şi creează totodată un nou sentiment de legitimitate
sprijinit pe autoritatea antichităţii. Inventarea tiparului cu litere mobile
(1445) a sporit determinant circulaţia cărţii şi răspândeşte noi idei în întreaga
Europă.
Umanişti din afara Italiei, ca Desiderius Erasmus în Ţările de Jos, John Colet
şi Sir Thomas More în Anglia, Johann Reuchlin în Germania, sau cei din cercul
de la curtea imperială de la Praga sau cea regală de la Buda, aplică noua
ştiinţă la evaluarea practicilor bisericii şi dezvoltarea unei cunoaşteri acurate
a scripturilor. Studiile lor ştiinţifice au pus bazele pe care Luther, Calvin şi alţi
reformatori pretind pornirea în primul rând de la Biblie, şi în mai mică
măsură de la instituţia bisericii, ca sursă a întregii autorităţi religioase.
Umanismul german a fost de factură şi amprentă distinctă, având o poziţie
mai favorabilă faţă de biserică în comparaţie cu umanismul italian. Umaniştii
germani de la sfârşitul secolului al XV-lea, deşi puternic influenţaţi de Italia,
sunt purtătorii unei mişcări de eliberare culturală care creează premisele
vieţii intelectuale şi religioase ale secolului al XVI-lea în Europa centrală.
Învăţaţii umanişti din şcoli şi universităţi, bunăoară Rudolf Agricola în
Heidelberg; Jakob Wimpfeling din Schlettstadt, cei din patriciatul urban —
mai cu seamă senatorul din Nürnberg Willibald Pirkheimer, prieten cu
Albrecht Dürer, Albert Huet la Sibiu —, cei aflaţi în cler şi printre călugări
gândeau ponderat în chestiunile bisericeşti, activând adesea în scopul, dacă
nu al purificării, atunci al ameliorării stării bisericii.
De la restaurarea ottoniană din 962, papii şi împăraţii au fost angajaţi într-o
continuă luptă pentru supremaţie. Acest conflict a rezultat în general într-o
victorie a papalităţii, dar a creat un antagonism major între Roma şi Imperiul
german; acest antagonism se augmentează în secolele XIV şi XV prin
dezvoltarea sentimentului naţional german. Resentimentul faţă de sistemul
taxelor papale şi faţă de supunerea faţă de oficialităţile ecleziastice ale unei
papalităţi străine şi aflate la depărtare s-a manifestat şi în alte ţări europene.
Învăţăturile lui John Wycliffe s-au răspândit în Boemia unde au aflat un
apărător înfocat în reformatorul Jan Hus. Executarea lui Hus ca eretic în 1415
a condus direct la războaiele husite, ca expresie violentă a naţionalismului
boemian care nu a putut fi niciodată suprimat în întregime în pofida
eforturilor şi forţelor conjugate ale împăratului german şi papei. Războaiele
au fost precursoarele războaielor civile religioase din Germania epocii lui
Luther. În Franţa la 1516 un concordat între rege şi papă plasează biserica
franceză decisive sub autoritatea regală. Concordate mai timpurii cu alte
monarhii naţionale au pregătit drumul apariţiei bisericilor naţionale
autonome.
Dincolo de vulnerabilitatea instituţiei papale — cauzată de imoralitate,
lăcomie, system fiscal, ierarhie şi numire în funcţii — captivitatea babilonică a
papilor la Avignon în secolul al XIV-lea şi Marea Schismă care i-a urmat a
slăbit autoritatea bisericii şi i-a împărţit aderenţii în partizani ai unui papă sau
ai altuia. Oficialităţile ecleziastice recunoşteau necesitatea reformării şi
restructurării bisericii, programe ambiţioase de reorganizare a întregii ierarhii
au fost dezbătute la Conciliul de la Constanţa între 1414 şi 1418, dar nici un
program nu a atras suportul majorităţii, nefiind instituite în această vreme

68
schimbări radicale. Criticarea Romei ca oraş şi a curiei şi practicilor sale este
o constantă a întregului ev mediu dezvoltat, mai ales în forma liedurilor
vaganţilor sau a prozei satirice, până când în evul mediu târziu sunt
cercetate mai îndeaproape bazele constituţiei bisericii catolice şi este
verificată puterea probatorie a acestora. Toposul criticii este avariţia, cu
referire mai ales la politica de beneficii a papalităţii şi oficialităţilor catolice în
general. Scrierile care atrăgeau atenţia asupra necesităţii Reformei se
înmulţesc. „Reformatio Sigismundi“, scrisă probabil la Basel în anul
1439 de către un autor necunoscut, tratează în partea introductivă reforma
spirituală, accentuând asupra sarcinii reformatoare a Conciliului de la Basel
(1431-1449), aminteşte încercările de reformare de până atunci, vorbeşte în
amănunţime despre simonie, despre statul papal, despre cele şapte
sacramente, critică cu aciditate ordinele religioase, curia papală, practicile
beneficiale, fiscalitatea şi ia atitudine împotriva celibatului. S-a afirmat că
Roma a împiedicat reformarea bisericii şi a primit în schimb Reforma.
Alături de Renaştere care o precede şi de revoluţia franceză care o urmează,
Reforma a schimbat complet modul medieval de viaţă din Europa catolică
(vestul, centrul şi nordul continentului) şi face trecerea spre epoca modernă.
Deşi mişcarea datează de la începutul secolului al XVI-lea, când Martin Luther
desfide autoritatea bisericii catolice — cele 95 de teze din 1517, condiţiile
care au condus la o stare revoluţionară au existat de sute de ani şi au avut
determinări doctrinale, politice, economice şi culturale. Discuţia pe care
Luther a provocat-o prin tezele sale atingea în mod esenţial înţelegerea
bisericii în problema puterii depline cu privire la absoluţiunea de păcat şi
pedeapsă. Structura ierarhică a puterii ecleziastice în sistemul bisericii
medievale a avut drept urmare discutarea chestiunii în termenii puterii
nelimitate a papei, nu, cum ar fi vrut Luther, în legătură cu natura acestei
puteri.
Începutul dezvoltării lutheranismului a fost puternic influenţat de
evenimentele politice.
Sfântul împărat roman Carol al V-lea nu a fost capabil să întreprindă măsuri
de suprimare prin forţă a lutheranismului datorită faptului că imperiul era
ameninţat de turci. În ciuda edictului de la Worms (1521) care a plasat
lutheranii oficial sub persecuţia imperială, mişcarea a continuat să se
răspândească. Au urmat războaie religioase intermitente, încheiate cu pacea
de la Augsburg (1555) care stipulează „cuius regio eius religio“, sancţionând
astfel bisericile lutherane şi acceptând calitatea de primaţi a principilor
teritoriali. Formula Concordiei (1577), pregătită de teologi pentru a rezolva
disputele interne lutherane, este semnată de conducătorii politici,
asigurându-se astfel unitatea într-un moment în care noi lupte confesionale
ameninţă imperiul. Supravieţuirea lutheranismului după Războiul de 30 de
ani a fost şi rezultatul intervenţiei regelui lutheran al Suediei Gustav al II-lea
Adolph şi a Franţei catolice de partea protestanţilor. Abia pacea de la
Westfalia (1648) pune capăt războaielor confesionale în Europa.
Luther, după cum este cunoscut, a fost călugăr augustinian, ceea ce vorbeşte
despre formaţia sa şi concepţia teologică viitoare. Luther nu a fost un teolog
sistematic, dar opera sa este subtilă, complexă şi a avut o influenţă

69
covârşitoare. Ea a fost inspirată de studiul atent al Noului Testament, dar a
fost influenţată în multe aspecte de bază de teologia Sf. Augustin.
După ce şi-a articulat teologia de bază în scrierile de început — Von der
Freiheit eines Christenmenschen (Despre libertatea creştinului, 1519); An
den christlichen Adel deutscher Nation (Către nobilimea creştină de naţiune
germană, 1520); De Captivitate Babylonica Ecclesiae (Despre captivitatea
babilonică a bisericii, 1520); De servo arbitrio (Despre încătuşarea voinţei,
1525) — Luther a publicat cea mai populară carte a sa, Kleiner Katechismus
(Micul Catehism), in 1529. Comentând pe scurt prin întrebări şi răspunsuri
asupra celor zece porunci, crezului apostolilor, Tatălui Nostru, botezului, Cinei
Domnului (Euharistiei), Micul Catehism explică teologia reformei evanghelice
într-un limbaj simplu şi colorat. Nefiindu-i permis să participe la dieta de la
Augsburg, deoarece fusese excomunicat, Luther a lăsat sarcina prezentării
poziţiei sale (formulate în Confesiunea de la Augsburg) lui Melanchthon. În
1532 este publicată traducerea lui Luther a Vechiului Testament din ebraică.
Deşi lutheranii acceptă cărţile canonice ale bibliei drept “singura regulă şi
normă conform căreia toate doctrinele şi învăţăturile trebuiesc judecate
deopotrivă” (Formula Concordiae), au recomandat în acelaşi timp cărţile
apocrife ale Vechiului Testament în vederea educaţiei creştine şi au fost
incluse în versiunile vernaculare ale Bibliei.
Lutheranismul acceptă autoritatea a trei doctrine ecumenice (al apostolilor,
nicean, atanasian), primele două fiind folosite regulat în serviciul divin.
Preceptele doctrinale speciale sunt Articolele Schmalkaldice (1537), Micul
Catehism (1529) şi Marele Catehism (1529) ale lui Luther; Confesiunea de la
Augsburg (1530), Apologia Confesiunii de la Augsburg (1531), Tratatul
despre puterea şi primatul papei (1529) scrise de Melanchthon şi Formula
Concordiae (1577) scrisă de o comisie de teologi după moartea
reformatorilor. Împreună cu doctrinele, aceste documente constituie Cartea
Concordiei adoptată de principii lutherani şi de către oraşe în 1580. Totuşi
doar cele trei doctrine, Confesiunea de la Augsburg şi cele două catehisme
ale lui Luther au fost recunoscute de toate bisericile lutherane.
În 1530 învăţatul şi reformatorul Melanchthon a schiţat o structură
conciliatorie a dogmei lutherane, cunoscută drept Confesiunea de la
Augsburg, supusă atenţiei împăratului Carol al V-lea şi facţiunii romano-
catolice. Deşi a eşuat în a reconcilia diferenţele între catolici şi lutherani, a
rămas baza noii biserici lutherane şi a crezului acesteia. Pacea de la
Augsburg conferă legitimitate şi recunoaştere oficială bisericii lutherane.
Străvechiul concept al unităţii religioase a unei comunităţi creştine unice în
vestul şi centrul Europei sub autoritatea supremă a papei este distrus.
Loci Communes Rerum Theologicarum publicate de Melanchthon în 1521 au
dat forţă logică şi argumentativă Reformei, iar după retragerea lui Luther în
castelul din Wartburg în acelaşi an, Melanchton îl înlocuieşte pe Luther în
calitatea sa de conducător al cauzei Reformei la Wittenberg. Devenit profesor
de teologie în 1526, este trimis împreună cu 27 de alţi comisionari să
întocmească constituţii unitare pentru bisericile reformate germane.
Ca reprezentant de frunte al Reformei în dieta de la Augsburg în 1530,
Melanchthon prezintă Confesiunea de la Augsburg, constând din 21 de
articole de credinţă, schiţate conform indicaţiilor şi sfaturilor lui Luther. Tonul

70
crezului a fost atât de conciliator, încât şi catolicii au fost surprinşi. Apologia
sa, publicată un an mai târziu, apără Confesiunea, iar Variata (1540) aduce
anumite modificări, generalizând afirmaţii specifice. Se poate spune că
Melanchthon a slujit ca împăciuitor, datorită dorinţei sale de armonie între
protestantism şi romano-catolicism, sau cel puţin datorită intenţiei de a
realiza o unire a facţiunilor protestante, dar punctele sale de vedere au fost
considerate drept eretice de către lutheranii riguroşi. Prăpastia s-a accentuat
din cauza strădaniei sale de a realiza un compromis cu catolicii de dragul
evitării războiului civil. A asigurat toleranţă doctrinei evanghelice, pentru o
vreme menţinând majoritatea ceremoniilor catolice ca adiaphora (gr., “lucruri
indiferente”), chestiuni fără consecinţe majore şi de aceea tolerabile.
Melanchthon a murit rugându-se ca bisericile să fie de aceeaşi concepţie întru
Hristos.

CUPRINS

I.INTRODUCERE IN ISTORIA EVULUI MEDIU – 2

- Devenirea cosmosului medieval – 2
- Periodizarea istoriei Evului Mediu – 2
- De la Roma la Bizant – 3
- Caderea Imperiului Roman de Apus – 3
- Formarea Imperiului Bizantin – 4
- Perceperea si stapanirea prezentului – 6
- Germanizarea Imperiului – 6
- Fictiunea continuitatii Imperiului Roman si transformarea ideii imperiale – 7
- Organizarea ideii imperiale – 7
- Rivalitatea romano-bizantina – 8
- Intemeierea primatului papal – 8
- Codificari imperiale – 8
- Conflicte si dispute dogmatice – 9
- Teologia patristica – 10
- Aparitia monasticismului – 12
- Misticismul – 13

II.STATUL FRANC MEROVINGIAN SI CAROLINGIAN – 14

- Restaurarea carolingiana a imperiului – 14
- Institutiile statului franc – 15
- Instaurarea dinastiei carolingiene – 16
- Restaurarea imperiului in timpul lui Carol cel Mare – 18
- Slabirea si dezmembrarea statului carolingian – 21

71
III.RESTAURAREA OTTONIANA. IMPERIUL SI PAPALITATEA – LUPTA PENTRU
INVESTITURA – 22
-Premise – 22
- Restaurarea ottoniana – 23
- Lupta pentru investitura – 26

IV.CRUCIADELE – 30
- Cruciada I – 31
- Capturarea Ierusalimului – 33
- Apogeul puterii latine in rasarit – 33
- Cruciada a II-a – 34
- Cruciada a III-a – 34
- Cruciadele tarzii – 36
- Cruciada a IV-a – 36
- Cruciada a V-a – 38
- Cruciada a VI-a – 38
- Cruciada a VII-a – 39
- Cruciada a VIII-a – 40
- Urmarile cruciadelor – 41

V.UNIFICAREA SI CENTRALIZAREA STATULUI IN FRANTA – 42

- Primii capetieni – 42
- Capetienii ulteriori – 43
- Cresterea autoritatii regale in timpul lui Ludovic al IX-lea cel Sfant – 44
- Franta in timpul domniei lui Filip al IV-lea cel Frumos – 45
- Franta in timpul primilor Valois – 47

VI.CENTRALIZAREA STATULUI ENGLEZ – 48

- Urmarile cuceririi Angliei de catre normanzi – 48
- Politica de centralizare a regatului englez in secolul al XII-lea – 48
- Prosperitatea economica si revolta baronilor – 49
- Reformele si Parlamentul englez – 50
- Secolul al XIV-lea – 50
-Criza societatii engleze in secolul al XV-lea – 51
-Razboiul celor doua roze – 52

VII.UNIFICAREA SI CENTRALIZAREA STATALA IN PENINSULA IBERICA – 53

- Peninsula iberica sub stapanirea araba – 53
- Reconquista crestina – 54
- Incheierea procesului de recucerire, de unificare teritoriala si de centralizare
politica a Spaniei – 55

VIII.UNGARIA (SECOLELE X – XVI) – 56

- Asezarea ungurilor in Europa – 56
- Statul maghiar in secolele XI-XIII – 58
- Ungaria in secolele XIV-XVI – 61

72
IX.MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE. FORMAREA PRIMELOR IMPERII
COLONIALE – 62
- Conditii istorice – 62
- Descoperiri portugheze. Formarea imperiului colonial portughez – 62
- Explorari spaniole. Descoperirea Americii. Formarea imperiului colonial
spaniol – 64
- Expeditia lui Magellan – 65
- Alte explorari si descoperiri – 66
- Urmarile marilor descoperiri geografice – 66

X.UMANISMUL, RENASTEREA SI REFORMA - 67

73