Fisa de Lectura 1

Botezatu Mihai-Daniel
Facultatea de Istorie
Material folosit pentru examinarea la Europa Medievală
Fișă de lectură
1.Periodizarea și izvoarele Evului Mediu.
-conceptul de Ev Mediu este folosit pentru a încadra perioada de timp de la sfârșitul

Antichității (considerat în anul 476) și până la perioada Renașterii (sec. XVI/XVII);
-Evul Mediu poate fi periodizat și astfel:
 Ev Mediu timpuriu;
 Ev Mediu dezvoltat;
 Ev Mediu târziu.
-periodizarea se poate face și în funcție de diferențele cronologice regionale (vezi cazul

spațiului românesc);
-termenul de feud (de origine francă, fehu-ӧd) desemnează posesiunea pe care un vasal o
primea condiționat de la un senior;
-termenul de vasal (de origine celtică, qwas) desemnează un om care slujește un senior;
-relații vasalice: senior + vasal;
-relații senioriale: senior + cei care-și oferă „brațele”, adică cei care muncesc (țăranii);
-surse științifice și/sau auxiliare în cercetarea Evului Mediu:
 Izvoare scrise; documente oficiale.

 Izvoare narative; Letopisețele Țării Moldovei.
 Izvoare cartografice; hărțile, portulanele.
 Izvoare epigrafice; pietrele de mormânt, pisaniile.
 Izvoare numismatice; monedele.
 Izvoare heraldice, sigilografe, vexilografe; heraldică, sigilii, steaguri.
 Izvoare iconografice; icoane, miniaturi.
 Izvoare arheologice; descoperiri arheologice datând din perioada Evului Mediu.
1
 Izvoare hagiografice; viețile sfinților.
2.Evoluţia Apusului şi a Răsăritului Imperiului Roman de la Diocleţian şi

până la finele sec. al V-lea: explicaţii.
-„Criza secolului al III-lea” a reprezentat începutul decăderii Imperiului Roman;
-până la Severus Alexander (222-235), aproape toți împărații fuseseră aristocrați de origine
senatorială, iar începând cu Maximinus Tracul (235-238), în fruntea Imperiului Roman au
început să ajungă tot mai mulți militari, impuși de armată, fără ca puterile lor să fie conferite
de către Senat;
-problema care a cauzat o serie de conflicte interne pe toată perioada Principatului și

Dominatului roman a fost problema succesiunii; mulți împărați au încercat să introducă
principiul eredității, dar s-au lovit de opoziția Senatului;
-Împăratul Dioclețian a înlocuit Principatul cu Dominatul, schimbându-se sistemul de

conducere, prin o serie de măsuri ce au conferit o mai mare autoritate puterii centrale romane:
 impunerea reformei administrative (împărțirea în dioceze care grupau mai multe

provincii);
 impunerea reformei fiscale care a avut efecte negative asupra țăranilor;
 introducerea ceremonialului oriental, menit să accentueze diferența de putere dintre
conducător și supuși; introducerea portului coroanei și a prosternării (adoratio), dar și
obiceiul sărutului mantiei purpurii imperiale (proskynesis).
-Constantin cel Mare (306-337) a mutat capitala imperiului la Byzantium, care a luat numele
de Constantinopol; orașul se situează pe malurile strâmtorii Bosfor, iar dezavantajul situării
mai aproape de frontierele nordice decât de Roma a fost compensat de fortificații foarte
puternice, ce l-au transformat într-un oraș aproape inexpugnabil; Constantinopolul era format
din 14 unități administrative, bornă aurită (milion, locul de unde se numărau distanțele), for,
Senat și toate celelalte instituții care se găseau și la Roma;
2
-din secolul al IV-lea politica de combatere a neamurilor migratoare a ocupat un loc important
în politica romană; în Bătălia de la Adrianopol din 378, armata romană a fost decimată de
către vizigoți, Împăratul Valens murind pe câmpul de luptă; la tron i-a urmat Theodosius
(379-395) care a reușit pentru scurt timp să țină piept goților; la moartea sa din anul 395,
Imperiul Roman a fost împărțit între fiii săi, Honorius și Arcadius (Honorius rămăsese cu
partea apuseană, iar Arcadius cu partea răsăriteană);
-din 286, Mediolanum devenise reședință imperială în locul Romei, iar din 402 Ravenna va
deveni noua reședință imperială;
-unii istorici consideră că, din cauza mărimii sale și a numeroaselor popoare înglobate,
imperiul nu a devenit niciodată un întreg omogen, unificat de o cultură comună; deși a existat
o temă romană în toate aspectele vieții, numeroase elemente regionale au supraviețuit;
-în apus, datorită atacurilor neamurilor migratoare, a avut loc un regres în toate domeniile;
slăbirea statului și creșterea autorității locale;
-în răsărit, situația era opusă; datorită rezistenței pronunțate în fața migratorilor, dar și a
activităților economice intense, partea răsăriteană s-a dezvoltat considerabil, Constantinopolul
fiind pe drept „noua Romă”, centrul unei culturi dinamice care a durat încă o mie de ani.
3.Marile migraţii (sec. IV-VI): cauze; goţii; hunii; urmări pentru Europa
apuseană.
-Vӧlkerwanderung (migrație a popoarelor);
-migrațiile nu reprezintă un fenomen izolat, care s-a declanșat în sec. II-III d.Hr, pentru a se
stinge aproximativ 1000 de ani mai târziu; mișcări ale populațiilor întâlnim și înainte de
apogeul civilizației romane; de exemplu, celții s-au deplasat încă din sec. V-IV î.Hr. spre
Galia, Britania, Dacia, Grecia sau Asia Mică;
3
-romanii nu percepueau migrațiile ca fiinde ceva nou; de aceea, ei fac confuzii, numindu-i
„geți” pe goți sau „sciți” pe huni; totuși, în general pentru ei, toate aceste neamuri erau
„barbare”;
-cauzele migrațiilor sunt complexe: cauzele pot fi politice, economice, sociale, demografice
sau climatice (cu exemplificările de rigoare); de asemenea, a fost amintit și „efectul de
domino”, deoarece echilibrul fragil dintre triburile de la marginile Imperiului Roman a fost
afectat de venirea populațiilor asiatice, în special a hunilor;
Populațiile germanice:
-încă din timpul lui Cesar, din motive politice, numele de „germani” a fost dat atât unor triburi
care se înrudeau ca limbă și obiceiuri, cât și altora care nu aveau legătură cu primele, precum
teutonii (un neam celtic amestecat);
-de la începutul sec. al III-lea, neamurile germanice au început să exercite presiuni la

frontiere, în special la Dunăre; cel mai dinamic trib germanic a fost cel al goților;
-în 238 este întregistrată prima incursiune la sud de Dunăre, în Dobrogea, ajungând până la
Histria; ulterior, francii și alamanii au pătruns și ei pentru scurt timp în Imperiu;
-după acțiunile de incursiune și pradă, specifice sec. III-IV, raporturile cu romanii s-au
schimbat începând cu sfârșitul sec. al IV-lea; migratorii s-au stabilit în Imperiu ca oaspeți
(hospites), pe baza unor tratate (foedus), sub un regim numit hospitalitas;
-în sec. I-II, existau cca. 50 de triburi germanice, care s-au împărțit ulterior în trei ramuri:
 apuseană;
 răsăriteană;
 nordică sau scandinavă.
-ramura apuseană cuprindea următoarele neamuri:
 francii (situați pe cursul inferior și mijlociu al Rinului);

 alamanii (pe cursul superior al Rinului);
 frizii (pe teritoriul Olandei de azi);
4
 saxonii (pe coasta germană a Mării Nordului);

 anglii și iuții (în Peninsula Iutlanda);
 longobarzii (între cursurile inferioare ale Wesserului și Elbei);
 hermundurii (între cursurile mijlocii și superioare ale Wesserului și Elbei);
 suabii (între Elba și Oder);
 quazii și marcomanii (în Boemia);
 iuthungii (pe cursul superior al Dunării).
-ramura răsăriteană cuprindea următoarele neamuri:
 herulii, rugii și scirii (pe cursul inferior al Oderului);

 burgunzii (pe cursul mijlociu al Oderului);
 vandalii hasdingi și silingi (pe cursul superior al Oderului);
 gepizii (între Oder și Vistula);
 goții (în nordul Mării Negre).
-ramura nordică sau scandinavă cuprindea următoarele neamri:
 danii și suedezii (în sudul Peninsulei Scandinave).
-la începutul sec. al IV-lea, goții erau divizați în două uniuni de triburi:
o ostrogoții (Greuthungi), la est de Nistru;

o vizigoții (Trevingi), la vest de Nistru.
-majoritatea istoricilor consideră că momentul decisiv care a determinat începutul trecerii

germanicilor în Imperiul Roman a fost venirea hunilor în Europa;
o în calitate de federați, vizigoții au fost așezați în Moesia, unde foametea și impozitele

sufocante i-au făcut să se răscoale sub conducerea lui Frithigern în anul 377, anul
următor distrugând armata romană la Adrianopol, unde a murit însuși Împăratul
Valens; noul împărat, Theodosius a reușit să-i alunge pe vizigoți la nord de Dunăre și
să-i așeze pe ostrogoți ca federați în Panonnia (380), iar pe vizigoți în Moesia (382); în
399, sub conducerea lui Alaric, vizigoții au obținut permisiunea de a se așeza în Iliria,
5
pe care în 401 o părăsesc îndreptându-se spre nordul Italiei, unde sunt înfrânți în
Bătălia de la Pollentia, de către generalul roman de origne vandală, Stilicon; prin
tratatul încheiat în 403, ei se stabilesc ca federați în Dalmația și Panonia; în 415 se
stabilesc în Spania, iar în 418 în Galia, se aliază cu Împăratul Constantin al III-lea (?-
407); conduși de Theodoric, în 451, au participat alături de romani la Bătălia de la
Câmpiile Catalunice împotriva hunilor; ulterior, ei s-au extins spre Hispania și sub fiul
lui Theodoric, Euric, vizigoții au format un regat;
o în 405, ostrogoții conduși de Radgais jefuiesc nordul Italiei, dar sunt înfrânți la Fiesole
de același Stilicon; după moartea lui Stilicon, aceștia pătrund în Italia în jurul anului
407, iar la 24 August 410, jefuiesc Roma timp de trei zile; fusese „prima cucerire” a
Romei.
Hunii:
-în căutarea de noi pășuni, hunii și-au început migrația pornind din Mongolia spre vest, în sec.
I î.Hr.;
-la sfârșitul sec. al IV-lea, hunii au devenit o prezență frecventă în Europa;
-în prima parte a sec. al V-lea s-au intensificat campaniile de pradă în Europa;
-spre 440, hunii controlau numeroase ținuturi și triburi de la Caucaz, până la Elba și Dunăre;
tot în această perioadă conduceau frații Bleda (434-445) și Atilla (445-453);
-profitând de cucerirea Cartaginei de către vandali în 439, hunii declanșează prima lor mare
expediție în imperiu; în 443 au ajuns în jurul Constantinopolului; în 447, zona Balcanilor a
fost devastată;
-în 451, ei sunt învinși de generalul roman Aetius, alături de vizigotul Theodoric la Câmpiile
Catalunice;
-în 455, hunii au fost definitiv înfrânți de triburile răsculate (ostrogoți, alani, gepizi, sciri,
heruli și sarmați);
-mulți istorici consideră că dintre toate neamurile migratoare, hunii au avut cel mai mare
impact asupra Imperiului Roman;
6
-migrațiile au dus la ruperea Romaniei (unitatea lingvistică, culturală și politică pe care o

realizase Imperiul Roman în Europa);
-în urma procesului de asimilare a triburilor germanice de către populațiile autohtone

romanizate s-au format poporul francez, portughez, italian, spaniol și englez; de la alte
neamuri germanice s-au păstrat numele unui popor (francez, de la franci), cât și ale unor
regiuni: Burgundia, Catalonia (Gothlania, de la goți și alani), Andaluzia (Vandaluzia, de la
vandali), Lombardia;
-se renunță la sistemul antroponimic roman cu trei nume, fiind înlocuit cu un singur nume,
identificarea făcându-se pe baza paternității persoanei;
-romanitatea a supraviețuit prin intermediul Bisericii.
4.Regatul ostrogot din Italia: domnia lui Theodoric.
-Theodoric a fost fiul lui Thiudimer, din familia Amali; a fost trimis ca ostatic la curtea
imperială de la Constantinopol, unde a rămas pe perioada maturizării sale, fiind educat în
spirit roman;
-în 471 sau 474 revine, după zece sau treisprezece ani de stat la Constantinopol printre ai săi;
-în 488, ostrogoții părăsesc Balcanii și trec în Italia, la cerințele Împăratului Zenon, care îl
face pe Theodoric magister militium;
-în 489, Theodoric îl învinge pe Odoacru la Verona, iar în 497, este numit de către împărat
magister militium per Italiam între 493 și 526;
-domnia lui Theodoric, supranumit mai târziu „cel Mare” a fost una de tip dualistă; o mare
parte dintre instituțiile romane au fost păstrate, pământurile localnicilor nu au fost luate cu
forța;
-el s-a dovedit tolerant cu restul populației, păstrând relații normale cu episcopul și nu a
încercat să impună arianismul (Theodoric era arian);
-s-a stabilit la Ravenna și se considera un urmaș al împăraților romani;
7
-a inițiat un program de renovare a multor clădiri la Roma, Ravenna, Verona ș.a.
-la curtea lui s-a transcris Biblia gotică a lui Ulfila;
-în domeniul juridic, Theodoric a păstrat dreptul roman;
-politica lui Theodoric sugerează că acesta era înclinat spre realizarea unei sinteze cu
civilizația romană, condiționată însă de păstrarea identității etnice și religioase a goților;
-în August 526, Theodoric a murit și a fost înmormântat în mausoleul său din Ravenna;
-după moartea sa, regatul a intrat treptat în criză, luptele pentru putere dintre urmașii marelui
rege fiind hotărâtoare pentru soarta regatului got;
-în 536, generalii bizantini Belisarius și Narses au cucerit peninsula, punând capăt existenței
regatului ostrogot.
5.Spania vizigotă: organizarea regatului; atitudinea faţă de evrei.
-în jurul anului 500, Spania intrase parțial sub controlul vizigoților conduși de Euric;
-înaintarea francilor la sud de Aquitania a fost oprită de intervenția lui Theodoric, care a
asigurat supraviețuirea statului vizigot;
-vizigoții s-au reorganizat și au pus bazele unui nou regat cu reședința la Sevilla, apoi la
Toledo;
-Regatul Vizigot a fost marcat de numeroase lupte interne, asasinatul politic fiind aproape o
permanență;
-luptele pentru tron care au avut loc în timpul lui Agila (549-554) și Athanagild (554-567) au
determinat intervenția bizantină, cerută de cel din urmă; ei cuceresc sud-estul Hispaniei
începând o serie de lupte dintre vizigoți și bizantini;
-în 625, ultima posesiune bizantină din Hispania, Cartagena este cucerită de vizigoții lui
Svinthila (621-631);
8
-în urma unui conciliu din 633, monarhia devine electivă, regele urmând să fie ales de către
episcopi și aristocrația laică; totuși, unii regi au încercat să asigure fiilor lor tronul, asociindu-i
la domnie;
-societatea a rămas divizată până la unificarea legilor germanice și romane și până la

eliminarea interdicției de căsătorie dintre vizigoți și romani;
-coloniile de negustori veniți din Orient, grecii din Imperiul Roman de Răsărit sau evreii erau
prezenți în multe dintre orașele Spaniei, vânzând metale prețioase, vin, mirodenii sau sclavi;
-un element impresionant al vizigoților a fost unificarea dreptului; la jumătatea sec. al VII-lea,
în timpul lui Chindasvith (642-653) și a lui Recensvith (649-672), a fost elaborat un nou cod
de legi numit Liber Judiciorum sau Lex Visigothorum:
 legea era dată din porncă divină, astfel încât regele și poporul trebuiau s-o respecte;
 trădarea era pedepsită grav, cel vinovat era blestemat și omorât;
 oamenii liberi care refuzau să lupte sau dezertau își pierdeau libertatea;
 omul dependent putea să-și părăsească stăpânul, cu condiția să cedeze posesiunile
primite de la stăpân.
-în 589, vizigoții trec oficial la creștinism; influențați de politica Împăratului bizzntin
Heraclius și din dorința de unitate religioasă, vizigoții au încetat să mai manifeste toleranță
față de evrei;
-schimbări în această politică de toleranță s-au făcut începând cu anul 612, când Regele
Sisebut a poruncit eliberarea sclavilor creștini și ieșirea din dependență a celor aflați sub
stăpânirea evreilor; tot el, introduce pedeapsa cu moartea pentru evreii găsiți vinovați pentru
prozelitism; același Sisebut a inițiat prima convertire forțată a evreilor;
-Regele Recensvinth a desăvârșit legislația anti-evreiască, interzicând practicarea religiei

iudaice;
-în timpul lui Wamba (672-680), regatul vizigot atinge apogeul, dar și primele semne ale
decăderii;
9
-în jurul anului 712, cu prilejul luptelor pentru putere, maurii au cucerit Regatul Vizigot;
-originalitatea Regatului Vizigot constă în sinteza realizată între instituțiile romane și cele
germanice, dar și rolul Bisericii.
6.Italia de la jumătatea sec. VI şi până în 774: organizarea posesiunilor

longobarde; exarhatul Ravennei.
-în jurul anului 560, apare în Pen. Italică neamul considerat de romani cel mai puțin civilizat,
longobarzii;
-se consideră că longobarzii provin din Scandinavia; după ce s-au stabilit în sec. I d.Hr. în
zona Elbei, au migrat spre sud, trecând în sec. al VI-lea în Panonnia; disoluția Regatului
Ostrogot favorizează trecerea în 568, a longobarzilor sub conducerea lui Alboin la sud de
Alpi;
-aceștia au cucerit nordul Italiei, Câmpia Padului, dar și orașele Milano și Pavia;
-după moartea lui Alboin în 572, longobarzii s-au organizat, în 574, într-o organizație
confederativă sub conducerea lui Cleph, puterea fiind preluată pentru un deceniu de 35 de
duci;
-pericolul unui atac al francilor îi determină pe franci să-și realeagă un rege, pe Authari;
-în 605, se încheie un tratat cu bizantinii, prin care longobarzii se obligă să plătească 12.000
de solizi, fiind stabilite hotarele cu exarhatul Ravennei;
-teritoriile în care s-au așezat longobarzii au fost:
 Austria (la est de Pavia);

 Neustria (la vest de Pavia și regiunea de dincolo de Apenini);
 Toscana;
 Ducatele Spoleto și Benevent.
-Regele Rothari a emis în 643, Codul lui Rothari, care se adresa exclusiv longobarzilor; ea
prevedea:
10
 faida, răzbunarea pentru acte de omor, care era interzisă, impunându-se plata unor
sume de bani familiei celui ucis sau statului;
 folosirea jurământului și a duelului ca practică juridică; ultima era folosită în cazuri
excepționale.
-a doua jumătate a sec. al VII-lea a fost marcat de o prelungită criză politică, marcată de
luptele pentru tron;
-în perioada iconoclasmului, Regele Liutprand (722-744) s-a folosit de tulburările din Imperiu
pentru a cuceri Roma;
-în 751 a cucerit exarhatul Ravennei, iar în 752 se apropiase de Roma; Papa Ștefan al III-lea
se aliază cu regele franc Pepin cel Scund, iar în urma a două campanii (754-755, 756), Pepin
i-a înfrânt pe longobarzi, silindu-i să-i ofere Papei Ravenna și teritoriul pe care aceștia l-au
ocupat în jurul Romei, teritoriu e va forma baza viitorului Stat Papal (sau Patrimoniul
Sfântului Petru);
-Regele Desiderius (575-774) a înțeles că supraviețuirea statului longobard însemna

înțelegerea cu francii, așa că a încheiat o alianță matrimonială cu Carol cel Mare (Carol s-a
însurat cu fiica sa);
-moartea Papei Ștefan al III-lea și politica diferită a Papei Adrian l-a făcut pe Desiderius să
atace din nou fostul exarhat și să încerce anexarea Romei în 772;
-astfel, Carol a intervenit, cucerind Pavia și a înglobat regatul longobard în posesiunile sale,
iar în 789 a anexat Ducatul de Spoleto, punând caăt existenței statului longobard;
-deși au dominat o bună parte a Peninsulei Italice pentru două sute de ani, longobarzii au lăsat
puține urme(toponimicul Lombardia sau dialectul de Friuli); indirect, o moștenire a
longobarzilor a fost fragmentarea politică dintre Nord și Sud, care mai are semne și astăzi.
7.Islamul: începuturi şi impact asupra Europei.
11
-după moartea lui Mahomed din 632, au fost aleși urmșii Profetului (Califi), care să
propovăduiască învățăturile lui Allah și Coranul: Abu-Bakr (632-634), Omar (634-644),
Othman (644-656) și Ali (656-661);
-în timpul Califului Omar, arabii îi înving pe bizantini la Yarmuk în 636, a cucerit Siria și
Palestina (inclusiv Ierusalimul) între 635 și 640, iar în jurul anului 641 a cucerit
Mesopotamia, iar în timpul Califului Othman au cucerit aproape întreaga Persie în 651;
-în a doua jumătate a sec. al VII-lea, arabii organizați acum în Califatul Omeiad au cucerit
nordul Africii, iar în 711 cuceresc Hispania;
-primele eșecuri au fost înregistrate în sec. al VIII-lea, când asediul asupra Constantinopolului
a fost distrus, urmând înfrângerea de la Poitiers de către francii lui Carol Martel, dar și
înfrângerea de pe râul Taraz de către chinezi;
-în mai puțin de un secol, Califatul Omeiad a cucerit Arabia, Orientul Apropiat, nordul
Africii, Persia și Hispania;
-în prima jumătate a sec. al VIII-lea, adversarii Omeiazilor s-au grupat în jurul familiei
Abbasizilor, iar în 750 i-au răsturnat pe Omeiazi, întemeind Califatul Abbasid, cu centrul la
Bagdad;
-domnia Abbasizilor a început să semene destrămarea marelui califat arab; în 808, Idris
întemeiază în Maroc Califatul Idrisizilor; în 869, Ahmed ibn Tulun întemeiază Califatul
Tulunizilor; în 929, este proclamat Califatul omeiad de la Codroba;
-Califatul de la Bagdad s-a aliat în jurul anului 1055 cu turcii selgiucizi iar Califatul cât și
viitorul Imperiu Selgiucid vor fi distruse de cruciați în anul 1099.
8.Britania sub anglo-saxoni (sec. V-X): formarea regatelor; organizare;

lupte pentru supremaţie.
-circumstanțele părăsirii Britanniei de către romani sunt asemănătoare cu cele ale abandonării
Daciei; decizia a fost determinată de factori externi, iar procesul s-a desfășurat pe o perioadă
12
lungă de timp; s-a afirmat că momentul decisiv care a influențat acest eveniment ar fi fost
căderea limes-ului renan în anul 406;
-anglii, iuții și saxonii au pătruns în Britannia în număr mare, începând cu anul 410, prezența
lor devenind semnificativă începând cu jumătatea sec. al V-lea;
-noii-veniți au întemeiat regate; începând de la jumătatea sec. al V-lea, ar fi apărut

următoarele regate:
 Kent (al iuților);

 Sussex (al saxonilor din sud);
 Wessex (al saxonilor din vest);
 East England (al anglilor).
-în a doua etapă a cuceririi Britanniei, în a doua jumătate a sec. al VI-lea s-ar fi format și
următoarele regate:
 Essex (al saxonilor din est);

 Mercia;
 Northumbria (Nothumberland).
-s-a observat că primele regate corespund vechilor hotare ale civitates romane;
-în unele perioade, mai multe regate au fost unite sub conducerea unui bretwalda sau
bryetnwealda („conducător al Britaniei”);
-sec. al V-lea este marcat și de creștinarea Britanniei; călugărul Augustin trimis din zinele
Galiei a început creștinarea populațiilor din Kent și din regiunile sud-estice, în timp ce
călugării irlandezi făceau același lucru în nordul insulei;
-sec. al VIII-lea este marcat de continuarea disputelor dintre regatele Kent, Wessex și Mercia,
în condițiile în care Northumbria era măcinată de luptele interne;
-apogeul puterii Merciei este atins sub domnia lui Offa (757-796), care a supus majoritatea
ținuturilor locuite de anglo-saxoni;
13
-în sec. al IX-lea se impune Wessex-ul ca cel mai puternic regat din Britannia; primul rege
important, Egbert (802-839) supune East England, Essex, Sussex și Kent (825-826), Mercia
(825-829) Și Northumbria (829);
-în timpul Regelui Egbert s-au intensificat atacurile vikingilor;
-stabiliți pe Insula Thanet, la gurile Tamisei, vikingii încep în 865 procesul cuceririi regatelor
anglo-saxone; în 869 cuceresc Northumbria și îl ucid pe Regele Aella, la fel și cu East
England și cu Regele Edmund în același an;
-procesul de expansiune al normanzilor a fost oprit de către Regele Alfred (871-899), nepotrul
lui Egbert; pentru a supraviețui, Alfred dezvoltă o serie de măsuri, cum ar fi construcția de
fortificații (burh) și realizează reforme militare;
-prin lupta sa împotriva vikingilor, Alfred a fost denumit „cel Mare”;
-fiul lui Alfred, Eduard cel Bătrân (899-924), ca și urmașii săi au recuperat teritoriile luate de
vikingi; Edgar Pacificatorul (959-975) s-a încoronat „Rege al întregii Anglii”;
-regele normand, Knut cel Mare (1016-1035) cucerește întreaga Anglie și se creștinează;
-în 1066, Ducele Normandiei, William a pretins tronul Angliei, invocând o promisiune pe
care i-ar fi făcut-o Eduard Confesorul; adunarea nobililor din regat l-a ales rege pe Harold,
fiul lui Godwin; având binecuvântarea Papei Alexandru al II-lea (1061-1073), William a
trecut Canalul Mânecii și l-a învins pe Harold în 1066, la Hastings; până în 1071, William a
supus întregul regat.
9.Regatul Franc de la Clovis la Dagobert: evoluţie politică.
-francii salieni ocupau în prima jumătate a sec. al V-lea regiunea dintre cursul inferior al
Rinului și Somme;
-francii ripuari s-au stabilit pe la jumătatea sec. al V-lea în regiunea Kӧln-ului de azi; în
deceniul al șaptelea al aceluiași secol, regele francilor salieni, Childeric (458-481), fiu al unui
misterios rege Merovech (care a stat la originea dinastiei Merovingienilor) a luptat împotriva
vizigoților;
14
-fiul lui Childeric, Clovis a luat în stăpânire nord-vestul Galiei; zece ani mai târziu, Clovis și-a
extins regatul spre est și nord-est; presați de alamani și de vosgi, francii ripuari i-au cerut
ajutorul lui Clovis, între 496 și 501 cucerind toate zonele locuite de alamani;
-s-a creștinat în anul 496, când s-a căsătorit cu o prințesă burgundă creștină, Clotilda;
-ungerea lui Clovis ca rege creștin a servit ca model pentru ungerea regilor Carolingieni,
arătându-se că domnia lor se întemeia pe voința divină;
-convertirea francilor a dus și la fuziunea dintre populația galo-romană și franci;
-la moartea lui Clovis din 511, regatul a fost împărțit între urmașii săi:
 Theuderic (511-533) stăpânea la Reims;

 Chlodomer (511-524) stăpânea la Orleans;
 Childebert I (511-558) stăpânea la Paris;
 Clothar I (511-561) stăpânea la Soissons.
-din sec. al VII-lea și până la spre anul 1000, cele trei zone – în fapt, trei regate france – vor
deveni principalele regiuni ale regatului franc, acestora adăugându-se și Aquitania: Austrasia
era germană, Neustria era galo-romană, Burgundia funcționa după legile sale;
-unitatea regatului a fost reinstaurată prin Edictul de la Paris din 614;
-revigorarea statului franc a continuat în timpul lui Dagobert (629-638/639), care a consolidat
statul franc; a ctitorit Mănăstirea de la Saint-Denis, asociată cu dinastia Merovingiană.
10.Regatul Franc sub Merovingieni: organizare (finele sec. V- finele sec.

VII).
-regele, care păstra titlul roman de princeps, concentra în mâinile sale întreaga putere;
 hotăra în chestiuni de politică și externă, legislative, militare, administrative sau

religioase (avea dreptul de a numi episcopi).
-o caracteristică a regalității merovingiene este itineranța; curtea nu avea un sediu stabil;
15
-o altă caracteristică este patrimonialitatea, stăpânirea regelui reprezenta un bun personal al

acestuia;
-pentru a consolida dinastia, dar și poziția deținută în regat, cronicarii epocii merovingiene au
atribuit regilor origini mitice; cel mai cunoscut mit al descendenței merovingienilor este cel că
s-ar trage din vechii troieni;
-cea mai importantă dregătorie era cea a majordomului, conducător al palatului, al cărui rol a
crescut odată cu erodarea puterii regale;
-din punct de vedere juridic, în Francia Merovingiană au funcționat Lex Salica și Lex
Ribuaria; Lex Salica reprezenta totalitatea cutumelor germanice și era aplicată în Neustria;
Lex Ribuaria era o formă revizuită a Lex Salica aplicată în Austrasia (Lex Ribuaria prevedea
că fiecare om va fi judecat după neamul spu și locul din care provine);
-Biserica a avut un important rol în funcționarea statului; reprezentanții înaltului cler erau
recrutați din vechea aristocrație senatorială, iar începând cu sec. al VII-lea și din aristocrația
franco-romană;
-teritoriile de la vest de Rin erau conduse de comiți sau de duci; ducii erau numiți în teritoriile
nelocuite de franci sau galo-romani, cum ar fi Alamania sau Thuringia;
-după sec. al VII-lea, majordomii, ducii și comiții au reușit să-și permanentizeze funcțiile;
-după moartea lui Dagobert, regatul se rupe în două: Austrasia și Neustria cu Burgundia;
-puterea trece treptat în mâinile majordomilor;
-în cadrul luptelor pentru putere dintre grupările aristocratice din a doua jumătate a sec. al
VII-lea se distinge familia lui Pepin de Landen, familia Pepinizilor;
-în deceniul 9 al sec. al VII-lea se remarcă un alt reprezentant al Pepinizilor, Pepin de Herstal,
care devine, în 687, conducătorul neîncoronat al Austrasiei și apoi al Neustriei;
16
-ascensiunea treptată a Pepinizilor, viitoarea familie a Carolingienilor, va duce la căderea

familiei Merovingiene, detronată în cca 751-754, prin alegerea de către nobili a lui Pepin cel
Scund.
11.Ascensiunea Carolingienilor: genealogie, primii reprezentanţi (sec.

VII-741).
-Carolingienii au exercitat la adresa Merovingienilor o adevărată damnatio memoriae,

încercând să rescrie istoria pentru a demonstra legitimitatea ascensiunii lor la putere;
-originea familiei carolingiene o găsim în rândul marilor familii aristocratice din Regatul
Merovingian; în Austrasia, la începutul sec. al VII-lea, între marile familii din regat se
remarcau două, cea a lui Arnulf, Episcop de Metz, și cea a lui Pepin de Landen, majordom în
Austrasia;
-ascensiunea lui Pepin de Herstal, urmașul lui Pepin de Landen atinge apogeul odată cu
victoria de la Tertry (867) în fața majordomului Neustriei, Berchar;
-cum este menționat mai sus, Pepin ajunge conducătorul neîncoronat al Austrasiei și al
Neustriei;
-Pepin moare bătrân, în Decembrie 714; moartea lui a declanșat revolte în aptoape toate
provinciile regatului;
-situația revine la normal, odată cu ascensiunea lui Carol (715-741), un fiu nelegitim de-al lui
Pepin; el este cunoscut în istoriografie sub denumirea de Carol Martel;
-Carol i-a înfrânt pe opozanții săi din Neustria în 716, 717 și 720;
-pentru a controla regatul, Carol a numit în fruntea comitatelor, episcopiilor și abațiilor

oameni loiali politicii sale;
-consolidează trupele, pune mai mult accent pe cavalerie;
-prestigiul lui Carol a crescut semnificativ după ce i-a învins pe arabi la Poitiers în Octombrie
732, oprind avansul arabilor în Europa;
17
-după moartea lui Carol (22 Octombrie 741) regatul a fost împărțit între cei doi fii, Pepin
(cunoscut ca Pepin cel Scund) și Carloman:
 Carloman a primit cea mai mare parte din Austrasia, Alamania, Thuringia;
 Pepin a primit Burgundia, Neustria, Provența și o mică parte a Austrasiei, numită
ducatus mosellanis, care cuprindea Metz și Trier.
-în 747, Carloman renunță la viața lumească și se retrage la Roma, apoi la Mănăstirea Monte
Cassino.
12.Pepin cel Scund şi tranziţia puterii regale.
-în același timp (probabil în 747 sau 748) s-a născut fiul lui Pepin, Carol (viitorul Carol cel
Mare);
-pentru a-și consolia și mai mult autoritatea, Pepin a urmărit confirmarea oficială a puterii
regale; pentru a atinge acest obiectiv și pentru a limita opoziția unei facțiuni a nobilimii,
majordomul s-a folosit de grupul de fideli strânși în jurul său;
-cu binecuvântarea papală, în Noiembrie 751, Pepin a convocat la Soissons o adunare „a

tuturor francilor” care, „prin alegerea lor”, l-au aclamat ca rege, fiind uns de către episcop;
Sossons-ul a fost ales ca loc al ungerii deoarece aici a fost una dintre reședințele
merovingiene;
-ultimul rege Merovingian, Childeric al III-lea, a fost tuns în monahism și închis într-o
mănăstire, unde a murit în 753 sau 755;
-Pepin a promis să restituie celui ce se considera urmașul Sfântului Petru întregul exarhat al
Ravenei (Donația Pepiniană); obținând acordul nobililor, Pepin a întreprins două campanii
împotriva longobarzilor (754-755, 756), silindu-i să cedeze Papei, Ravenna și alte 22 de orașe,
teritoriu ce va forma Statul Papal; cu ungerea lui Pepin, Episcopul Romei obținea sprijin în
Itlaia și își asigura sprijinul necondiționat al Carolingienilor pentru activitatea misionară în
„Germania”;
18
-după ce a reglementat situația din Italia, Pepin a urmărit reunirea întregii Galii sub puterea
sa; în 759, Narbonne, cheia regiunii, a fost cucerită de franci; Aquitania a fost mai greu de
cucerit, începând cu 761, Pepin a început campania de cucerire a Aquitaniei, ce se va încheia
cu cucerirea ei în 768, anul morții lui Pepin;
-Pepin a introdus o nouă monedă, denarul de argint, punând monopol pe emisia monetară din
Regatul Franc;
-a desființat instituția majordomului, funcțiile acesteia fiind luate de comes palatii și

camerarius;
-cancelaria a fost trecută sub comanda călugărilor capelani, ceea ce a dus la o îmbunătățire a
redactării actelor sub aspectul sintaxei, ortografiei, prezentării și scrieii;
-Pepin cel Scund moare în 768.
13.Organizarea și limitele Imperiului Carolingian.
-între 717 și 814, analele înregistrează doar șapte ani fără campanii militare;
-puterea militră, reorganizarea administrativă, la care se adaugă reforma din interiorul

Bisericii, au alimentat creșterea statului franc;
-succesele externe ale lui Carol cel Mare se explică și prin faptul că a reușit să țină sub control
organizarea militară, pe care, a centralizat-o; dacă predecesorii săi și-au irosit energiile în
lupte interne, Carol a redirecționat luptele, în plan extern;
-la apogeul întinderii sale, statul lui Carol cel Mare avea o sprafață de mai bine de 1,2
milioane de km2, și includea Gallia, o bună parte din „Germania”, nordul și centrul Italiei
(inclusiv Roma), nord-vestul Balcanilor și nord-estul Spaniei;
-regele exercita banum, adică dreptul de a guverna asupra tuturor supușilor; avea putere
legislativă; avea rolul de a proteja pacea, justiția, Biserica și săracii;
19
-înaintea fiecărei campanii, Carl obișnuia să convoace la curte abații mănăstirilor din
teritoriile pe care urma să le traverseze, asigurându-se că va avea sprijinul lor în actțiunile
militare pe care urma să la întreprindă;
-reședința imperială a fost la Aachen (Aix-la-Chapelle);
-cele mai importante dregătorii au fost cele de dapelan, superiorul clerului palatului și
consilierul ămpăratului ăn problemele ecleziastice; un loc important îl ocupa comitele
palatului (comes platii), care se ocupa cu problemele laice;
-în teritoriile ocupate au fost trimiși reprezentanți ai puterii centrale, numiți missi dominici;
aceștia acționau câte doi (un laic și un cleric) și judecau, pedepseau, primeau jurăminte și
supravegheau orice aspect ce ținea de administrația regatului sau a imperiului;
-în zonele de graniță au fost organizate mărci, conduse de comiți numiți markgrafi
(marchiones): mărcile Septimaniei, Spaniei, Bretaniei, Beneventului, de Friuli, de Răsărit
(Ӧstmark); rolul acestor mărci era unul militar, de protecție a hotarelor, dar și de pregătire a
expedițiilor în exterior;
-probabil, după înnăbușirea unei revolte în anul 786, Carol a decis impunerea jurământului de
fidelitate, care urma să fie făcut de toată nobilimea.
14.Carol cel Mare, primele acțiuni.
-înainte de moarte, Pepin a împărțit regatul între cei doi fii ai săi:
 lui Carloman, în vârstă de 17 ani, îi reveneau Provența, estul Aquitaniei, Burgundia și

sudul Austrasiei;
 lui Carol (care va ficunoscut ca „cel Mare”), în vârstă de 21 de ani, îi reveneau restul
Aquitaniei, Thuringia, o mare parte a Neustriei și a Austrasiei.
-cei doi frați nu s-au înțeles, așa că în 771 Carloman și-a pierdut viața în împrejurări nu
tocmai sigure, iar moștenirea sa a fost preluată de Carol;
-domnia lui Carol cel Mare se caracterizează în primul rând printr-o intensă activitate militară;
20
A fost chemat de Papa Adrian la sfârșitul anului 773, cucerind Verona și Pavia;
A intervenit în Italia în 776, pentru a înnăbuși o revoltă la Friuli;
-o importantă campanie a fost cea de cucerire și creștinare a saxonilor; până în 777, Carol a
capturat Ersburg-ul și Burabürg-ul și a organizat o marcă de protecție de-a lungul râurilor
Ruhr și Lippe; pentru ca succesul să fie deplin, printr-o politică de tipul divide et impera, a
instigat triburile saxone să se lupte între ele, reușind să ocupe Saxonia; în 785, Carol a emis
un capitular, De partibus Saxoniae, prin care se introducea pedeapsa cu moartea pentru cei
care se făceau vinovați de practicarea obiceiurilor păgâne, de încălcarea fidelității asupra
regelui și pentru tulburarea ordinii publice;
-în 788, a integrat Bavaria în regatul său;
-între 791 și 796, din Bavaria, Carol a întreprins 3 expediții împotriva avarilor, în a treia
campanie fiind distrusă reședința khagan-ului avar; teritoriul ocupat a fost organizat într-o
marcă de răsărit numită Ӧstmark (de aici, viitorul nume al Austriei, Ӧstrreich).
15.Anul 800 şi Renovatio Romani Imperii: perspective (Carol cel Mare;

papalitatea; reacţia Bizanţului).
-Carol urmărea să-și extindă autoritatea asupra întregii Italii; pe lângă Regatul Longobard din
nord, el a cucerit și Ducatul de Spoleto; în 788 a cucerit și Ducatul de Benevent;
-cucerirea teritoriilor longobarde l-a adus pe Carol în contact și în potențial conflict cu

bizantinii; pe tronul de la imperial se afla Constantin al VI-lea, dar puterea era în mâinile
mamei sale, Irina, în calitate de regentă;
-în 797, Irina l-a destituit pe fiul său, punânud-se să i se scoată ochii și i-a luat titlul, rar pentru
o femeie, de Basileus; pentru a-și legitima puterea, ea a fost dispusă la negocieri, fiind de
acord să cedeze Istria cu condiția păstrării Beneventului;
-noul Papă ale, Leon al III-lea a fost acuzat de aritocrați de imoralitate și a fost nevoit să fugă,
găsind adăpost la curtea lui Carol; acesta îl repune în scaunul papal;
21
-acum, oamenii de la palat erau de părere că Carol este pregătit de a deține demnitatea
imperială, mai ales datorită întâmplării din Imperiul Bizantin;
-în toamna anului 800, Carol s-a îndreptat spre Italia, fiind întâmpinat de Papă la 12 mile de
Roma, la 23 Noiembrie; la 1 Decembrie, Carol a orezidat în Bazilica Sfântul Petru un conciliu
prin care Papa să se poată apăra de acuzațiile ce i se aduceau; potrivit Analelor de la Lorsch,
reuniunea înalților ar fi hotărât acordarea titlului imperial lui Carol, justificarea fiind că „în
vremea aceea, în țara grecilor, numele de împărat nu mai era purtat, o femeie fiind la
conducerea Imperiului”;
-în dimineața de Crăciun din anul 800, Carol ar fi intrat în Bazilica Sfântul Petru, unde, fără să
fi știut, a fost încoronat de către Papă, fiind apoi aclamat de către mulțime;
-prin asumarea demintății imperiale, Carol ăși aroga mai multe funcții: de rege al neamurilor
supuse, și de conducător al creștinătății apusene, dar nu și pe cea de conducător al romanilor,
deoarece, pentru el, la acea vreme, romanii erau bizantinii;
-Succesorul Irinei, Nicephor I rupt legăturile cu împăratul franc în 803, iar Carol a răspuns
prin ocuparea Veneției și Dalmației (806-810); datorită războiului cu bulgarii, Nicephor a fost
nevoit să trimită, în 810, solie la Carol; în vederea recunoașterii titlului imperial de către
bizantini, Carol cedează Veneția și Dalmația; în 812, o solie bizantină a ajuns la Aachen și i-a
recunoscut lui Carol titlul de Basileus, dar nu și cel de „Împărat al Romanilor”.
16.„Renaşterea” carolingiană: direcţiile reformei ecleziastice; principalii

reprezentanţi de la Bonifaciu la Benedict de Aniane.
-Pepin de Herstal încurajează aducerea de misionari dinn ținuturile anglo-saxone pentru a

creștina teritoriile ocupate de franci; astfel, Wilibrord a fost trimis de Pepin de Herstal să-i
creștineze pe frizi, misiunea fiind un succes și devenind Arhiepiscop al Friziei; în 695, Papa îi
dă un nou nume lui Wilibrord, Clement, iar trei ani mai târziu a ctitorit Mănăstirea de la
Echternah, lângă Trier; el îl va boteza pe nepotul lui Pepin de Herstal, adică pe viitorul Pepin
cel Scund;
-între 719 și 721, eforturile de creștinare ale lui Wilibrord vor fi continuate de Bonifaciu
(născut Wynfrid); în 719 el călătorește la Roma, unde se întâlnește cu Papa Grigore al II-lea,
22
care îi va încredința misiunea creștinării păgânilor de la est de Rin, după modul de organizare
roman, și nu celtic; succesul din zonele germane l-a determinat pe Papă să-l recheme pe
Wynfrid la Roma, în 722, făcându-l Episcop misionar și schimbânud-i numele cu Bonifaciu;
obținând în 723 protecția oficială a lui Carol Martel, a întemeiat o mănăstire la Amoenburg și
a distrus Stejarul lui Thor din Geismar; între 725 și 735 a realizat numeroase converiti în
Thuringia, trecând apoi în Bavaria unde a înființat Episcopiile de la Salzburg, Regensburg,
Passau și Freising; după moartea lui Carol, el a devenit sfeștnicul fiului său, Carloman;
-Carloman a convocat un conciliu în anul 742 care a stabilit că în fiecare provincie trebuie să
existe măcar o Episcopie/Arhiepiscopie și că Bonifaciu a fost ales Arhiepiscop de Mainz și
Primat al Germaniei;
-la 3 Martie 744, celălalt fiu al lui Martel, Pepin organizează și el n conciliu care decretează
reafirmarea idei ecleziastice, impunerea unor norme de conduită morală a clericilor și a
laicilor (referitoare la căsătorie și la preoții care trăiau în concubinaj), dar și realizarea
catalogului cu superstiții;
-sprijinul lui Pepin pentru Biserică a dat roade, Papașitatea susținând transferul puterii regale
în mâinile lui Pepin în campania sa de înlăturare a ultimilor Merovingieni;
-în 754, Bonifaciu (numit mai târziu, Apostolul Germaniei) a murit, locul fiindu-i luat de către
Chrodegang;
-în 756, Pepin a hotărât impunerea dijmei, un impozit care reprezenta a zecea parte din venit,
pe care fiecare locuitor trebuia să-l verse, în favoarea Bisericii;
-în regat s-a impus un nou mod de a celebra litughia, mai sofisticat, de influență romană; este
vorba de psalmodierea atribuită Papei Grigore cel Mare, numită mai târziu „cântul gregorian”
sau cantus romanus, care a înlocuit treptat „cântul galic” sau cantus galicus; Pepin și
Chrodegong au dorit ca modelul de organizare liturgică practicat la Metz să fie difuzat în
întregul regat;
-în timpul lui Carol cel Mare, mișcarea de înnoire a Bisricii a continuat; el emitea capitularii
prin care reglementa probleme sacramentale sau care țineau de viața clericală, decreta zile de
23
post și rugăciuni, numea episcopi etc.; missi dominici aveau rolul de a proteja bisericile și
clerul, mai ales că echipele erau formate din doi oameni, unul cleric, altul laic;
-Carol s-a impicat foarte mult în cerștinarea saxonilor; prin De partibus Saxoniae el a instituit
interzicerea închinării la idoli și condamnarea la moarte a vinovaților, mai ales că au fost
trimiși numeroși misionari de către regalitate în multe dintre zonele locuite de saxoni;
-Regele era diret interesat și de promovarea culturii, a cunoașterii, Palatul fiind un loc de
întâlnire al multor cărturari, fiind totodată și bibleotecă și școală; liderul mișcării culturale de
la Palat a fost Alcuin, cel care a fost numit de Carol în fruntea Academiei Palatine de la
Aachen;
-în 789, Carol hotărăște instituirea de centre de învățământ lângă catedrale și mănăstiri, în
învățământ fiind implicați și clericii;
-după moartea lui Alcuin, un anume Theodulf a preluat rolul de principal sfătuitor spiritual al
împăratului; Theodulf a jucat un rol important în disputele cu Patriarhia de la Constantinopol,
mai ales că era adeptul Filioque (Sfântul Duh nu purcede doar de la Tatăl, ci și de la Fiul); în
818, în timpul lui Ludovic del Pios, a fost acuzat de trădare și închis;
-pentru ușurarea scrierii, s-a impus scrierea bazată pe minuscula carolingiană;
-mișcării de reformă din perioada carolingiană i se datorează și impunerea analelor ca formă

de înregistrare a evenimentelor istoriei contemporane;
-Împăratul Ludovic cel Pios a susținut acțiunile monastice ale lui Benedict de Amiane; el a
adaptat regula Sfântului Benedict din Nurcia, pe care a aplicat-o mai întâi la Aniane, apoi în
mănăstirile din Aquitania și Septimania; în 816 și 817, împăratul la convocat la Aachen două
concilii care au adoptat regula monastică a lui Benedict, în detrimentul celei a lui
Chrodegang;
-mișcarea intelectuală a vremii, cât și regalitatea a impus principiul potrivit căruita regele
conduce prin grația lui Dumnezeu.
17.Destrămarea Imperiului Carolingian (848-888).
24
-spre sfârșitul vieții (806), Carol a hotărât să-și împartă imperiul între cei trei fii ai săi, având
grijă să-i pregătească pentru guvernare:
 fiul cel mare, Carol păstra Austrasia, Neustria, nordul Burgundiei și Saxonia;
 lui Pepin îi reveneau Italia și Bavaria;
 lui Ludovic îi rămâneau Aquitania și Provența.
-ultimii ani de domnie ai lui Carol par să sugereze începutul unui declin: izvoarele vorbesc de
foamete, secetă, chiar și de aruncarea de pe cal a lui Carol;
-moartea lui Pepin în 810, cât și cea a lui Carol în 811, l-au determinat pe Carol să-l
încoroneze în Septembrie 813, la Aachen, pe Ludovic și să-l asocieze la domnie;
-la 28 Ianuarie 814, Carol cel Mare a murit la Aachen, fiind înmormântat în Catedrala de la
Aachen;
-sistemul politic creat de Carol nu se putea baza pe conducerea unei pesoane de rangul său;
după 800, expansiunea Regatului Franc era finalizată, dar resursele administrative erau
insuficiente pentru a guverna posesiunile cucerite;
-complexitatea etnică și lingvistică a regatului, absența unei veritabile unități economice, dar
și nivelurile diferite de dezvoltare au favorizat sporirea puterii forțelor centrifuge pe parcursul
sec. al IX-lea, apărând și amenințările normande, dar și cele arabe; în asemena împrejurări,
sistemul împărțirii statului între fiii suveranului, potrivit conceptului patrimoniului germanic,
era de natură să grăbească dezmembrarea statului.
18.Regatul franc de la domnia lui Ludovic cel Pios la tratatul de la Verdun

(814-848).
-fiul său, Ludovic cel Pios a încercat să păstreze stautul de mare putere a imperiului lăsat
moștenire de la tatăl său;
-relațiile cu bizantinii au fost reci, dar fără conflicte;
25
-temându-se că va muri fără să fi hotărât soarta imperiului, el a decis în 817, o împărțire între
fiii din căsătoria cu Ermengard:
 Ludovic, zis și „Germanicul” păstra teritoriile tradiționale france (Neustria, Austrasia,

Burgundia, Bavaria, dar și Alamania și Provența);
 Lothar păstra Italia;
 Pepin lua Aquitania.
-în urma căsătoriei cu Judith, s-a născut, Carol, zis și „cel Pleșuv”, căruia i s-a dat în 829
Alamania, Alsacia și o parte din Burgundia;
-în 840, Ludovic a murit, lăsând Regatul Franc în pragul unui război civil, datorită pretențiilor
fiilor săi; până în 843, au avut loc confruntări dintre fiii lui Ludovic;
-în 843, într-o mare adunare țunută la Verdun,cei trei frați au hotărât o nouă împărție a
imperiului:
 lui Lothar i-au revenit Italia și teritriul dintre Rin și Ron, până în Frizia (Franica
media), din care s-a detașat mai târziu, Lotharingia (teritoriul dintre Alpi și cursul
inferior al Rinului);
 lui Ludovic Germanicul i-au revenit partea de la est de Rin, și regiunea cu orașele
Speier, Mainz și Worms de la vest de Rin (Francia orientalis);
 lui Carol cel Pleșuv îi revenea partea de la vest de Ron și Meuse, inclusiv Aquitania
(Francia occidentalis).
-Carol cel Pleșuv a promovat oameni noi ăn funcțiile de conducere, dintre ei remarcându-se
Robert, zis „cel Tare”, de la care își trage originea, familia Capețienilor;
-după retragerea lui Lothar, Francia media a fost împărțită între fii săi Ludovic al II-lea (care a
luat Italia), Carol (care a luat Provența) și Lothar al II-lea (care a luat Lotharingia);
-în 870, la Meersen, Carol cel Pleșuv și Ludovic Germanicul au împărțit posesiunile lui
Lothar al II-lea, care murise de curând;
26
-fiul lui Carol cel Pleșuv, Ludovic, zis și „Gângavul” a domnit doar un an și jumătate (877-
879); în 879, magnații Franciei occidentalis au decis să încoroneze doi fii le-ai lui Ludovic al
II-lea, cei doi împărțind Francia apuseană: Ludovic al III-lea rămânea cu Neustria, iar
Carloman rămânea cu Aquitania și Burgundia;
-cel care a reușit să unifice Francia apusană, cu excepția Provenței, a fost Carol cel Gros (876-
884), singurul fiu în viață al lui Ludovic Germanicul, între 881 și 887.
19.„Restauraţia” Ottoniană (936-1002).
-moartea lui Ludovc al IV-lea, zis și „Copilul”, în 911, ultimul carolingian de pe tonul
Franciei Răsăritene a dus la alegerea unui nou conducător al Franciei orientalis, fiind ales
Ducele Franconie, Conrad I (911-918); la moartea lui din 918, a fost ales rege, ducele Henric
al Saxoniei, fondatorul dinastiei Ottonienilor;
-Henric s-a afirmat ca un continuator al politicii lui Carol cel Mare;
-urmașul său, Otto I (936-973) a continuat recuperarea tradiției carolingiene de la tatăl său;
-în 955, la Lechfeld învinge hoardele maghiare, punând capăt expansiunii ungurilor în vestul
Europei;
-pe Elba inferioară și pe Saale, Otto a creat o marcă de apărare;
-a dezvoltat insituțiile cancelariei și capelanilor;
-în paralel cu cosolidarea hotarului de răsărit, Otto s-a îndreptat spre apus (pentru Lotharingia)
și spre sud;
-în 962, Otto a intervenit în Italia, în urma cererii pe care i-o adresare Papa Ioan al XII-lea, ale
cărui domenii (Patrimoniul Sfântului Petru) fuseseră invadate de Bergner de Ivrea (cu care se
mai confruntase Otto); după ce asigură succesiunea fiului său, Otto al II-lea, Otto trece Alpii
și-l învinge din nou pe Bergner;
-la 2 Februarie 962, în Bazilica Sfântul Petru, Otto a fost încoronat și uns ca împărat de către
Papa Ioan al XII-lea;
27
-pentru consolidarea relațiilor cu bizantinii, Otto a aranjat căsătoria dintre ful său Otto și
prințesa bizantină Theophano;
-moartea lui Otto I la 7 Mai 973, a reactivat opoziția nobilimii din Bavaria și Lotharingia care
nu doreau să-l recunoască pe Otto al II-lea rege;
-în 983, într-o dietă la Verona, Otto decide succesiunea fiului său, Otto al III-lea;
-moartea fulgerătoare a lui Otto îl urcă pe tron pe fiul său, Otto al III-lea, în vârstă de trei ani,
sub regența mamei sale, Theophano și a Arhiepiscopilor de Mainz și Worms;
-cea mai însenată înfăptuire a scurtei domnii a regelui a fost strălucirea deosebită pe care a
reușit să o confere ideii de imperiu creștin;
-urmând politica de intervenție în Italia inaugurată de bunicul său, Otto a trecut Alpii în 996,
pentru a punea capăt unei revolte pornite împotriva Papei Ioan al XV-lea; dispariția subită a
Papei, l-a făcut pe Otto să-l înscăuneze pe Bruno, sub numele de Grigore al V-lea, acesta
încoronându-l împărat la 21 Mai 996;
-încercările împăraților Ottonieni de a-și institui controlul asupra pontificatului, prin numirea
unor candidați proprii (după moartea lui Grigore al V-lea, Otto l-a instalat pe fostul său
magistru, devenit Silvestru al II-lea) amenința un sistem de relații ce se crea în Roma de
câteva decenii; acest fapt l-a constrâns pe Otto să revină, la sfârșitul anului 997, în Italia și să-
și stabilească reședința oficială la Roma, pe colina Palatin, consolidând concepția sa romană și
creștină universală asupra lumii;
-dacă planul de restaurare a Imperiului Roman (renovatio imperii) a avut o reușită parțială, din
cauza nu doar a tradiței opoziții a aristocrației romane, dar și a refuzului bizantin de a
recunoaște realitatea politică ottoniană, mult mai trainice au fost, î nschimb, noile baze pe care
au fost puse relațiile politice și ecleziastice ale imperiului cu Polonia și Ungaria (de ex,
Arhiepiscopiile de Gniezno și Esztergom);
-un alt moment semnificativ este călătoria lui Otto la Aachen în anul 1000, unde a refăcut
mormântul lui Carol cel Mare;
28
-în Ianuarie 1002, împăratul moare subit, dispărând proiectele de restaurare a Imperiului
Roman.
20.Economia medievală: agricultura (unelte, tehnici agricole, culturi,

productivitate).
-Evul Mediu, o societate tipic agrară, elementul de echilibru al întregii economii, agricultura;
Instrumentarul tehnic este perfecționat și sporește randamentul agricol;
-apare un surplus de cereale, care va fi consumat sau dat la schimb/vândut; crizele frumentare
și foametea se rarefiază;
-apar zonele de monocultură (viticole, legumicole și de creștere a animalelor), ca expresii ale

unui început de specializare economică a mediului rural, în bună parte a emergenței orașului
medieval (caracterizat prin necesități de consum sporite și diverse);
-în zone precum Anglia, Alpii germanici, sudul Franței, Italia și Pen. Iberică, creșterea și
comercializarea vitelor au devenit, la rândul lor, ocupații exclusive, practicate la o scară atât
de mare, încât în sec. al XII-lea a fost nevoie de implementarea unor reglementări care să
stabilească condișiile migrării sezoniere a turmelor, pentru a preveni conflictele dintre
negustori;
-apar noi procedee de cultură (arăturile multiple, asolamentele bi- și tri-enale);
-totuși, se evidențiază și limite ale agriculturii medievale:
 dezechilibrul progresiv dintre cantitatea de cereale și creșterea demografică;

 specificul agriculturii medievale: monocultura (în special cea a grîului);
 importanța factorului climatic în agricultura monoculturală.
-la fel de semnificative ca dezvoltarea agriculturii, renașterea vieții urbane și intensificarea

schimburilor comerciale au reprezentat fenomenele cele mai frapante ale întregii perioade.
21.Economia medievală: comerţ, mijloace de transport şi căi de

comunicaţie.
29
-în noile împrejurări (cele evocate mai sus) create de expansiunea agricolă, de renașterea vieții
urbane, în zona mediteraneană și pontică a apărut și s-a extins o rețea tot mai densă de
schimburi și servicii financiare;
-cei care au avut monopolul schimburior la distanță au fost orașele situate lângă cursurile de
apă sau lângă mare din Pen. Italică: Genova, Veneția și Pisa; acum se reușeste stabilirea
primelor trasee mai ample între Europa și Asia; odată cu acest mare comerț se produce o serie
întreagă de inovații, care întrețin și acelerează aceste schimburi: acum apare creditul
comercial, asociațiile negustorești, scrisoarea de schimb, băncile, reapare moneda de aur care
este bătută în Europa începând cu jumătatea sec. al XIII-lea; în orașele italiene Lucca,
Genova, Florența și Veneția, monedele bizantine și musulmane sunt înlocuite treptat de
monedele locale;
-cei mai importanți mânuitori ai creditului în Evul Mediu au fost evreii, dar și flamanzii ori
templierii, care au primit din partea clienților lor regali și dreptul de a le guverna finanțele; în
mare măsură, lor li se datorează și înfiiințarea primelor bănci;
-unul dintre dintre cele mai importante trasee comerciale ale epocii, de-a lungul căruia
circulau nenumărați oameni, precum și o mai mare cantitate de mărfuri, era cel care lega
Nordul flamand cu Sudul mediteranean, mai întâi prin releul bâlciurilor din regiunea
Champagne, apoi, începând cu 1277, prin strâmtoarea Gibraltar;
-încă din sec. al XII-lea, drumurile din sudul Italiei au fost refăcute și extinse spre părțile
central și nordice ale peninsulei;
-în Franța, drumurile au păstrat vechea axă romana nord-sud, fiind dezvoltat pe parcursul sec.
XIV-XV.
22.Oraşul medieval: geneză şi instituţii.
-„explozia urbană” de după anul 1000 a fost favorizată de mai mulți factori:
 economici (dezvoltarea agriculturii prin perfecționarea instrumentarului tehnic și a

extinderii terenurilor cerealiere);
 politici (încetarea migrațiilor, climatul de relativă stabilitate în sec. XI-XIII în Europa
apuseană, procesul de consolidare a autorității monarhice);
30
 sociali (rașezarea societății medievale).
-față de sate, orașul medieval se deosebea prin câteva trăsături esențiale;
-majoritatea orașelor erau așezate în locuri favorabile schimbului, în preajma castelor

senioriale, la întretăierea drumurilor, pe valea râurilor etc.
-toate orașele aveau o piață centrală, loc polarizator d. p. d. v. 1 economic și social, cu două
funcții:
 de spațiu comercial;
 de adunare a locuitorilor.
-spațiul central al orașelor, dar și periferia lor era dominat de construcții de importanță
ridicată:
 Primăria, sediul instituției care guverna orașul și veghea la păstrarea autonomiei

acestuia;
 Catedrala, principalul loc de cult, simbol al prezenței Bisericii;
 Zidurile, care au limitat spațiul circumscris de fortificații.
-acest mod de organizare a fost preluat și la est de Rin, apoi tot spre răsărit, orașele medievale
fiind spații noi în lumea germanică și slavă;
-orașul s-a detașat de lumea rurală prin funcțiile sale; principala funcție a fost cea economică
(centru de schimb sau loc de producție de mărfuri), apoi cea politică (centru seniorial sau
regal) și cea culturală (apariția universităților, „revoluția comercială”, afirmarea unei culturi
laice)
-d. p. d. v. social, comunitatea orășenească medievală a fost formată dintr-un amestec care îi
reunea pe cei „de sus”, adică patriciatul (majores), care și-a impus deseori controlul asupra
instituțiilor de conducere, și pe cei „de jos”, respectiv plebea (mediocres), diferența fiind
făcutăpe baza averii;
1
Din punct de vedere.
31
-orașele medievale aveau denumiri specifice, în funcție de zona în care se aflau; numeroase
variante regionale întregesc, d. p. d. v. lexical, acest tablou: ciudad, cite, town, Stadt, villa,
oraș, grad/gorod, miasto, város etc.
23.Regalitate şi sacralitate în Evul Mediu: semnificaţiile ungerii regale;

ipostaza „regelui taumaturg”.
-ritualul ungerii se desăvârșește la 25 decembrie 800, când, în Bazilica Sfântul Petru, Papa
Leon al III-lea îi așază coroana pe cap lui Carol (devenit „cel Mare”), procalmându-l împărat;
coroana și diadema folosită în ceremonial reprezintă o moștenire de factură orientală, cu o
deosebită valoare religioasă; cu toate acestea, însemnătatea momentului a fost fructificată în
paralel, nu doar de cel care primise coroana, ci și de cel care o oferise; Leon al III-lea
transfomă sanctificarea regelui într-o atribuție a sa, ca autoritate papală, și nu a poporului
-virtutea taumaturgică se rezumă la miracolul vindecării ca urmarea emanației divine și a
insuflării credinței în persoana suveranului; ceremonialul a fost condiționat de multiple și
complexe aspecte îndeosebi socio-religioase, astfel încât individul supus vindecării și implicit
finalitatea pozitivă a procesului erau posibile doar în cazul persoanelor demne de harul și
miracolul divin;
-Ludovic al XI-lea al Franței (1226-1270), numit și Sfântul Ludovic este considerat primul
monarh vindecător, deținător al unei puteri taumaturgice tradiționale și ereditare.
24.Senioria în Evul Mediu.
-seniorie (dominum), era cel ce stăpânea; valoarea pământului era conferită de numărul și
calitatea celor care îl puteau pune în valoare sau lucra și asupra cărora seniorul își exercita
autoritatea;
-seniorul se angaja să-și protejeze și să-și sprijine supușii, în schimbul fidelității și serviciilor
aduse de aceștia; serviciile puteau fi de ordin militar și fiscal, sau serviciile realizate de
propriile brațe (muncă);
-senioria a luat avânt în special după destabilizarea statului carolingian, după dispariția
autorității centrale a statului;
-unitatea de bază a senioriei era satul;
-în ceea ce privește structura pământului seniorului, ea era alcătuită din două categorii:
32
a) arabile;
b) nearabile.
-administrarea senioriei se făcea pe baza cutumelor locale;
-chiar dacă avea principalul rol, seniorul era înconjurat de un personalvierarhizat, care
exercita diferite sarcini în administrarea senioriilor, fiind de două feluri:
 personal superior (om liber);
 personal inferior (om de condiție umilă).
25.Evoluţia şi caracteristicile vasalităţii.
-vasalitatea este o formă de dependență directă dintre două persoane, iar obiectul ei este
protecția pe care o persoană mai puternică i-o oferă unei alte persoane, incluzând obligații
financiare și militare vasalului; ea a apărut ca efect a dezagregării puterii publice;
-seniorul acorda protecții celor ce o solicitau;
-„beneficiul” este ceea ce seniorul oferă vasalului ca mijloace de subzistență în schimbul
serviciilor prestate și odată cu protecția sa; beneficiul se transformă în feud (fief) când se
materializează în pământ, și care va deveni treptat ereditară;
-instituirea vasalității implica un ritual complex;
-în varianta timpurie a vasalității, până în sec. X-XI, persoana care se „recomanda” (se
„închina”), îngenunchiată cu capul descoperit și fără arme în fața viitorului stăpân, își punea
mâinile împreunate în mâinile acestuia, recunoscându-se supus, rostind totodată, un scurt
jurământ;
-transformarea „recomandării” în omagiu, petrecută în jurul sec. al X-lea, nu a modificat
gesturile inițiale, cu excepția apariției gestului „sărutului pe gură” (osculum), schimbat de cei
doi parteneri la finele actului, ca semn nu numai al organicității relației stabilite, dar și al
identității lor aproape corporale;
-alte gesturi care au apărut foarte rar în ceremoniile de instituire a vasalității a fost sărutarea
piciorului.
26.Aspecte ale diversităţii Creştinătăţii latine în secolele IX-X, rezultate

din destrămarea Imperiului carolingian şi semnificaţiile lor.
33
-în această perioadă, un accentuat și rapid proces de fragmentare particularizează creștinătatea

latină;
-Tratatul de la Verdun (843) punea capăt unui îndelungat șir de conflicte dintre fiii lui
Ludovic cel Pios;
-până în 887, au avut loc diverse împărțiri și evenimente care au ca rezultat destrămarea
statului franc în cinci regate: Francia apuseană, Francia răsăriteană, Burgundia superioară,
Burgundia inferioară și Italia, dintre care doar regele din Francia răsăriteană mai era
carolingian;
-putem spune că principalul factor care a determinat un asemena deznodământ a fost, pe lângă
cel extern (invaziile normande, maghiare și sarazine) și tradiția patrimonială germanică;
-la finele sec. al X-lea, regatele sunt conduse de autorități locale, conduse de conți, duci,
markgrafi, missi dominici etc. persoane care fuseseră funcționari ai imperiului, care au profitat
de slăbirea imperiului; consecință a distanțării lor de o putere centrală a fost ereditatea
funcțiilor pe care le exercitau, ce a desăvârșit fragmentarea, transformând teritoriile guvernate
în posesiuni de sine stătătoare; astfel s-au născut comitatele, ducatele, marchizele etc.
-în discuție vor fi luate, Francia occidentalis și Francia orientalis;
-la vest de Rin, cu nucleul în regiunea Île-de-France; după căderea statului carolingian încep
luptele dintre carolingieni și capețieni; alte formațiuni erau Comitatele de Anjou și Maine,
Ducatul Normandiei, Aquitania, Comitatul de Toulouse și Comitatul Barcelonei (care va lua
numele de Catalonia);
- la est de Rin, predominante au fost ducatele, din nobilimea ducatelor ridicându-se Otto de
Saxonia, viitorul Otto I;
-misiunea regelui medieval era cea de a le asigura supușilor accesul la cetatea divină, implicit
la mântuire;
-limba latină, limba cultului și a culturii, avea drept referent întreaga creștinătate apuseană.
27.Specificul unităţii religioase a Occidentului medieval în secolele IX-X

şi raporturile dintre „spiritual” şi „temporal” în ajunul procesului de reformare
spirituală a Bisericii.
-spiritual; nematerial, tot ce ținea de credință;
-temporal; material, lumea pământeană, văzută;
34
-imperium christianum (ansamblul poporului creștin, adică „Biserica”, în sensul larg al

termenului);
-teocrație (hierocrație) imperială;exercitând o putere dăruită de Dumnezeu și fiind un chip al

acestuia, împăratul era instanța sa unică și universală de conducere, exercitând atribuții la fel
de intense și complete ca ipostaza sa celestă, acesta avea rolul de a organiza și guverna în așa
fel viața supușilor săi, încât armonia lumii să rămână intactă;
-sistemul ecleziastic elaborat de Ottonieni consta în faptul că prelații erau investiți de monarh
și considerați vicari regali (sau imperiali), fiind funcționari ai „statului”, bunurile lor materiale
fiind la dispoziția stăpânului temporal;
-expresia cea mai caracteristică a teocrației imperiale era dreptul de învestitură, adic,ă dreptul
prin care împăratul conferea celui desemnat să ocupe o funcție ecleziastică prin ofeirea unor
însemne, cum ar fi cârja episcopală și inelul; asemeni unui vasal care jura supunere seniroului
său, și cel numit jura credință monarhului fiind apoi investit;
-regii au sărit în ajutorul pontifilor, văzând mai sus exemplele lui Carol cel Mare sau Otto,
fiind răsplătiți cu deminitatea imperială;
-regnum: stăpânire, prin extensie, guvernare;
-sacerdotium: demnitatea sacerdotală, preoțească;
-temporalia: timp profan;
-regimen: acțiunea de a conduce;
-Petrus Damiani enunța în Liber gratissimus (1052), concepția că oragnizarea întregii

creștinătăți are drept cheie de boltă cooperarea dintre regnum și sacerdotium;
-potrivit tradiției romane târzii, de la Constantin cel Mare, Împăratul era și ocnducătorul
Bisricii, iar această tradiție era foarte activă în sec. X-XI; el putea convoca și prezida
conciliile (sinoadele dacă ne referim la împărații bizantini) și învestea pe episcopi;
35
-inițial, Papalitatea nu avea o identitate distinctă, însă această identitate se va contura

începând cu perioada carolingiană, cât mai ales, după;
-totuși, în sec. al XI-lea, începe să prindă contur o viziune nouă, complet diferită a raporturilor
dintre Papă și Împărat, adică și dintre „spiritual” și „temporal”; iscând și alimentând un
îndelungat conflict, care avea să ducă la reconfigurarea inegrală nu numai a ierarhiei dintre
cele două puteri, ci chiar a structurii înseși a universului creștin.
28.„Reforma Gregoriană”: sensul conceptului şi aspecte principale;

„Cearta pentru Învestitură”.
-emanciparea Papalității va începe odată cu „Reforma Gregoriană”;
-„Reforma Gregoriană” a fost o serie de măsuri începute în sec. al X-lea, dar în special, în
timpul pontificatului Papei Grigore al VII-lea și continuate de succesorii săi;
-apar noi ordine monastice, cum ar fi Ordinul de la Cluny (clunisienilor), în sec. al X-lea
(909):
 Ordinul de la Cluny se deosebea de Ordinul Benedictin prin faptul că ordinul a fost

scos de sub autoritatea locală, fiind pusă, simbolic, sub patronajul Sfântului Petru, dar
și inițierea Regulii de la Cluny;
 prin Regula de la Cluny se înțelegea ca mănăstirile să fie libere și să se organizeze sub
autoritatea unui abate propriu;
 el se mai deosebea și prin faptul că mănăstirile care urmau urmau Regula de la Cluny
deveneau mănăstiri tutelare celei de la Cluny, astfel Mănăstirea de la Cluny și-a creat
o uriașă rețea de mănăstiri, având în subordine cca. 1200 de lăcașe;
 tot datorită influenței noului curent, acum s-a realizat unirea dintre monahism și
sacerdoțiu, adică monahii puteau fi și preoți;
 ideile reformatoare de la Cluny au ajuns până la cel mai înalt nivel, fiind aleși papi din
rândurile mănăstirilor de la Cluny.
-un alt ordin monastic care va apărea în acest val de reforme a fost, Ordinul de la Citeaux
(cistercienilor), în sec. al XII-lea, desprins din Ordinul de la Cluny:
36
 Ordinul de la Citeaux se baza pe un mod de viață ascetic, promovând dispariția din

lume a călugărilor acestui Ordin, pentru realizarea unei vieți angelice în scopul
mântuirii;
 promovează o nouă formă de pietate, cu scop de a trăi viața conform învățăturilor
Evangheliei (simplitate, castitate, obediență, interiorizare a trăirilor).
-primul Papă reformator a fost Leon al IX-lea (1049-1057); el a decis înființarea unui colegiu
format din marii clerici ai Bisericii apusene, denumit Colegiul Cardinalilor;
-succesorul său, Nicolae al II-lea (1059-1061) a decis ca Papa să fie ales doar de către
Colegiul Cardinalilor;
 a instituit ceremonia încoroării pentru papi.
-în anul 1073, este ales Papă Grigore al VII-lea;
 una dintre primele sale măsuri a fost instituirea celibatului clerical; încălcarea
celibatului, denumit nicolaism, a fost considerată un delict, devenind un păcat
fundamental;
 patrimoniile clericilor vor fi trecute în proprietatea Bisericii, urmând să fie folosite în
actvități spirituale; încălcarea a primit numele de simonie și a fost considerată un
delict;
 a instituit legațiile pontificale, iar legații acționau în numele Papei; orice atingere
asupra legatului reprezenta o ofensă gravă adusă nu doar legaților, ci și Papei;
 a instituit liturghia romană în toate Bisericile apusene.
-Grigore al VII-lea a încercat să rezerve doar Papalității dreptul de învestitură; prin această
măsură scotea de sub autoritatea împăratului episcopiile și patrimoniile lor, dar și desființarea
episcopiilor laice;
-măsura a adus indignarea lui Henric al IV-lea (1056-1105), ceea ce a determinat, în 1076,
conflictul dintre el și Papă, cunoscut în istoriografie ca „Cearta pentru Învestitură” (1075-
1122);
37
-Papa Grigore al VII-lea a decretat supremația Papalității prin celebrele Dictatus papae,
formate din 27 de puncte, adoptat în 1075;
-în Ianuarie 1076, Henric a reunit la Worms o adunare a episcopilor, cerându-i abdicarea lui
Grigore, deoarece ar fi încălcat tradițiile;
-după adunarea de la Worms, Papa l-a excomunicat pe Henric și i-a dezlegat pe supușii lui de
jurământul de fidelitate;
-excomunicarea sa a avut efecte imediate, fiind izolat de toți nobilii germani ș începând
agitațiile, Henric a trecut Alpii, pentru a se împăca cu pontiful; în acest moment este adoptat
celebrul act, în urma penitenței sale (sub forma unui jurământ) de la Canossa din 27 sau 28
Ianuarie 1077;
-odată cu revenirea în „Germania”, și cu eliminarea adversarilor săi (1080), Henric a revenit

la politica sa ostilă față de Papalitate; a convocat o adunare la Brixen, care l-a depus pe
Grigore al VII-lea, și la alegerea unui Antipapă, în persoana lui Clement al III-lea (1080-
1100), pentru care Henric a trecut din nou Alpii pentru a-l instala; în 1084, intră în Roma
instalându-l pe Clement în scaunul pontifical; Grigore a fugit în sud, în teritoriile locuite de
normanzi, murind la Salerno, în Mai 1085, fără a se mai putea întoarce la Roma;
-alegerea în 1088 a lui Odo de Chatîllon sub numele de Urban al II-lea (1088-1099) va
resuscita acțiunile reformatorilor, în special pentru consolidarea măsurilor de dispariție a
episcopiilor laice prin mai multe concilii desfășurate în perioada 1089-1099; este reinstalat la
Roma în 1093;
-prin succesorul său, Papa Pascal al II-lea (1099-1118), balanța victoriei a tins spre Papalitate;
-„Cearta pentru Învestitură” s-a încheiat în 1122, prin Concordatul de la Worms, dintre Papa
Calixt al II-lea (1199-1124) și Henric al V-lea (1106-1125); concordatul consta în faptul că
episcopii erau învestiți de Papă, urmând să depune un jurământ de fidelitate și împăratului; în
fapt, victoria aparține Papalității, fiind autoritatea decizională, care înveste clericii, jurământul
prestat împăratului fiind, oarecum, irelevant.
38
29.Pontificatul lui Inocenţiu al III-lea (1198-1216): theocraţia

(hierocraţia) papală.
-victoria Papalității se va observa sub pontificatul lui Inconențiu al III-lea;
-viziunea theocratică (hierocratică) inocentină este pusă în evidență de câteva momente

semnificative; unul dintre ele, este convocarea Conciliului al IV-lea Ecumenic de la Lateran,
în 1215, care a adoptat o serie de măsuri referitoare la întreaga creștinătate romană:
 legate de caracterul sacramental: dogma transcendenței;

 d. p. d. v. al moralei creștine: obligația tuturor credincioșilor de a se spovedi și de a se
împărtăși cel puțin odată pe an; secretul confesiunii; înființarea parohiilor;
 condamnearea ereziilor; organizarea Cruciadei împotriva catharilor (sau albigenzilor)
în 1213 condusă de Simon de Montfort în schimbul primirii de feud-uri; Cruciada a
luat sfârșit în 1246, când ultimul bastion cathar a căzut, iar Comitatul de Toulouse
(care a oferit protecție catharilor) a fost integrat în domeniul Capețian;
 alte măsuri cu caracter segregaționist, referitoare la evrei și musulmani.
-Papa Inocențiu a impus ca regii creștini să-i depună omagiu, urmându-i cerința Ioan Assan al
II-lea (în Februarie 1204), Pedro al II-lea al Aragonului (în Noiembrie 1204), sau forțându-l
pe Ioan Fără Țară să-i depună omagiu preferențial și să considere Anglia ca feud al Papei (în
1213);
-Papa intervine sitematic în afacerile și problemele diferitelor regate; Papa intervine între Otto
de Braunschweig și Filip de Suabia (1197-1208), care își disputau coroana imperiului,
sprijinindu-l când pe unul când pe celălalt; spre deosebire de predecesorii săi, Papa intervine
și în problemele regatelor sub pretextul că autoritatea sa spirituală este cea mai înaltă dându-i
drept de decizie în toate problemele spirituale și temporale;
-teocrația incoentină a însemnat, mai întâi, transformarea Bisericii într-un stat sacerdotal,
riguros ierarhizat, constituit și menținut prin monopolul exercitat de Papă asupra tuturor
învestiturilor ecleziastice; scoși definitiv de sub incidența oricărei puteri laice, Episcopii au
devenit, adevărați „guvernatori” de provincii (ecleziastice);
39
-Inocențiu s-a opus tentativei lui Henric al V-lea de a stabili succesiunea eraditară la tron, pe
considerentul că demnitatea regală nu implica și demnitatea imperială, plus că Papa era cel
care încorona Împăratul;
-Inocențiu al III-lea a fost cel care a separat, iremediabil Biserica de puterea temporală;
-pentru a-și consolida statutul în raport cu insituția temporală a împăratului, el a reiterat în

1208 o modificare a încoronării imperiale, apărută în 1014; noul ceremonial separa actul
ungerii de slujba religioasă, încoronarea rezumându-se la înmânarea de către Papă a
însemnleor imperiale, iar oncțiunea devenise o acțiune „secundară”, lipsită de însemnătate.
30.Imperiul în secolele XII-XIII. Guvernarea lui Frederic al II-lea de

Hohenstaufen şi ultima tentativă imperială de hegemonie universală.
-în sec. XII-XIII, situația de ansamblu a Imperiului devine din ce în ce mai precară;
-moartea lui Henric al V-lea în 1125 a dus la accederea, în 1138 a dinastiei de Hohenstaufen
la tronul imperial;
-tendințe centrifuge pronunțate din sec. XII-XIII, îndeosebi în nordul Italiei, orașele formând
Liga Lombardă, în frunte cu orașul Milano; ruptura cu Imperiul s-a produs în 1155, făcându-l
pe Frederic I Barbarosa să întreprindă mai multe campanii, finalizate cu înfrângerea sa în
celebra Bătălie de la Legnano (1176) și prin Pacea de la Veneția (1177), prin care a renunțat
la orașele din nordul Italiei;
-Frederic al II-lea Hohenstaufen (1212-1250) va continua politica înaintașului și bunicului

său, Frederic I; a fost ales Rege al Germaniai în 1212 și Împărat în 1220, la Ierusalim; politica
sa se baza pe o hierocrație personală, în contradictoriu cu theocrația papală;
-unul din scopurile lui Frederic al II-lea a fost crearea unei baze teritoriale a Imperiului în
Italia de Sud, cât mai aproape de Roma, pentru a contracara puterea pontificală;
-în 1231, la Melfi a promulgat codul de legi intitulat Liber Augustalis, care a dus la unificarea
juridică, în detrimentul cutumelor locale;
40
-d. p. d. v. economic, prevedea baterea unei monede unice și instituirea monopolului imperial
asupra comerțului cu grâne, fier și a produselor de lux, cât și dezvoltarea agriculturii în Sicilia
prin defrișări și irigații;
-d. p. d. v. educațional, a înființat o Universitate la Napoli în 1224;
- un act important adoptat de Frederic a fost Constitutio in favorem principum, în 1231, care
reconfirma libertățile principilor germani;
-actul adoptat de Frederic a intensificat tendințele centrifuge, care au dus la maortea lui, în
1250, la perioada Marelui Interregn (1250-1273), pe parcursul căruia mai multe teritorii se vor
desprinde din Imperiu; perioada de Interregn se va încheia în 1273 cu urcarea la tron a lui
Rudolf de Habsburg, tronul rămânând după această dată, aproape fără întrerupere, posesiunea
familiei Habsburg;
-politica de refacere a Imperiului de sub Frederic s-a soldat cu un eșec, nereușind să

contracareze puterea pontificală;
31.Renaşterea ideii de stat, afirmarea principiului etatist şi procesul de

centralizare teritorială, instituţională şi politică a monarhiilor medievale
(secolele XI-XV): definiţia şi trăsăturile generale ale procesului.
-formarea statelor medievale în Occident a avut loc pe 2 căi complementare:
 centralizarea puterii sub autoritatea regală;

 instituționalizarea progresivă a stăpânirii.
-regalitatea a fost centrul care inițiat și dirijat cele două procese de mai sus, ca urmare a
stautului regelui de drept divin;
-putem menționa și redescoerirea aristotelismului, care a marcat o revoluție intelectuală,

pentru că era promovată o nouă concepție asupra lumii vizibile, și treptat, a timpului;
aristotelismul a fost redescoperit în Europa, indirect, prin intermediul comentatorilor arabi și
evrei, apoi direct, prin traducerea și interpretarea operelor sale;
-principala consecință a procesului de centralizare a fist coincidența progresivă dintre

Regnum și Dominium (Regatul este administrat ca un domeniu propriu);
41
-depersonalizarea puterii regale prin apariția instituțiilor administrative și abstractizarea

puterii regale au dus la apariția conceptului de stat;
-aceste măsuri au rezultat transformarea suzeranității regale în suveranitate regală;

stăpânirea nu mai este exercitată exclusiv asupra oamenilor, ci asupra teritoriului și a
oamenilor care trăiesc în el;
-trecerea de la suzeranitate la suveranitate a generat conflicte cu Biserica, conflict văzut d. p.

d. v. a două feluri de suveranitate: nedefinită a Papalității și definită, teritorială a regalităților;
-totuși au existat și limite ale procesului de centralizare:
 necesitatea regalităților de a consulta periodic Adunările de Stări (mai slabe în

„Franța” și Pen. Iberică, dar mai puternică în Anglia; vezi Magna Charta din 1215 și
Prevederile de la Oxford din 1258).
32.Aspecte specifice ale afirmării principiului etatist în Europa medievală de

apus (Franţa, Anglia, Peninsula Iberică, Europa Centrală).
-formarea statelor medievale s-a realizat pe căi specifice, în funcție de statul în care a avut loc:
 în „Franța”, acest proces s-a desfășurat prin extinderea domeniului regal Capețian,
astfel, prin eliminearea centrelor locale de putere (senioriile) care au fost treptat,
integrate domeniului regal; unul dintre momentele importante a fost conflictul dintre
Regele „Franței” Filip al II-lea August (1180-1223) și Ducele Normandiei Ioan Fără
Țară (care era și Rege al Angliei) finalizat în 1214, cu anexarea Normandiei la
domeniul Capețian; în timpul urmașului său, Ludovic al VIII-lea (1223-1226) au fost
anexate mai multe comitate din centrul „Franței”, și a fost atacat Comitatul de
Toulouse (și anexat în 1246 în timpul lui Ludovic al IX-lea, Ludovic al VIII-lea
murise în 1226), rezultând întinderea domeniului Capețian până la Mediterană;
 în Anglia, procesul a avut loc diferit, adică printr-un act de cucerire; în anul 1066,
când Ducele Normandiei William zis și „Cuceritorul” l-a învins pe Regele anglo-
saxon Harold în Bătălia la Hastings; ducele a păstrat sistemul administrativ anglo-
saxon, populându-l cu oameni loiali lui; când dinastia normandă a fost înlocuită cu
Dinastia Plantageneților, regii englezi au stăpânit, pe lângă Normandia, și Ducatul
Aquitaniei;
42
 în Pen. Iberică, procesul a fost realizat prin recucerirea treptată a teritoriilor deținute
de arabi, de către regatele nord-iberice (Reconquista organizată de Regatele Navarrei,
Leonului, Castilliei și Aragonului); Reconquista s-a încheiat în 1492, prin cucerirea
Emiratului de Granada.
-pentru ca teritoriul regal să fie administrat, s-a creat un aparat administrativ complex, nucleul
fiind curtea regală; ulterior, din ea au apărut instituții specializate și măsuri specifice:
 Cancelaria: emitea și arhiva toate actele regale;

 instituția „Curții de Conturi” (cu denumiri diverse): ținea evidența cheltuielilor
domeniului regal, dar și a veniturilor acesteia:
o în Anglia Plantageneților, „Curtea de Conturi” se numea Exchequer și percepea un
impozit special, numit polltax, precum și alte impozite cum ar fi impozitul
individual, impozitul funciar (elaborat de Richard I) și răscumpărarea serviciilor
vasalice (Henric al II-lea);
o în „Franța” Capețiană, în sec. al XIV-lea, impozitele pe sare (la gabelle), pe
gospodărie (fourge) și pe circulația mărfurilor; vor rămâne în vigoare până la
Revoluția Franceză; în timpul lui Filip al IV-lea cel Frumos, pentru a spori
veniturile vistieriei, aplică măsuri represive fiscale evreilor, „lombarzilor” și
templierilor; tot el percepe un impozit general clerului;
o în Pen. Iberică, în sec. al XIV-lea în Castilia și Aragon se percepea alcabala (taxă
pe circulația mărfurilor).
 impozitele permanente.
-prin procesul de unificare juridică, regele devine un judecător suprem, simbolistica actului de
justiție având conotații divine (potestas iuris dictionis);
 în „Franța”, Anglia și în Imperiu sunt promulgate assize-le, acte care unificau

prescripțiile juridice în anumite cazuri (în Anglia, assize-lempădurii, assize-le
împotriva brigandajului; în Sicilia, assize-le de la Melfi, cunoscute sub denumirea de
Liber Augustalis);
 în „Franța” lui Ludovic al IX-lea cel Sfânt apar Marile Ordonanțe, care sunt emise de
rege și constituie recomandări de aplicare a anumitor legi sau de soluționare a
anumitor litigii;
43
 în Anglia s-a insituit corpul judecătorilor itineranți care împărțeau dreptatea în numele
Regelui; apar tribunalele districtuale și jurații; în timpul lui Henric al II-lea a fost
instituit Marele Juriu; apar primele tratate juridice (de ex: Tratatul despre legile și
obiceiurile Regatului Englez elaborat de Ranulf de Glenville); apare și Common Law
(Lex Terrae), care era aplicată tuturor supușilor regelui, fiind o lege pe bază teritorială,
nu comunitară;
 în Pen. Iberică se constituie în sec. al XII-lea un tribunal suprem, numit Audiencia.
33.Papalitatea în perioada de la Avignon şi procesul de centralizare

instituţională a Bisericii (1305/1309-1378).
-datorită presiunilor regalității franceze și a dorinței de a spori veniturile, Papa Clement al V-

lea (1305-1314) a mutat reședința papală de la Roma, la Avignon, până în 1378;
-în vederea creșterii veniturilor Papalității au fost impuse o serie de venituri:
 impunerea unui impozit permanent pe veniturile ecleziastice;

 punerea unui monopol pe numirile ecleziastice și pe beneficiile acestor demintăți;
 impunerea multor taxe pentru numirea în demintăți ecleziastice; beneficiarii au fost
obligați să plătească în avans o taxă pe venitul din primul an;
 intensificarea birocrației papale; Curia Papală devine un instrument complex de
gestionare a averilor Bisericii, iar din Curie apar diverse structuri cu rol precis
(administrator al patrimoniului papal, cancelar pontifical);
 creșterea rolului Colegiului Cardinalilor, care tinde să se transforme într-un corp
distinct cu o serie de privilegii.
-spre deosebire de perioada anterioară, când majoritatea veniturilor intrau în patrimoniul

episcopatelor și al parohiilor locale, acum toate luau drumul Curiei Papale;
-Papalitatea ajunsese una dintre cele mai bogate insituții ale creștinătății;
-Papa ajunsese un monarh;
44
-conduita multor din marii clerici, mai ales a Cardinalilor era asemănătoare cu cea a laicilor,
cei mai mulți cardinali trăind ca niște adevărați principi ai Bisericii, cu interese seculare și
aristocratice;
-mutarea la Avignon realiza și un control mult mai strict al regilor Capețieni asupra
Papalității;
-în 1378, Papa a revenit la Roma, ce a provocat Marea Schismă Papală, care va dura până în
1417.
34.Marea Schismă din Biserica Romană (1378-1417): cauze, desfăşurare

şi urmări.
-creșterea presiunii factorilor seculari (regalitatea), dublată de anarhia și dezordinile provocate

de Războiul de O Sută de Ani (1337-1453) au constrâns Papalitatea să ia în calcul întoarcerea
la Roma; victoriile engleze au slăbit mult Franța, iar în același timp, Papalitatea își simțise
amenințate teritoriile din peninsulă de către ducatele locale, în special de către Milano;
-după o primă tentativă nereușită a lui Urban al V-lea în 1367, succesorul său, Grigore al XI-
lea a părăsit Avignon-ul în Decembrie 1376, ajungând în Roma, luna următoare;
-moartea lui Grigore al XI-lea în 1378 a fost urmată de alegerea de către Colegiul Cardinalilor
a lui Urban al VI-lea; tentativele sale de reformare au fost sortite eșecului, datorită rezistenței
cardinalilor; cu sprijinul regalității franceze (pentru a-și apăra interesele în fața unei papalități
italiene), o parte dintre cardinali s-au răzvrătit, alegându-l la Avignon ca Papă pe Robert de
Geneva, luându-și numele de Clement al VII-lea, astfel începând schisma, având doi Papi,
unul la Roma, iar celălalt la Avignon;
-în perioada următoare, fiecare dintre cei doi Papi și-au organizat taberele:
 Urban al VI-lea (succedat de Bonifaciu al XI-lea în 1389) a devenit exponentul

grupării italiene;
 Clement al VII-lea (succedat de Benedict al XIII-lea în 1394) a devenit exponentul
grupării franceze.
45
-clivajul s-a răspândit și în rândul statelor catolice, astfel:
 Imperiul, Anglia, cea mai mare parte a Italiei, țările scandinave și cele catolice din
Europa Centrală au trecut de partea „urbaniștilor”;
 „Franța”, Scoția, Castilia, Aragon și Napoli au sprijinit cauza „clementină”.
-au existat și membrii ai clerului care au negat ierarhia, dezvoltând noi dogme, cum ar fi John
Wycliffe în Anglia și Jan Hus în Boemia;
-se ajunsese la o soluție pentru rezolvarea problemei: convocarea Conciliului General, care
consta în adunarea tuturor credincioșilor, pentru a soluționa criza, însă nu s-a produs nicio
adunare;
-în 1409 a fost convocat un Conciliu la Pisa pentru a soluționa problema, însă mai rău a
acutizat-o, alegând la 26 Ianuarie 1409 un nou Papă, pe Alexandru al V-lea; astfel, constatăm
că acum nu sunt doar doi Papi, ci trei, ceea ce a dus la un adevărat haos;
-între 1414 și 1418 s-a ținut Conciliul de la Konstaz, care a soluționat problema Papalității,
alegând un singur Papă, în persoana lui Martin al V-lea (1417-1431), și condamnarea lui Jan
Hus (1415) pentru erezie; totuși, conciliul nu a rezolvat problema gravă a Bisericii, cea a
reformării sale, rezultatele văzându-se un secol mai târziu, când vom vorbi de Reformă.
35.Ereziile din secolele XII-XIII şi noile forme de viaţă religioasă din

secolul al XIV-lea: cauze ale apariţiei şi particularităţi definitorii.
-prima erezie este cea cathară (sau albigenză); apariția lor probabil că a avut loc în sec. al
XII-lea, răspândindu-se în aproape toată Europa, cele mai dens populate zone fiind în sudul
Franței (Provența, Languedoc și Toulouse, unde au și primit protecție din partea Contelui);
-principiile ereziei cathare erau:
 encratismul, adică abandonarea căsătoriei și abstinența sexuală totală pentru a nu

perpetua creația lui Satan;
 vegetarianismul, pentru a evita încorporarea elementului satanic prezent în animal
 antinomismul, adică nesupunerea față de orice fel de autoritate;
46
 doctrina lor era una dualistă, concepând Universul ca rezultat al confruntării a două
puteri, Binele și Răul; lumea era considerată ca aparținând Răului, sufletul fiind o
creație a Binelui, era întemnițat în materie, în lume, de către Diavol; din cauza
caracterului doabolic al materiei, catharii nu credeau î n încarnarea lui Dumnezeu în
Iisus, potrivit lor, Iisus Hristos nu a fost nici om, nici divinitate, ci numai un spirit pur,
apărut pentru a-i elibera pe oameni de păcatul cărnii, numai Duhul Sfânt putea purifica
oamenii.
-îndepărtarea ereziei cathare a necesitat o perioadă lungă de timp; Ordinul Sfântului Dominic
(dominicanilor) a fost creat tocmai pentru a-i combate și pentru că nu au reușit, Papalitatea a
organizat o Cruciadă în 1213, finalizată în 1246, când ultimul bastion cathar a căzut;
-o altă erezie a apărut în Italia, inițiată de Gioachino da Fiore (1135-1202), aproximativ în

aceeași perioadă cu cea cathară; nemulțumit de spiritualitatea cisterciană, a înființat în 1192 o
congregație la San Giovanni da Fiore, în Calabria;
-principiile ereziei au fost:
 istoria omenirii are trei vârste: prima vârstă, corespunzătoare Vechiului Testament,
dominată de Dumnezeu Tatăl, profesa o credință caracterizată prin teama inspirată de
autoritatea absolută a legii; a doua vârstă, corespunzătoare Noului Testament
marchează prezența Fiului și a Bisericii snctificate, nota specifică a religiei fiind
credința; a treia vârstă, care urma să vină, era ce a Sfântului Duh, când viața religioasă
avea să cunoască eliberarea spirituală, bucuria și liniștea, dar înaintea ei urma să
domnească timp de trei ani și jumătate, Antihristul.
-o altă erezie este cea valdenză, fondată în 1176 de Petrus Valdus, un negustor bogat din
Lyon, care și-a donat averea săracilor, optând pentru o viață pauperă; comunitatea sa, numită
„săracii din Lyon” propovăduia o serie de erezii precum:
 sacerdoțiul tuturor credincioșilor;

 caracterul mântuitor al credinței;
 virtuțile sacramentale intrinseci etc.
-Petrus Valdus a fost excomunicat în 1184, la Conciliul al III-lea de la Lateran.
47
36.Gesturile şi simbolurile în mentalul colectiv medieval.
-simbolul are ca semnificant o entitate abstractă, o idee, o noțiune, un concept. Unele semne,
figuri, obiecte pot fi ambivalente - rol de emblemă și funcție de simbol; regalia regelui francez
erau: sceptrul justiției (atribut emblematic ce-l identifică și îl diferențiază de ceilalți suverani);
 în prima jumătate a sec. al XII-lea, în aproape toată Europa Occidentală, în special, în
spațiul dintre Loara şi Rin, apare o formulă emblematică noua, destinată să transforme
în profunzime toate practicile emblematice şi simbolice ale societaţii medievale –
stema; ea este considerată de unii istorici eticheta noilor structuri sociale apărute în
urma căderii Imperiului Carolingian; într-o primă fază folosite doar de regi şi de marii
seniori, ele sunt treptat adoptate de aristocraţia occidentală;
 cel mai uşor mod de caracterizat şi definit simbolul medieval a fost considerat de către
istorici a fost acela al cuvintelor – lexical-; de exemplu, nucul, era cunoscut drept un
arbore malefic, încărcătură dată de numele latin care-l desemnează, nux, ataşat, de
regula verbului nocere, a face rău; de aici ideea ca nucul e vătămător, în cazul în care
adormi sub coroana sa vei fi vizitat de Diavol sau de spiritele sale;
 lemnul este o materie vie, el opunându-se din acest punct de vedere celor 2 materii
moarte, piatra şi fierul; deşi mai puţin rezistent, el e mai nobil şi mai pur decât acestea,
şi evident mai apropiat de om, deoarece trăieşte şi moare, suferă boli, are defecte, fiind
puternic individualizat;
 prezentată ca simbol al purităţii şi al virginităţii Fecioarei Maria, asociată iniţial lui
Hristos; începând cu anul 1000, floarea de crin, a cărei dată şi semnificaţie a alegerii ei
de către regii „Franţei” rămâne în continuare o problemă destul de disputată, este cea
care va lua locul celor trei broscoide pe scutul lui Clovis, simbol al Trinităţii şi
protectoare a Regatului Franc; ele ar fi fost trimise din cer lui Clovis, fondatorul
monarhiei france, în momentul convertirii la creştinism; treptat, ele sunt introduse în
repertoriul însemnelor şi atributelor monarhiei, iar începând cu domnia lui Filip al II-
lea August, ea a ajuns să apară pe sigiliu şi pe stemă;
 culoarea nu e doar un fenomen fizic şi perceptiv, e totodată o construcşie culturală
complexă, rebelă faţă de orice generalizare, care pune în joc probleme numeroase şi
dificile; roşul reprezintă una dintre cele mai elocvente exemple, ea devenind din
culoarea sângelui şi a martiriului, culoarea tradătorilor, cea mai urâtă dintre culori; îi
regăsim roşcaţi sau pictaţi în roşu pe trădători; galbenul, culoare atribuită ipocriziei şi
48
minciunii, devenită treptat culoarea evreilor şi a sinagogii, ei fiind obligaţi în anumite

zone să poarte un semn distinctiv –Steaua lui David galbenă, o haină sau un însemn
galben-;
-gesturile reprezintă, alături de oralitate, o structură de referință a civilizației medievale,
dominând prin materialitate și ca imagine, atât existența individuală cât și relațiile sociale
și raporturile lor de putere; ele asigurau un contact fizic între persoane sau obiecte uneori
încarcate ele insele cu un sens superior, şi dezvăluiau, mai puternic decât o puteau face
cuvintele, structurile puterii și ierarhiile fundamentale ale societății:
 Mâna - indispensabilă gestualutății rituale, nelipsită din toate tipurile de
ceremonii,transmutare a unei forțe, energii;
 Gura - prin sărut, cu o ambivalență marcantă; d. p. d. v. corporal sărutul putea readuce
la viață,vindeca, fiind asociat erotismului tolerat și păcatului desfrânării; osculum -
gest esențial, agregând toate riturile de întâmpinare și salut, publice sau private,
clericale sau laice, folosit și în ceremonialul de învestitură.
37.Igiena şi maladiile. Marile epidemii: ciuma.
-ciuma este o boală infecțioasă deosebit de contagioasă, produsă de bacteria Yersinia pestis; în
trecut, boala a luat forme de pandemie întinzându-se pe mai multe continente; astăzi, între
1.000 și 2.000 de cazuri apar la nivel mondial, în fiecarea an, în rândul oamenilor;
-dintre toate epidemiile de ciumă din istorie, cea mai cunoscută râmăne epidemia care a
afectat Europa și țările mediteraneene între 1347 și 1351, bine cunoscuta ,, Moarte Neagră”;
-se pare că ciuma a apărut pentru prima dată în anul 1330 în Asia Centrală; a făcut ravagii în
China de Est și India, iar apoi, s-a extins spre vest prin Orientul Mijlociu și Africa de Nord,
ajungând în Europa.
38.Contactele dintre Orient şi Occident în prejma anului 1000.

Continuitate şi discontinuitate în relaţiile bisericeşti
-momentul încoronării lui Carol cel Mare, marchează răcirea relațiilor Occidetului cu
Imperiul Bizantin;
49
-un alt moment al îndepărtării Occidentului de Bizanț a fost legalizarea iconoclasmului,

precum și invaziile arabe; în sec. VI-VIII, Italia bizantină a continuat să reprezinte o parte a
lumii romano-bizantine, însă expansiunea longobardă și migrația arabă au produs o serie de
mutații majore, exarhatul fiind integrat statului pontifical (vezi Donația pepiniană), iar Sicilia
devenise posesiune arabă;
-rivalitatea dintre Papalitarea de la Roma și Patriarhia de la Constantinopol s-a accentuat

odată cu creștinarea bulgarilor, dar și odată cu schisma photiană;
-după înfrângerea arabilor și recuperarea Pen. Balcanice (vezi trecerea la creștinismul apusean
a lui Calojan și revenirea la creștinismul răsăritrean a lui Ioan Assan al II-lea), Bizanțul a
revenit în spațiul latin în calitate de arbitru al lumii mediteraneene;
-Papa Leon al IX-lea (1049-1054) a dorit să obțină un angajament ferm al Bizanțului în lupta
împotriva normanzilor, așa că în Martie 1054, a trimis la Constantinopol o delegație condusă
de Cardinalul Humbert de Moyenmoutier care să-l întâlnească pe Patriarhul Mihail Cerularie;
după stingerea schismei photiene, discuțiile dintre cele două scaune ecleziastice au fost
blocate de afirmarea primatului universal al Papalității, în paralel cu asumarea titlului de
patriarh ecumenic al conducătorului Bisericii din Constantinopol; alte diferențe, precum
Filioque, azima, Purgatoriul sau celibatul clerical;
-în provocarea rupturii, care a fost denumită Marea Schismă, s-au adăugat și alte elemente
conjuncturale, Humbert fiind nemulțumit de primirea care i s-a făcut, în acrod cu importanța
modestă a scaunului său;
-momentul propriu-zis care a marcat ruptura din 1054, a fost excomunicarea reciprocă;
-consecințele Marii Schisme au fost minime în plan religios, deoarece ruptura fusese de mult
produsă; din punct de vedere politic, ele au fost foarte importante, deoarece a dus la cucerirea
Italiei sudice de către normanzi, iar în 1204, devierea Cruciadei a patra și cucerirea
Constantinopolului de către cruciați.
39.Dialog şi confruntare în lumea medievală: occidentalul, creştinul

răsăritean şi musulmanul.
50
-în perioada califului al-Hakim relațiile dintre Bizanț și Egiptul fatimid au devenit tensionate,
ca urmare a demolării Bisericii Sfântului Mormânt în anul 1009; în 1027, s-a încheiat un tratat
între Egipt și Bizanț, prin care acesta din urmă a primit dreptul de a reclădi lăcașul;
-a doua jumătate a sec. al XI-lea a reprezentat o perioadă critică atât pentru Imperiul Bizantin,
cât și pentru califatele islamice, confruntate cu un pericol comun, turcii selgiucizi;
-în 1055, s-a format Imperiul Selgiucid, după ce Sultanul Toghrul-beg a cucerit Bagdad-ul,
insituind protectoratul asupra Califatului Abbasid și trecând la Islam;
-momentul critic pentru Bizanț l-a reprezentat Bătălia de la Manzikert din 26 August 1071, în
care bizantinii, armata lor fiind risipită, deschizând selgiucizilor calea spre Anatolia;
-în aceeași perioadă, profitând de conflictul bizantino-selgiucid, Robert Guiscard a cucerit la

16 Aprilie 1071 orașul Bari, ultima posesiune bizantină din Pen. Italică;
-la sfârșitul sec. al XI-lea, ostilitatea dintre Orient și Occident s-a accentuat și din cauza
trecerii treptate a Bizanțului sub dominația economică a orașelor italiene, cu precădere
Veneția.
40.Geneza Cruciadei – „Pacea lui Dumnezeu” şi „Războiul Sfânt”.
-în mod tradițional, geneza ideii de cruciadă antimusulmană a fost plasată în contextul
primelor conflicte dintre creștini și arabi;
-puternicul spirit religios al acruciadelor a fost în mod substanțial stimulat de papalitate, care,
la finele sec. al XI-lea, s-a angajat ferm pe drumul revendicării hegemoniei asupra lumii
creștine;
-impunerea „Păcii lui Dumnezeu” s-a făcut progresiv, cu ajutorul conciliilor locale, războaiele
dintre creștini fiind calificare ca fratricide, în schimb cei ce-și pierdeau viața în luptele cu
necredincioșii erau trecuți în rândul martirilor, obținând „Pacea lui Dumnezeu”;
-studiile mai vechi au suținut că populația creșină a Europei Occidentale din sec. al XI-lea era
obsedată de Ierusalim și Țara Sfântă, de unde a decurs caracterul indispensabil al
51
pelerinajului, fapt ce ar explica geneza cruciadei și, implicit, ințiativa Papei Urban al II-lea de
a promova un „Război Sfânt”;
-cruciada a fost o simbioză între războiul sfânt și pelerinaj, întrucât cruciatul avea drepturile
unui pelerin, cât și statutul de luptător care urma să elibereze Ierusalimul.
41.Desfăşurea Cruciadelor.
-potrivit tradiției, au existat opt cruciade desfășurate între 1096 și 1270;
-pentru detalii, vezi O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu, Alexandru-Florin Platon,
Laurențiu Rădvan, Bodgan-Petru Maleon.
Pentru alte detalii referitoare la evenimente de istorie a Evului Mediu european,

consultați cartea precizată mai sus.
Bibliografie
 Anton Ana-Maria, Gesturi și simboluri.

 Baltag Andrei, Regii taumaturgi.
 Chicuș Monica, Maladiile și marile epidemii.
 Platon Alexandru-Florin, Rădvan Laurențiu, Maleon Bogdan-Petru, O Istorie a
Europei de Apus în Evul Mediu, Editura Polirom, Iași, 2010.
 Manolescu Radu (coord.), Istoria Evului Mediu, vol I, Editura Universității din
București, București, 1972.
52

Fisa de Lectura 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fisa de Lectura 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Botezatu Mihai-Daniel

1.Periodizarea și izvoarele Evului Mediu.

-conceptul de Ev Mediu este folosit pentru a încadra perioada de timp de la sfârșitul

-Evul Mediu poate fi periodizat și astfel:

-periodizarea se poate face și în funcție de diferențele cronologice regionale (vezi cazul

-relații vasalice: senior + vasal;

-surse științifice și/sau auxiliare în cercetarea Evului Mediu:

 Izvoare scrise; documente oficiale.

 Izvoare hagiografice; viețile sfinților.

2.Evoluţia Apusului şi a Răsăritului Imperiului Roman de la Diocleţian şi

-„Criza secolului al III-lea” a reprezentat începutul decăderii Imperiului Roman;

-problema care a cauzat o serie de conflicte interne pe toată perioada Principatului și

-Împăratul Dioclețian a înlocuit Principatul cu Dominatul, schimbându-se sistemul de

 impunerea reformei administrative (împărțirea în dioceze care grupau mai multe

-Vӧlkerwanderung (migrație a popoarelor);

-de la începutul sec. al III-lea, neamurile germanice au început să exercite presiuni la

-ramura apuseană cuprindea următoarele neamuri:

 francii (situați pe cursul inferior și mijlociu al Rinului);

 saxonii (pe coasta germană a Mării Nordului);

-ramura răsăriteană cuprindea următoarele neamuri:

 herulii, rugii și scirii (pe cursul inferior al Oderului);

-ramura nordică sau scandinavă cuprindea următoarele neamri:

 danii și suedezii (în sudul Peninsulei Scandinave).

o ostrogoții (Greuthungi), la est de Nistru;

-majoritatea istoricilor consideră că momentul decisiv care a determinat începutul trecerii

o în calitate de federați, vizigoții au fost așezați în Moesia, unde foametea și impozitele

-la sfârșitul sec. al IV-lea, hunii au devenit o prezență frecventă în Europa;

-migrațiile au dus la ruperea Romaniei (unitatea lingvistică, culturală și politică pe care o

-în urma procesului de asimilare a triburilor germanice de către populațiile autohtone

-romanitatea a supraviețuit prin intermediul Bisericii.

4.Regatul ostrogot din Italia: domnia lui Theodoric.

-s-a stabilit la Ravenna și se considera un urmaș al împăraților romani;

-a inițiat un program de renovare a multor clădiri la Roma, Ravenna, Verona ș.a.

-la curtea lui s-a transcris Biblia gotică a lui Ulfila;

-în domeniul juridic, Theodoric a păstrat dreptul roman;

5.Spania vizigotă: organizarea regatului; atitudinea faţă de evrei.

-societatea a rămas divizată până la unificarea legilor germanice și romane și până la

-Regele Recensvinth a desăvârșit legislația anti-evreiască, interzicând practicarea religiei

6.Italia de la jumătatea sec. VI şi până în 774: organizarea posesiunilor

-teritoriile în care s-au așezat longobarzii au fost:

 Austria (la est de Pavia);

-Regele Desiderius (575-774) a înțeles că supraviețuirea statului longobard însemna

7.Islamul: începuturi şi impact asupra Europei.

8.Britania sub anglo-saxoni (sec. V-X): formarea regatelor; organizare;

-noii-veniți au întemeiat regate; începând de la jumătatea sec. al V-lea, ar fi apărut

 Kent (al iuților);

 Essex (al saxonilor din est);

-în timpul Regelui Egbert s-au intensificat atacurile vikingilor;

-prin lupta sa împotriva vikingilor, Alfred a fost denumit „cel Mare”;

9.Regatul Franc de la Clovis la Dagobert: evoluţie politică.

-convertirea francilor a dus și la fuziunea dintre populația galo-romană și franci;

 Theuderic (511-533) stăpânea la Reims;

-unitatea regatului a fost reinstaurată prin Edictul de la Paris din 614;

10.Regatul Franc sub Merovingieni: organizare (finele sec. V- finele sec.

 hotăra în chestiuni de politică și externă, legislative, militare, administrative sau

-o caracteristică a regalității merovingiene este itineranța; curtea nu avea un sediu stabil;

-o altă caracteristică este patrimonialitatea, stăpânirea regelui reprezenta un bun personal al

-puterea trece treptat în mâinile majordomilor;

-ascensiunea treptată a Pepinizilor, viitoarea familie a Carolingienilor, va duce la căderea

11.Ascensiunea Carolingienilor: genealogie, primii reprezentanţi (sec.

-Carolingienii au exercitat la adresa Merovingienilor o adevărată damnatio memoriae,

-pentru a controla regatul, Carol a numit în fruntea comitatelor, episcopiilor și abațiilor

-consolidează trupele, pune mai mult accent pe cavalerie;