Fronea Anamaria Elena Florina

Grupa H312

Leonardo da Vinci

Dintre marile figuri ale Renașterii italiene, aceea a lui Leonardo da Vinci este poate
cea mai vie, cea mai completă și cea mai tipică expresiee pe tărâmul cultural a acestei epoci
de cotitură în istoria omenirii. Înțelegerea uriașei personalități, a operei vaste și variate a lui
Leonardo da Vinci n-ar fi, de aceea, posibilă fără urmărirea schimbărilor adânci petrecute în
viața social-economică a Europei occidentale, care au dat naștere largului curent ideologico-
cultural cunoscut sub numele de Renaștere.

Cu preocupări largi și multiple ( pictor, sculptor, arhitect, inginer, fizician, anatomist,

botanist, muzician, scriitor), Leonrado da Vinci a adus o contribuție considerabilă în toate
domeniile în care a activat.

Leonardo da Vinci s-a născut în anul 1452, la 15 ale lunii aprilie, în orășelul Vinci, nu
departe de Florența, ca fiu nelegitim al notarului Piero da Vinci, și al Caterinei. Copilăria și-a
petrecut-o în casa bunicului, unde era singurul copil. Cele mai frumoase momente ale
copilăriei și ale adolescenței Leonardo și le-a petrecut pe colinele din Vinci, în mijlocul
naturii. Iubea îndeosebi păsările cerului. Când avea un ban strâns, se ducea în piață, se oprea
în fața coliviilor în care se izbeau neputincioase de gratii păsărelele captive, cumpăra cât îi
ajungeau banii și apoi le dădea drumul spre libertatea văzduhului. Undeva, în scrierile sale,
povestește că prima impresie pe care și-o amintea a fost aceea a unui vultur care venise
deasupra leagănului și îi mângâiase buzele cu aripa.1

În iunie 1472, găsim numele lui Leonardo înscris în breasla pictorilor, deși cu locuința
mai stătea la maestrul său. În anul următor el execută prima lucrare datată, care a ajuns la noi,
Peisajul toscan.

Din anii 1475-1476 se crede că datează colaborarea lui cu Verrocchio la tabloul

Botezul lui Hristos, în care ar fi pictat o parte din peisaj și îngerul din extremitatea stângă a
tabloului, într-adevăr de o factură și o expresie cu totul deosebite de restul acestei lucrări.

Tabloul Bunavestire este o altă lucrare de început a lui Leonardo, iar anul 1478 este acela al
realizării tabloului numit Madona Benois și probabil al tabloului Madona Litta, ambele aflate
1
I. Sabetay, Leonardo da Vinci, Editura Meridiane, București, 1964, p. 7.
la muzeul Ermitaj din Leningrad. Povestea dragostei materne, plină de gingășie, și
spontaneitatea gestului copilului exprimă în cele două tablouri o concepție umanistă, întâlnită
de altfel și la unii predecesori, în opoziție cu cea teologică, specifică artei medievale ascetice,
mistice.

În martie 1481, călugării mănăstirii din San Donato di Scopeta i-au comandat lui
Leonardo o compoziție având ca temă Închinarea magilor(Adorația magilor). Acesta nu a dus
până la capăt lucrarea. Din ea nu ne-a rămas decât eboșa, dar felul în care a grupat personajele
în alcătuirea compoziției, precum și caracterul original al tehnicii folosite, prezintă un
deosebit interes pentru înțelegerea capitolului nou care se deschidea în istoria picturii. În
mintea lui Leonardo această temă a căpătat semnificații mult mai largi. El a acordat mulțimii
un rol activ, dinamic: în grup compact, cu atitudini individualizate, participanții din dreapta
tabloului își manifestă sentimentele lor calde, uneori frenetice, alteori de o duioșie vibrantă.
Mișcarea și neastâmpărul mulțimii din primul plan al tabloului sunt continuate, în planul din
fundal, de călăreții impetuoși care îsi cabrează caii2.

La Milano s-a instalat în aceeași locuință cu pictorul Ambrogio da Predis, împreună cu

care în aprilie 1483 a semnat un contract pentru pictarea unor lucrări destinate bisericii San
Francisco din Milano. Așa s-a născut lucrarea Madona din grota cu stânci, pentru care există
două versiuni, cea de la Paris fiind socotită autentică. Pe o mică ridicătură de pâmânt,
așternută cu un covor de ferigi, anemone și un mic palmier-evantai, Maria stă îngenuncheată,
sprijinită ușor cu o mână de copilul Ioan, care se avântă, cu un gest de adorație plin de
gingășie, spre copilul Iisus, iar acesta îi răspunde binecuvântându-l. Mâna cealaltă a Mariei
planează blând asupra capului lui Iisus. Privirea ei izvorâtă din ovalul dulce al feței ușor
înclinate, întregește gestul mâinilor3.

Între anii 1490-1493 Leonardo a terminat Cartea despre lumină și umbră, conținând
teoria perspectivei aeriene și a culorilor; a lucrat la probleme de hidraulică, de geometrie, de
optică și a isprăvit tabloul Madona din grota cu stânci.

În curând, Leonardo avea să înceapă o altă lucrare, care să înfrunte veacurile: Cina cea
de taină. Între anii 1495-1497 el a realizat o mare compoziție murală cu acest subiect pe
peretele din fundal al trapezei mănăstirii Santa Maria delle Grazie, din Milano, atingând
culmea măiestriei sale artistice. Atunci când i s-a comandat lui Leonardo să execute, pe

2
Victor Ieronim Stoichita, Leonardo da Vinci, Editura Meridiane, 1978, p. 20.
3
Ibidem, p. 28
peretele sălii de mese, pictura reprezentând Cina cea de taină, în sufletul lui trebuia să se fi
trezit emoția căci, în sfârșit, avea prilejul să înfățișeze o temă care-i putea prilejui redarea unor
aspecte deosebit de variate și complexe ale psihologiei umane.

Spre deosebire de ceilalți pictori, care, în redarea acestui subiect, voiau să înfățișeze
clipa în care Iisus anunța că va muri curând, sau arătau pur si simplu reunirea apostolilor în
jurul lui Hristos, Leonardo reprezentă desfășurarea dramatică ce urmează rostirii de către Iisus
a cuvintelor “Unul dintre voi mă va vinde”. Redând furtuna născută la auzul acestor cuvinte în
sufletetele apostolilor, artistul avea ocazia să redea felul divers în care, potrivit vârstei și
temperamentului, apostolii au reacționat la cuvintele lui Hristos. Compozițional, Cina cea de
taină a fost construită după raționamente aproape matematice. Apostolii au fost împărțiți în 4
grupuri compacte de câte trei, dispuse două la dreapta și două la stânga lui Hristos, care se
află în centru4.

Cina cea de taină, așezată în ambianța mănăstirească, deși are un subiect biblic,
trăiește și astăzi în sufletul privitorului prin valențele ei pur umane. Leonardo n-a fost mistic.
Pentru artistul Renașterii, ca și pentru alți artiști de mai târziu, redarea unor episoade din
evanghelie nu înseamnă implicit redarea unui conținut de idei și sentimente religioase.
Intenția acestor artiști deci și a lui Leonardo, a fost redarea unui conținut omenesc, a unor
pasiuni general umane.

În martie 1503 Leonardo a început să lucreze celebrul portret cunoscut sub numele de
Mona Lisa sau cel de Gioconda. Lomazzo scrie că “Leonardo nu l-a terminat pentru că nu știa
niciodată dacă nu mai avea ceva de spus... mereu se întorcea să lucreze la el, niciodată nu i se
părea că l-a terminat”.

Într-adevăr Leonardo lua cu el tabloul ori unde pleca și în cele din urmă această
lucrare îl va însoți în Franța, unde Leonardo își va trăi ultimii ani. Pentru istoria mondială a
portretului, Gioconda reprezintă o importantă etapă în evoluția posibilităților de a reda pe
pânză conținutul sufetului omenesc.

Folosind cu măiestrie darul său de a topi conturul în insesizabile treceri de la lumină la

umbră, pictorul a reușit să ne dea uluitoarea impresie că aceste colțuri ale gurii șia le ochilor
sunt gata să se miște, că în ele pulsează viața în continuă mișcare. Colțurile, unghiurile, care
au proprietatea de a opri mișcarea, sunt evitate cu cea mai mare grijă. Liniile feței, ondularea
vășului subțire care acoperă capul Giocondei, șerpuirile cărării ce duce în planul din fundal al
4
Alessandro Vezzosi, Leonrado da Vinci, Arta și Știința Universului, Editura Univers, p.41.
peisajului, curba molatică a mâinilor, toate sunt rotunjimi pe care privirea nu întâlnește nici un
obstacol, ci poate alerga înainte, așa cum mereu curge înainte fluviul gândurilor și ale
sentimentelor omului. Tresare parcă fina epidermă de pe față și gât, tremură lumina pe cutele
hainelor și ale vălului din păr.5

În întreg tabloul simetria și echilibrul sunt numai aparente. Orizontul peisajului din
stânga pare să se afle mai jos decât cel din dreapta. În afară de aceasta, caracterul peisajului
este diferit de o parte și de alta a personajului: mai static în stânga, mai agitat în dreapta.

În octombrie 1503, Senioria Florenței l-a însărcinat pe Leonardo să picteze, pe peretele

sălii Marelui Consiliu din Palazzo Vecchio, Bătălia de la Anghiari. Într-un memorandum,
găsit printre manuscrisele rămase de la Leonardo, se arată cum vedeau autoritățile, care
comandaseră tabloul, conținutul acestuia. El trebuia să redea desfășurarea luptei date la 29
iunie 1441, printr-o înșirare a episoadelor principale și anume: comandantul milanez cu
călăreții săi înaintea bătăliei, pregătirile florentinilor, apariția Sfântului Petru într-un nor,
încurajând pe delegatul papal care era de partea florentinilor, apoi diferitele faze ale bătăliei
încoronate prin victoria florentinilor6.

Leonardo nu s-a lăsat influențat de autoritatea celor care i-au fixat conținutul tabloului
în memorandumul menționat și a procedat așa cum îi cerea metoda sa de lucru, cunoașterea
științifico-istorică a împrejurărilor, viziunea lui artistică.

Printr-o generalizare artistică genială, Leonardo sintetizează în acest tablou

semnificațiile cele mai dramatice ale războiului, tipizându-le.

Până a ajunge acolo, Leonardo notează într-o serie de schițe în peniță etapele pregătitioare.
Vedem în succesiunea celor trei schițe un aspect al drumului parcurs de pictor de la caracterul
risipit, fărămițat al elementelor (călăreți și pedestrași) din prima, la conturarea unei
compoziții, în schița a doua, unde apare motivul drapelului care strânge în jurul său pe
luptătorii celor două tabere.

Fresca propriu-zisă nu s-a păstrat pentru că Leonardo a încercat un nou procedeu

tehnic al fixării culorilor care a dat greș, și este cunoscută astăzi după o copie făcută de
Rubens și reluată de mai mulți gravori.

5
Michael White, Biografia unui geniu, Editura Litera, 2019, p. 210.
6
Walter Isaacson, Leonardo da Vinci, Editura Publica, 2018, p. 55
 O dată cu comanda încredințată lui Leonardo, autoritățile florentine au mai comandat o
lucrare având ca subiect tot o luptă: Bătălia de la Casina. Ea trebuia să fie realizată de
Michelangelo, care încă de tânăr, se afirmase ca un puternic talent, având însă o concepție
despre artă mult mai diferită de aceea a lui Leonardo. După eșecul suferit la realizarea frescei,
la care a lucrat doi ani, Leonardo a plecat spre Milano, unde era chemat de regele Franței
pentru a picta un tablou cu o madonă.

În afară de figurile grotești, caricaturale, sau de cele obișnuite în urma unui proces de
aglutinare (adică de combinare a trăsăturilor tipice luate de la diferite animale), de la
Leonardo ne-au răms și alte opere în desen ca: schițe, peisaje, crochiuri, cartoane mari. În
opera sa, desenul a ocupat întotdeauna un loc de frunte fiind și în pictură baza metodei sale
realiste.

Fie cât de sumară, o prezentare a creației artistice a lui Leonardo nu poate face
abstracție de preocupările științifice ale genialului florentin, decât cu pericolul trunchierii și
denaturării personalității acestuia. S-au scris volume întregi despre acesta, înaintaș de seamă
în astronomia modernă, în geometrie și mai ales mecanică. Preocupările de matematică i-au
fost dictate lui Leonardo de necesitatea rezolvării problemelor din diferite ramuri ale științelor
naturii sau chiar din activitatea lui artistică.

Fiind la confluența atâtor curente care se înfruntau, își dezvăluiau contradicțiile, era
firesc ca personalitatea lui Leonardo, chintesență a epocii sale, să conțină în ea compromisuri,
limite. Acestea nu pot însă întuneca figura marelui florentin. În timp ce uitarea a acoperit
patimile mărunte, ea a lăsat neatinsă gloria creației în slujba vieții, a concepțiilor de larg
orizont în exercitarea stăpânirii omului asupra naturii. Au trecut veacuri, dar creațiile lui
Leonardo da Vinci au rămas asemenea unor munți, pe lângă care fluviul timpului se scurge nu
măcinându-le, ci aducând mereu glie proaspătă, roditoare de viață.