Fronea Anamaria Elena Florina

Facultatea de Istorie, Master Anul I

Relații internaționale și strategii matrimoniale

Referat
Ion Gavrilă Ogoranu

Studiu de caz: Ion Gavrilă Ogoranu

Între organizațiile de rezistență armată care s-au opus instaurării comunismului în
România, un loc de seamă îl ocupă cea care a acționat pe versanții nordici ai munților
Făgăraș, în special pe Valea Pojortei, condusă de Ion Gavrilă. Fapt este că istoricii care au
tratat problema rezistenței au vorbit prea puțin sau deloc dspre ea, deși a fost una dintre cele
mai importante și a pus cele mai multe probleme regimului comunist1.
Spre deosebire de alte „bande reacționare”, aceasta nu era coagulată în jurul unor foști
ofițeri activi și nici nu aveau legături sus-puse cu conducerea statului. Într-un raport asupra
activității Serviciului 6 în perioada ianuarie 1953-mai 1954 era clasificată ca cea mai
importantă din țară pentru motivul că era formată din elemente intelectuale tinere, foști
membri ai Mișcării Legionare și în activitatea ei a găsit teren prielnic de a se menține
deoarece pe raza Raioanelor Făgăraș, Sibiu și Agnita, elementele dușmănoase sunt în număr
destul de mare. Aici Mișcarea Legionară a avut rădăcini adânci, imprimate de foștii
comandanți legionari originari din aceste locuri ca Horia Sima din Raionul Făgăraș și Nicolae
Pătrașcu din Comuna Sâmbăta. Iată însă cum era descrisă această organizație: “Banda Gavrilă
desfășoară o activitate de instigare a populației la nesupunere față de legile R.P.R., de
instigare a populației naționaliste, de crime și jafuri îndreptate asupra organelor de stat și
unităților socialiste. Gavrilă Ion a fost conducător al organizației de tineret „Frățiile de Cruce”
pe întreg Ardealul”2.
Rezistența din munții Făgărașului s-a coagulat în jurul tinerilor Marcel Cornea,
Nicolae Mazilu, Ioan Mogoș, Andrei Hașu, Ion Gavrilă, Virgil Radeș, Silviu Socol, Nicolae
Stanciu, Gheorghe Arsu. Se cunoșteau din liceu, timp în care unii dintre ei au făcut parte din

1
Florica Dobre (coordonator), Florian Banu, Camelia Duică, Silviu B. Moldovan, Elis Neagoe, Liviu Ţăranu
(eds.), Bande, bandiți și eroi, Grupurile de rezistență și Securitatea ( 1948-1968 ), p. 165.
2
Ion Gavrilă, Privind în prăpastie, Din documentele rezistenței, nr. 2, Ed. Arhiva Asociației foștilor deținuți
politici din România, 1991, p. 122.
organizația tineretului legionar „Mănunchiul de prieteni”. Erau foarte tineri dar parte din ei
fuseseră deja condamnați pentru activitate legionară, și din 1946, după greva anticomunistă a
studenților de la Cluj, erau urmăriți de comuniști pentru a fi încarcerați. Văzându-și camarazii
arestați, au dispărut pe rând de la domiciliu, hotărâți să se împotrivească regimului și să nu fie
prinși sau uciși până la mult sperata „venire a americanilor” care să răstoarne regimul
comunist3.
Dacă vara traiul în munți era mai ușor, putându-se deplasa fără să lase urme, odată cu
căderea zăpezii proscrișii trebuiau să se împartă în două sau trei grupuri pentru a putea ierna.
Deoarece presiunea asupra persoanelor de sprijin era foarte mare, ei trebuiau să își facă
dinainte provizii de iarnă, în special de la stâne. Un neprețuit ajutor venea din partea
ciobanilor făgărășeni, care îi aprovizionau în special cu brânză și carne. Tot de atunci încerca
și construirea bordeielor pentru iernat. Iarna evitau deplasarea pentru a nu lăsa urme pe
zăpadă. Depozitele de alimente erau în general descoperite de Securitate. Aceasta se lăuda cu
două astfel de capturi în vara anului 1952.
Tot aprovizionarea pentru iarnă i-a determinat pe Gavrilă și ai săi să jefuiască
I.P.E.I.L.-ul de pe valea Dâmboviței. Au scos muncitorii în fața cabanei și au încărcat pe patru
cai untură, slănină, unei, țigări, bocanci, cearșafuri și șapte burdufuri de brânză. Pe creasta
muntelui Taga, întâmpinați cu foc de armă, au fost nevoiți să abandoneze alimentele.
Un destin singular este destinul lui Ion Gavrilă Ogoranu, cel care a devenit, începând
din anul 1950, „moșul” , prin înțelepciunea lui, conducătorul grupului de rezistență armată din
Munții Făgărașului și care, timp de aproape treizeci de ani, nu s-a lăsat prins de Securitate4.
Deși eroilor le stă bine cu moartea, cum lucid și caustic comenta la bătrânețe, prin cine
știe ce minune, un brad din falnica pădure de odinioară a mai rămas în picioare; un brad care
cere dreptul la amintire, după o viață trăită în vecinătatea morții, a răului, a captivității și mai
ales, dreptul la amintire pentru frații lui5.
Ion Gavrilă s-a născut în 4 ianuarie 1923, într-un sat, Gura Văii, de la poalele munților
Făgăraș. Părinții, Ana și Gheorghe: tatăl moare în anul 1949, rămân trei copii: un băiat și două
fete, în grija mamei lor, o femeie luminată, de fel din munții Apuseni. Primește o educație
aspră, ale cărei repere erau: datoria față de țară, viața morală și credința în Dumnezeu. La
unsprezece ani, este trimis la liceul „Radu Negru” din Făgăraș, ca toți copiii de țărani care au

3
Ibidem, p. 126.
4
Cicerone Ionițoiu, Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 1946 – 1958, Editura Gândirea Românească,
2004, p. 45.
5
William Totok, Elena-Irina Macovei, Între mit și bagatelizare. Despre reconsiderarea critică a trecutului, Ion
Gavrilă Ogoranu și rezistența anticomunistă din Romania, Editura Polirom, 2016, p. 302.

2
alcătuit mai târziu inteligența acestei țări. Intră în frățiile de cruce, organizație de educație
creștină și naționalistă a elevilor români, ale căror cărți de căpătâi erau și scrierile unui tânăr
episcop, numit Ioan Suciu. În formula de legământ, se spunea: dreptul meu cel mai sfânt față
de neamul românesc este să muncesc, să lupt și să mă jertfesc pentru el6.
Deruta provocată de grupul rebel, bazată pe loialitatea persoanelor de sprijin,
împărțirea în mai multe grupuri permanent în mișcare, confecționarea de piste false, i-au
îndârjit pe tinerii securiști, dar și pe superiorii lor. Aceștia au folosit mijloace brutale de
culegere a informațiilor7.
Comunismul era socotit dușmanul de moarte a neamului românesc și împotriva lui
trebuia luptat pe viață și pe moarte. Promoțiile liceului „Radu Negru” din 1944-1948 n-au mai
apucat revederea de după zece ani. Tinerii Făgărașului au luat arma în mână, pentru a se
opune comunismului. Au fost generații de sacrificiu. O parte dintre cei tineri a murit în
confruntare directă cu forțele represive, alții în închisorile comuniste, mulți au luat calea
exilului, și infinit mai mulți s-au destrămat fizic și psihic în urma suferințelor îndurate.
Generația lor nu s-a mai întâlnit niciodată pentru a serba aniversările. S-a revăzut în celulele
de anchetă din Făgăraș, Sibiu, Cluj, Brașov, București. Nici ei nu au avut tinerețe8.
Se înscrie la Facultatea de Agronomie din Cluj, ca toți studenții din generația lui, Ion
Gavrilă a luat parte la momentul de înălțare sufletească atunci când Universitatea revine în
anul 1945 acasă, la Cluj, după surghiunul din 1940. A urmat demonstrația studențească din 10
mai 1946, împotriva noii conduceri comuniste a Universității, siluirea alegerilor din noiembrie
1946, alegeri ce au legitimat guvernarea comunistă, prigoana asupra bisericii unite cu Roma.
N-am murit o dată într-o revoltă, spune Ion Gavrilă, ci ne-am stins pe rând neștiuți în munți,
iar foarte mulți în întunecimile închisorilor comuniste. Aceasta a fost tragedia generației
noastre9.
Istoricul Iuliu Crăcană spune că la Ion Gavrilă este foarte interesant faptul că în cadrul
arhivei CNSAS, are cel mai voluminos dosar pentru o singură persoană. Dosarul cuprinde
aproximativ 119 volume și peste 50.000 de file, au fost notele informative, rapoartele
Securității despre toate persoanele care posibil ar fi putut să-l ajute pe Ion Gavrilă: părinții lui,
rudele, persoane din satele făgăreșene cu care ar fi putut avea relații înainte de a fi fugar în
munți sau după10.
6
Ibidem, p. 50.
7
Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Mișcarea armată de rezistență din România, 1944-
1962, Editura Kullusys, București, 2003, p. 30.
8
Iuliu Crăcană, Povestea grupului Gavrilă, în „Magazin istoric”, XXXVI, nr. 5(422), mai 2002, p. 12.
9
Ibidem, p. 15.
10
Ibidem, p. 19.

3
 ,,Va fi altfel în viitor? Într-un viitor apropiat nici într-un caz. Am povestit despre lupta
şi jertfa unor tineri de acum 50 de ani, dintr-un colţ de ţarã: Ţara Fãgãraşului. Vor fi înţeleşi
de cei din ziua de azi? Asemenea iluzii nu-mi fac. Pentru majoritatea contemporanilor, acestea
sunt probleme care nu intereseazã. O ştiam de mult. O ştiau şi cei care au murit luptînd. Acei
ce au murit cu cei ce mai trãim îngenunchem în faţa veşnicei Românii, rugîndu-ne: Mamã
ţarã, iartã-ne cã am cutezat sã luptãm şi sã murim pentru tine. Puţini, foarte puţini ne vor
înţelege, ne vor iubi şi vor relua lupta noastrã pierdutã, ca sã meargã spre biruinţã.”, ne spune
Ogoranu în cel de-al doilea volum al scrierilor sale11.
Timp de șapte ani, aceștia au fost urmăriți de mai multe compani ale trupelor de
Securitate, înainte de a fi capturați și condamnați la moarte în 1957. Gavrilă-Ogoranu a scăpat
arestării și, cu ajutorul prietenilor, a evitat detectarea sa până în iulie 1976, când, în cele din
urmă a fost prins în Cluj12.
Gavrilă Ogoranu relatează în autobiografia sa, publicată după Revoluție, un episod din
1952, care ilustrează motivația grupurilor de rezistență. În scopul de a distrage atenția forțelor
de urmărire ale Securității, Ogoranu s-a dus împreună cu o parte din grupul său la o cabană
turistică din apropierea Lacului Bâlea. După ce i-a scos cu forța pe turiștii din cabană,
Ogoranu li s-a adresat astfel: „Spuneți, vă rog, oamenilor din țară că mai există un colț din
Regatul României care nu și-a plecat capul înaintea comuniștilor. Și, atâta timp cât ne vor sta
capetele pe umeri, acest colț de țară va fi liber. Spuneți-le să-și păstreze păstreze încrederea că
într-o zi toată România va fi liberă. Rugați-vă să vă ajute și să ne ajute Dumnezeu”13.
Spre deosebire de Arnăuțoiu și Arsenescu, Gavrilă-Ogoranu, care a scăpat de pedeapsa
capitală și a supraviețuit perioadei comuniste, ne-a oferit în autobiografia sa o descriere
personală, a reacției populației față de grupul său: “Când am luat calea munților, știam destule
despre partea cea ascunsă a istoriei. Nu ne-am făcut niciodată iluzii. Nu ne-am bazat că ni se
vor alătura și că vom fi înțeleși de toată suflarea din Țara Făgărașului. Când am spus că în
1949-1950 s-ar fi ridicat satele de la munte sau că eram primiți și ajutați de oameni din partea
locului, nu m-am referit niciodată la cine știe ce mulțime de oameni... Or fi o sută, două, o
mie? Dar restul locuitorilor? Unii n-au venit de frică. Și ei trebuiesc înțeleși. Orice pas fac în
viață, îl fac numai din calcul. Regimurile se schimbă, profitorii rămân. Unii se leagă strâns de
regim, devenind una cu el și trec de la avere și de la satisfacerea tuturor dorințelor și poftelor
la delirul puterii și al trufiei. Rămâne apoi mare masă a trudnicilor, a căror viață se reduce la

11
Ion Gavrilă-Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. II, Timișoara, Editura Marineasca, 1995, p. 260.
12
Ion Gavrilă-Ogoranu, op. cit., p. 264.
13
Ion Gavrilă-Ogoranu, op.cit. , vol. I, p. 304.

4
muncă și hrană, într-un ciclu etern, și ale căror conștiințe nu se ridică mai sus de blidul de
mâncare de dinaintea nasului. Sunt atât de apăsați și dresați în apăsarea spre pâmânt, că nu
pot, nu gândesc și nu vor să privească mai departe”14.
Pentru lichidarea bandei Gavrilă, Ministerul de Interne punea la dispoziție un batalion
de Securitate din orașul Stalin, un batalion de Securitate de la Drăgășani, o companie de
Securitate de la Turnu Măgurele, un batalion de la Orăștie, de la Florești, Tecuci, Oradea și un
număr de cincizeci de câini de serviciu dirijați.
Ion Gavrilă Ogoranu povestește în memoriile sale că „Anul cel mai greu a fost 1953,
cu cele mai multe ciocniri, dar din fericire am ieșit din toate ciocnirile cu bine, n-am avut nici
o pierdere și am avut satisfacția că ne simțeam biruitori în activitatea pe care am avut-o. Așa a
fost la Berivoi, unde, în anul 1952, ne-am întâlnit la poalele pădurii cu un pluton de
Securitate, am fost înconjurați în porumbiștile Voievodenilor, și culmea că întâmplarea a făcut
ca, în momentul când eram înconjurați, noi câți eram acolo, e vorba de Andrei Hașu și cu
mine, să ne curățim armele. Ne-au găsit curâțind armele, deși la repezeală nu am mai putut
pune în funcțiune decât două ZB-uri, dar cu astea ne-am apărat de am putut ieși din
încercuire”15.
Fiecare persoană întâlnită pe stradă era legitimată și interogată. Pentru populație se
introdusese un sistem de autorizații în cazul fiecărei deplasări în munți după lemne și fân.
Asediat din toate părțile, grupul lui Ion Gavrilă își pierde forța pe care i-o dădea solidaritatea.
Rănit și arestat într-o ambuscadă, Ion Ilioiu reizstă anchetelor crâncene la care e supus, dar
după două luni, grav bolnav, cedează și începe să divulge numele susținătorilor. Zeci de țărani
iau drumul carcerei16.
Ultima întâlnire a luptătorilor a avut loc în ianuarie 1954. Erau mai bine de doi ani de
când nu murise nimeni de-ai lor. Ce era de făcut, să treacă granița dincolo de sârma ghimpată?
Comuniștii sârbi îi trimiteau pe români înapoi în țară. Se se ascundă în continuare în zona
Făgărașului era imposibil. Să continuie fiecare în parte lupta părea cea mai simplă cale, măcar
cu lupta erau obișnuiți17.
„Zădărnicia luptei momentane de atunci o vedeam aproape de la început, chiar dacă nu
o recunoșteam deplin. Însă altă soluție decât lupta nu era în momentul de atunci, nu o zăream,
nu o puteam vedea, deși ni s-au făcut în 1953, primăvara, propuneri din partea Securității, să
ne predăm că nu vom păți nimic, lucru care numai niște copii ar fi putut crede aceasta. Gândul
14
Ibidem, pp. 267-268.
15
Ion Gavrilă-Ogoranu, op. cit., p. 183.
16
Gheorghe Jijie, op. cit. , p. 259.
17
Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, Vol. VII, Ed. Marist, pp. 153-154.

5
acesta nu-l aveam, mai speram poate într-o minune dumnezeiască să se schimbe ceva, să
intervină ceva, dar voiam să ne facem datoria până la urmă și dacă asta ne era soarta scrisă, să
o jucăm cât mai bine, iar pielea cât valorează o vindem destul de scump. Practic, din 1953
încolo am văzut că trebuie să rezistăm cât mai mult, cât, nici noi nu puteam ști la acea oră.”
Ne spune Ion Gavrilă într-un interviu.
Securitatea îi prezintă pe membrii grupului Gavrilă ca fiind bandiți și simpatizanți
legionari. Nu se vorbește însă nicăieri în documente de o mutație numerică masivă a
legionarilor în rezistență. Lupta de partizani din munți nu a aparținut nici unui partid politic, ci
a fost anticomunistă și antisovietică18.

18

6
7