Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (secolele IX-XVIII)

1. De la autonomiile locale la centralizarea politică

După retragerea aureliană, populația daco-romană de la nord de Dunăre a revenit la vechiul mod de
viață, cel al dacilor, trăind organizați în ”obști sătești”. Aceste obști, care reprezentau o formă primară de
comunitate a românilor, erau formate din mai multe sate, fiind conduse de ”sfatul oamenilor buni și bătrâni”,
din rândul căruia erau desemnați conducători cu atribuții administrative și militare, intitulați cnezi (origine
slavă) sau juzi (origine latină). Apariția acestei pături conducătoare a coincis cu procesul de diferențiere socială
în cadrul obștilor sătești, izvoarele istorice menționând două categorii: țăranii (”rusticii”) și mai-marii
pământului (”maiores terrae”).
Obștile sătești au reprezentat unitățile teritoriale care au stat la baza formării autonomiilor locale și
apoi a statelor medievale românești. Constituite din motive economice și de apărare, obștile sătești s-au unificat
treptat, dând naștere în ,,uniunilor de obști” (formaţiuni politice prestatale), autonomii locale numite de
Nicolae Iorga ,,romanii populare”. Aceste formațiuni dispuneau de un centru fortificat (reședință), care juca rol
de sediu politico-administrativ. Sunt menţionate în izvoarele externe şi interne sub numele de: țări, cnezate,
voievodate, câmpuri, ocoale, jupanate, codrii etc. În general, erau dependente de un centru de putere străin,
direct sau indirect, prin intermediul unei căpetenii militate, voievod sau duce. Cele mai mari și mai puternice
erau voievodatele, ce cuprindeau un teritoriu întins și aveau așezări întărite. Locuitorii acestora au fost
consemnați în izvoare bizantine, ruse, turcești, maghiare, armene sub diferite denumiri: vlahi, volohi, valahi,
blachi, ulaki.
Societatea românească intră într-o perioadă de evoluție mai complexă odată cu întemeierea statelor
medievale: Transilvania, Țara Românească, Moldova, Dobrogea. Constituirea statelor medievale
românești a fost un process de lungă durată, care s-a realizat în mai multe etape:
 etapa formațiunilor politice prestatale;
 unificarea formațiunilor politice prestatale sub autoritatea unuia dintre conducătorii
acestor formațiuni;
 crearea instituțiilor interne (politice, administrative, religioase), corespunzătoare noii
configurații teritoriale și necesare afirmării și apărării lor statale.
Constituirea statelor medieval românești este, în primul rând, rezultatul acțiunii factorilor interni, pe fondul
unor împrejurări externe favorabile.
 contextul extern:
criza Regatului Ungariei, în condiţiile în care dinastia arpadină ( stinsă în 1301) a fost înlocuită cu
dinastia de Anjou, a sporit încercările formaţiunilor româneşti de a înlătura dominaţia Ungariei.
extinderea influenţei Hoardei de Aur a limitat, de asemenea, influenţa maghiară în spaţiul românesc. Pe
fondul acestei crize, formaţiunile din spaţiul românesc doreau înlăturarea dominaţiei maghiare.
 contextul intern – reprezentat de:
creşterea demografică;
existenţa unor drumuri comerciale de importanţă europeană ce străbăteau spaţiul românesc;
întărirea raporturilor feudale şi concentrarea acestora în jurul unor autorităţi puternice;
dezvoltarea economică din spaţiul românesc produsă prin lărgirea schimburilor comerciale, apariţia
târgurilor şi a oraşelor.

2. Constituirea statelor medievale românești

1
 A. Constituirea voievodatului Transilvaniei (sec. IX-XIII)

În ordine cronologică, primul stat medieval întemeiat a fost voievodatul Transilvaniei, integrat teritorial
regatului Ungariei. Deși există asemănări între procesele de întemeiere a statelor medievale românești,
formarea voievodatului Transilvaniei prezintă trăsături specifice determinate de pătrunderea maghiarilor
(așezați în Pannonia la sfârșitul secolului al IX-lea) în teritoriile de la răsărit de Tisa. Sub aspect istoric și
geografic, Transilvania reprezintă regiunea din interiorul arcului carpatic (Transilvania voievodală). După
1541, principatul Transilvaniei a înglobat și alte regiuni: Crișana, Maramureș, părți din Banat.
Voievodatul Transilvaniei se constituie între secolele IX-XIII în următoarele etape:
 etapa formațiunilor politice prestatale românești (sec. IX-XI);
 impunerea dominației maghiare asupra formațiunilor prestatale românești și organizarea
acestora ca voievodat unic (sec. XI-XIII).
Astfel, Transilvania avea să cunoască stadiul ducatelor (voievodatelor) româno-slave, pentru ca apoi, în
secolele XI-XIII, să fie cuprinsă prin cucerire în Regatul Ungariei, sub forma unui voievodat distinct, condus
de un înalt dregător, sprijinit pe regimul de stări (grupuri privilegiate). Trei stări erau de credință occidentală,
iar grupul românilor era de credință răsăriteană. Treptat, românii, grup învins și de altă confesiune decât
cuceritorii, au sfârșit prin a fi discriminați, inițial sub aspect confesional, iar ulterior și etnic. În acest fel,
Transilvania medievală a funcționat ca un voievodat cu o numeroasă populație de credință răsăriteană, condus
de o elită catolică și situat într-un ,,regat apostolic”, devenind un exemplu de interferență a confesiunilor și
etniilor.

a. Etapa formațiunilor prestatale (autonomiilor locale)

Expansiunea spre răsărit a maghiarilor s-a lovit de rezistența armată a populațiilor româno-slave din
interiorul și din afara arcului carpatic (teritoriile vestice), sursele maghiare oferind informații despre unitățile
politico-administrative din spațiul menționat. Astfel, pentru secolele IX-X, lucrarea lui Anonymus, „Gesta
Hungarorum” ("Faptele ungurilor"), aminteşte despre existenţa a trei formaţiuni politice prestatale:
 voievodatul lui Menumorut (în Crişana), cu centrul la Biharea;
 voievodatul lui Glad (în Banat), cu centrul la Cuvin;
 voievodatul lui Gelu (interiorul arcului carpatic), cu centrul la Dăbâca.

Voievodatul lui Menumorut cuprindea zona Crișurilor și se întindea spre Tisa, Someș, Mureș. Așezarea
de reședință era Biharea, o altă așezare întărită fiind Sătmar. Cronica lui Anonymus relatează despre
tratativele duse de trimișii ducelui maghiar Arpad cu Menumorut la Biharea, precum și despre ocuparea de
către oastea maghiară a cetății de la Zalău. Voievodul întreținea legături politice și religioase cu bizantinii.
Voievodatul lui Glad cuprindea Banatul și avea ca așezări întărite cetățile de la Orșova și Cuvin. Glad
avea o armată numeroasă și întreținea legături cu slavii sud-dunăreni (Țaratul bulgar).
Voievodatul lui Gelu este menționat de Anonymus cu numele de ,,țara Transilvaniei” și era situat în
podișul din interiorul arcului carpatic. Reședința voievodală era la Dăbâca, unde a fost cercetat un important
sistem de fortificații. Anonymus ne informează despre faptul că Gelu era român şi avea ca supuşi români şi
slavi; într-o confruntare cu ungurii Gelu este ucis, iar locul său este luat de Tuhutum.
Legenda Sfântului Gerard menționează existența, la mijlocul sec. XI, a două voievodate care au opus
rezistență expansiunii maghiare:
 Voievodatul lui Ahtum, în Banat, cu centrul la Morisena;
 Voievodatul lui Gyula, în centrul Transilvaniei, cu centrul la Bălgrad (Alba-Iulia).

Voievodatul lui Ahtum avea o întindere mai mare, cuprinzând teritoriul dintre Dunăre și Mureș, precum
și o parte a voievodatului lui Menumorut, la nordul Mureșului. Reședința voievodului era Morisena, pe Mureș
(Cenad), așezare întărită cu valuri de pământ, palisade din lemn și șanțuri. Ahtum întreținea legături politice
și religioase cu bizantinii-în orașul de reședință existau călugări greci, iar voievodul fusese botezat în rit

2
ortodox. Voievodul a intrat în conflict cu regele maghiar Ștefan I pe motivul vămuirii plutelor acestuia de pe
Mureș care transportau sare.
Voievodatul lui Gyula este caracterizat de izvorul istoric amintit ca fiind întins și foarte bogat și
cuprindea Podișul Transilvaniei și Munții Apuseni. Aici existau așezări întărite, mai importante fiind: Dăbâca
( pe Someș), Morești ( pe Mureș), Moigrad și Alba Iulia (Bălgrad). Urmaş al lui Tuhutum, Gyula este închis pe
viaţă de către regele Ştefan cel Sfânt, deoarece „refuză să fie creştin” iar „ţara” îi este ocupată de către rege,
fiind desfiinţată episcopia ortodoxă.

b. Cucerirea Transilvaniei de către maghiari (sec. XI-XIII)

Cucerirea, subordonarea și integrarea formațiunilor politice românești a continuat și s-a accentuat în
secolele XI-XIII și a luat forme sistematice pe măsura înaintării maghiarilor spre centrul și sudul Transilvaniei.
Adoptarea de către regalitatea maghiară, după anul 1000, a formelor de organizare politică și ecleziastică ale
lumii apusene a dat și expansiunii ungare un caracter mult mai organizat. Astfel, cucerirea reală a regiunii
intracarpatice de către Regatul Ungariei s-a produs abia după mijlocul secolului al XI-lea, într-un interval de
circa un secol și jumătate. Înainte de aceasta, se înregistrează numai un control vag al jumătății de vest a
regiunii, prin anumiți lideri unguri care nu erau neapărat fideli puterii centrale din Pannonia.
Pentru cucerirea și asigurarea controlului asupra teritoriului transilvănean, maghiarii au folosit mijloace
diverse, de ordin: militar, politico-administrativ, religios, demografic etc.
Cucerirea militară a însemnat, în primul rând, lupta cu populația locală, iar în al doilea rând contracararea
unor noi valuri migratoare, constând din neamuri turanice (pecenegi, uzi, cumani).
Această cucerire militară a fost insoțită de o cucerire instituțională menită să impună în Transilvania
regulile noului regim ( cucerirea Transilvaniei nu era încheiată când regalitatea maghiară începe în secolul al
XII-lea să se ocupe tot mai intens de organizarea Transilvaniei, proces care coincide cu oprirea năvălirilor
triburilor turanice, cu mutarea secuilor la margine, cu așezarea sașilor și a cavalerilor teutoni). Vaste teritorii,
încadrate anterior doar formal în statul cuceritor, sunt acum organizate după modelul politic și social-
economic implantat dinspre Apus. O dovadă a acestui proces este înființarea de comitate (unități politico-
administrative aduse de cuceritori). Primul comitat atestat este Bihorul (1111), care cuprindea partea centrală a
fostului voievodat al lui Menumorut. Apoi, urmează înființarea altor comitate, precum: Crasna și Dăbâca
(1164), Cluj, Alba, Timiș (1177) etc. Tot în această perioadă, se încearcă introducerea în Transilvania a unei
noi instituții străine, preluate de maghiari din lumea feudală germană, principatul, instituție care trebuia să
dea, în intenția promotorilor săi, o nouă orientare ,,țării de peste păduri”. Între 1111-1113, documentele
menționează un Mercurius princeps, despre care se știu foarte puține lucruri și căruia nu i se atribuie niciun
rol în viața politică a Transilvaniei. După mai bine de 60 de ani, în 1176 apare în documente numele lui
Leustachius, care purta titul de voievod și care era acum căpetenia țării. Menționarea în Transilvania a titlului
de voievod sub stăpânire străină pare să sugereze o rezistență a populației locale. Probabil că, vreme de câteva
decenii în secolul al XII-lea, lucrurile au fost grave și situația relativ instabilă în Transilvania, din moment ce
țara pare să fi rămas mult timp fără conducător oficial, numit de regalitate. Ulterior însă, implantarea unor
modele, instituții și reguli străine nu a mai putut fi decât în mică măsură contracarată. Odată cu instituția
comitatului au venit și dregătorii adiacenți, slujbașii regelui, armata, castelanii, demnitarii cetăților, Biserica
Catolică și instituțiile sale etc.
Însă, pentru încheierea cuceririi și pentru stăpânirea directă și efectivă a acestei țări bogate, pline de
resurse, ca și pentru apărarea ei eficientă, oficialitățile au utilizat și alte metode. Una dintre ele a fost
colonizarea și așezarea organizată a unor populații străine pe teritoriul Transilvaniei, cu rosturi
economice, militare și politice. Prin aceste populații, statul maghiar a urmărit nu numai o eficientă dominare și
integrare a Transilvaniei în structurile sale, dar și o extindere a stăpânirii maghiare la sud și est de Carpați.
 Așa au fost secuii, populație de origine incertă, care s-ar fi aflat inițial în Bihor, apoi, pe măsura
înaintării frontierei regatului, în centrul Transilvaniei (pe Târnave, circa 1100), pentru ca, după 1150 și
spre anul 1200, să se mute mai spre est, aproape de linia Carpaților Orientali, unde trăiesc și astăzi.
Rosturile lor de bază au fost cele militare, de apărare a frontierelor și de participare, în anumite condiții,
la confruntările armate ale regatului și ale Transilvaniei.

3
  Așezarea unor grupuri de germani, considerați ,,oameni liberi și oaspeți” începuse în Ungaria încă din
secolul al XI-lea. În Transilvania, un asemenea proces s-a desfășurat în secolele XII-XIII. Coloniștii
numiți generic germani (sași) nu au venit toți dintr-o regiune anume a Germaniei și nici măcar nu au
fost toți de neam german. Primul grup mai important a venit la chemarea regelui Geza al II-lea (1141-
1162) în zona Sibiului și provenea în principal din Franconia. Alte grupuri au fost din Saxonia,
Turingia, Bavaria, Flandra, nord-esul Franței etc., cuprinzând și valoni, alături de germani. Pământul
atribuit de regalitate sașilor s-a întins între Orăștie și Baraolt și între văile Târnavelor și valea Oltului,
adică zona sudică a Transilvaniei, plus Țara Bârsei și regiunea Bistriței. Sașii au cuprins și o parte din
teritoriul secuilor( zona Sebeș, de pildă), dar în principal s-au așezat în regiuni locuite de români.
Maghiarii lipseau aproape cu totul din aceste locuri, în momentul colonizării săsești. În regiunea de la
sud de Oltul transilvan, pe la 1222, este atestată documetar ,,țara românilor”( Terra Blacorum),
probabil în regiunea Făgărașului. În 1224 este consemnată ,,pădurea românilor și pecenegilor”, care
este dăruită sașilor pentru a o folosi împreună cu românii și pecenegii. Organizarea autonomă a sașilor,
modul lor de conducere, dependența lor direct de regalitate și privilegiile de care se bucurau au fost
trecute în scris în celebrul document ,,Andreanum” ( ,,Bula de aur a sașilor”), emis de regele Andrei
al II-lea în 1224. Colonizarea sașilor a avut, pe lângă rolul economic și militar (de pază a granițelor) și
un evident rol politic. Regalitatea a dăruit sașilor teritorii care nu puteau fi ținute sub controlul direct al
maghiarilor, deoarece Arpadienii nu mai aveau forțe proprii în vederea asigurării regiunilor de
frontieră. În general, aceste zone, pe la 1150-1200, nu erau încă integrate administrației regale sau erau
ocupate doar formal și provizoriu.
 Intenția regalității maghiare a fost să mai aducă la granițele Transilvaniei noi populații străine, dar
această intenție nu s-a putut realiza. Prima încercare a fost făcută cu ordinul militar călugăresc al
cavalerilor teutoni.
B. Întemeierea Țării Românești
Întemeierea Țării Românești a fost un proces complex și îndelungat, desfășurat în secolele XIII-XIV.
Formarea statului medieval Țara Românească a cunoscut câteva etape: etapa formațiunilor prestatale dintre
Carpați și Dunăre; unificarea acestor formațiuni sub un singur conducător; crearea instituțiilor interne, până
la sfârșitul secolului al XIV-lea.

a. Formațiuni politice prestatale

Formațiuni politice incipiente-uniuni de obști-au fost atestate în izvoarele slave sub denumirile de Vlasca,
Codrii Vlăsiei etc., adică țări ale românilor. În deceniile care au urmat după invazia tătaro-mongolă din 1241,
izvoarele istorice ne oferă informații despre formațiuni politice cu un caracter mai avansat.
Astfel, în anul 1247 (Diploma Cavalerilor Ioaniți din 2 iunie 1247) regele maghiar, Bela al IV-lea,
preconiza să amplaseze în Banat și Oltenia ordinul religios și militar al Ioaniților. Cavalerii Ioaniţi au fost
chemaţi de regele Ungariei să apere teritoriul regatului de repetatele invazii ale tătarilor. În schimbul acestor
obligaţii, regele le-a dat cavalerilor un teritoriu întins situat între Carpaţi, Dunăre şi Olt, în care se afla Ţara
Severinului împreună cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş până la Olt, nu şi Ţara voievodului Litovoi care a fost
lăsată românilor să o stăpânească în aceleaşi condiţii ca până atunci. Le-a mai dat Cavalerilor şi toată ţara
Cumaniei, dacă o pot cuceri, ce se află la răsărit de Olt, cu excepţia Ţării lui Seneslau “voievodul românilor” în
aceleaşi condiţii ca şi cele date voievodului Litovoi. Românii menţionaţi trebuiau să dea ajutor armat
Cavalerilor Ioaniţi pentru apărarea ţării, iar cavalerii să-i ajute pe români în aceleaşi condiţii. Din acest
important izvor istoric rezultă că atât la răsărit de Olt, unde se afla Ţara Cumaniei stăpânită de tătari, cât şi în
teritoriul donat Cavalerilor se aflau unele formaţiuni politice româneşti, unele într-o mai strânsă
dependenţă de regatul Ungariei, anume cnezatele lui Ioan şi Farcaş, iar altele (Voievodatele lui Seneslau
şi Litovoi) erau lăsate românilor cu obligaţia de a împărţi veniturile şi de a apăra ţara împreună cu
ioaniţii.

b. Unificarea formațiunilor prestatale

4
 Dintre formațiunile politice menționate în Diploma Cavalerilor Ioaniți se afirmă cu mai mare autoritate
voievodatul lui Litovoi, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Autoritatea sa crește și ca urmare a
dificultăților politice din Ungaria din perioada de început a domniei lui Ladislau al IV-lea Cumanul (1272-
1290). În aceste condiții, are loc prima încercare de unificare politică la sud de Carpați. Voievodul Litovoi
(nu se știe exact dacă același cu cel din 1247 sau altul, vreun urmaș) își extinde autoritatea asupra
ținuturilor și formațiunilor prestatale din dreapta Oltului (ocupând teritorii anexate anterior de regii
Ungariei în Țara Severinului) și nu mai recunoaște suzeranitatea maghiară (refuzând să mai trimită
regelui veniturile ce i se cuveneau în virtutea stăpânirii de până atunci). Acest fapt a atras represalii din
partea lui Ladislau al IV-lea. În cursul luptelor din 1277/1279, Litovoi este ucis, iar fratele acestuia, Bărbat,
este luat prizonier, se va răscumpăra doar după plata unei sume mari și recunoaște din nou suzeranitatea
regelui. Evenimentul este menționat în două documente ale vremii.
Prima încercare de unificare politică la sud de Carpaţi denotă faptul că societatea românească evolua în
direcţia statului medieval unificat. Crearea unui stat unificat era determinată de mai mulţi factori:
 era necesară asigurarea securităţii drumului comercial, care lega Europa Centrală cu gurile Dunării;
veniturile căpătate de la asigurarea comerţului pe acest drum au întărit forţa economică a voievodatelor
româneşti.
 diferenţierea socială din societatea românească aflată pe calea constituirii relaţiilor feudale determina la
rândul ei necesitatea unui aparat administrativ puternic pentru a reglementa relaţiile dintre diferitele
pături sociale, pentru a apăra bunurile lor materiale de invazii străine şi infractori interni.
 deşi regii maghiari îşi impuneau suzeranitatea lor la sud de Carpaţi, vecinătatea Hoardei de Aur nu le
permitea să-şi extindă stăpânirile în această zonă. Dominaţia mongolă după 1241 era efectivă numai în
teritoriile de sud-vest ale Moldovei, în celelalte teritorii româneşti de la sud şi est de Carpaţi dependenţa
de mongoli se limita la plata unui tribut, în schimb aceştia stăvileau expansiunea maghiară în zonă.
 totodată, în procesul evoluţiei relaţiilor mongolo-române, bazate pe colectarea birurilor de la populaţia
autohtonă, s-a constituit aparatul administrativ local, preluat apoi de statul medieval românesc; astfel,
dominaţia mongolă a fost un factor accelerator pentru procesul de unificare politică în spaţiul românesc.
Adevăratul proces de întemeiere a Țării Românești a pornit din Muntenia și a constat în agregarea
formațiunilor preexistente (cnezate și voievodate), la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al
XIV-lea. Întemeierea Țării Românești, petrecută într-o obscuritate documentară, a dat naștere unor tradiții
istorice, care leagă începutul procesului de unificare de venirea legendarului Negru Vodă din Ţara
Făgăraşului, personaj a cărui identitate reală este necunoscută. Acesta din urmă "a descălecat"
(întemeiat) Ţara Românească, cu centrul la Câmpulung, apoi la Argeş. Câmpulungul, până atunci un
avanpost al Regatului Ungar, sediu al unei înfloritoare comunităţi catolice, alcătuită din saşi şi unguri, etapă
importantă a drumului comercial care lega Transilvania cu Dunărea de Jos şi cu Marea Neagră, a devenit
acum cea dintâi reşedinţă a domniei Ţării Româneşti, locul unde au fost îngropaţi primii ei domni.
Legenda se bazează pe tradiţia orală despre strămutarea unor grupuri de români de peste munţi din cauza
ofensivei feudalilor unguri împotriva obiceiurilor şi instituţiilor lor tradiţionale și coincide cu anihilarea
autonomiei Făgăraşului în 1291 de către regele Andrei al III-lea. În realitate, unificarea a fost înfăptuită de
către căpetenii militare locale în decursul unei perioade îndelungate, nefiind exclusă trecerea unei părți a
românilor transilvăneni la sud de munți ( și contribuția acestora la întemeierea statului), factor permanent în
acea zonă.
„Descălecatul” la Câmpulung a fost urmat de „întemeierea” ţării, adică de agregarea
formaţiunilor politice preexistente, cnezate şi voievodate. Potrivit tradiţiei cronicăreşti a Ţării
Româneşti, procesul agregării în stânga Oltului a pornit din Câmpulung, a cuprins Argeşul, care avea să
devină cel de al doilea „scaun” al domniei, după care ţara s-a „lăţit” „până la Dunăre şi în Siret” şi probabil,
spre gurile Dunării; integrare teritorială înfăţişată de tradiţie ca un fapt de expansiune demografică.
Desăvârşirea „întemeierii” Ţării Româneşti a avut loc o dată cu unirea teritoriilor de la apus de râul Olt cu
voievodatul din Câmpulung, care s-a produs ca act de „închinare” a căpeteniilor voievodatului lui Litovoi
faţă de mai puternicul voievod din stânga Oltului. Actul de închinare a consacrat în cazul acesta nu o

5
 simplă anexiune, ci integrarea în Ţara Românească a unei puternice autonomii teritoriale, autonomie
cvasistatală, care a caracterizat timp de secole statutul Olteniei.
Dincolo de tradiție, izvoarele istorice sunt sărace în privința modului în care s-a realizat acest
proces de întemeiere a Țării Românești. Primele ştiri cu privire la statul constituit la sud de Carpaţi
vin din sfera regatului maghiar. Într-un stadiu avansat al efortului restaurator al lui Carol Robert de
Anjou, el a avut de înfruntat şi ostilitatea noului stat românesc, realizat prin unirea voievodatelor din
stânga şi din dreapta Oltului. Conducător al noului stat era acum Basarab, „marele voievod” (?-
1352), titlu care exprimă recunoaşterea întâietăţii puterii sale de către ceilalţi voievozi din cuprinsul
ţării, a căror urmă, de altminteri, a dispărut definitiv chiar din această vreme.
În raport cu noua realitate constituită în detrimentul aspiraţiilor de dominaţie ale regatului său la sud de
Carpaţi, atitudinea regelui a fost oscilantă. Dificultăţile restaurării puterii regale, teama de o realitate
politică nouă a cărei forţă nu o cunoştea exact, au început prin a-i inspira prudenţă lui Carol Robert şi l-au
determinat să se reconcilieze cu Basarab. Repetatele contacte diplomatice între cei doi adversari, semnalate
de un act al cancelariei regale, s-au încheiat cu un acord (1324) care recunoştea unitatea Ţării Româneşti
sub conducerea lui Basarab şi achiziţiile ei teritoriale, în schimbul recunoaşterii suzeranităţii regelui şi a
încadrării ţării în aria spiritualităţii catolice.
Acordul încheiat cu Basarab i-a atras lui Carol Robert critici vehemente din partea forţelor din
rândurile nobilimii care îi erau ostile şi care subliniau marea putere pe care o concentrase în mâinile sale
domnul Ţării Româneşti. Câţiva ani mai târziu, împins de aceste forţe, regele a încercat să suprime noul stat
pentru a restaura dominaţia regatului său la sud de Carpaţi.
Folosind prilejul favorabil ivit în 1330, când un corp de oaste al Ţării Româneşti a fost înfrânt, alături
de oastea ţarului bulgar de la Târnovo şi de tătari, la Velbujd, de către sârbi, Carol Robert a decis să
întreprindă o mare campanie împotriva Ţării Româneşti pentru a-l înlătura pe Basarab, în locul căruia
intenţiona să numească un dregător regal; realizarea acestui ţel ar fi însemnat destrămarea statului românesc
constituit în deceniile anterioare şi readucerea teritoriilor dintre Carpaţi şi Dunăre sub controlul Regatului
Ungar, ca în primele decenii ale secolului al XIII-lea.
În septembrie 1330, oastea maghiară, în fruntea căreia se afla însuși regele, a ocupat cetatea Severin și
ținutul înconjurător. În aceste condiții, domnul român face propuneri de pace, oferind o mare sumă de bani
(7000 de mărci de argint), neacceptată de rege, hotărât să suprime statul românesc de la sud de Carpați.
Înaintarea oastei maghiare în interiorul țării a fost deosebit de anevoioasă, totul fiind pustiind în calea sa și
suferind cumplit de foame. Lipsit de mijloace de aprovizionare, regele maghiar a fost silit în cele din urmă
să ordone retragerea, fără a-și fi împlinit țelul. Dar, pe drumul de înapoiere, în munți, într-o trecătoare
foarte îngustă (loc numit Posada=loc de trecerre, defileu) pe care românii o închiseseră la capete, oastea
maghiară a fost prinsă ca ,,peștii în mreajă”, potrivit cronicii (Cronica pictată de la Viena), suferind un
cumplit măcel. Regele însuși a scăpat cu greu din dezastru, în timp ce mulți membri ai elitei nobiliare și
ecleziastice au rămas pe câmpul de luptă. Prin lupta de la Posada (9-12 noiembrie 1330), noul stat se
afirma de sine stătător, înlăturând suzeranitatea maghiară, iar Basarab a rămas ,,singur stăpânitor”,
cum va fi numit și urmașul său, Nicolae Alexandru.
Se încheiase o etapă importantă a constituirii statului medieval Țara Românească, dar nu întregul
proces. Mai rămânea organizarea instituțiilor interne, necesare întinderii sale. Acest fapt s-a realizat până la
sfârșitul secolului al XIV-lea, sub urmașii lui Basarab.

c. Etapa organizării noului stat

Până la domnia lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a parcurs o perioadă de organizare a instituțiilor
interne și de afirmare ca stat cu interese proprii în relațiile externe.
6
După moartea lui Basarab, la tron i-a urmat fiul său, Nicolae Alexandru (1352-1364):
 în plan intern, actul său cel mai important este înființarea Mitropoliei Țării Românești (1359),
la Curtea de Argeș, recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol. El a chemat la curtea lui pe
mitropolitul Iachint din Vicina, oraş de la gurile Dunării, unde exista deja o mitropolie ortodoxă în
ascultarea Constantinopolului. Voievodul Nicolae Alexandru a solicitat strămutarea acestei
mitropolii la Curtea de Argeş. Strădaniile lui vor fi încununate de succes. În mai 1359, Sinodul
Constantinopolitan, Patriarhul Calist şi împăratul bizantin Ioan al V-lea Paleologul au aprobat
solicitarea voievodului Nicolae Alexandru Basarab, numindu-l pe Iachint „păstor legiuit a toată
Ungrovlahia cu rangul de mitropolit preacinstit, spre binecuvântarea şi îndreptarea duhovnicească a
domnitorului, copiilor lui şi a întregii sale domnii”. Stabilirea legăturii cu Bizanțul și crearea unui
cadru autonom de viață bisericească însemna respingerea efortului regalității maghiare de a impune
în Țara Românească catolicismul, în dependență de ierarhia catolică a regatului.
 în plan extern, relațiile cu Ungaria se înrăutățesc după 1358, când regele maghiar își manifestă
categoric intenția de a exercita o dominație directă la sud de Carpați, acordând negustorilor din
Brașov drept de liberă trecere spre centrele comerciale dunărene și spre Marea Neagră. Respingând
această pretenție a regelui Ungariei (și, implicit, suzeranitatea maghiară), Nicolae Alexandru își
asumă în 1359 titlul de domn autocrat (de sine stătător). Prin asumarea acestui titlu și prin
înființarea Mitropoliei, statul românesc era înzestrat cu instituțiile supreme ale statului de sine
stătător: puterea laică autocrată și puterea ecleziastică legitimatoare, direct legată de
Constantinopol, unul dintre cele două centre de legitimare spirituală ale lumii medievale. Nicolae
Alexandru a murit în 1364, pe piatra de mormânt fiind scris titlul de ,,mare și singur stăpânitor”,
ceea ce subliniază statutul idenpendent al Țării Românești.

Lui Nicolae Alexandru îi urmează la tron fiul său, Vladislav I (Vlaicu-Vodă, 1364 - cca. 1377):
 Vlaicu Vodă a moştenit de la tatăl său o relaţie încordată cu vecinii unguri, nerecunoscând
suzeranitatea regelui maghiar și fiind încoronat de mitropolitul țării fără acordul regelui Ludovic I.
Acesta nu mai poate trece cu vederea "afrontul" care i s-a adus și organizează două expediții
împotriva Țării Românești (1366, 1368), care nu se termină însă cu rezultatul scontat. Vlaicu-Voda
trece cu pricepere peste conflictele militare, politice și religioase cu regele Ludovic I și, în schimbul
recunoasterii suzeranității maghiare, obține titlul de ban de Severin și duce de Făgăraș (1366,
reconfirmate in 1368/1369), inaugurând astfel o îndelungată tradiție de stăpânire munteană asupra
acestor regiuni integrate regatului maghiar.
 Numele lui Vlaicu Vodă este asociat şi cu primele conflicte româno-turceşti, desfăşurate în anul
1369. Acesta a luat parte împreună cu regele Ludovic la o bătălie cu trupele sultanului Murad I şi
ţarului de Tărnovo, Ivan Alexandru. Ulterior, în 1371, oastea sa va fi prezentă la Cirmen
(Cernomen), alături de trupe bizantine şi sârbeşti, fără a putea dobândi victoria. Se pare că tot în
vremea domniei sale, Chilia a revenit Ţării Româneşti.
 Participarea sa la lupta pentru triumful ortodoxiei la nordul Dunării se va materializa prin
consacrarea în 1370, la Severin, a celui de-al doilea scaun mitropolitan muntean şi prin
susţinerea călugărului de origine greacă Nicodim, creatorul tradiţiei monastice la nord de Dunăre.
Tot pe plan religios, Vladislav Vlaicu construiește mănăstirea Vodița, voievodul făcându-i
numeroase danii (trei sate, venitul domnesc de la opt pescării de la Dunăre şi alte bunuri, potrivit
unui document din 1374).
 Vladislav Vlaicu este primul voievod român care emite monedă, în preajma anului 1365.
Emisiunile monetare atribuite domniei lui Vlaicu Vodă, practic primele monede româneşti propriu-
zise, au fost bătute numai în argint. Unele dintre monede au fost cunoscute sub numele de ban, aşa
cum se numea anterior dinarul de argint al banilor (principilor) Slavoniei. Denumirea de „ban” s-a
păstrat în epoca modernă, în prezent numele fiind purtat de cel mai mic nominal circulant, moneda
de 1 ban, a suta parte dintr-un leu românesc.

7
  Prin actul din 20 ianuarie 1368 acorda un privilegiu comercial brașovenilor în Țara Românească,
stabilind vama pentru mărfurile aduse în țară. Acesta este cel dintâi privilegiu comercial acordat de
un voievod român negustorilor din Transilvania.
Vladislav Vlaicu este urmat la domnie de fratele său, Radu I (1377-1384) și de fiul acestuia, Dan I (1384-
1386). În timpul acestor domnii începe construirea mănăstirilor de la Tismana, Cozia și Cotmeana, iar
lăcășurile de cult sunt înzestrate cu moșii.

C. Întemeierea Moldovei
Unificarea formațiunilor prestatale de la răsărit de Carpați a dus la apariția celui de-al treilea stat
medieval românesc-Moldova. Această unificare are ca moment de început mijlocul secolului al XIV-lea și se
realizează printr-o evoluție politică ce se continuă până la sfârșitul acestui secol. Ca și în cazul celorlalte state
medievale românești, întâlnim elemente similare și aceleași etape în procesul firesc de constituire a statelor
feudale. Astfe, găsim menționarea de formațiuni prestatale, etapa populară a ,,descălecatului”( cu alte cuvinte
contribuția românilor din alte părți la formarea Moldovei), intervenția străină, care inevitabil se leagă de
interesele coroanei maghiare și, într-un final, constituirea propriu-zisă a statului în jurul uneia dintre
formațiunile prestatale. Factorii care au favorizat formarea statului au fost:
 Interni:
 Creșterea demografică;
 Adâncirea diferențierilor sociale;
 Prosperitatea economică;
 Existența unor formațiuni prestatale cu tendințe de unificare și centralizare statală.
 Externi:
 Cumanii, apoi tătarii, au împiedicat extinderea stăpânirii regatului maghiar la răsărit de
Carpați, dând populației locale posibilitatea de a-și realiza structuri și instituții proprii;
 Lupta populațiilor vecine împotriva tătarilor și slăbirea acestora în secolul al XIV-lea.

1. Etapa formațiunilor prestatale

Dacă unificarea politică a românilor dintre Carpați și Nistru începe la mijlocul secolului al XIV-lea,
organizarea lor în formațiuni prestatale este mult anterioară acestui proces. Cercetările arheologice și izvoarele
scrise atestă existența unor forme incipiente de organizare, în cadrul cărora autoritatea politică este reprezentată
de cnezi sau voievozi. Ele purtau diferite denumiri: ,,câmpuri”, ,,ocoale”, ,,cobâle”, ,,codrii”, țări” etc.
Tradiția istorică localizează la est de Carpați, Țara Șipenițului care impreună cu Codrii Cosminului,
autonomie teritorială vecină, grupează așezări fortificate (sec IX-X) în jurul orașului Cernăuți. Alte formațiuni
politice românești care aveau aceeași denumire de « codrii » erau : Codrii Herței, Codrii Orheiului,
Lăpușnei. O semnificație asemănătoare au diferite « câmpuri », Câmpul lui Dragoș, lui Vlad, « ocoalele » din
zona Câmpulung, Vrancea , dar și « cobâlele » : Dorohoi, Neamț, Bacău. Asemenea organizări politice sunt
menționate și de către Dimitrie Cantemir în lucrarea sa ,,Descrierea Moldovei”.
Sursele menţionează pentru secolele XII-XIII Ţara Bolohovenilor, oraşul Bolohov, precum şi pe locuitorii
ei bolohoveni, ce locuiau dincolo de hotarele nordice ale Moldovei, Alţi cercetători au opinat că locuitorii Ţării
Bolohovenilor au fost slavi de răsărit sau români, considerând că bolohov nu este altceva decât o schimonosirea
termenului voloh.
Surse din secolele XII-XIII îi amintesc pe brodnici şi Ţara Brodnicilor. De obicei, Ţara Brodnicilor este
localizată de specialişti în sudul Moldovei.
O altă populaţie menţionată în sursele din secolele XII-XIII pe teritoriile est-carpatice sunt berladnicii,
amintiţi prima dată la 1159. Sursele istorice nu atestă sintagma Ţara Berladnicilor, dar unii autori sunt înclinaţi
să creadă că o asemenea ţară a existat în sudul viitoarei Moldove.
Unele ştiri răzleţe, cu o anumită doză de probabilitate, permit atribuirea unor formaţiuni statale incipiente
teritoriului de la răsărit de Carpaţi:

8
  Cronicarul polon Jan Dlugosz informează că în anul 1070, vlahii, adică românii din Moldova, luptau
alături de pecenegi împotriva regelui Boleslav II (1042-1081) al Poloniei.
 Sursa medievală germană Cântecul Nibelungilor, scrisă în jurul anului 1204, îl menţionează pe ducele
Râmunc din Ţara Vlahilor. Ţara lui Râmunc este localizată de mai mulţi istorici pe teritoriile de la
răsărit de Carpaţi.
 În anul 1247 misionarul franciscan Giovani de Pian del Carpine aminteşte de un conducător Olaha.
Unii istorici au văzut în el un voievod român de la răsărit de Carpaţi.

2. Desfășurarea unificării statale

Etapele unificării statale s-au desfășurat pe fondul evenimentelor privind înlăturarea tătarilor din teritoriile
est-carpatice ți extinderea influenței politice și religioase a Ungariei în aceste teritorii.

a. ,,Descălecatul” lui Dragoș

Conform tradiției, întemeierea noului stat este asociată cu numele lui Dragoș, primul voievod al Moldovei,
care, venind pentru vânat din Maramureș la malurile râului Moldova și plăcându-i locurile, le-a populat cu
români maramureșeni. Există trei versiuni de referinţă ale acestei legende ctitoriale a Moldovei: Cronica
Anonimă a Moldovei, Letopiseţul lui Grigore Ureche, Cronica moldo-polonă a lui Miron Costin.
Conform istoricilor din secolul XX, Descălecatul Moldovei ar fi fost un rezultat indirect al luptelor duse de
regele Ludovic I de Anjou (1342-1382) împotriva Hoardei de Aur, pentru a îndepărta pericolul reprezentat de
tătari în zona Carpaților Orientali. Oștile ardelene, au trecut munții între 1345-1346, i-au învins pe tătari, iar
regele Ludovic a decis să înființeze în teritoriul eliberat o „marcă", adică un teritoriu tampon, dar supus
Coroanei Ungariei, în fruntea căruia l-a numit pe Dragoș, voievod român din Maramureș. Această marcă se
întindea teritorial între Câmpulung și Vrancea, iar reședința sa se afla la Baia, pe râul Moldova. Originea
maramureșeană a lui Dragoș Vodă are doar un suport nedocumentat, legendar (nu este exclus ca el să fi fost de
fapt o căpetenie locală).
Dominaţia maghiară, realizată prin „Drăgoşeşti”, cu toată presiunea exercitată asupra societăţii locale, a
creat condiţii noi pentru evoluţia organizării politice, a adus o experienţă politică mai avansată, a impulsionat
dezvoltarea relaţiilor social-economice, a adus elemente noi în procesul de organizare militară, administrativă,
fiscală etc. De toate acestea regalitatea maghiară avea nevoie pentru a exploata mai eficient noile teritorii
cucerite. Însă, nu există niciun temei să se creadă că regele Ungariei, prin intermediul lui Dragoş, ori Dragoş de
sine stătător a creat statul Moldova şi s-a proclamat voievod sau domn.
Tradiția nominalizează după Dragoș doar doi voievozi anteriori lui Bogdan I , Sas și Balc. La un moment
dat al dominaţiei maghiare în spaţiul est-carpatic, când stăpânirea era efectuată printr-un alt locţiitor regal, Sas
( care, doar în temeiul cronicilor interne, se crede că era fiul lui Dragoş „descălecătorul”), în „ţara” Moldovei a
izbucnit o răscoală antimaghiară, considerată drept „prima mişcare pentru independenţa Moldovei”, despre care
aflăm din diploma regelui Ludovic I din 20 martie 1360. Răscoala din Moldova a fost înfrântă de trupele
conduse de Dragoş din Giuleşti, apreciat de rege „credinciosul nostru român din Maramureş”. Pentru această
ispravă el, fiii săi şi urmaşii acestora au fost răsplătiţi de rege cu sate din Maramureş, subliniindu-se că dania
respectivă este făcută „fără vătămarea drepturilor altora”. Precizarea atestă că în răscoala antimaghiară din
Moldova nu a fost implicat factorul maramureşean, ci doar cel local, în acest caz, persoana sau persoanele din
Maramureş implicate ar fi trebuit să-şi piardă bunurile funciare, lucru care însă nu s-a întâmplat, Dragoş fiind
răsplătit cu sate, care în acel moment făceau parte din domeniul regal, actul regelui subliniind că satele donate
sunt „ale noastre”.

b. Descălecatul lui Bogdan

Crearea propriu-zisă a unui stat independent este legată de un alt voievod maramureșan, Bogdan din Cuhea.
Acesta se răzvrătește împotriva regelui maghiar Ludovic I, fiind numit în documente din 1343 și 1349
,,necredinciosul nostru binecunoscut” . Bogdan fusese ales ca voievod al Maramureșului de către cnezii și
9
voievozii români și își avea domeniul pe Valea Vișeului, iar reședința la Cuhea (Cuhnea). Răzvrătirea sa este
determinată de politica de catolicizare promovată de regatul maghiar, precum și de încercările acestuia de a
introduce propria organizare politică în Maramureș. Bogdan, intrat în conflict cu maghiarii, a profitat de revolta
celor de la răsărit de Carpați, cărora li s-a alăturat, înlăturându-i pe urmașii lui Dragoș de la conducerea mărcii
de apărare. Despre trecerea lui Bogdan la est de Carpaţi aflăm dintr-un act dat de regele maghiar și din Cronica
lui Ioan de Târnave. Actul este o diplomă din 2 februarie 1365 prin care sunt dăruite lui Balc posesiunile pe
care le avusese Bogdan în Maramureș . În legătură cu data trecerii munților de către Bogdan, există mai multe
opinii ( 1359; 1362-1363; 1364), însă cea mai acceptată în istoriografia românească ar fi în jurul anului 1359.
Încercările ulterioare ale lui Ludovic cel Mare al Ungariei de a-l readuce pe Bogdan la statutul de vasal nu
reușesc și, ca atare, acesta, învingător asupra forțelor militare trimise contra lui, se menține ca domn
independent. Pe data de 2 februarie 1365, regele Ungariei, este nevoit să recunoască faptul că Țara Moldovei nu
mai era stăpânită de el. Cronica domniei lui Ludovic I, scrisă de Ioan de Târnave, semnalează eșecul
expedițiilor repetate întreprinse de oștile regatului ungar pentru a-și impune din nou dominația la răsărit
de Carpați, precum și rezultatul final al luptei, anume transformarea Moldovei în stat independent.
În concluzie, la aprecierea actului regal invocat supra, am putea afirma că de facto dominaţia ungară în Ţara
Moldovei a fost înlăturată în momentul pătrunderii lui Bogdan în Moldova şi alungării lui Balc (1363-1364), de
iure independenţa ţării a fost recunoscută de Ungaria prin Diploma din 2 februarie 1365. Este de subliniat, în
mod deosebit, faptul că independenţa Moldovei a fost obţinută ca rezultat al înfrângerii puterii militare
maghiare de aici care era condusă de „sluga credincioasă” a regelui, Balc. Dacă „dreptul cuceritorului” i-a
conferit anterior regelui Ungariei un drept asupra teritoriului de la răsărit de Carpaţi, mişcarea victorioasă
antiungară i-a oferit lui Bogdan acelaşi drept la independenţa românilor din Ţara Moldovei. Bogdan a înlăturat
prin forţă puterea militară ungară, şi-a apărat ţara de încercările regelui de a reveni în Moldova, regele a
recunoscut înfrângerea, l-a pedepsit pe Bogdan prin confiscarea moşiilor lui din Maramureş, supus Ungariei şi
deci prin acelaşi drept, al celui mai puternic, Bogdan a redat independenţa „ţării” Moldovei, independenţă
recunoscută şi de rege prin actul din 2 februarie 1365, creându-se astfel condiţiile favorabile pentru constituirea
statului propriu-zis.

3. Etapa consolidării instituționale și teritoriale

În timpul domniei lui Lațcu (1365/1367-1374), pentru a bloca expansiunea maghiară, Moldova inițiază
contacte cu Roma și obține din partea papei Urban al IV-lea un scaun episcopal cu sediul în reședința
domnească, orașul Siret, desprins din dioceza Haliciului și așezat în dependență directă față de Roma.
Răspândirea catolicismului în Moldova nu a avut succes, domnul revenind la ortodoxism. Domnia lui Lațcu
este importantă mai ales pentru menținerea unității teritoriale a statului, respingând câteva invazii ale tătarilor.
Petru Mușat (1374-1391; 1377-1392) a avut o domnie mai lungă, iar în această perioadă statul moldovean
se consolidează pe plan intern și capătă un rol important pe plan extern. Îndepărtându-se de Ungaria, Petru se
apropie de Polonia, aderând la noua și puternica grupare de forțe constituite în estul Europei, o dată cu
realizarea uniunii polono-lituaniene. În 1387, el depune omagiu regelui Vladislav Jagiello, inaugurând astfel
principala direcție de politică externă a Moldovei timp de un secol. În 1377, Petru Mușat bate primele
monede moldovenești, de argint și aramă, având pe avers capul de zimbru, iar pe revers un scut cu flori de crin,
legenda fiind în limba latină. Eliberat de presiunea ungară în timpul crizei de succesiune prin care a trecut
Ungaria după moartea lui Ludovic I, Petru Mușat întemeiază o Mitropolie ortodoxă cu sediul la Suceava,
unde se mută și reședința domnească. Deși conflictul dintre domn și Patriarhia de la Constantinopol în
problema dreptului de a-l numi pe titularul noului scaun mitropolitan a amânat ani în șir alegerea unui
mitropolit canonic, Moldova și-a asigurat sursa proprie de legitimare a puterii, etapă importantă a consolidării
independenței țării. Voievodul Moldovean a mijlocit încheierea tratatului de alianță dintre Mircea cel Bătrân și
regele Poloniei. Tot lui i se atribuie ridicarea cetății și mănăstirii Neamțului și mutarea capitalei de la Siret
la Suceava. Organizează cancelaria domnească, ce emitea acte oficiale, din vremea sa ajungând până la noi
patru asemenea documente.

10
 Sub Roman I (1391/1392-1394), care se intitulează domn ,,din munți până la Mare”, Moldova atinge
hotarele naturale: Carpați, Nistru, Marea Neagră. Moldova își desăvârșește astfel unitatea teritorială prin
înlăturarea ultimelor resturi ale dominației tătare și prin înglobarea formațiunilor politice din sudul țării. Roman
I a întreținut bune relații cu regele Poloniei, dar a fost și el în conflict cu Patriarhia de la Constantinopol pentru
numirea mitropolitului Moldovei. A bătut monedă de argint și a ridicat cetatea de la Roman.
Ștefan I (1394-1399) ajunge domn cu ajutorul regelui Poloniei. În februarie 1395, este nevoit să respingă
un atac al regelui maghiar, Sigismund de Luxemburg (1387-1437), zdrobind oastea maghiară în bătălia de la
Ghindăoani. Nu a reușit să pună capăt conflictului cu Patriarhia, deși a făcut numeroase încercări.

D. Întemeierea Dobrogei

Formarea statelor românești se încheie cu cea a statului dobrogean, situat între Dunăre și Marea Neagră.
Către secolul al X-lea, Dobrogea era sub controlul bulgarilor. În anii 914-917, pecenegii, foştii aliaţi ai
bulgarilor, trec de partea bizantinilor şi puterea politică a bulgarilor a fost înlăturată de la Dunărea de Jos.
După acest eveniment, sursele indică existenţa în Dobrogea a unor conducători locali – jupan Dimitrie
( menționat în inscripția de la Mircea Vodă, 943) şi jupan Gheorghe (sf. sec.X, inscripția de la Basarabi-
Murfatlar), ceea ce constituie argumente indiscutabile de organizare teritorial-politică a Dobrogei. Despre etnia
celor doi jupani nu se poate afirma nimic sigur, însă este foarte probabil ca formaţiunile politice pe care le
conduceau aceştia să îi includă şi pe români.
Între anii 971-1204, bizantinii au realipit teritoriul Dobrogei 971, care a fost organizat în 971 ca themă
(provincie bizantină) de împăratul Ioan Tzimiskes (969-976). În 1020, împăratul bizantin Vasile II
Macedoneanul transformă Dobrogea în thema Paristrion. Timp de aproape trei secole, teritoriul a fost invadat de
migratori, astfel încât bizantinii au fost nevoiți să refacă cetățile de pe vechiul limes danubian: Axiopolis,
Capidava, Dinogetia, Noviodunum.
În secolul al XI-lea, Dobrogea este invadată de populaţii migratoare( pecenegii, uzii şi cumanii), context în
care prinţesa bizantină Ana Comnena menționează, în opera Alexiada (scrisă în jurul anului 1148), trei şefi
locali dobrogeni, probabil de origine pecenegă:
 Tatos (Dârstor)
 Seslau ( Vicina )
 Satza ( Preslav)
Este foarte probabil ca formaţiunile acestor şefi locali să îi fi inclus şi pe români. Cei trei se aflau in fruntea
unor autonomii locale având un rol important in apararea themei Paristrion. Același izvor narativ atestă și un
fruntaș al vlahilor- Pudilă.
În Peninsula Balcanică, românii sud-dunăreni se răscoală împotriva în 1185 împotriva împăratului bizantin
Isac II Anghelos, care le ameninţă privilegiile. Această răscoală este condusă de fraţii Petru şi Asan. În urma ei
se va constitui Imperiul Vlaho-Bulgar, care din 1187 va include şi Dobrogea. Chiar și în aceste condiții,
izvoarele (o diplomă a lui Asan al II-lea) menționează pe la 1230, în teritoriul dintre Mangalia și Varna, « Țara
Cavarnei », nucleu in jurul caruia se va întemeia în secolul al XIV-lea un stat independent al românilor.
Se mai cunoaşte că la 1346 în fruntea acestei regiuni se afla Balica (1346-1354?), considerat de unii
specialişti întemeietorul acestui stat.Tot în acelaşi an, Balica a acordat ajutor Anei de Savoia din dinastia
Paleologilor în lupta împotriva lui Ioan al VI-lea din dinastia Cantacuzino, trimiţând un detaşament de cca 1 000
de ostaşi în frunte cu fiii săi, Teodor şi Dobrotici. Repede însă Paleologii s-au împăcat cu Cantacuzinii şi la
1347 bizantinii atacau Cavarna.
Balica şi Teodor au căzut în luptă, iar în fruntea statului a rămas Dobrotici (1354-1386), considerat
unificatorul statului dobrogean. Dobrotici, încă la 1346, s-a căsătorit cu fiica primului sfetnic al Paleologilor şi
prin anii 1347-1348 a primit titlul de „despot”, titlu care se acorda unor membri ai familiei imperiale, unor
importanţi stăpânitori politici, conducători de mari state de la marginea Bizanţului. În felul acesta, apare
Despotatul Dobrogean. În 1359, Dobrotici cucereşte Dobrogea până la gurile Dunării, intrand în conflict cu
negustorii genovezi de la Vicina. În anul 1369, Dobrotici împreună cu Vladislav I al Ţării Româneşti l-au ajutat
pe Ivan Straţimir să revină la tronul Vidinului. În calitate de protector al oraşelor de la Dunăre, Dobrotici va
11
duce un îndelungat război împotriva genovezilor care s-au aşezat în aceste oraşe de pe la 1335 şi care, în
condiţiile războiului, au apelat la ajutorul turcilor.
În anul 1386, în împrejurări necunoscute, lui Dobrotici i-a urmat fiul său Ivanco (1386-1388). El caută să
menţină independenţa statului său în faţa genovezilor şi turcilor, a bătut monedă cu inscripţie în limba greacă,
reuşind să se împace cu turcii (1386) şi cu genovezii (1387). În anul 1387, sultanul Murad a cerut lui Ivanco şi
ţarului Ivan Şişman de la Târnovo (în 1371 Bulgaria s-a dezmembrat în două ţarate – Şişman la Târnovo şi
Straţimir la Vidin), să-i acorde ajutor în lupta împotriva sârbilor, dar aceştia au păstrat neutralitatea. Turcii au
fost înfrânţi de sârbi şi toată mânia lor s-a revărsat asupra Dobrogei. În 1388, Ivanco ajunsese să stăpânească
toată Dobrogea (cu excepţia Deltei Dunării), cronicarul Leunclavius menţionând în hronicul său: „Ivanco, qui
Varnæ cum regione finitima Dobritze vocata regulus erat” (adică „Ivanco, care era regişorul Varnei şi al
regiunii vecine numite Dobrogea”).
Cronicarul Leunclavius relatează că în 1388 „după ce a fost luat Şiştovul, vizirul a pornit mai departe cu
oastea sa împotriva acelor cetăţi şi castele, pe care maiînainte valahii transalpini le ocupaseră trecând Dunărea
în Bulgaria (este menţionată, printre altele, şi Hârşova). Fără greutate le-a luat pe toate, iar garnizoanele au fost
luate în captivitate”. În urma expediţiei, peste jumătate din teritoriul Dobrogei cade sub dominația Imperiului
Otoman. După acest episod, numele lui Ivanco nu mai apare menţionat nicăieri şi nici nu se ştie care a fost
soarta lui. Se presupune fie că a murit în luptă, fie că a fost luat în captivitate de către turci.
Mircea cel Bătrân nu se împacă cu această situaţie şi organizează o nouă expediţie în Dobrogea şi reuşeşte,
la 1388, să alipească aceste regiuni la Ţara Românească. Din anul următor, modificarea teritorială este fixată în
titulatura domnului muntean „stăpânitor al părţilor Podunaviei”,

Instituţii centrale în spaţiul românesc

Caracteristici:

– instituţiile românilor, inclusiv statul, sunt de origine romano-bizantină, influenţate de modele slave;

– în Transilvania, unde statul şi instituţiile au ajuns să fie neromâneşti, s-a impus treptat modelul ungar
de inspiraţie germană, fără a înlătura vechile structuri locale;
12
 – în Ţara Românească şi Moldova regimul politic este monarhic, asemănător cu cel al monarhiei
feudale, dar cu trăsături proprii, datorate specificului românesc.

1. DOMNIA
Investigaţiile specialiştilor au demonstrat că monarhia a fost forma de organizare a vieţii de stat la români
în epoca medievală. Monarhul era desemnat în actele vremii de limbă slavonă cu termenii господарь şi
воевод, în cele de limbă latină dux, palatin, domine, în cele de limbă română domn şi voievod. Termenul
,,domn” derivă din latinescul ,,dominus” și se referă la calitatea sa de stăpân al țării și al locuitorilor, suzeranul
celorlalți feudali. Termenul ,,voievod” are în vedere caracterul militar al instituţiei (comandant suprem al
oastei). Pentru a-și spori prestigiul în fața supușilor, încă din secolul al XIV-lea domnii români și-au adăugat
înaintea numelui particula IO, forma prescurtată a numelui sacru „Ioannes”, însemnând „cel ales de
Dumnezeu”. Această particulă a fost atribuită Biserică, prin ceremonia ungerii suveranului la urcarea pe tron.
Domnul exercita astfel o putere care se pretindea că vine de la Dumnezeu (monarhie de drept divin), ceea ce
impunea respect şi veneraţie. Ungerea cu mir de către patriarhul Constantinopolului sau mitropolitul ţării,
încoronarea în cadrul bisericii, însoţită de rugăciuni, aveau o încărcătură mistică deosebită. Domnul era şi
„singur stăpânitor”/”autocrat”, desemnând faptul că el era suveran, iar statul său era independent. Uneori
domnii din Ţara Românească, începând cu Mircea cel Bătrân, s-au numit şi despoţi, dar ei şi-au asumat acest
titlu în mod arbitrar, pentru ca să arate că sunt şi stăpâni ai teritoriilor din dreapta Dunării, dar nu au primit acest
titlu de la împăraţii bizantini. Însemnele puterii erau coroana, buzduganul şi sceptrul.
Succesiunea la tron se făcea pe baza principiului ereditar-electiv: domnul era ales dintre membrii celor
două familii domnitoare (Basarabii -în Ţara Româneasca, Muşatinii – în Moldova) de către Adunarea Ţării,
formată din categoriile sociale privilegiate (stările din Apus): boierii, clerul, curtenii. Pretendentul la scaunul
domnesc trebuia să întrunească o serie de calităţi: să fie din „os domnesc”; să nu fie „însemnat”, adică mutilat
intenţionat – de regulă, unii dintre ei erau însemnaţi prin „tăierea” nasului sau urechii, ceea ce semnifica
pierderea automată a dreptului la scaun. Dreptul la scaunul ţării îl aveau în măsură egală fraţii şi fiii domnului
decedat, fraţii şi fiii unui voievod anterior, urmaşii pe linie nelegitimă, din flori, numiţi cu termenii de copii,
baistruci. Principiul domniei ereditar – elective, bazat pe legitimitate, a cunoscut şi unele variante cum erau
asocierea la domnie sau recomandarea, urmărindu-se transmiterea paşnică a puterii și o oarecare stabilitate a
puterii domnești, dar şi o mai sigură modalitate de a se păstra domnia în cadrul aceleaşi familii domnitoare.
Prima modalitate presupunea proclamarea de către domnitor încă din timpul vieții a unui asociat la tron, care să
domnească în continuare după decesul sau îndepărtarea domnitorului-ales din rudele sale (fiu, nepot, frate).
Recomandarea a fost o altă modalitate de asigurare paşnică a succesiunii, exemplul cel mai cunoscut fiind acela
al lui Ştefan cel Mare care, la o vârstă înaintată şi suferind, a adunat Sfatul Ţării, recomandându-i să aleagă ca
succesor pe tronul Moldovei pe fiul său, Bogdan al III-lea. Mai târziu, peste ani, Ştefaniţă Vodă a recomandat
ca succesor pe Petru Rareş.
Domnii se recunoşteau frecvent în secolele XIV-XVI ca vasali ai regilor Ungariei şi Poloniei, fără să fie
afectat statutul de independenţă al ţărilor lor.
După instaurarea suzeranităţii otomane, domnii aleşi de ţară trebuiau confirmaţi de către sultan. Din a doua
jumatate a secolului al XVI-lea, sursa divină a puterii este completată cu una pământeană (împăratul sau
sultanul), deşi domnii se considerau şi se declarau „unşii lui Dumnezeu”, dăruiţi cu autoritate „din mila lui
Dumnezeu”. Numirile și confirmările în domnie se făceau prin plata unor sume mari de bani. În concepția
otomană, domnia a devenit încă din doua jumatate a secolului al XVI-lea o funcție administrativă ca oricare alta
din imperiu, iar domnul un înalt dregător al Porții, ocupând un anumit grad în ierarhia administrativă otomană.
Datorită acestei concepții și a venalității dregătorilor turci, durata domniilor a început să se scurteze,
schimbările devenind și aici la fel de dese ca și în cazul celorlalte slujbe din imperiu.

Atribuțiile domnitorului

În calitatea sa de şef al statului, de vârf al ierarhiei feudale în sistemul vasalităţii, domnul exercita atribuţii
politico-administrative, militare, judecătorească, legislative, fiscale, religioase etc.
13
 În calitatea sa de şef suprem al administraţiei, domnul hotăra în domenii ca : împărţirea teritorial-
administrativă a statului, numirea dregătorilor și revocarea dregătorilor, înființarea de noi dregătorii; acordarea
de ranguri și privilegii boierești; de asemenea, el trimitea porunci tuturor dregătorilor în legătură cu diverse
probleme ale administrației statului.
Titlul de voievod sau mare voievod arată că domnul era comandantul suprem al oastei, singurul care, în
caz de primejdie, putea să cheme sub arme ,,oastea cea mare” a țării. Când nu mergea personal la luptă, el putea
încredința comanda oastei unui mare dregător al său, care era de regulă vornicul în Moldova și banul sau
spătarul în Țara Românească. După instaurarea suzeranităţii otomane, rolul armatei locale decade şi creşte rolul
oştii de mercenari. Domnul avea la dispoziţie o oaste de circa 10 000 de oşteni şi, la chemarea Porţii, trebuia să
participe la campaniile militare alături de otomani.
Funcţia fiscală supremă o deţinea, de asemenea, domnul. Numai cu acceptul lui se introduceau impozite
noi sau se anulau unele vechi. Domnii se consultau cu boierii din Sfat, dar puteau nesocoti opinia acestora. Ei
puteau acorda imunităţi şi privilegii fiscale bisericii şi proprietarilor laici, erau responsabili de plata haraciului
către otomani, ei erau adevăraţii stăpâni ai vistieriei, cu toate că era şi un dregător special – vistiernicul.
Neîndeplinirea obligaţiilor faţă de otomani atrăgea după sine mazilirea domnului. Pentru a satisface cerinţele
mereu crescânde ale acestora, domnii introduceau noi impozite. Începând cu secolul al XVII-lea, a fost introdus
impozitul „banii steagului” sau „darea sceptrului domniei” (se plătea la urcarea în scaun a domnului), „dajdia
calului” (cheltuieli pentru cumpărarea cailor daruiţi dregătorilor otomani), „caii împăratului” (bani sau cai
pentru oastea otomană). Pentru colectarea impozitelor, domnia a organizat o reţea impresionantă de mici
dregători cu atribuţii fiscale: olăcari, globnici, deşugubinari, conăcari, bezmenari, zlotaşi, gălbănaşi, tăleraşi,
leoaşi, dajnici ţărăneşti, ilişeri, globnici de ţinut, deseatnici de stupi, gorştinari de oi, gorştinari de mascuri etc.
Practic, fiecare impozit era colectat de un dregător aparte. De asemnea, domnul avea dreptul de a bate monedă.
Domnul era judecătorul suprem (cea mai înaltă instanţă de judecată). Cu toate că judeca împreună cu
membrii Sfatului domnesc, el putea ignora opinia acestora în materie de judecată. Domnul indica ce procese
puteau fi judecate de către judecătorii domneşti pe loc şi care la domnie, hotăra procedura de judecată atunci
când pentru anumite crime nu existau dispoziţii prevăzute în obiceiul pământului sau în Pravile. Putea pronunţa
pedeapsa cu moartea, avea drept de graţiere.Domnul acorda anumite drepturi de judecată bisericii şi
proprietarilor laici. Nu avem nicio indicaţie privitor la faptul cine îl judeca pe domn, în cazurile în care se
considera că el este nedrept. Dimitrie Cantemir scria că domnul putea fi pedepsit doar „de conştiinţa lui şi de
Dumnezeu, care, câteodată foloseşte pe sultan ca mijloc de îndreptare sau de pedepsire a domnului”. Sunt şi
cazuri când boierii, nemulţumiţi de domni, s-au ridicat împotriva acestora şi i-au omorât, fapte condamnate de
cronicari.
Domnul avea și atribuții legislative. Domnul era „lex animata” („legea vie”) şi, în această calitate, emitea
acte normative (hrisoave, aşezăminte) cu caracter obligatoriu.
Domnul avea inițiativa și principala răspundere în privința politicii externe a țării: el declara război și
încheia pace; tot el încheia tratate de prietenie cu statele vecine, tratate care în acea vreme îmbrăcau forma
specifică de suzeranitate-vasalitate. Astfel de tratate se încheiau cu asentimentul Sfatului domnesc, care garanta
că domnul avea să-și îndeplinească obligațiile față de suzeranul său. De asemnea, domnul are drept de legaţie
(trimite şi primeşte soli).
În viaţa religioasă, deși nu intervine în dogmă, domnul exercita o o tutelă asupra bisericii, având dreptul de
a confirma pe mitropoliţi, episcopi şi egumeni; reglementează competenţa de judecată a bisericii.
Domnul, conform principiului dominum eminens, era stăpânul întregii ţări. Nimeni nu putea întemeia sate
noi fără aprobarea domniei, chiar dacă ocina era boierească sau mănăstirească, domnia încasa dări de pe
teritoriul întregii ţări, domnul confisca averile boierilor vicleni, el întotdeauna identifica ţara cu propria moşie.
Domnul exercita autoritatea supremă şi asupra domeniului domnesc. În virtute faptului că în a doua jumătate a
secolului al XVI-lea rolul militar al cetăţilor moldoveneşti a decăzut, treptat au fost desfiinţate şi ocoalele, ele
fiind vândute sau donate boierilor. De asemenea, în domeniul domnesc intrau ocoalele de târguri sau oraşe,
satele din jurul morilor şi ale Curţilor domneşti. Ocoalele erau unităţi administrative distincte şi erau
administrate de dregători domneşti. Domeniul domnesc se mărea şi datorită faptului că domnul cumpăra sate
sau le confisca de la boierii vicleni. Domeniul domnesc nu a prezentat un domeniu stabil şi, în general, a avut
tendinţa de descreştere ca rezultat al daniilor făcute de domn boierilor, mănăstirilor, elementelor militare, mai
14
ales de origine străină. Spre exemplu, în Moldova, la mijlocul secolului al XVI-lea, domeniul domnesc
cuprindea cca 11% din satele ţării, iar în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, practic dispare (cca 1-2% de
sate). În Ţara Românească, domeniul domnesc al lui Radu ce Mare cuprindea 37 de sate, al lui Neagoe Basarab
– 68 de sate, al lui Radu Paisie – 73 de sate, al lui Mihai Viteazul – 209 sate, al lui Constantin Brâncoveanu –
111 sate.
Domnul era şi stăpânul oraşelor din Ţările Române. Oraşele şi hotarele lor nu intrau în ocoale. Începând
cu secolul al XVIII-lea, mai multe oraşe au fost cedate de către domni boierilor.
Raporturile dintre domni şi marea boierime, cu unele excepţii, au fost întotdeauna tensionate. Pentru
menţinerea relaţiilor cu boierimea, domnii au folosit întotdeauna privilegiile, imunităţile, funcţiile înalte în
aparatul de stat, domeniile de moşii acordate boierilor. Cu toate acestea, erau şi nemulţumiţi, care, organizându-
se în partide ostile domnului, complotau împotriva lui

2. SFATUL (CONSILlUL) DOMNESC

Începând cu secolul al XIV-lea, sursele documentare atestă că domnii români conduceau statul cu ajutorul
marii boierimi, numiţi în actele scrise în limba latină cu sintagma consilieri supremi (supremi consiliari),
întruniţi într-un organ desemnat cu numele de Sfat domnesc. Componenţa Sfatului domnesc depindea de
voinţa domnului; de regulă, aceştia erau rude apropiate ale domnului şi mari boieri (cu sau fără dregătorii); în
funcţie de situaţie, de problemele discutate, domnul putea convoca în şedinţe şi boieri mai mici. La Sfat mai
participau uneori mitropolitul și episcopii țării, precum și egumenii marilor mănăstiri (stăpâne de domenii).
Membrii Sfatului domnesc nu erau remuneraţi pentru activitatea realizată, aceasta fiind o obligaţie (,, consilium
et auxilium”) faţă de domnul și suzeranul țării. Totuşi, pentru serviciile lor, ei primeau proprietăţi funciare.
Ca exponent al clasei feudale, Sfatul Ţării consilia pe domnitor în probleme juridice, financiare,
religioase, militare, de politica externă etc.
Avea atribuţii în politica externă, contribuind împreună cu domnitorul la încheierea tratatelor cu alte ţări şi
chiar semnându-le alături de şeful statului. În cele mai multe situaţii, domnitorul se consulta cu membrii
Sfatului în privinţa direcţiilor de orientare a politicii externe. Menționarea acestora ca martori sau atârnarea
peceților lor la actele emise de cancelaria domnească reprezentau încredințarea dată de aceștia că erau de acord
cu măsura luată sau cu acțiunea inițiată prin actul respectiv.
Printre principalele funcţii ale Sfatului domnesc erau funcţiile judecătorească şi fiscală. În domeniul
juridic Sfatul era implicat ca element de consiliere a domnitorului, dar şi de soluţionare a unor procese
importante. Membrii Sfatului erau aceia care cunoşteau normele dreptului consuetudinar sau al pravilelor,
asigurând, prin intervenţia lor, acurateţea şi obiectivitatea actului de drept. Sfatul domnesc nu era o instanţă de
judecată. Membrii săi ajutau pe domnitor în cercetarea şi judecarea cazurilor “pe rol”. Ei nu votau, nu hotărau,
ci îşi dădeau doar cu părerea (vot consultativ). De asemenea, Sfatul domnesc supraveghea modul în care erau
cheltuite veniturile statului, deşi domnul putea dispune de ele cum considera el. Împreună cu domnul,
membrii Sfatului fixau cuantumul impozitelor, ţineau sub control activitatea marelui vistiernic.
Hotărârile obișnuite ale Sfatului se luau în numele tuturor boierilor mari și mici ai țării, toți având prin
urmare răspundere solidară în ceea ce privește cârmuirea țării. Numărul membrilor Sfatului era mai mare în
Moldova (20-30 boieri) decât în Țara Românească (10-15 boieri).
Până la sfârşitul secolului al XVI-lea, nu avem informaţii că Sfatul domnesc era o instituţie cu caracter
sedentar: şedinţele erau ţinute acolo unde se afla domnul. Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, odată cu creşterea
influenţei otomane în Ţările Române, termenul de sfat a fost înlocuit cu termenul turcesc divan (prima amintire
în actele din Ţara Românească în 1587, în actele din Moldova în 1603). Uneori, în actele interne din Moldova
secolului al XVII-lea întâlnim şi termenul Poartă. Din secolul al XVII-lea, la şedinţele Sfatului domnesc care
primeau solii străine asistau şi câţiva reprezentanţi ai Porţii. De la începutul secolului al XVIII-lea, în Sfatul
domnesc era prezent un împuternicit permanent al Porţii – divan-efendi.
O alta instituţie centrală cu puteri destul de mari a fost dregătoria. Aceste dregătorii erau numeroase, fiind
conduse de către un dregător sau doi; dregătorii erau înalţii demnitari ai țării, numiţi de către domnitor din
rândul marilor boieri, mulţi dintre ei având un exerciţiu îndelungat în Sfatul Domnesc. Dregătoriilor le lipsea o
specializare absolută de atribuții. În afara atribuțiilor principale, fiecare dregător putea îndeplini, din porunca
domnului, diverse alte însărcinări: solii peste hotare, comandă de oaste, strângeri de dări, hotărnicii, judecarea
15
unor pricini etc. Cel trimis ca executor al unei porunci domnești, îndeplinea o delegație dată ad-hoc de către
domn și Sfatul domnesc, care precizau în documentul respectiv limitele competenței administrative a
dregătorului. Adesea, competenţele dregătorilor se încrucişau, dând naştere la confuzii şi suprapuneri de
atribuţii. Se poate totuși afirma că la unii predominau atribuțiile de ordin public (dregătorii publice-dregătorii
aveau răspunderi pe plan administrativ în teritoriu), în timp ce alții exercitau diverse atribuţii în cadrul Curţii
Domneşti ( dregătorii de Curte). Nefiind aleşi, ci numiţi de către domnitor, după preferinţele şi interesele sale,
dregătorii trebuiau să fie ataşaţi Domniei. Aceasta cu atât mai mult cu cât ei depuneau jurământ de fidelitate. Nu
erau retribuiţi în aceste funcţii, în schimb beneficiau de danii domneşti, care constau din moşii, păduri, iazuri
etc. Totodată, dregaătorii primeau daruri consistente de la cei pe care-i păstoreau. De asemenea, dregătorii mai
puteau fi împărțiți marii dregători, care şi participau la Sfatul Domnesc (Divan) şi micii dregători, cu funcţii
mai mici, nu lipsite însă de importanţă.
Amintim câteva dintre dregătoriile mai importante şi mai cunoscute:
 banul (iniţial al Severinului, apoi al Olteniei): era conducătorul administraţiei la vest de Olt; avea roluri
administrative, militare şi judecătoreşti în Oltenia; marele ban era denumit „domnul cel mic”. Marele
ban era cea mai înaltă funcţie în Ţara Românească, îşi avea reşedinţa la Craiova şi, real, dispunea de
atribuţiile domnului de la Târgovişte sau Bucureşti. Dregătoria lipseşte în Moldova până la începutul
secolului al XVIII-lea. În timpul celei de-a doua domnii a lui Antioh Cantemir (1705-1707), dregătoria
de mare ban a fost instituită şi în Moldova.
 vornicul era conducătorul curţii domneşti şi va ajunge să aibă cele mai importante atribuţii
judecătoreşti, după domn; ; marele vornic a avut şi atribuţii militare – după domni, ei erau comandanţii
supremi ai armatei din Moldova.
 Portarul şi hatmanul de Suceava: a avut atribuţii militare speciale, iniţial comandant al garnizoanei
reşedinţei domneşti. A dispus de atribuţii judecătoreşti asupra membrilor din trupele pe care le comanda
şi asupra robilor. Începând cu sfârşitul secolului al XVI-lea, portarii de Suceava sunt deja numiţi şi
hatmani (germ. Hauptman). La începutul secolului al XVIII-lea, marele hatman era comandantulsuprem
al oştirii moldovene. În Ţara Românească, hatmanul nu este amintit.
 logofătul (cancelarul) era şeful cancelariei domneşti şi se ocupa cu redactarea deciziilor luate de domn
şi de Sfat, sub formă de hrisoave sau porunci domneşti.
 vistiernicul=avea atribuţiuni în domeniul strângerii veniturilor statului, asigura mijloacele necesare
pentru întreţinerea curţii şi a armatei, păstra catastifele visteriei, judeca procesele cu privire la stabilirea
şi perceperea dărilor, iar după instaurarea dominaţiei otomane coordona şiactivitatea de strângere a
haraciului.
 spătarul comanda oastea călare şi purta spada domnului la ceremonii;
 pârcălabii erau comandanţi ai unor cetăţi şi ai regiunilor din jur;
 postelnicul (şambelanul) se ocupa de camera domnitorului şi era sfătuitorul de taină al acestuia; marele
postelnic, conform unor aprecieri, era un fel de ministru de externe. Miron Costin afirma că „postelnicul
judeca toată curtea domnească aprozi, curieri şi turci”, trebuia să cunoască limba turcă. El deţinea şi
funcţia de pârcălab al Iaşilor, având dreptul de a judeca locuitorii capitalei.
 paharnicul se ocupa de aprovizionarea cu vin a pivniţelor domneşti; marele paharnic sau ceaşnic
controla perceperea desetinei din vin cuvenită domnului. El dădea aprobarea pentru începutul culesului
viilor din apropierea oraşelor Huşi, Hârlău şi Cotnari. Judeca pricinile de proprietăţi de vii.
 stolnicul avea în grijă masa voievodului.
Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Moldova şi în Ţara Românească a fost instituită dregătoria de
mare agă, care era comandantul dărăbanilor şi supraveghea ostaşii din paza de noapte a Curţii domneşti (M.
Costin). Tot ei aveau grijă de iluminatul capitalei în timpul nopţii, inspectau pieţele, supravegheau ca
luminările să fie fabricate numai de meseriaşi creştini, din ceară curată şi să se respecte preţurile. În a doua
jumătate a secolului al XVII-lea, în Moldova a fost instituită funcţia de serdar. Conform aprecierii lui Miron
Costin, acesta era un fel de hatman de câmp cu reşedinţa permanentă la hotarul dinspre tătari. Sub ordinul
lui se aflau călăraşii.
Sistemul dregătoriilor este mai bine cunoscut din vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) în Tara
Românească şi Alexandru cel Bun (1400-1432) în Moldova. Ca o dovadă remarcabilă a unei unități de
16
dezvoltare a evului mediu românesc, este de observat sincronismul apariției acestor dregătorii în documentele
moldovene și muntene. Cele mai multe dregătorii au apărut în documente în primul veac după întemeierea
statelor, adică până la 1450, fiind completate cu noi dregătorii în a doua jumătate a secolului al XV-lea, apoi în
secolele XVI-XVII. Dregătoriile au fost, în mare, aceleaşi atât în Moldova cât şi în Ţara Româneasă. Acest fapt
se datora tradiţiilor comune şi a limbii române, precum şi a ideii de apartenenţa la acelasi trecut de cultura şi
civilizaţie. La început, în Sfatul domnesc erau foarte importanţi boierii fără dregătorii dar, cu timpul (în secolul
al XV-lea), vor fi eliminaţi treptat, în favoarea dregătorilor domniei (mari boieri cu dregătorii).

Voievodatul Transilvaniei și demnitatea de voievod

Transilvania era singura regiune cuprinsă statornic în Ungaria care purta denumirea de voievodat, iar
deținătorii funcției de voievod erau singurii care aveau un titlu identic cu cel al conducătorii Țării Românești și
ai Moldovei. Evident, titlul și-a modificat în parte semnificația în raport cu acela al suveranilor de la sud și est
de Carpați. Teoretic, voievozii erau numiți de rege dintre marii dregători verificați în ceea ce privește credința
fașă de coroană. Angevinii au urmărit să controleze strict și să limiteze puterea voievozilor, pentru a evita
tendințele centrifuge.
Numit și revocat de rege, voievodul Transilvaniei își alegea subalternii (vicevoievod, comiți, notari)
dintre ,,familiarii” săi, oameni aflați în slujba sa personală. Voievodul întrunea cele mai înalte atribuții
administrative, juridice și militare din Transilvania. În urma statutului privilegiat conferit de regi sașilor și
secuilor, autoritatea voievodului a fost limitată la cele șapte comitate aflate sub propria jurisdicție: Cluj, Alba,
Hunedoara, Turda, Dăbâca, Târnava, Solnocul Interior. Chiar și în cele șapte comitate existau enclave
scoase formal de sub autoritatea voievodului: unele așezări din jurul minelor (ex. Dej, Turda), Clujul, unele
moșii ale episcopului și capitlului de Alba Iulia, unele moșii ale mănăstirii Cluj-Mânăștur. În timp ce sașii au
reușit să-și consolideze tot mai mult autonomia față de autoritatea voievodală, autonomia secuilor a devenit
iluzorie încă de la începutul secolului al XV-lea, când voievozii dețineau și demnitatea de comite al secuilor.
În 1541, Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitatea Porții, voievodul dispărând, fiind
înlocuit cu principele, care conducea provincia cu sprijinul Consiliului princiar. Principele era ales de către
Dietă și confirmat de sultan. Teoretic, principele avea largi prerogative de politică externă (declara război și
încheia pace, numea sau aproba numirea trimișilor în misiuni diplomatice) și de politică internă ( comandantul
oștirii, judecătorul suprem etc.). Ingerințele Porții în politica externă aduceau în fapt o îngrădire importantă a
unor prerogative care aparțineau de drept principelui. Amestecul Porții în problemele interne era mai puțin
vizibil, sultanul respectând autonomia Transilvaniei în interior atât timp cât tributul statornicit și alte obligații
erau îndeplinite.

3. ADUNĂRILE DE STĂRI (ADUNĂRILE ŢĂRII)

Simbolizau „ţara legală” şi îi reuneau pe trimişii grupurilor privilegiate; se dezvoltă în special în secolul al
XIV-lea (Transilvania) şi secolul al XV-lea (la sud şi est de Carpaţi). În Ţara Românească şi Moldova erau
formate din boieri, clerul înalt, curteni, uneori și orășeni și țărani liberi; se întruneau când trebuiau luate decizii
importante pentru ţară: alegerea domnilor, abdicarea lor, declaraţii de război, încheierea păcii, judecarea unor
cauze de importanţă majoră, stabilirea obligaţiilor populaţiei faţă de stat şi trimiterea de solii foarte importante.
Se consideră că adunările de stări au ales domni în Ţara Românească (1418, 1512), în Moldova (1504,
1517, 1527 etc.). În Moldova, la 1456, un sfat de circa 60 de boieri a discutat şi a acceptat plata tributului către
Poartă, iar în anul 1538, o adunare de stări decidea supunerea faţă de sultan şi semna tratatul respectiv cu
Poarta. O Mare adunare a ţării ar fi fost la 1457 – alegerea lui Ştefan cel Mare domn al Moldovei, la 1574,
atunci când Ioan-Vodă cel Cumplit a consultat ţara referitor la relaţiile cu Imperiul Otoman: să plătească tributul
dublat, solicitat de Poartă sau să se ridice la luptă.
O marcă a autonomiei Transilvaniei, la nivel instituțional, vor fi adunările generale ale țării (numite
congregații generale), distincte de ale Ungariei și, câteodată, opuse lor. De altfel, chiar prima atestare
17
documentară a „adunării generale a nobilimii țării Transilvaniei” (congregatio generalis nobilium regni
Transilvani) datează din 1288, când voievodul Roland Borșa (1282-1293, cu întreruperi), în anii de criză de la
sfârșitul domniei regelui Ladislau IV Cumanul, afirma manifest calitatea de regnum (țară distinctă ) a
Transilvaniei. Din acest punct de vedere, adunările țării exprimau tendința de conservare a organizării originare,
cândva suverane, a voievodatului transilvănean, așa cum se va fi conturat această organizare înainte de
cucerirea maghiară și cum se va afirma ea, neîngrădită și netutelată, în țările române extracarpatice. Aceste
adunări generale erau concomitent și foruri de judecată și organe legislative (în prezența suveranului). Ele
hotărau subsidii, decideau chemarea la oaste a populației, acordau anumite prerogative nobilimii în vederea
menținerii ordinii statornicite etc.
Spre deosebire de lumea occidentală, stările Transilvaniei, adică grupurile privilegiate, au căpătat o
componentă etnică.De aceea, în secolele XIII- XIV, adunările Transilvaniei vor fi alcătuite din nobilimea
prioritar maghiară a comitatelor, din elita secuilor, a sașilor și a românilor. Cu alte cuvinte, în secolele XIII-
XIV, românii aveau încă un rol politic în calitate de grup distinct, erau recunoscuți cafactor „constituțional” la
nivelul central al voievodatului (deși, ca popor cucerit, sunt plasați pe ultimul loc).
Românii sunt menționați din nou în 1291, când regele Andrei al III-lea prezidează, la Alba Iulia, o adunare
formată din reprezentanții tuturor nobililor, sașilor, secuilor și românilor (cumuniversis Nobilibus, Saxonibus,
Syculis et Olachis), adunare convocată cu scopul „îndreptării (reformării) stării” locuitorilor Transilvaniei.
Regele Andrei al III-lea a încercat să atragă stările privilegiate ale Transilvaniei, în adunările de stări ale
regatului, spre a opri evoluția autonomă a voievodatului, dar demersul a eșuat.
În 1355, se întrunesc la Turda „ toți prelații, baronii, nobilii, secuii, sașii, românii și ceilalți oameni, de orice
stare și treaptă, așezați și aflați în amintitele părți ale Transilvaniei”. După 1355, prezența românilor nu mai este
consemnat înmod direct în adunări, dar nici nu este exclusă până în deceniul IV al secolului al XV-lea, când
există indicii clare că românii fuseseră definitiv îndepărtați dintre factorii politici ai țării.
Comitatele apusene își aveau adunările lor proprii, cu atribuții asemănătoare.

Instituţiile puterii locale (Organizarea administrativă)

Din punct de vedere administrativ-teritorial, teritoriul Ţării Româneşti a fost împărţit în judeţe, care, se
crede, că au o origine dinaintea constituirii statelor independente. Prima amintire a judeţului o avem într-un act
din anul 1385. Termenul provine de la cuvântul latinul iudicium, care ar semnifica scaun de judecată, ceea ce
indică atribuţia judecătorească străveche a acestor unităţi administrative. Conducătorii de judeţe s-au numit
sudeţi sau județi.
Moldova era împărţită în ţinuturi. Prima amintire în surse se referă la anul 1399. Conform unor opinii, în
fruntea ţinuturilor care aveau cetăţi se aflau pârcălabii, a celor care nu aveau cetăţi şi se aflau în interiorul ţării
erau sudeţii, iar în fruntea ţinuturilor care se aflau la hotarele ţării erau staroştii. Din a doua jumătate a secolului
al XVII-lea, pârcălabilor li s-a adăugat obligaţia de a judeca locuitorii din satele mănăstireşti. În prima jumătate
a secolului al XVI-lea, domnia a instituit funcţia de mare vătaf de ţinut, ceva mai mici în grad decât pârcălabii.
Iniţial, dregătoria a avut un caracter militar, dar în legătură cu reducerea puterii militare a Moldovei, marii vătafi
de ţinut au ajuns simpli slujbaşi administrativi cu funcţii fiscale. Toţi aceşti dregători au o origine prestatală. Ei
erau principalii dregători ai puterii centrale în ţinuturi şi judeţe şi aveau mai multe atribuţii. Este vorba, în
18
primul rând, de atribuţiile fiscale: ei contribuiau efectiv la colectarea impozitelor, controlau după catastihurile
vistieriei plata impozitelor şi realizarea obligaţiilor în muncă faţă de stat, repartizau între locuitori impozitele
extraordinare. Dregătorii locali au avut atribuţii judecătoreşti: pentru judecarea proceselor din ţară (procese de
furt, omor, răpiri de fete) erau folosiţi pârcălabii. Atribuţiile militare prevedeau că, în caz de război, fiecare
unitate administrativ-teritorială trebuia să prezinte la oaste un anumit număr de oameni, care formau o unitate
militară numită steag.
Din punct de vedere administrativ-teritorial, Transilvania era împărţită în comitate, districte şi scaune.
Comitatul era condus de un comite, numit de regele Ungariei sau de voievodul (ulterior, principele)
Transilvaniei. Comiții erau ajutaţi în exercitarea atribuţiilor de vicecomite, doi juzii ai nobililor şi șase asesori
jurați, aleși tot dintre nobili. Toţi aceştia au avut atribuţii fiscale, judecătoreşti şi militare.
Românii îşi aveau propriile organizaţii teritoriale – districtele. Cele mai importante erau cele din Banat,
Făgăraş, Hunedoara.
Secuii erau organizaţi în scaune, de la sintagma latină sedes iudiciara, scaun de judecată. În fruntea
fiecărui scaun erau doi dregători: „marele căpitan” şi „judele pământean”. Aceștia prezidau instanța de judecată
a scaunului. În 1426 este consemnată documentar și funcția de de jude regal, ca reprezentant în scaun al
comitelui secuilor ( și, implicit, al regelui). El era numit de comite dintre micii săi vasali. Documentele
amintesc, în general, șapte scaune: Odorhei, Mureș, Ciuc, Arieș, Sepsi etc. Cel mai înalt dregător, cu autoritate
asupra tuturor scaunelor, era comitele secuilor, menționat încă din secolul al XIII-lea, numit de rege dintre marii
nobili maghiari. El avea cele mai înalte atribuții militare, juridice și administrative, reprezentând și mijlocul de
control al puterii centrale asupra secuilor. Comitele secuilor a avut sub jurisdicția sa pentru un timp și ținuturi
colonizate de sași, precum districtele Brașovului și Bistriței și scaunele Șeica și Mediaș. Comitele prezida
adunări generale ale scaunelor. Prima mențiune a acestor adunări datează din 1344.
Saşii, de asemenea, erau organizaţi în scaune. În fruntea scaunului se aflau un jude regal (atestat în 1329)
şi un jude scăunal. Aceşti dregători aveau atribuţii fiscale (repartizarea și colectarea dărilor), militare (strângerea
contingentului de oșteni datorat de sași puterii centrale) şi judecătoreşti (judecau pricinile mai importante care
nu erau de competența juzilor sătești). Scaunele săsești sunt menționate documentar între 1302-1349 : Sibiu,
Sebeș, Cincu, Rupea, Orăștie, Nocrich, Miercurea, Sighișoara, Mediaș, Șeica. Au existat și două districte:
Bistrița și Brașovul. Prin desființarea jurisdicției comiților regali în cele două districte, prin obținerea dreptului
de alegere a juzilor regali în cele ,,Șapte scaune” ( ,,provincia Sibiului”, ca și în cele ,,Două scaune”-Mediaș,
Șeica), prin regimul juridic comun cu forul de apel la Sibiu, s-au creat premisele unificării tuturor formațiunilor
săsești într-o organizație teritorială și politică largă, formată în a doua jumătate a secolului al XV-lea și
numită ,,Universitatea Sașilor”. Aceasta a fost întruchiparea cea mai înaltă a autonomiei teritoriale a sașilor
ardeleni.
Târgurile sau oraşele din ţările române au constituit unităţi administrative cu un statut special, erau
considerate domneşti şi se bucurau de autonomie. Ca unitate administrativă, oraşul cuprindea trei zone: vatra
târgului (clădirile, străzile şi alte construcţii); hotarul târgului (terenurile cultivate de orăşeni); ocolul târgului
(satele din jurul oraşelor care ascultau de dregătorii domneşti ai târgului, nu de dregătorii ţinutului). În oraşe
coexistau două categorii de organe administrative. În primul rând, este vorba de cele alese de orăşeni. Aceştia
erau sudeţul şi pârgarii în Ţara Românească şi şoltuzul, sau, cum mai este numit uneori, voitul şi 12 pârgari în
Moldova. Sarcina principală a acestora era de a supraveghea ca membrii comunităţii urbane să respecte normele
de convieţuire în oraş. Ei au avut atribuţii judecătoreşti, administrative, fiscale, militare. În al doilea rând, este
vorba de organele administrative numite de domn sau de persoana căruia domnul îi cedase oraşul. Aceştia erau
vornicul de târg în Moldova şi pârcălabul de oraş în Ţara Românească cu atribuţii fiscale şi judecătoreşti; ei
reprezentau interesele domniei în oraşe. În afară de acestea, în oraşe este cunoscută Adunarea generală a
oraşului la care participau locuitorii oraşului cu drept de vot. Se întrunea cel puţin o dată pe an, când se alegeau
şoltuzul şi pârgarii, dar şi în cazuri grave, când oraşului i se cerea o nouă contribuţie sau când domnul înstrăina
o parte din hotarul oraşului.
O parte din satele româneşti s-au aflat sub administraţia ocoalelor domneşti. De asemenea, au existat sate
boiereşti, sate mănăstireşti sau episcopale, slobozii mănăstireşti, iar de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi
slobozii boiereşti. Reprezentantul proprietarului s-a numit vornic sau ureadnic, iar alesul obştii săteşti s-a numit

19
vătăman (în Moldova) şi jude (în Ţara Românească). Aceştia au avut atribuţii locale destul de reduse, cum ar fi
asigurarea încasării impozitelor, judecarea unor procese, participarea la hotărnicii, selectarea oştenilor etc.

Organizarea militară
După constituirea statelor feudale, structurile militare s au putut organiza mai bine, s-a ridicat un adevărat
sistem defensiv şi s-a perfecţionat armamentul. În Țara Românească și Moldova, un rol însemnat a avut „oastea
cea mică” sau „curtea”, formatădin boieri mici, din „steagurile” de sub comanda dregătorilor teritoriali care
luptau, de obicei, călare. În vremurile de mare primejdie seconvoca „oastea ce mare”, în componenţa căreia
intrau ţăranii și târgoveții. Din prima jumătate a secolului al XV-lea s-au folosit şi mercenari. În dotarea
armatelor muntene ş imoldovene se găsea un armament variat, săbii, sulițe, arcuri, săgeți și, de asemenea,arme
de foc. Boierii foloseau cămăși de zale, platoșe, coifuri, scuturi. Un puternic sistem defensiv format din cetăţi
de margine şi de interior (Turnu, Giurgiu, Brăila, Poenari,Suceava, Neamț, Roman, Hotin, Soroca, Orhei,
Tighina, Chilia) a asigurat tăria şi continuitatea statală. În fruntea oștirii se afla voievodul țării, care putea fi
înlocuit defiul asociat la domnie sau de un mare dregător (vornic, pârcălab, spătar). Oastea era împărțită în cete
și steaguri comandate de boieri. Oştirea din Transilvania se găsea sub autoritatea superioar ă a regelui
Ungariei.Voievodul Transilvaniei comanda oastea recrutată din cele şapte comitate aflate sub jurisdicţia sa.
Nobilii, episcopii, abaţii, aveau detaşamente proprii (banderii). În Transilvania s-a folosit armament perfecţionat
(în sec. XIV, arbaletele, în veacul următor, tunurile), s-au ridicat cetăţi (Bran, Făgăraș, Deva, Chioar, Gherla,
Ciceu, Cetatea de Baltă, Ungurașul), s-au fortificat orașe și mănăstiri. Un rol militar importantl-au avut cnezii
români din Banat, Hațeg și Maramureș, unii dintre ei fiind înnobilaţi pentru faptele lor de arme. Secuii au fost
buni oşteni formând, de obicei, avangarda saub ariergarda, iar sașii, mai puțin afirmați în acest domeniu, aveau
și ei obligațiia să trimită oșteni, mai ales pentru defensivă.

Organizarea judecătorească
În toate zonele locuite de români, problemele de natură juridică erau rezolvate de „oamenii buni și bătrâni”,
juzi şi cnezi adunaţi înscaune de judecată, pe baza dreptului nescris, aşa-numitul jus valachicum („dreptul
românesc”, „obiceiul pământului”). După constituirea statelor feudale, au apărut și alte instanțe de judecată.
Astfel, în Ţara Românească și Moldova, domnul, unii dregători, boierii judecau adeseori diferite cauze. Domnul
ţării era instanța supremă de judecată. Numai el avea drept de viață și de moarte (jus gradii).Uneori judecata se
făcea pe baza unor legiuiri scrise de origine bizantină (Zakonicul, Syntagma lui Matei Vlastares). În
Transilvania s-au impus norme juridice specifice secuilor şi sașilor, s-a exercitat dreptul de judecat ă al
stăpânilor de pământ (nobili, episcopi), al comiţilor, voievodului, regelui. În sec. al XVI-lea, Ştefan Werböczi,
juristul regatului maghiar, a întocmit o legislație fundamentală, Tripartitum-ul (1517), care a îndeplinit rolul
de constituție pentru Transilvania până la 1691, când administraţia habsburgică a elaborat ceea ce s- anumit
Diploma leopoldină.

Organizarea fiscală
Aparatul fiscal al celor trei ţări române era foarte complicat, trebuind să asigure strângerea unor dări
multiple percepute de puterea centrală (voievod, rege) sau de stăpânii de moșii (nobili, boieri, mănăstiri,
episcopi) de la supuși. Țăranii iobagi din Transilvania plăteau stăpânului de pământ o dare în bani (terragium,
numită apoi cens), nona (în cereale), munera (daruri). Bisericii catolice îi achitau dijma din toate produsele, iar
faţă de stat plăteau venitul cămării (lucrum camerae). Românii din Transilvania dădeau a 50-a parte din oi
(quinquagessima ovium),cei din Oaş, tretina (o dare în animale de trei ani), iar secuii signatura boum (datul
boilor).În Ţara Românească și Moldova, ţăranii dependenți plăteau stăpânului de moșie, laic sau ecleziastic
dijme din produse, executau diferite munci, făceau transporturi. Nobilimea și înalții prelați din Transilvania,
boierii și clerul înalt din Moldova și Țara Românească nu plăteau, de obicei, dări și nu prestau munci.
Dregătorul care se ocupa de problemele fiscale era vistierul sau marele vistier ( în Moldova și Țara
Românească) și trezorierul (în Transilvania). Subalternii lor (birarii, desetnicii, ilişarii, goştinarii etc) trebuiau
să adune dările în bani și produse
și să supravegheze prestarea muncilor.
Organizarea bisericească
20
 A făcut importante progrese după constituirea statelor medievale. Astfel s-au putut înfiinţa structuri
ecleziastice şi s-a încurajat edificarea de biserici și mănăstiri. O importanță deosebită a avut-o întemeierea
Mitropoliei Ţării Românești (la Argeș, în 1359) și cea a Moldovei la Suceava. Ulterior, instituţia bisericească s-
a consolidat şi s-a diversificat, au luat ființă încă două episcopii în Muntenia (la Râmnic și la Buzău) și trei
episcopii în Moldova (Rădăuți, Roman și Huși). Toleranța ortodoxă a făcut posibilă înfiinţarea unor episcopii
catolice şi armenești (la Siret, Baia, Suceava). În ambele state au fost edificate numeroase mănăstiri, adevărate
opere de artă și centre de creație artiastică: Vodiţa, Cozia, Tismana, Dealul, Snagov, Bistriţa, Neamţ, Voroneţ,
Moldoviţa, Humor, Putna etc.
În Transilvania, organizarea bisericească a fost mai complexă. Românii ortodocşi au fost sprijiniţi de
domnii munteni şi moldoveni. Ştefan cel Mare a ridicat la Vad, în părțile Dejului, o biserică de zid, devenită
episcopie. Din 1401, autoritatea mitropolitului de la Argeş s-a extins şi asupra românilor din Transilvania.
Ungurii, sașii și secuii au fost, până în secolul al XVI-lea, catolici, principalele structuri organizatorice fiind
episcopiile de Cenad, Oradea şi Alba Iulia.

21