Capitolul I

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

I. PARTEA ISTORICĂ

Românii, francezii, italienii, spaniolii și portughezii sunt popoare romanice, iar limba vorbită
de aceștia provine din limba latină.

Romanitatea românilor semnifică faptul că poporul român are un caracter romanic, iar baza
limbii române este reprezentată de limba latină. Românii sunt singurii care fac parte din
romanitatea estică(orientală), adică partea de est a vechiului Imperiu Roman, iar din
romanitatea vestică(occidentală) fac parte restul popoarelor romanice.

Mileniile V-III î. Hr.: Mai multe popoare vor migra spre India și spre Europa, dinspre centrul
Asiei, iar în zona balcano-dunăreană se vor așeza tracii. Acest proces migrator poartă numele
de indo-europenizare.

Tracii au fost considerați „cei mai numeroși după inzi”, dintre poporeale indo-europene, de
către Herodot. Aceștia s-au divizat în două ramuri: tracii sudici și tracii nordici, adică geto-
dacii, fiind numiți geți de către greci și daci de către romani. Izvoarele grecești îi localizează
pe geți în zona Mării(Negre), iar izvoarele latine îi localizează pe daci în zona carpatică, însă,
„Dacii aveau aceeași limbă cu geții”, așa cum afirmă geograful grec, Strabon.

Secolele II-I î. Hr.: Au loc primele contacte dintre geto-daci și romani, iar înSecolul I î. Hr.,
Iulius Caesar(general roman) scrie lucrarea „De bello galico” în cuprinsul căreia îi amintește
și pe daci.

Secolul I î. Hr.: Triburile geto-dacilor vor fi unificate, pentru prima dată, de către regele
Burebista, fiind ajutat de marele preot Deceneu. Astfel, ia ființă marele regat al Daciei sub
forma unei monarhii militare. Statul dac, condus de regele Burebista între anii 82 î. Hr. și 44 î.
Hr., era cunoscut pentru bogățiile sale și se întindea de la Munții Haemus(Balcanii)-(sud) la
Carpații Păduroși(nord), de la Dunărea Mijlocie(vest) la gurile Bugului și litoralul vestic al
Mării Negre(Pontul Euxin)-(est). Sarmizegetusaera atât centrul statului, cât și centrul spiritual
al geto-dacilor. Geto-dacii credeau în mai mulți zei, adică aveau o religie politeistă, însă zeul
suprem era considerat Zamolxis.

Romanii aveau și ei interes pentru coloniile grecești din zona Pontului Euxin(Marea Neagră),
urmărind să aibă acces la resursele zonei, dar și o poziție strategică mult mai avantajoasă.
Amenințarea romană directă a fost resimțită încă din timpul lui Burebista, iar în a doua
jumătate a secolului I î. Hr.(anii 50-1 î. Hr.) au loc primele campanii militare ale romanilor în
zona Dobrogei de astăzi(Dunărea de Jos).

Anul 44 î. Hr.: Regele Burebista moare, iar marele stat dac se va împărți inițial în patru regate,
iar ulterior în cinci, așa cum ne arată geograful grec, Strabon.

Romanii reușesc să ajungă, prin cuceriri, în zona Dunării, iar la sud de aceasta, vor întemeia
provincia Moesia în anul 15 d. Hr., în cadrul căreia vor fi integrați și geto-dacii din Dobrogea,
începând cu anul 46 d. Hr.. După 40 de ani, în anul 86, Moesia va fi împărțită în două
provincii: Moesia Superior(în partea de Vest) și Moesia Inferior(în partea de Est).

Testează-ți cunoștiințele pe AdmiterePolitie.ro! Rezolvă teste și grile explicate, primind instant explicația
răspunsului corect!

Secolul I după Hr.: Geto-dacii atacă în repetate rânduri teritoriile de peste Dunăre în timpul
împăraților romani Vespasian(69-79) și Domițian(81-96), astfel, deschizându-se un lung șir
de conflicte militare directe între romani și geto-daci. În aceste condiții, regele Daciei din acea
perioadă, Duras, îi cedează puterea lui Decebal(anul 87), care se remarcase în luptele
împotriva romanilor.

Decebal(87-106) a reunificat triburile geto-dacilor formând un regat mai mic decât cel condus
de Burebista, însă mult mai bine organizat. Între Decebal și Domițian au loc luptele de la
Tapae din anii 87 și 88, în urma cărora se va încheia pacea din anul 89 prin care Dacia
devenea regat clientelar Imperiului Roman, astfel Dacia primea de la romani sume de bani,
specialiști și arme, dar trebuia să aibă aceeași politică cu Imperiul Roman și să apere granițele
Imperiului împotriva migratorilor.

Decebal va folosi ajutorul primit de la romani pentru întărirea regatului dac, fapt sesizat și de
către noul împărat al Imperiului, Marcus Ulpius Traianus(98-117). Traian vedea în statul dac
o amenințare pentru securitatea Imperiului Roman și considera pacea din 89, o pace rușinoasă
și de compromis pentru poporul roman. Astfel, Traian va pregăti cucerirea Daciei, aducând
trupe în preajma Dunării.

Între anii 101 și 102 are loc primul război dintre Decebal și Traian. Războiul se încheie cu
victoria romanilor și o pace încheiată în anul 102. Ulterior războiului, arhitectul Apollodor din
Damasc construiește podul de la Drobeta(Turnu Severin), iar la Roma se ridică Columna lui
Traian.

Între anii 105 și 106 are loc cel de-al doilea război dintre daci și romani, iar după asaltul
Sarmizegetusei, Traian reușește să cucerească o mare parte din Dacia, transformând-o în
provincie romană. În urma acestui război, regele Decebal se va sinucide pentru a nu cădea
prizonier romanilor. După cucerirea Daciei, în anul 117, Imperiul Roman își va atinge
apogeul(expansiunea maximă).

Astfel, după 106 d. Hr. începe romanizarea intensă a Daciei Romane, care devenise provincie
a Imperiului, de rang imperial. Prin procesul de romanizare, populația romană va pătrunde în
toate compartimentele vieții provinciei, ducând la înlocuirea limbii vorbite până atunci cu cea
latină. Procesul de romanizare a Daciei se consideră încheiat atunci când populația va vorbi
limba latină, componența cea mai importantă a procesului fiind cea lingvistică.

NU RATA OCAZIA! Ia-ți acum abonamentul ideal pe AdmiterePolitie.ro și încearcă să rezolvi teste și grile primind pe
loc explicația răspunsului corect!

În cadrul procesului de romanizare se evidențiază trei etape importante:

1. Etapa preliminară, între secolele I î. Hr. și I d. Hr., în cadrul căreia au loc primele
contacte între daci și romani, au loc schimburi economice pașnice, se preia scrierea cu
aflabetul latin(încă de pe timpul lui Decebal), iar Dobrogea este inclusă în provincia
Moesia(ulterior Moesia Inferior).

2. Etapa romanizării intense/propriu-zise/oficiale, întreanii 46(pentru Dobrogea)/106(pentru

Dacia Romană) și 271/275, care cuprindea romanizarea dacilor din provincia ocupată, dar și a
unora dintre dacii liberi. Datorită importanței strategice și economice a Daciei, procesul de
romanizare a avut un caracter oganizat și dirijat de către Imperiul Roman. Această etapă se va
realiza prin mai mulți factori, precum armata, administrația romană, coloniștii latinofoni, viața
economică, culturală și religioasă, dreptul roman(în anul 212, Constitutio Antoniniana, dată
de Împăratul Caracalla), urbanizarea(construirea de orașe, focare de civilizație romană).

3. Etapa desăvârșirii romanizării, dupa anul 271/275 și până în secolul VII/VIII, în care
majoritatea dacilor liberi pătrund în fosta provincie și se amestecă cu daco-romanii.

După desăvârșirea romanizării va exista o permanentă legătură cu romanitatea de la sud de

Dunăre. Aceste legături au continuat și în timpul marilor migrații, fiind întărite în timpul
administrației din timpul împărațilorConstantin cel Mare(306-337) șiIustinian(527-565), care
vor reclădi orașe, ridica basilici și terme.

Anul 271/275: Împăratul Roman, Aurelian, retrage armata și administrația la sud de Dunăre.
A făcut acest lucru din rațiuni strategice, din cauza popoarelor migratoare care atacau constant
frontierele Imperiului. Totuși, cea mai mare parte a populației va continua să traiască în
vechile locuri, fapt atestat de dovezi arheologice epigrafice(inscripții vechi, făcute de obicei
pe piatră, metal, lemn etc.) și numismatice(monede, medalii vechi), însă orășenii vor tinde să
se îndrepte spre sate, fiind feriți din calea migratorilor. După „Retragerea aureliană”, pe
teritoriul fostei Dacii Romane, au început să se așeze grupurile de daci liberi.

În timpul împăratului roman,Dioclețian(284-305), Dobrogea va deveni o provincie separată

cu numele de Scythia Minor, având capitala la Tomis.

Testează-ți cunoștiințele pe AdmiterePolitie.ro! Rezolvă teste și grile explicate, primind instant explicația
răspunsului corect!

Creștinismul se va răspândi, începând cu secolul al III-lea, în spațiul daco-moesian datorită

populației vorbitoare de limbă latină, fiind susținut de către episcopiile ce existau în
Dobrogea. Dovadă a răspândirii creștinismului în spațiul daco-moesian este Donariul creștin
de la Biertan(jud. Sibiu) cu inscripția „Ego Zenovius votum posui”(=Eu, Zenovie, am pus
darul) și semnul crucii, care datează din secolul al IV-lea; Crucea de aur de la
Histria(Dobrogea) datează din secolul al VI-lea, iar din secolul III datează obiectele
paleocreștine de la Micia, Apulum și Potaissa.

Împăratul Roman, Constantin cel Mare(306-337), prin Decretul de la Mediolanum(Milano),

din anul 313, va acorda libertate religioasă creștinilor, dar nuvor fi interzise cultele păgâne.

Anul 391: Împăratul Teodosie I va interzice cultele păgâne. Astfel, a început dezvoltarea
creștinismului în spațiul daco-roman într-un ritm alert, populația daco-romană dezvoltând un
creștinism de factură populară și de orientare niceeană.

Între secolele III-VIII, au avut loc marile migrații de pe teritoriul Daciei Romane, migrații ce
nu au reușit să distrugă caracterul romanic al populației autohtone care își va păstra esența
romană în datini și obiceiuri pe întreg teritoriul locuit de ei. Dintre popoarele migratoare le
putem aminti pe următoarele:

§ Goții, de origine germanică, au fost prezenți la nord de Dunăre în secolele III-IV.

§ Hunii, de origine asiatică, au fost prezenți între secolele IV-V, reușind să-i alunge pe Goți.

§ Gepizii, de origine germanică, s-au așezat în secolele V-VI în zonele din vestul Banatului,
Crișana, nordul și centrul Transilvaniei, după căderea militară a hunilor.

§ Slavii au plecat din vestul Ucrainei și zona Niprului(Munții Carpați din Ucraina) și am luat
contact cu ei în secolul al VI-lea.

Slavii reprezintă o oarecare excepție, aceștia fiind singurii care au reușit să influențeze
elementul daco-roman prin contribuția lor lingvistică, impunând limbii române anumiți
termeni. În anul 602, romanii vor părăsi limesul danubian(linia Dunării) fapt ce va duce
la pătrunderea masivă a slavilor la sud de Dunăre. Astfel, are loc ruperea romanității orientale,
iar romanitatea de la nord de Dunăre va deveni „o insulă a romanității în marele ocean
slav”(Sextil Pușcariu).

NU RATA OCAZIA! Ia-ți acum abonamentul ideal pe AdmiterePolitie.ro și încearcă să rezolvi teste și grile primind pe
loc explicația răspunsului corect!

O parte a populației daco-romane(aromânii, istro-românii, megleno-românii) vor fi forțați să

se retragă în zonele muntoase din zona Greciei și Macedoniei și vor continua să vorbească
dialecte ale limbii române.

Pe lângă ruperea romanității orientale, marile migrații au dus la căderea Imperiului Roman.
În anul 602, Dobrogea va ieși de sub stăpânirea Imperiului Roman, iar partea de răsărit a
imperiului va cunoaște în secolul VII un intens proces de grecizare, devenind Imperiul
Bizantin. Tot din secolul VII, limba greacă devine limbă oficială în Imperiul Bizantin.

Procesul etnogenezei(proces de formare a unui popor) românești are loc în special la nord de
Dunăre(dar și la sud), continuândpână în secolul al VIII-lea. Astfel, se poate considera că,
în secolul al VIII-lea/XIX-lea, poporul român era deja format.

Testează-ți cunoștiințele pe AdmiterePolitie.ro! Rezolvă teste și grile explicate, primind instant explicația
răspunsului corect!

Între secolele IV-VIII, limba latină vulgară, vorbită de daco-romani(ulterior români), se

transformă în limba protoromână(adică vechea română) și ulterior devine limba română.
Încheierea acestui proces de transformare a limbii este dovedit și de expresia „Torna, torna,
fratre”(=întoarce-te frate) menționată de cătreTheophanes Confesor în
lucrarea „Chronografia”. Totuși scrierea se făcea în limba slavă care devine între secolele IX-
Xlimbă liturgică și de cancelarie, adică toate documentele oficiale ale statului erau redactate
în slavă. Limba română este considerată o limbă neolatină/romanică, fiind înrudită cu limba
franceză, portugheză, spaniolă și limba italiană.
Luând în considerare atât originea geto-dacică a poporului, romanizarea poporului, cât și
influența migratorilor slavi, structura limbii române este următoarea:

§ Substratul autohton(traco-dacic sau getodacic), care este reprezentat de aproximativ 200 de

cuvinte (10% din lexicul limbii române). Exemple de cuvinte de origine geto-dacă: brânză,
moș, copil, băiat, vatră, gard, brazdă, mal, pârâu, Carpați, cătun, căciulă, Mureș, Olt, strugure,
prune, gorun, mătură, cârlig, buză, grumaz, etc. Aceste cuvinte se conjugă și se declină la fel
ca cele din latină.

§ Stratul latin/roman, care reprezintă aproximativ 70% din lexicul limbii române, adică cca.
1500 de cuvinte de bază cum ar fi: aur, biserică, a culege, soare, seamănâ, bun, femeie,
etc. Gramatica limbii latine este structura de bază a limbii române, putând forma fraze în
limba română numai din cuvinte de origine latină, iar doar cu cuvintele de origine slavă nu
putem alcătui nici măcar propoziții.

§ Adstratul slav, care repezintă aproximativ 20% din lexicul limbii române de astăzi, aduce
un caracter specific limbii române comparativ cu limbile din romanitatea occidentală.
Exemple de cuvinte de origine slavă:plug, Bistrița, cneaz, vamă, târg, jude, seceră, etc.

Se consideră că un procent de 10% din lexicul limbii române este reprezentat de

împrumuturile din alte limbi(neologisme) realizate în decursul timpului.

Odată cu migrarea masivă a slavilor în sudul Dunării și forțând o parte a populației daco-
romane să se retragă în zone muntoase(așa cum am învățat mai devreme), au luat naștere mai
multe dialecte sud-dunărene(pe lângă dialectul principal, cel daco-român): aromân, istro-
român, megleno-român. Dialectul daco-român se vorbește în România, Republica Moldova,
dar și în toate comunitățile românești din țările vecine: Ucraina, Serbia, Bulgaria, chiar și în
Ungaria. Un aspect important al limbii române ar fi și existența unor graiuri regionale,
precum: ardelenesc, muntenesc, moldovenesc, oltenesc, etc. Un rol important îl are graiul
muntenesc, care stă la baza limbii române literare pe care o vorbim și scriem și astăzi,
formată în secolul al XIX-lea prin contribuția operelor literale din Moldova.

II. CRONICARII ȘI ROMANITATEA ROMÂNILOR

Populația din spațiul Carpato-Danubiano-Pontic(de acum considerați români), apare în

izvoarele scrise externe/internaționale sub denumirea de vlahi(=popor străin vorbitor de limbă
latină). În lucrarea „De bello Galico”(Caesar) se amintește numele unui trib celt care stă la
baza originii denumirii de „vlah”, fiind împrumutat și folosit de către popoarele
germanice pentru a-i desemna pe vorbitorii de limbă latină. Germanii au restrâns mai apoi
folosirea acestui termen, limitându-se doar la locuitorii din Peninsula Italică(italienii),
numindu-i walcher. Tot italienii sunt numiți wlachi de către Metodie(a trăit între 825-885), un
biograf al apostolului slavilor. Slavii, intrând în contact cu popoarele germanice(prin secolul
al IX-lea) au împrumutat acest termen, astfel slavii estici ne vor spune volohi, iar slavii
sudici vlahi(la fel și bizantinii). Ungurii ne vor atribui denumirea de blach care va deveni
ulterior olah, iar în lumea romano-catolică vom fi numiți valachus.

Testează-ți cunoștiințele pe AdmiterePolitie.ro! Rezolvă teste și grile explicate, primind instant explicația
răspunsului corect!
În secolul al IV/V-lea, Priscus Panaites, în lucrarea „Istoria Goților”, îi amintește pe daco-
romanii(dacii romanizați) de la nord de Dunăre.

În secolul al VI-lea, împăratul roman, Iustinian(527-565), scrie în lucrarea „Novellae” despre

romanitatea de la nord și sud de Dunăre.

Din primul mileniu al erei creștine, există un număr mic de documente scrise care îi
menționează pe români, dar sunt suplinite de numeroase descoperiri arheologice precum cele
de la Brateiu(Sibiu), Poian(Covasna), Alba Iuliasau bisericile ortodoxe de la Strei și Densuș.
Între secolele IV-VI, istoricii vremii erau interesați de către popoarele care aveau o oarecare
organizare politico-militară. Bizantinii acordau o atenție sporită teritoriilor locuite de români
datorită interesului de a exercita control sau chiar să le stăpânească.

În secolul al VII-lea, împăratul bizantin Mauricius scrie lucrarea „Strategikon”(un tratat

militar) în care numește populația de la nord de Dunăre „Romani”. Acest tratat militar
bizantin reprezintă prima atestare documentară a românilor.

În secolul al IX-lea, geograful/armeanul Moise Chorenati vorbește în lucrarea

sa„Geografia” despre o „țară necunoscută ce-i zic Balak-Valahia”.

În secolul al IX-lea, cronica turcă „Oguzname” vorbește despre o țară numită „Ulak-Ili” și o
populație numită „ulakes”, aflată pe teritoriul de astăzi al României.

La începutul secolului al X-lea, împăratul bizantin, Constantin al VII-lea Porfirogenetul(912-

959), în lucrarea „Despre administrarea imperiului”, face referire la populația română,
spunând despre aceștia că „se mai numesc și romani pentru că au venit din Roma și poartă
acest nume până în ziua de azi”, iar pe bizantini îi numește „romei”.

Spre sfârșitul secolului al X-lea, Vasile al II-lea Macedoneanul(976-1025), într-o scrisoare din
anul 980, îi amintește pe locuitorii de la nord de Dunăre sub denumirea de „vlahi”. În anul
1020 acesta îi menționează din nou.

În secolul al XI-lea, cronicarul bizantin Kekaumenos, în lucrarea „Sfaturi și povestiri”, îi

menționează pe vlahi, poziționându-i între Dunăre și pe Sava(Saos)

Tot în secolul al XI-lea, geograful persan Gardizi, în tratatul „Podoaba Istoriilor”, face referire
la români despre care spunea că sunt așezați între Dunăre și un munte mare(probabil M.
Carpați).

Secolul XII

În secolul al XII-lea, Ioan Kynnamos(secretarul împăratului bizantin Manuel Comnenul),

descrie în lucrarea „Epitome” o campanie a împăratului său împotriva ungurilor(din 1167). În
timpul campaniei, trecând prin ținuturile românilor de la nord de Dunăre, afirmă că: „se zice
că sunt coloni veniți de demult din Italia”.

Tot în secolul al XII-lea are loc și corespondența dintre Ioniță cel Frumos(1197-1207) și Papa
Inocențiu al III-lea, în care se menționează legătura etnică dintre români și Roma, dar și
mândria românilor de a avea o astfel de origine.
În secolul al XII-lea, Anonymus(cronicar al regelui maghiar Bela al III-lea căruia nu i se
cunoaște numele)publică „Gesta Hungarorum” în care prezintă evenimente din secolele IX-X,
relatând faptul că așezarea ungurilor în Câmpia Panoniei(896) îi găsește pe slavi, bulgari și
blachi(păstori români). Această cronică este cea mai completă mărturie despre romanitatea
românilor din Transilvania, fiind intens contestată în secolele XVIII-XIX.

Tot în secolul al XII-lea, „Cronica lui Nestor” (cronica rusească), amintește că la trecerea
ungurilor prin Carpații Păduroși, i-au găsit pe slavi și români.

Testează-ți cunoștiințele pe AdmiterePolitie.ro! Rezolvă teste și grile explicate, primind instant explicația
răspunsului corect!

Secolul XIII

În secolul al XIII-lea, Simon de Kezascrie cronica „Gesta Hunnorum et

Hungarorum” (=faptele ungurilor și hunilor), în care menționeză că, la venirea hunilor în
Panonia, în vremea lui Attila, locuitorii orașelor(civitates) au plecat înapoi în Italia, însă
„vlahii care erau păstorii și agricultorii acestora, au rămas de bună voie în Panonia”.

Tot în secolul al XIII-lea, în jurul anului 1250, Rudolf din Ems folosește termenul
de „Rumunia”.

Secolul XV

În secolele XIV-XV se formează statele medievale române: Țara Românească și Moldova;

care vor lupta împotriva Imperiului Otoman. Acestea vor participa chiar și la cruciadele târzii,
afirmând cu mândrie originea lor romană. Astfel, umaniștii occidentali au fost interesați de
romanitatea acestora.

Astfel, în secolul al XV-lea, umaniștii acordă o atenție sporită românilor prin operele lor:

Poggio Bracciolini este printre primii umaniști italieni care afirmă romanitatea și continuitatea
românilor, dar și descendența lor dintr-o colonie fondată de Traian. Toate afirmațiile sale au
fost argumentate cu dovezi culese chiar din spațiul românesc, fiind pentru prima dată când se
întâmpla acest lucru.

Flavio Biondio, un secretar apostolic, spunea despre români, pe care i-a întâlnit la Roma, că
„invocau cu mândrie originea lor romană”.

Enea Silvio Picollomini, a contribuit cel mai mult la răspândirea ideii romanității românilor,
prin lucrarea „Cosmografia”scrisă în anul 1501. Acesta și-a cules informațiile de la călugării
franciscani și dominicani, iar odată cu afirmațiile lui,ideea originii romane a românilor a intrat
în circuitul științific european.Între 1458 și 1464, acesta devine Papa Pius al II-lea.

Laonic/Leon Chalcocondil, un grec stabilit în Italia, îi numește daci pe cei aflați la nord de
Dunăre și vlahi pe cei aflați la sud de Dunăre. Este primul care revine la teoria antică elină,
teorie care identifică limba cu neamul.

Demetrie Chalcocondil(fratele sau vărul lui Laonic), stabilit tot în Italia, ne oferă și el știri
despre români.
Filipo Buonaccorsi, umanist italian și consilier la curtea regilor Poloniei, a călătorit în
Moldova de unde află despre „descendența românilor din coloniștii romani”.

Antonio Bonfini, alt umanist italian care a trăit la curtea regală, însă a maghiarilor, arată în
lucrarea „Decadele” că „românii sunt urmașii legiunilor și coloniștilor aduși de Traian în
Dacia”, iar limba lor este apropiată de cea latină „pentru care s-au luptat, ținând la ea mai mult
decât la propria ființă”.

Testează-ți cunoștiințele pe AdmiterePolitie.ro! Rezolvă teste și grile explicate, primind instant explicația
răspunsului corect!

Johannes Leunclavius(a colaborat și cu Laonic Chalcocondil) a fost un umanist german

preocupat să explice existenţa insulelor de romanitate din Europa răsăriteană(romanitatea
orientală) şi să cunoască poporul român care dăduse mari luptători antiotomani.

Secolul XVI

Secolul al XVI-lea aduce afirmarea limbii române ca limbă națională, apare scrisul în limba
română, dar și tiparul. Tot în acest secol începe și politizarea ideii de romanitate a românilor,
adică afirmațiile despre romanitatea românilor încep să devină influențate de evenimente
politice și în scopuri politice, fiind mai puțin făcute pe baza argumentelor istorice.

În anul 1508, călugărul Macarie aduce tiparul în spațiul românesc.

În anul 1514, Jan Laski(episcopul de Gnezno), la „Conciliul de la Lateran”, spune despre

moldoveni că au origine romană, pentru că „ei spun că sunt oșteni de odinioară ai romanilor”.

În anul 1532, Francesco della Vallepublică lucrarea „Însemnări despre originea, obiceiurile și
orașele românilor”, fiind primul cărturar care reproduce o propoziție în limba română: „Sti
romanest?” (=Știi românește?), așa cum a înteles-o de la români. Tot el scrie despre mica
deosebire dintre limba română și limba vorbită de italieni.

În anul 1536, Nicolaus Olahus(a trăit între 1493-1568), un umanist de anvergură europeană,
originar din Transilvania, publică lucrarea „Hungaria” în conținutul căreia susține unitatea de
neam, de limbă, de religie și de obiceiuri a românilor din Moldova, Țara Românească și
Transilvania. A fost primul umanist transilvănean care susține unitatea românilor, acesta
devenind chiar și vicerege al coroanei maghiare înanul 1562.

În anul 1542, Johannes Honterus, un cărturar sas/german din Brașov, realizează o hartă, iar
peste teritoriul locuit de români atribuia numele de „Dacia”.

În jurul anlui 1550, Anton Verancsics(a trăit între 1504-1573), umanist de origine dalmată,
publică lucrarea „Descrierea Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești”, în care
menționează despre originea latină a limbii române și originea romană a vlahilor.

În anul 1550, Martin Bielski, scrie lucrarea „Cronica lumii întregi” în care susținea
romanitatea românilor dar menționa și prezența rău-făcătorilor romani la nord de Dunăre din
care s-ar fi tras românii.

Testează-ți cunoștiințele pe AdmiterePolitie.ro! Rezolvă teste și grile explicate, primind instant explicația
răspunsului corect!
În anul 1570, Diaconul Coresi tipărește „Pslatirea” în limba română și arată că„mai toate
neamurile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi românii n-avem”.

Mihai Viteazul(domn între 1593-1601), prin faptele lui, îi face cunoscuți pe români în Europa.

În anul 1593(primul an de domnie al lui Mihai Viteazul), istoricul maghiarSzamoskosy

Istvan(a trăit între 1562-1612) susține romanitatea românilor în timp ce studia la Heidelberg și
Padova. Istoricul a dus o perioadă grea în timpul stăpânirii lui Mihai Viteazul în Transilvania,
fapt ce a dus la schimbarea părerii lui despre romanitatea românilor. După moartea lui Mihai,
acesta începe să nege romanitatea românilor într-un epitaf numit „Nero Versus”, spunând
despre aceștia că au fost mutați la sud de Dunăre în vremea împăratului Gallienus. Această
schimbare este un expemplu clar de politizare a ideii de romanitate a românilor.

Secolul XVII

Cultura medievală românească își cunoaște apogeul în acest secol, totodată făcându-se
trecerea de la slavonism la limba română, dar și desprinderea de tiparele bizantine. În acest
secol apar primele cronici în limba română.

Nicolae Istvanffy, un istoric și diplomat al împăratului Rudolf al II-lea, recunoaște

romanitatea românilor și nu considera că românii ar amenința știrbirea privilegiilor
tradiționale ale „națiunii maghiare”.

Grigore Ureche(a trăit între 1590 și 1647) scrie lucrarea „Letopisețul Țării Moldovei” în care
susține asemănările dintre limba română și cea latină „… de la Râm(Roma) ne tragem și cu
ale lor cuvinte ni-i amestacat graiul”. Acesta și-a desăvârșit educația în Polonia unde a învățat
limba latină, fiind considerat primul reprezentat de seamă al culturii umaniste în mediul
românesc.

Miron Costin(a trăit între 1633 și 1691)continuă lucrarea lui G. Ureche, „Letopisețul Țării
Moldovei”, dar scrie și „De neamul moldovenilor”, în care susține că istoria românilor începe
cu cea a dacilor cuceriți de împăratul Traian, pe care-l numește„descălecătorul ce dintâi”. Tot
el afirmă și continuitatea dacilor și romanilor după retragerea aureliană, dar și conviețuirea lor
cu barbarii. A studiat tot în Polonia și susține romanitatea românilor printr-un număr foarte
mare de cuvinte latine.

Martin Opritz, sas din Transilania, a folosit ca argument pentru ideea romanității românilor,
asemănarea dintre limba română și cea latină. A considerat limba română ca fiind cea mai
apropiată de cea latină, dintre limbile romanice.

Testează-ți cunoștiințele pe AdmiterePolitie.ro! Rezolvă teste și grile explicate, primind instant explicația
răspunsului corect!

În anul 1666, Ioan Lucius(Lucic), scrie o lucrarea despre Croația și Dalmația, publicată la
Amsterdam, în care face referire și despre romanitatea românilor. Acesta nu a negat elementul
roman din Dacia Traiană însă a avut anumite dubii cu privire la continuitatea elementului
roman la nord de Dunăre, pe care l-a considerat ca fiind sporit de o imigrare provocată de
bulgari de la sud la nord de Dunăre, creând astfel o confuzie. Acestei lucrări nu îi fusese
acordată inițial atenția, până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea când va fi folosită
împotriva revendicărilor politice a românilor(politizarea ideii). Confuzia creată de Ioan Lucius
va fi folosită ulterior și de I. Ch. Engel(teoria rău-făcătorilor), dar și de Franz Sulzer în
lansarea teoriei imigraționiste.

Johann Troster și Lucretius Toppeltinus au susținut originea purromană a românilor și l-au

combătut pe Istvan Szamoskosy, cel care își schimbase părerea despre romanitatea românilor
în timpul lui Mihai Viteazul(epitaful „Nero Versus”). Troster publică în 1666 o lucrare despre
Dacia în care arată că românii sunt „urmașii legiunilor romane, prin urmare cei mai vechi
locuitori ai acestei țări”.

Valentin Frank von Frankenstein, comitele al sașilor, desființează teoria originii pur romane a
românilor.

Stolnicul Constantin Cantacuzino(a trăit între 1640 și 1716) a studiat în Italia și a

redactat „Istoria Țării Românești”, înanul 1716, în care arată că la baza etnogenezei românești
stau dacii și romanii, iar românii se mândresc cu descendența lor glorioasă.

Secolul XVIII

David Hermann, un cărturar sas din Transilvania, susținea, pe la 1700, că „atât cei de dincolo
de Carpați, cât și cei din Transilvania, își au originea din coloniștii aduși de Traian”.

Istoricul/profesorul sas brașovean, Martin Schmeitzel, a predat la Universitatea din Halle

cursul „Istoria Transilvaniei” și și-a transmis opiniile despre romanitatea românilor prin
lucrări tipărite în străinătate. El a contribuit cel mai mult la răspândirea ideii romanității
românilor în Europa.

La început de secol XVIII, într-o scriere iezuită despre secui se menționează de două ori că
românii din cele trei state românești nu sunt alții decât urmași ai romanilor.

În anul 1714, Dimitrie Cantemir, domn și umanist de talie europeană, scrie

lucrearea „Descrierea Moldovei” în care vorbește timid despre romanitatea românilor. Pe la
1720 redactează „Hronicul româno-moldo-vlahilor”, o lucrare care număra 343 de foi, în care
susținea origina pur romană a românilor, anticipând astfel viitoarele idei de bază ale Școlii
Ardelene. În cuprinsul acestei lucrări susține descendeța pur romană din Traian pe care îl
numește „Traian Săditorul și resăditorul nostru”, vorbește despre continuitatea și unitatea
româno-moldo-vlahilor, dar susține și faptul că dacii ar fi fost exterminați, iar provincia a fost
colonizată în totalitate de romani. „Hronicul româno-moldo-vlahilor”, este lucrarea cel mai
des citită de către străini, fiind cea mai întinsă lucrare istorică dedicată problemei romanității
românilor. Dimitrie Cantemir este primul care a reușit să fixeze locul românilor în istoria
universală, iar dacă până la el, lumea savantă românească făcea apel la scrierile cărturarilor
străini pentru a afirma originea romană, de aici înainte, străinii vor începe să apeleze la
lucrărilor românilor.

În secolul al XVIII-lea, problema romanității românilor se complică în Transilvania din cauza

lipsei drepturilor românilor care, în lupta lor pentru obținerea de drepturi, s-au folosit de
originea romană, ca armă politică, în susținerea revendicărilor lor.
Testează-ți cunoștiințele pe AdmiterePolitie.ro! Rezolvă teste și grile explicate, primind instant explicația
răspunsului corect!

Problema drepturilor românilor din Transilvania pe scurt: În anul 1366, regele maghiar
Ludovic cel Mare(Transilvania se afla sub stăpânire maghiară) va condiționa titlul de nobil de
apartenența la religia catolică, în timp ce românii, fiind ortodocși, nu mai puteau fi nobili.
În anul 1437, în urma Răscoalei de la Bobâlna, s-a hotărât, de către stăpânirea maghiară din
Transilvania, ca dreptul de conducere să-l aibă doar nobilii, respectiv cele trei națiuni
privilegiate(maghiarii, sașii și secuii), care formau „Unio Trium Naționum”, românii fiind
excluși din Dieta de la Cluj și erau considerați națiune tolerată. Secolul al XVIII-lea debutează
cu instaurarea stăpânirii habsburgice(austriece) în Transilvania și a regimului fanariot în Țara
Românească și Moldova, acest lucru complicând și mai mult problema romanității
românilor. Între 1699 și 1701, are loc unirea unei părți a clerului(=preoții, biserica) și a
românilor cu Biserica Catolică(ratificată prin diplomele leopoldine), acest lucru favorizând
accesul tinerilor români la studii înainte la Viena sau Roma, lucru ce va duce la varianta
românească a iluminismului apusean(Școala Ardeleană). Tot acum apar și primele semne ale
unei conștiințe naționale moderne în întreaga Europă, problema originii popoarelor se
transformă peste tot din problemă istorică într-o problemă politică. Românii din Transilvania,
deși erau plătitori de taxe și erau majoritari, nu aveau în continuare drepturi politice.
Acceptarea originii romane a românilor ar fi însemnat că aceștia i-au precedat pe maghiari în
teritoriile Transilvănene, conferind populației române o superioritate de civilizație și tradiție
care se afla în contradicție cu statul lor de națiune tolerată. Astfel, din secolul al XVIII-lea, și
erudiții austrieci au încercat să dovedească lumii savante și politice a vremii că românii din
Transilvania nu aveau cum să fie urmașii populației romane și romanizate din Dacia(austriecii
lansând și teoria imigraționistă).

În anul 1744, episcopul greco-catolic(unit între 1699 și 1701), Ioan Inochenție Micu
Klein, redactează și trimite la Crutea de la Viena, actul„Supplex Libellus” prin care va aduce
argumente în favoarea drepturilor românilor din Transilvania. Inochenție Micu Klein este
primul om care se ridică pentru drepturile politice ale românilor transilvăneni, iar actul său
este primul program complex de emancipare politică și socială a poporului român din
Transilvania, principalele sale argumente fiind: majoritatea numerică a românilor în
Transilvania, originea nobilă romană(latină), continuitatea românilor , dar și contribuția
acestora la sarcinile publice. A fost singurul român care făcea parte atunci din Dieta
Transilvaniei, însă din păcate, din cauza acțiunilor sale, va fi exilat la Roma până la sfârșitul
vieții. Odată cu el începea lupta de emancipare a românilor ardeleni.

Testează-ți cunoștiințele pe AdmiterePolitie.ro! Rezolvă teste și grile explicate, primind instant explicația
răspunsului corect!

În anul 1778, Benko Iszef, în lucrarea„Transilvania, sive magnus Transilvaniae

Principatus” arată că la părăsirea daciei „mulți români, împreună cu dacii indigeni au rămas
pe loc”.

Tot în anul 1778, Samuil Micu(membru al Școlii Ardelene) publică lucrarea „Scurta
cunoștință a istoriei românilor”.

În anul 1780, Samuil Micu, scrie lucrarea „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”.
Ca răspuns/replică la revendicările românilor transilvăneni și ca răspuns la mișcarea lui
Inochenție Micu Klein este lansată teoria imigraționistă de către ofițerul de justiție al armatei
austriece, Franz Sulzer.

În anul 1781, Franz Sulzer publică lucrarea „Istoria dacilor transalpini” / „Geschichte des
transalpinis Daciens”, în care susținea că românii nu se trag din coloniștii romani din Dacia,
provicia fiind părăsită de întreaga populație, iar poporul român s-a format la sud de Dunăre,
între bulgari și albanezi, de unde vor prelua limba latină și religia ortodoxă. După F. Sulzer,
abia în secolul al XII-lea, poporul român va emigra la nordul Dunării, unde îi vor găsi așezați
pe unguri și sași. La această teorie imigraționistă vor adera și istorici precum Bolla Marrton, I.
C. Eder sau I. C. Engel. Engel, plecând de la confuzia creată de Ioan Lucius în 1666, va lansa
chiar și teoria exilaților și rău-făcătorilor, pe care o va folosi în combaterea revendicărilor
românlor transilvăneni.

Până în secolul al XVIII-lea, romanitatea românilor nu fusese pusă sub semnul întrebării, fiind
considerată un fapt normal și logic. Începând cu acest secol, istoricii maghiari și austrieci vor
încerca să denatureze adevărul istoric, deoarece încercau să-și justifice pretențiile asupra
Transilvaniei și în același timp doreau un pretext pentru care românii să fie considerați
națiune tolerată/acceptată.

Chiar împăratul Austriei, Iosif al II-lea(a domnit între 1780 și 1790), în timp ce călătorea prin
Transilvania, înainte de răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan(1784), spunea despre români că
sunt „cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei”.

În timpul răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan(1784), învățatul sas, Michael Lebrecht, a
combătut teoria imigraționistă, scriind că „românii, ca urmași ai romanilor, sunt cei mai vechi
locuitori ai acestei regiuni”.

În anul 1787, istoricul englez E. Gibbonne arată că, după retragerea aureliană, mulți locuitori
ai Daciei au rămas pe loc, deoarece„mai mare groază aveau de migrare, decât de stăpânitorul
got”.

În anul 1791, un alt om de stat, precum președintele Cancelariei Aulice a

Transilvaniei, contele Teleki, recunoștea că„românii sunt locuitorii cei mai vechi ai
Transilvaniei”.

Testează-ți cunoștiințele pe AdmiterePolitie.ro! Rezolvă teste și grile explicate, primind instant explicația
răspunsului corect!

Tot în anul 1791, chiar și un istoric maghiar, numit Huszti Andras, recunoștea că „nicio
națiune nu are limba atât de apropiată de cea veche romană ca națiunea vlahilor, deci ei sunt
în Transilvania urmașii vechilor colonii romane”.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea se va afirma și mișcarea culturală de tip iluminist în

ansamblul „Școlii Ardelene”, formată din intelectuali români din Transilvania care vor
combate teoria imigraționistă, continuând și lupta începută de Inochenție Micu Klein. Din
cadrul „Școlii Ardelene” au făcut parte: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ioan
Budai Deleanu, Iosif Meheș, Ioan Para, Ioan Molnar Piuariu, etc. Majoritatea membrilor
studiaseră la Viena și Roma despre romanitatea românilor și au preluat argumente din
cronicile maghiare, de la cărturari români și erudiți europeni. Aceștia vor susține ideea de
origine pur romană/latină(dacii ar fi fost exterminați și nu au existat căsătorii daco-
romane=teoria puristă) a poporului român, o idee exagerată, deoarecele elementul dac nu avea
cum să dispară.

În anul 1791, reprezentanții Școlii Ardelene vor tipări, la Cluj, momeriul„Supplex Libellus
Valachorum” pe care îl vor adresa Curții de la Viena. Prin acest program politic se cereau
drepturi pentru românii transilvăneni și înlăturarea denumirii jignitoarre de „națiune
tolerată/acceptată”, transformând astfel romanitatea într-o armă politică. Reprezentanții Școlii
Ardelene vor continua și la începutul secolului al XIX-lea să argumenteze romanitatea
românilor.

În timp ce în Transilvania se ducea această „luptă” pe subiectul romanității românilor, în Țara

Românească și Moldova acest subiect reprezenta un fenomen natural fără a fi nevoie să fie
demonstrat sau argumentat.

La sfârșistul secolului al XVIII-lea, Martin Felmer scrie un tratat despre originea românilor,
care este însă publicat 100 de ani mai târziu.

Secolul XIX

În anul 1808, membru al Școlii Ardelene, Gheorghe Șincai publică lucrarea „Hronica
românilor și a mai multor neamuri”, iarîn 1812 și Petru Maior(Școala
Ardeleană)publică „Istoria pentru începutul românilor în Dacia”.

Problema romanității românilor va fi abordată la început de secol XIX și de istorici greci aflați
în Principate, precum:

§ Daniel Philiphide(grec), care folosește pentru prima dată termenul de „România” pentru a
descrie cele două Principate, într-o lucrare apărută în 1816.

§ Dionisie Fotino(grec) scrie în anul 1818 lucrarea „Istoria vechii Dacii”.

În anul 1843, Mihail Kogălniceanu(ulterior devine prim-ministru), îi aduce un elogiu lui

Decebal, în cursul său de istorie, pe care îl descrie ca fiind „cel mai important rigă(rege)
barbar care a fost vreodată”.

În anul 1844, marele slavist(se ocupă cu studiul istoriei, culturii, literaturii și limbilor
popoarelor slave) de origine cehă, Paul Joseph Schafarik, combate teoriaimigraționistă
susținând că o parte mare a locuitorilor Daciei continuă și după retragerea romană, iar „vlahii
de la nord și de la sud de Dunăre au aceeași origine, evoluând din amestecul tracilor și geto-
dacilor cu romanii”.

În anul 1860, Bogdan Petriceicu Hașdeu, reprezentant al pozitivismului, istoric și filolog,

publică lucrarea „Pierit-au dacii?”, în care critică exagerările latiniste și subliniază că
reprezentații Școlii Ardelene și continuatorii ei au interpretat forțat izvoarele antice. Hașdeu
argumentează printr-o serie de lucrări că substratul dacic nu poate fi contestat, iar concluzia
lui era aceea că dacii nu au fost exterminați. Tot el lansează și teoria circulației cuvintelor,
arătând faptul că „structura unei limbi este dată de cuvintele folosite des care sunt latine, nu
de numărul brut al cuvintelor existente în dicționar”, precizând și că „se pot alcătui fraze
întregi numai din cuvinte latine, dar nici o propoziție cu cuvinte de alte origini”.
În anul 1867 se formează Imperiul Austro-Ungar(dualismul Austro-Ungar), iar în acest
context, în 1868, Robert Roesler redactează lucrarea „Dacien und Romanen”. Trei ani mai
târziu, în 1871, geograful austriac scrie „Studii Românești. Cercetări cu privire la istoria
veche a României”, lucrare tipărită la Leipzig prin care autorul va prelua teoria imigraționistă
și o va îmbunătăți folosindu-se și de ideile lui Engel și Sulzer. De acum, teoria imigraționistă
va purta numele și de teoria roesleriană. Acesta va adăuga teoriei noi idei, precum:

· Dacii au fost exterminați în urma războaielor cu romanii.

· Cei 165 de ani de stăpânire romană nu aveau cum să fie suficienți pentru romanizare.

· Aurelian a retras în 271/275 toată pupulația din Dacia.

· Poporul român s-a format la Sud de Dunăre.

· În 896, când maghiarii vin în Transilvania, a găsit aceste teritorii pustii, o „terra deserta”
pe care coroana maghiară a anexată și a populat-o cu coloniști germani pentru a apăra
granițele.

· După marea ciumă(1348-1352) ținuturile extracarpatice(Țara Românească și Moldova)

au fost colonizate cu păstori vlahi de la sud de Carpați, adică românii.

Din păcate, maghiarii au și astăzi certitudinea că cele expuse de Roesler sunt fapte istorice
dovedite cu argumente științifice, din cauza faptului că această teorie a fost inclus în secolele
XIX-XX în manualele școlare din Imperiul Austro-Ungar. În realitate, Roesler a încercat să
îmbine adevăruri istorice cu falsuri pentru a-i da teoriei o aparență științifică.

„Scoala Ardeleană” s-a extins și în afara Transilvaniei (cu numele de „Școala latinistă”),
deoarece mulți ardeleni, reprezentanți ai curentului latinist, ocupau funcții importante în
sistemul cultural. Astfel, reprezentantul de vârf al curentului, August Treboniu Laurian,
publică, între 1871-1876, „Dicționarul Limbii Române” din care a eliminat cuvintele nelatine.
Acesta va reprezenta apogeul acestei tendințe exagerate.

Testează-ți cunoștiințele pe AdmiterePolitie.ro! Rezolvă teste și grile explicate, primind instant explicația
răspunsului corect!

Primul care va combate teoria roesleriană va fi chiar Bogdan Petriceicu Hașdeu, care va
publica, în anul 1873, lucrarea „Istoria critică a românilor”, în care respinge teoria și susține
continuitatea românilor.

Cel mai documentat răspuns la teoria roesleriană îl va da Al. D. Xenopol, un corespondent al

Academiei Franceze, care va publica, în 1884, lucrarea „Teoria lui Roesler. Studii asupra
stăruinței în Dacia Traiană”. Acesta va lua pe rând ideile lui Roesler și le va combate cu
argumente științifice solide(arheologice, istorice, epigrafice, logice), demonstrând
netemeinicia și caracterul politic al acestei teorii.

Alți istorici și lingviști români care combat teoria roesleriană: Dimitrie Onciul(1885), Mihail
Kogălniceanu, Vasile Pârvan(1923), Nicolae Iorga, Constantin Daicoviciu, Gheorghe
Brătianu, Constantin C. Giurescu și Lucian Boia.
În anul 1885, Dimitrie Onciul publică lucrarea „Scrieri istorice”, în care spunea că românii s-
au format atât la sud, cât și la nord de Dunăre. Prin aceste considerente a dorit să combată una
dintre ideile teoriei roesleriene, conform căreia limba română și cea albaneză se aseamănă.
Tot el a evidențiat, pe lângă rolul romanilor, și rolul dacilor sau al slavilor în etnogeneza
românească.

În anul 1885, Al. D. Xenopol scrie și „Istoria românilor din Dacia Traină”, fiind prima sinteză
de istorie a românilor.

Secolul XX

În anul 1913 este publicată în postum(=după moarte) lucrarea „Dacia preistorică”, scrisă de
către Nicolae Densușianu. Lucrarea însuma 1.200 de pagini, iar în cuprinsul ei, autorul
exagera rolul dacilor în etnogeneze și susținea că Dacia reconstituia un mare „imperiu
pelasgic”, care s-ar fi întins pe o mare parte a globului. Acesta a susținut că limba dacă și cea
romană sunt de fapt dialecte ale aceleiași limbi. Ideile sale au fost preluate în perioada
interbelică de autori naționaliști și folosite chiar și de legionari.

După Primul Război Mondial, Transilvania se va uni cu România, iar în acest context reîncep
problemele cu maghiarii. Astfel, va apărea teoria conform căreia lumea rurală românească
este net inferioară cu ierarhiile nobiliare maghiare și cultura aulică și urbană a acestora.
Maghiarii erau evident nemulțumiți de această unire și vor duce o politică revizionistă, plină
de regrete față de destrămarea Imperiului Austro-Ungar. Totodată, în perioada interbelică,
școala istorică românească elaborează opere științifice importante pentru înțelegerea
etnogenezei românești, aducând noi dovezi în problema continuității românilor și a
romanității lor.

În anul 1923, marele arheolog Vasile Pârvan a publicat „Începuturile vieții romane la gurile
Dunării”, iar trei ani mai târziu, în 1926 a publicat lucrarea „Getica”. Acesta a reușit să
demostreze folosind izvoare istorice, arheologice și literare că românii sunt atât daci cât și
romani. Vasile Pârvan a fost membru al Academiei Române și a realizat prima hartă
arheologică a României.

Între 1935-1936, Constantin C. Giurescupublică „Istoria Românilor” în 3 volume și arată

că „majoritatea populației în Dacia Traiană erau daci, iar romanismul a biruit în Dacia fiindcă
el i-a câștigat pe autohtoni”.

În anul 1937, Gheorghe I. Brătianupublică lucrarea „O enigmă și un miracol: poporul

român” prin care va aduce dovezi că romanizarea și etnogeneza sunt procese normale și nu
miracole.

În anul 1938, fotograful Ioniță G. Andronpublică o fotografie din Țara Oașului.

În aceeași perioadă, istorici străini de prestigiu, precum Th. Momesen, J. Jung sau Paul
Mackendrick, susțin că românii sunt urmașii daco-romanilor și s-au format ca popor în spațiul
nord-dunănrean, unde trăiesc și astăzi.

După al Doilea Război Mondial, România va deveni stat comunist și implicit satelit al
U.R.S.S.-ului, la fel și Ungaria. Astfel, apar și noi idei, cum ar fi aceea a importanței
civilizatoare a slavilor în istoria Europei.
Testează-ți cunoștiințele pe AdmiterePolitie.ro! Rezolvă teste și grile explicate, primind instant explicația
răspunsului corect!

În anul 1947, istoricul Mihail Rollerpublică „Istoria românilor” în care va pune accent pe
importanța slavilor în etnogeneza românească sau pe rolul statului kievean în formarea
statelor medievale. În urma îndepărtării politicii României față de U.R.S.S., aceste teorii
dispar.

În epoca Ceaușescu(după 1965) a luat naștere o mișcare amplă de reînviere a sentimentului

național și de îndepărtare față de URSS. Mai întăi s-a început prin sublinierea originii daco-
romane a românilor, iar ulterior s-a tins spre a minimaliza importanța romanilor în etnogeneză
și s-a exagerat rolul dacilor.

În anul 1972, Adolf Ambruster va publica „Romanitatea românilor: Istoria unei idei” în care
va susține continuitatea elementului roman în Dacia părăsită de Aurelian. Lucrarea va
fi reeditată în anul 1993.

În anii 80 ne vom regăsi într-o dispută naționalistă între istoricii români, maghiari și
bulgari(„țări socialiste frățești”) folosindu-se în special de dovezile arheologice descoperite.
Astfel, în 1987 apare, la Budapesta, lucrarea „Istoria Transilvaniei” în care maghiarii vor
susține exterminarea populației dacice în războaiele cu romanii, iar la momentul retragerii
aureliene, toată populația a părăsit Dacia Traiană deoarece arheologia din Transilvania nu
poate oferi dovezi ale continuității.

După 1989(căderea comunismului)istoriografia va aduce un echilibru problemei romanității

românilor.

În anul 1992, Vlad Georgescu publică „Istoria românilor” prin care va arăta că continuitatea
daco-romanilor este atestată de descoperiri arheologice.

În anul 1996, Lucian Boia va publica lucrarea „Istorie și mit în conștiința românească” prin
care arată că „singura raportare la origini este oferită de limbă”. Acesta a mai susținut și faptul
că teoria imigraționistă a fost lansată pentru a conferi primatul maghiarilor în Transilvania.

În anul 1998, Catherine Durandin publică lucrarea „Istoria Românilor” prin care va susține
romanitatea acestora.

Având în vedere cele prezentate pe tot parcursul acestui capitol, se poate trageconcluzia clară
că poporul și limba română sunt de origine neolatină, rezultată în urma sintezei daco-romane,
peste care și-au pus influența popoarele migratoare slave cu care au conviețuit pașnic și au dat
coloratură orientală romanității din sparțiul Carpato-Danubiano-Pontic.

Hai ca poti ! 👮🏻‍♀️