CAPITOLUL I – ROMANITATEA ROMÂNILOR

I. ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ

A. GETO-DACII

1. LIMBA GETO-DACILOR. De „origine geto-dacă” sunt considerate circa 160-170 de cuvinte ale limbii române. Etimologia lor nu este însă
explicată. Convenţional, „geto-daca” este considerată o limbă indo-europeană din grupa satem. Ea se înrudeşte, astfel, cu limba tracilor, cu
cea a ilirilor, cu limba vechilor locuitori baltici şi cu idiomurile slave; mai mult, cu limba iraniano-persană şi cu cea iraniano-scitică, precum şi
cu sanscrita. Cuvinte de origine geto-dacă: aprig, barză, baltă, brad, brânză, brâu, Carpaţi, cătun, căciulă, codru, copil, gard, mal, mazăre,
moş, pârâu, prunc, strugure, vatră, numele apelor importante.
2. SINTEZA POLITICĂ: FORMAREA STATULUI GETO-DAC. Contactele directe cu civilizaţiile antice au grăbit procesul creării unei
entităţi politice geto-dacice în spaţiul nord-dunărean. Prin urmare, în epoca fierului, geto-dacii s-au constituit într-o puternică entitate etnică,
lingvistică, economică şi de civilizaţie care, în vremea lui Burebista (82 - 44 î.Hr.), va da naştere unei vaste unităţi politice, ce se întindea de
la Munţii Haemus la Carpaţii Păduroşi şi de la Dunărea mijlocie la gurile Bugului şi litoralul vestic al Pontului Euxin.
Geto-dacii au intrat în contact cu lumea romană încă dinainte de instaurarea stăpânirii imperiale în zona dunăreană, în secolul al II-
lea î.Hr. în lumea geto-dacă pătrunzând primele elemente de civilizaţie romană. Romanii urmăreau să-şi impună controlul asupra coloniilor
greceşti vest-pontice, să aibă acces la resursele zonei nord-dunărene (aur, argint, grâne) şi să beneficieze de poziţia strategică avantajoasă.
Ameninţarea romană directă a început să se manifeste din timpul regelui Burebista, întemeietorul statului geto-dac. Monarhie militară întinsă,
statul lui Burebista se dovedeşte efemer. Atenuarea pericolului roman la Dunărea de Jos, determinată de războiul civil izbucnit la Roma după
asasinarea lui Cezar, influenţează serios situaţia din statul geto-dac: nemulţumită de politica de mână forte a lui Burebista, o parte a nobilimii
geto-dace îl asasinează pe marele rege. După moartea conducătorului, statul acestuia se destramă în patru, apoi cinci formaţiuni politice.
Primele campanii militare ale statului roman la Dunărea de Jos s-au realizat în a doua jumătate a secolului I î.Hr. şi demonstrau
intenţia de a-i cuceri pe geto-daci. Contactele cu civilizaţia romană s-au accelerat în condiţiile în care Roma îşi fixează hotarul pe malul drept
al Dunării. La sfârşitul secolului I d.Hr., regele dac Decebal (87-106 d.Hr.) a refăcut unitatea statului dac. În jurul „nucleului” din zona Munţilor
Şureanu, cu capitala la Sarmizegetusa Basileion, Decebal reuneşte celelalte formaţiuni politice, din teritoriile neocupate încă de romani. Dacia,
deşi cu un teritoriu restrâns, devine un stat mai puternic din punct de vedere economic, militar şi administrativ. Domnia lui Decebal reprezintă
perioada de apogeu a procesului istoric pe care N. Iorga îl consideră „prima sinteză” autohtonă - „ Regatul dacilor”. Acţiunile militare şi politice
dovedesc faptul că geto-dacii din acea vreme erau o forţă care putea da o anumită turnură situaţiei din această parte a Europei. Atacurile
neîncetate ale geto-dacilor peste Dunăre, în vremea împăraţilor Vespasian (69-79d.Hr.) şi Domiţian (81-96 d.Hr.), încercau să elibereze statul
geto-dac din încorsetarea pe care Roma o exercita după terminarea cuceririi Pannoniei, în vest şi a Dobrogei, în est. În aceste condiţii, aşa cum
afirmă istoricul roman Dio Cassius, Duras, regele Daciei, i-a cedat domnia lui Decebal. În confruntările cu armatele trimise de îm păratul roman
Domiţian, în anii 87 şi 88 d.Hr, după unele victorii, Decebal a fost nevoit să încheie pace în anul '89. Conform prevederilor tratatului încheiat,
Dacia devenea regat clientelar Romei. Situaţia s-a schimbat după ce, la Roma, împărat a devenit Traian, statul dac fiind considerat ca o
ameninţare la adresa securităţii Imperiului Roman. Războaiele daco-romane, desfăşurate în anii 101-102 şi 105-106 d.Hr. şi încheiate cu victoria
romanilor, au dus la transformarea unei părţi a Daciei (106 d.Hr.) în provincie romană.

B. PREMISELE ŞI DESFĂŞURAREA PROCESULUI DE ROMANIZARE A GETO-DACILOR

Izvoarele narative şi arheologice demonstrează că întregul spaţiu carpato-dunăreano-pontic este locuit, înainte şi după cucerirea
romană, de o numeroasă populaţie autohtonă, geto-dacii. Există numeroase dovezi ale continuităţii dacice oferite de izvoarele arheologice,
epigrafice, de toponimie şi hidronimie [numele majorităţii râurilor fac parte din substratul traco-dacic: Tisa – Tisia, Someş – Samus, Criş –
Crisia, Mureş – Maris, Timiş – Tibiscum, Olt – Alutus, Argeş – Argessos, Siret - Hyeratus, Prut – Pyretus, Nistru – Danastris, Dunăre –
Dunaris; de asemenea, numele dacice ale multor localităţi (toponime) sunt preluate de romani: Apulum, Drobeta, Napoca, Potaissa,
Porolissum, Dierna, Tibiscum].
Elementele fundamentale ale etnogenezei româneşti sunt: componenta dacică (substratul) şi componenta romană (stratul).
Sintezele daco-romană şi romanică pot fi urmărite în evoluţia lor în cadrul a trei faze: a) faza preliminară; b) romanizarea propriu-zisă, care
cuprinde şi dacii liberi (106 - 275 pentru Dacia, până în sec. VII în Dobrogea); c) generalizarea procesului de romanizare, în condiţiile marilor
migraţii.
Prima etapă (faza preliminară: sec. I î.Hr. - mijlocul sec. I d.Hr.) . Începutul romanizării corespunde contactelor dintre geto-daci şi
romani şi constă în familiarizarea acestora cu elementele civilizaţiei romane. Predomină împrumuturile din creaţia materială şi spirituală
romană, reflectate în arhitectură, armament, ceramică, obiecte de podoabă, monede, ritualuri şi mod de viaţă. Într-o primă etapă, aspecte
materiale romane pătrund în Dacia pe o cale neoficială, în general paşnică. Alte obiecte de provenienţă romană sunt preluate de localnici şi pe
cale violentă.
A doua etapă (romanizarea oficială: mijlocul sec. I d.Hr - 275). A doua etapă a lungului proces istoric de pătrundere a elementelor
civilizaţiei romane în spaţiul daco-moesian începe la mijlocul secolului I d.Hr. Alături de relaţiile paşnice, de colaborare economică, se extind
cele politice şi militare. Acestea din urmă sunt uneori de cooperare, alteori de confruntare. Pentru autohtonii din dreapta Dunării (la mijlocul
secolului I d.Hr. spaţiul istro-pontic este integrat lumii romane), această etapă se suprapune primelor decenii din „opera de romanizare
oficială” (N. Iorga), în cadrul căreia geţii din „Dacia scitică” învaţă limba latină şi „se fac romani” (cum scrie Vasile Pârvan). Noi elemente de
viaţă materială şi spirituală romană pătrund, concomitent, în stânga Dunării. Astfel, în timpul lui Decebal, începe utilizarea scrierii cu alfabet
latin, de către o minoritate foarte firavă a societăţii dacice.
 În anul 106, această a doua etapă se extinde din dreapta Dunării în stânga fluviului, prin transformarea unei părţi a Daciei în
provincie romană. Procesul de romanizare a dacilor este elementul fundamental pentru formarea limbii şi a poporului român. Acest proces a
avut în Dacia un caracter organizat şi dirijat prin intervenţia statului roman, datorită importanţei de care se bucura provincia (potenţial
economic, strategic, militar). Factorii romanizării sunt: armata, administraţia, coloniştii, veteranii, urbanizarea, economia, dreptul, viaţa
religioasă şi culturală.
Colonizarea masivă a Daciei, mulţimea militarilor, apariţia şi dezvoltarea oraşelor sunt aspecte hotărâtoare pentru romanizare.
Afirmarea oraşelor dovedeşte creşterea numărului de cetăţeni romani. Dinspre oraşe, elementele civilizatorii ale confortului urban migrează
spre lumea rurală. Numeroasele trupe cantonate în Dacia sunt un focar de romanizare şi îndeplinesc o acţiune similară celei datorate
coloniştilor. Militarii activi şi veteranii care se stabileau în Dacia erau propagatori ai civilizaţiei romane. Prin funcţiile municipale şi
administrative pe care le exercitau, prin poziţia şi prestigiul de care se bucurau, veteranii au transmis, până în îndepărtate aşezări rurale,
modul de viaţă roman şi au împrăştiat sămânţa roditoare a limbii latine.
Normele juridice introduse în vremea administraţiei romane conferă anumite drepturi şi responsabilităţi comunităţilor urbane şi rurale.
Normele romane se vor regăsi în modul de a gândi şi de a acţiona al daco-romanilor şi vor sta la baza dreptului românesc de mai târziu.
Viaţa religioasă şi culturală a contribuit la romanizare prin folosirea limbii latine şi preluarea zeităţilor romane de către autohtoni. Viaţa
spirituală în Dacia se caracterizează prin varietatea cultelor. În condiţiile prezenţei coloniştilor latinofoni şi a trupelor romane, predomină
zeităţile romane. Sincretismul religios şi fenomenul cunoscut sub numele de interpretatio romana reprezintă premise reale ale romanizării
dacilor. Viaţa economică a Daciei Traiane a cunoscut o deosebită dezvoltare, fiind un important factor al continuităţii daco-romane.
A treia etapă (desăvârşirea procesului de romanizare: 275 - sec. VII ) = generalizarea procesului de romanizare în condiţiile marilor migraţii
(şi în special romanizarea dacilor liberi pătrunşi pe teritoriul fostei provincii Dacia).

C. CONTINUITATEA DACO-ROMANĂ DUPĂ RETRAGEREA AURELIANĂ

Retragerea armatei şi a administraţiei romane din Dacia în vremea împăratului Aurelian (271- 275), a constituit un eveniment cu
implicaţii deosebite, provocând unele modificări de ordin economic, demografic şi social-politic. S-a desfăşurat cea de-a treia fază a
procesului de romanizare, în condiţiile marilor migraţii. Teritoriul fostei provincii a continuat să fie locuit şi după anul 275 de o numeroasă
populaţie – puternic romanizată – daco-romanii şi coloniştii aduşi în timpul administraţiei romane. Intensitatea şi puternicul impact al
romanizării asupra autohtonilor au asigurat caracterul ireversibil al acestui proces.
Continuitatea populaţiei este atestată şi de permanentele legături cu romanitatea sud-dunăreană. Relaţiile autohtonilor de la nordul
Dunării de Jos cu lumea romană şi romano-bizantină au fost atât de intense, încât nu au putut fi întrerupte nici de marile migraţii. Aceste
legături au fost stimulate de menţinerea stăpânirii romane în Dobrogea până la începutul sec. al VII-lea şi de reinstaurarea parţială şi
vremelnică a administraţiei Imperiului la nord de Dunăre în timpul împăraţilor Constantin cel Mare (306 - 337) şi Justinian (527 - 565).
1. CREŞTINISMUL – FACTOR AL ROMANIZĂRII. SINTEZA SPIRITUALĂ: CREŞTINISMUL LA DACO-ROMANI. Încă din primele ei
etape, sinteza românească cuprinde un aspect spiritual semnificativ: trecerea de la credinţa în vechile divinităţi la o nouă religie, creştinismul. Din
păcate, pentru începutul acestei treceri, izvoarele arheologice, epigrafice şi literare sunt mai puţin concludente. Astfel, atât în Dacia, cât şi în
Moesia, ca de altfel în majoritatea provinciilor romane, obiectele paleocreştine din secolele II-III d.Hr. sunt rare. Încă numeroase sunt
monumentele păgâne. Explicaţia este simplă: pentru a evita persecuţiile puse la cale de autorităţile imperiale, creştinii din perioada respectivă îşi
manifestă credinţa cu precauţie, apelând la simboluri din mitologia greco-romană. Asemenea simboluri, datate în veacul al III-lea al erei creştine,
apar pe un coronament de altar funerar de la Potaissa şi pe alte monumente asemănătoare semnalate la Apulum, Micia, precum şi pe stela
funerară de la Căşeiu (jud. Cluj).
În anul 313, împăraţii Constantin cel Mare şi Licinus acordă libertate de cult creştinismului ( Edictul de la Milano), dar acceptă, pe mai
departe, practicile păgâne. Odată cu transformarea creştinismului într-o religie licită, vestigiile creştine au devenit tot mai numeroase. Interzicerea
cultelor păgâne (391), în vremea împăratului Theodosius (379-395), este urmată de organizarea Bisericii Creştine, la Dunărea de Jos. Chiar dacă
arianismul a avut un succes deosebit în rândul populaţiilor germanice, la daco-romani s-a dezvoltat un creştinism de factură populară şi de orientare
niceeană. Acesta a fost probabil influenţat de misionarii proveniţi din Dobrogea, cunoscut bastion al confesiunii niceene încă din timpul împăratului
Valens. Răspândirea creştinismului în limba latină în Dobrogea şi la nordul Dunării constituie o dovadă a contactelor permanente ale
populaţiei din aceste regiuni cu romanitatea orientală, creştinarea daco-romanilor făcându-se prin misionari veniţi de la sud de Dunăre.
Această realitate este atestată de descoperirea unor obiecte paleo-creştine în mai multe zone ale ţării noastre ( Donariul de la Biertan – sec.
IV-V d.Hr., cu inscripţia „Ego Zenovius votum posui”). Creştinarea masivă a daco-romanilor s-a făcut în secolele IV-V d.Hr. Rolul
creştinismului ca factor de romanizare este demonstrat de terminologia bisericească din limba română. Cel mai semnificativ în această
privinţă este termenul biserică. Numai în limba română şi în retoromană acest cuvânt s-a păstrat din latinescul basilica. În celelalte limbi
romanice el derivând din termenul grecesc ecclesia. Propagarea creştinismului la populaţia romanică este susţinută de episcopiile care
existau la sud de Dunăre şi de locaşurile de cult descoperite la nord de fluviu [basilica de la Slăveni (sec. IV), basilica de la Sucidava (sec. V)
şi, probabil, basilica de la Drobeta (sec. V-VI)]. Răspândirea noii religii în spaţiul daco-moesian, îndeosebi după secolul al III-lea şi care a
continuat până târziu, în secolele VI-VIII, a contribuit într-o mare măsură la difuzarea culturii romane.
2. AUTOHTONI ŞI MIGRATORI. După retragerea aureliană, în afara hotarelor imperiului rămâne un prim grup de populaţie
romanică – locuitorii fostei provincii Dacia. Aceştia sunt făuritorii unei noi entităţi etno-lingvistice şi culturale, romanitatea nord-dunăreană. În
stânga fluviului, aşadar, viaţa romană continuă după încetarea autorităţii imperiale. Ruptura de ,,întreg” este numai de natură politico-
administrativă, fiscală şi, parţial, militară. Legăturile, îndeosebi comerciale, dar şi cele spirituale cu locuitorii romanizaţi din dreapta Dunării sunt
dovedite arheologic, epigrafic, numismatic, istoric şi literar. Desăvârşirea romanizării are loc în condiţiile încetării autorităţii imperiale, fapt
petrecut şi în cazul Daciei romane în intervalul cuprins între secolele III/IV-VIII, atunci când au avut loc marile migraţii. Trecerea sau aşezarea
temporară a unor migratori în Dacia nu a însemnat distrugerea romanităţii. Noii veniţi rămâneau separaţi de băştinaşi prin limbă, norme
juridice, uneori prin religie. Pe de altă parte, însă, raidurile de pradă ale acestora, care vizau în special oraşele, vor determina, încă din
secolul al IV-lea d.Hr., retragerea populaţiei urbane în zone mai ferite şi stingerea vieţii urbane la nord de Dunăre (fenomenul demografic de
reconversie rurală). Practic, până în secolul al XI-lea, la nord de Dunăre nu vor mai exista oraşe, aşa explicându-se de ce, în limba română,
terminologia referitoare la viaţa urbană nu este de origine latină, ci, în special, de origine slavă. După retragerea aureliană, pe teritoriul fostei
provincii vin şi se aşează grupuri de daci liberi (sfârşitul secolului III - începutul secolului IV). Astfel, se produce treptat, înainte de venirea
slavilor, o anumită uniformizare a culturii materiale de factură romanică, deosebită de aceea a migratorilor (sec. IV-V).
În secolul al VI-lea are loc migraţia slavilor, care trec prin Moldova, ajungând în Câmpia Română (Vlaşca - „ţara românilor”). Pătrund
în sud-estul Transilvaniei, iar în veacul următor în restul spaţiului intracarpatic, apoi în Banat şi Oltenia. Pretutindeni, întâlnesc o cultură
materială de factură romanică relativ uniformizată. Pe acest temei, sunt asimilaţi de către romanici, mult mai numeroşi. În schimb, slavii
îmbogăţesc vocabularul băştinaşilor cu termeni referitori la instituţii, viaţa religioasă, hidronimie, toponimie, forme de habitat, viaţă economică.
Cuvinte de origine slavă: Bistriţa, Dîmboviţa, Prahova, Ialomiţa, cneaz, gâscă, jude, plug, seceră, stareţ, târg, vamă etc.
În anul 602, limesul dunărean al Imperiului este definitiv străpuns şi slavii trec masiv la sud de Dunăre, ceea ce provoacă ruperea
romanităţii balcano-carpatice. Populaţia sedentară moeso-romanică din dreapta Dunării a fost asimilată de slavi. Românii din Peninsula
Balcanică au fost dislocaţi şi s-au regrupat în zone montane, sub numele de vlahi sau aromâni, vorbind o limbă română arhaică. Aşadar, prin
pătrunderea slavilor în Balcani, romanitatea nord-dunăreană devine o insulă în marele ocean slav. Prezenţa slavilor n-a putut schimba, însă,
caracterul romanic al populaţiei autohtone din spaţiul carpato-danubiano-pontic.
În perioada migraţiilor, pe zone întinse ale fostului Imperiu Roman, se formează popoare care moştenesc numai civilizaţia romană,
fără a vorbi limba latină. Pe alte teritorii, cu toate suprapunerile de populaţii, latinitatea rezistă, dovada grăitoare fiind formarea popoarelor şi
limbilor neolatine europene (franceza, spaniola, italiana, portugheza, româna etc.). Marile migraţii au avut consecinţe însemnate, provocând
prăbuşirea Romei, separarea romanităţii occidentale de cea orientală şi constituirea adstratului lingvistic în etnogeneza popoarelor neolatine
(germanic – în cazul celor occidentale, slav – în cazul limbii române).

D. FORMAREA POPORULUI ROMÂN ŞI A LIMBII ROMÂNE

Romanitatea este elementul esenţial al identităţii lingvistice şi culturale a poporului român. Asemenea altor popoare ale Europei - italieni,
francezi, spanioli, portughezi - românii vorbesc o limbă romanică, formată pe baza latinei vorbite în Imperiul Roman. Procesul de romanizare
lingvistică şi culturală din secolele II-III d.Hr., când o mare parte a teritoriului României de azi era cuprins în provinciile romane Moesia şi Dacia, a
avut o mare intensitate, astfel că limba latină a pătruns foarte repede nu numai în zonele urbane, ci şi la sate, în viaţa comunităţilor de agricultori
şi de păstori care ocupau cea mai mare parte a teritoriului. Constituirea la nordul Dunării, cu precădere începând din secolul al VIII-lea şi în cursul
celui următor, a unei civilizaţii specifice, ilustrează încheierea îndelungatului şi complexului proces istoric, etno-lingvistic şi cultural de formare a
poporului român. El oglindeşte, în planul culturii materiale şi al vieţii spirituale, cristalizarea unei civilizaţii originale proprii populaţiei româneşti, ale
cărei puternice rădăcini daco-romane îi evidenţiază pe deplin vechimea şi caracterul specific. Transformarea limbii latine, vorbită în provinciile
orientale ale Imperiului, în limbă română, a fost de asemenea, un proces complex şi îndelungat, desfăşurat concomitent şi în directă legătură cu
cel etnic. Un mic număr de cuvinte (circa 160) din limba traco-dacă s-au transmis, formând substratul limbii române. Este interesant însă de
observat că multe dintre aceste cuvinte desemnează elemente fundamentale ale civilizaţiei - de exemplu vatră, copil, moş, a moşteni - dar se
declină sau se conjugă aidoma cuvintelor de origine latină: brânză ca osânză, a moşteni ca a fi, moşie ca şi câmpie. Gramatica latină reprezintă
structura fundamentală a limbii române: declinăm şi conjugăm ca în latină, alcătuim propoziţii şi fraze în felul în care o făceau vorbitorii de limbă
latină. Aproximativ 80% din fondul principal de cuvinte al limbii române, inclusiv vocabularul creştin de bază, provin din latina vorbită.
Când, în secolul al III-lea d.Hr., împăratul Aurelian a fost nevoit să renunţe la administrarea provinciei Dacia, idiomul latin era
predominant. Acesta a continuat să evolueze în contact cu provinciile latinofone de la sud de Dunăre. După instalarea slavilor în nordul
Peninsulei Balcanice, complicatele relaţii dintre Imperiul Bizantin - unde limba greacă devine, din secolul al VII-lea d.Hr., limbă oficială - şi
formaţiunile politico-militare din Peninsula Balcanică au avut drept consecinţă, între altele, fragmentarea comunităţilor locale vorbitoare de
latină si despărţirea lor de romanitatea nord-dunăreană, astfel încât fiecare a dezvoltat în mod diferenţiat fondul originar latin. Şi în prezent,
există diferite dialecte ale limbii române: dialectul daco-român, vorbit pe întregul teritoriu al României, în Republica Moldova, precum şi în
comunităţile româneşti din ţările vecine (Ucraina, Serbia, Bulgaria, Ungaria), şi dialectele sud-dunărene – dialectul aromân, istro-român şi
megleno-român. Diferenţe locale de mai mică importanţă caracterizează diferite graiuri – oltenesc, maramureşean, moldovenesc etc. Pe
baza graiului din Muntenia, dar cu un aport important al operelor literare create în Moldova, se constituie, în secolul al XIX-lea, limba română
literară pe care o vorbim şi o scriem şi azi.
Ca şi în cazul celorlalte limbi romanice, în perioada de formare a limbii române, fondului latin i s-au adăugat cuvinte împrumutate din
limbile popoarelor migratoare. Avem motive să considerăm că, aşa cum se întâmplă şi în cazul celorlalte limbi romanice, acest proces de
evoluţie este încheiat în linii generale în secolul al VIII-lea. O influenţă mai accentuată a rezultat din contactul cu limbile slave, mai ales cu
cea sud-slavă, care a devenit, în secolele IX-X, limba liturgică (limba în care se slujeau liturghiile în biserică) şi mai târziu şi limba de
cancelarie (limba în care erau redactate documentele oficiale ale statului). Slavona a jucat pentru regiunile balcano-dunărene un rol apropiat
de cel pe care latina I-a jucat în Occidentul medieval. În limba română nu s-au păstrat decât puţine cuvinte din slava veche (sec. VI-VII), cea
mai mare parte a elementelor slave pătrunzând târziu, în secolele IX-X (acum formându-se adstratul slav). Întrucât cuvintele şi influenţele
slave târzii din limba română sunt de origine meridională şi formate de-abia la sfârşitul primului mileniu, reiese clar că limba română era
formată în momentul în care aceste adaosuri lingvistice slave de sud au putut fi receptate. Prin urmare, nu se poate vorbi despre o a treia
componentă etnică şi lingvistică slavă în etnogeneza românească . Teritoriul de formare a limbii române este spaţiul Daciei, răsăritul Moesiei
Superior, Moesia Inferior, precum şi Tracia de nord-vest. Deoarece există asemănări în privinţa cuvintelor de origine slavă prezente în unele
dialecte, se presupune că despărţirea acestora din trunchiul limbii române comune nu s-a produs mai devreme de secolul al X-lea. Separaţia
limbii române s-a făcut în două grupuri: nord şi sud-dunărean, respectiv daco-român şi aromân. Dialectul megleno-român este o variantă a
celui aromân, iar cel istro-român al celui daco-român.
 Componentele de bază ale limbii române sunt: a) substratul lingvistic traco-dacic (circa 160-170 de cuvinte cu peste 1400 de
derivate, ceea ce reprezintă 10% din lexicul românesc); b) stratul lingvistic latin (60% din vocabularul limbii române). La acestea se adaugă
unele influenţe slave (circa 20% din vocabular - adstrat). Restul de 10% reprezintă împrumuturi din alte limbi realizate în decursul timpului
(epoca medievală şi modernă). Limba latină vorbită evoluează spre o limbă romanică unitară, de factură orientală, denumită de lingvişti limba
română comună (străromâna sau protoromâna). Deci, în secolele VII-VIII, procesul de formare a limbii române era, în linii generale, încheiat.
Caracterul latin al limbii vorbite pe ambele maluri ale Dunării şi în interiorul arcului carpatic a fost de timpuriu recunoscut de
popoarele vecine. Neamurile germanice i-au numit w(a)lach, aşa cum îi numeau pe toţi vorbitorii idiomurilor latine; de la acest nume derivă
etnonimele vlah, olah, blach, valah etc. La rândul lor, „vlahii” îşi spuneau probabil români, adică romani - nume pe care I-au transmis din
generaţie în generaţie, fie pentru a se desemna ca locuitori ai ţinuturilor carpato-dunărene, vorbitori ai aceleiaşi limbi, fie pentru a se referi la
anumite categorii sociale (de exemplu, rumâni - ţărani dependenţi). Memoria populară a păstrat; de-a lungul secolelor, conştiinţa ascendenţei
romane a românilor - dovadă, de pildă, datinile şi tradiţiile care îl amintesc pe „bădica Troian” - împăratul Traian - în legătură cu momente
importante ale sărbătorilor solstiţiului de iarnă (Anul Nou).

II. ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

A. ROMÂNII ÎN SURSELE MEDIEVALE TIMPURII

Pe măsură ce „vălul milenar” datorat dominaţiei migratorilor răsăriteni asupra spaţiului carpatic se destramă, încep să apară primele
mărturii despre români. Documentele istorice scrise din primul mileniu al erei creştine, care îi menţionează pe români, sunt relativ puţine, dar sunt
suplinite de numeroase descoperiri arheologice. Dintre acestea se remarcă cele datând din perioada secolelor al VII-lea – al XI-lea, diverse vase,
unelte, podoabe, arme şi alte obiecte aparţinând comunităţilor autohtone fiind descoperite în aşezări precum Brateiu (judeţul Sibiu), Poian (judeţul
Covasna), Alba Iulia. Acestea dovedesc continuitatea de locuire a românilor pe teritoriul pe care ei s-au format.
Începând din secolul al VII-lea, autohtonii încep să fie menţionaţi în izvoarele documentare ale vremii ca un popor romanic distinct
constituit. Astfel, în lumea bizantină, identitatea etnică a românilor era bine cunoscută, prima menţiune găsindu-se într-un tratat militar din
secolul al VII-lea (Strategikon – scris de împăratul bizantin Mauricius). Datorită limbii, aceştia erau numiţi romani, termen întâlnit mai târziu şi
la împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959), care, în lucrarea sa Despre administrarea imperiului, preciza că „aceştia se mai
numesc şi romani pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”. Acest aspect a fost con firmat în cronica sa şi de
loan Kynnamos (secolul XII), care a străbătut teritoriile nord-dunărene: „Se zice că sunt veniţi demult din Italia”. Informaţii în acelaşi sens se
regăsesc şi în corespondenţa împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul (secolele al X-lea – al XI-lea). Alţi autori bizantini, armeni,
arabi, germani au scris despre prezenţa românilor pe acest teritoriu. Ulterior, dovezile scrise despre români au devenit din ce în ce mai
numeroase, ei fiind numiţi în documentele vremii vlahi, blachi, valahi (scrierile cronicarului bizantin Kekaumenos – sec. XI; Cronica lui Ioan
Kynnamos – secolul XII).
La fel ca şi bizantinii, ungurii au întreţinut un contact permanent cu românii, romanitatea acestora fiindu-le cunoscută. Notarul
anonim al regelui Bela afirma în cronica sa Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor) că, la sosirea lor, ungurii au găsit în Pannonia slavi, bulgari
şi „blachi, adică păstorii romanilor”. Un secol mai târziu, Simon de Keza nota, în Gesta Hunnorum et Hungarorum, că românii erau în
Pannonia la venirea hunilor, iar în vremea lui Attila, romanii, locuitori ai oraşelor ( civitates), s-au înapoiat în Italia, doar „vlahii, care au fost
păstorii şi agricultorii acestora, au rămas de bunăvoie în Pannonia”.

B. PREOCUPĂRI ALE CRONICARILOR ŞI ÎNVĂŢAŢILOR DIN SECOLELE XV – XVIII

PRIVIND ORIGINEA ROMÂNILOR

Odată ce spaţiul românesc a intrat în sfera de interese a Romei şi misionarilor ei, papalitatea a luat cunoştinţă despre existenţa românilor
şi apartenenţa lor la „ritul grecilor”, nelegitim în viziunea curiei papale. Mai târziu, odată cu desfăşurarea luptei antiotomane a Ţărilor Române din
secolul al XIV-lea, interesul european faţă de români a sporit, manifestându-se în preocupările umaniştilor faţă de originea şi istoria acestora.
Poggio Bracciolini a fost printre primii umanişti italieni care au afirmat originea romană a poporului român. Pe lângă numeroase elemente comune
limbii latine şi române, el a constatat existenţa la românii nord-dunăreni a unei tradiţii referitoare la descendenţa lor dintr-o colonie fondată de
Traian. Contemporanul său Flavio Biondo afirma despre românii cu care se întâlnise la Roma că „invocau cu mândrie originea lor romană”, iar cu
Enea Silvio Piccolomini, devenit papă sub numele de Pius al II-lea, ideea originii romane a acestora a intrat în circuitul ştiinţific european. În
preajma căderii Constantinopolului, Demetrie şi Laonic Chalcocondil, greci stabiliţi în Italia, cunoşteau originea comună a românilor, numindu-i
„daci” pe cei din nordul Dunării şi „vlahi” pe cei din sudul fluviului. Ideile umaniştilor italieni s-au răspândit şi la curţile europene. Antonio Bonfini,
trăind la curtea regelui Ungariei, preciza că „din legiunile şi din coloniile duse în Dacia de Traian şi ceilalţi împăraţi s-au tras românii”, exprimându-
şi totodată admiraţia pentru modul cum a supravieţuit „vechea limbă a Romei printre români”. Filippo Buonaccorsi, consilier la curtea iagellonă, a
călătorit în Moldova, unde, cunoscându-i pe localnici, află despre „descendenţa românilor din colonişti romani”. În secolul al XVI-lea, Jan Laski,
episcop de Gnezno, vorbind în Conciliul din Lateran (1514) despre Moldova, a semnalat originea romană a populaţiei „căci ei spun că sunt oşteni
de odinioară ai romanilor”. Tot acum, Nicolaus Olahus, umanist transilvănean de faimă europeană, el însuşi de origine română, în lucrarea sa
Hungaria (1536), este primul care susţine unitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor, iar Johannes Honterus - originar din Braşov -
înscrie în harta sa (1542) numele Dacia pentru întreg teritoriul locuit de români.
Secolul al XVII-lea marchează apogeul culturii medievale româneşti scrise, atunci când au apărut primele cronici în limba română.
Grigore Ureche în Letopiseţul Ţării Moldovei şi Miron Costin în De neamul moldovenilor vorbesc despre originea noastră latină: „De la Râm
ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-i amestecat graiul”, iar stolnicul Constantin Cantacuzino, în Istoria Ţării Româneşti, a subliniat continuitatea de
viaţă a dacilor sub stăpânirea romană, unitatea şi continuitatea românilor. Dacă până la Dimitrie Cantemir lumea savantă românească apela
la producţia ştiinţifică externă pentru argumentarea şi demonstrarea ştiinţifică a originii romane a românilor, începând cu opera lui, acest
raport se inversează: lumea ştiinţifică europeană apelează la savanţii români pentru a afla argumentarea şi dovezile romanităţii. De acum
înainte, erudiţii români intervin activ pe plan european în dirijarea orientării şi cercetării originii românilor. Lucrarea destinată exclusiv
problemei romanităţii românilor este Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (1719-1722), care avea 343 de foi în manuscris. Faţă de
cronicarii anteriori, Dimitrie Cantemir inaugurează prestigiosul efort al istoriografiei române de a determina şi fixa locul românilor în istoria
universală. Elementele de bază ale concepţiei lui Cantemir despre originea românilor sunt: descendenţa pur romană din Traian („săditorul şi
răsăditorul nostru”), stăruinţa neîntreruptă şi unitatea romano-moldo-vlahilor în spaţiul carpato-dunărean. Revenind la Traian, Cantemir
susţinea extirparea totală a dacilor din provincia cucerită şi colonizarea completă cu romani. Cantemir susţinea însă cu tărie dăinuirea
elementului roman în Dacia şi după retragerea aureliană. Hronicul lui Cantemir rămâne şi astăzi cea mai întinsă lucrare istorică de analiză a
originii românilor, ea fiind depăşită în detaliu, dar nu încă şi în ansamblul său.
În concluzie, se poate spune că originea romană le era cunoscută românilor de multă vreme. Mai târziu, cronicarii moldoveni şi
munteni, cunoscători ai scrierilor umaniste, vor transfera chestiunea romanităţii din sfera tradiţiei în cea a istoriografiei, pentru ca Şcoala
Ardeleană să facă din aceasta o armă în lupta pentru emancipare naţională şi socială a românilor transilvăneni.

C. POLITIZAREA ROMANITĂŢII ROMÂNILOR

În cadrul istoriei vechi problema etnogenezei românilor ocupă un loc aparte prin complexitatea şi importanţa sa, nu numai pentru
cunoaşterea destinului istoric al străvechii Dacii, ci şi pentru cel al romanităţii orientale în general. Cucerirea dacilor (conduşi de Decebal) de către
romani în urma războiului din 105-106, ilustrată de scenele de pe Columna lui Traian, şi intrarea unei părţi a Daciei în componenţa statului roman,
au produs radicale schimbări de ordin etnodemografic, politic şi cultural. Ele au avut drept consecinţă sinteza daco-romană şi crearea poporului
român. Etnogeneza românilor a devenit o problemă politică din secolul al XVIII-lea, odată cu afirmarea mişcării de emancipare naţională a
românilor din Transilvania. Atunci când, spre sfârşitul secolului al XVII-lea şi în secolul următor, primele semne ale unei conştiinţe naţionale
moderne apar în întreaga Europă, problema originii popoarelor se transformă pretutindeni din problemă istorică în problemă politică.
Conflictul acut între „Europa imperiilor” şi „Europa naţiunilor” se complică în Transilvania din cauza tensiunii între interesele dominaţiei aus-
triece şi revendicările naţionale maghiare, ambele în contradicţie cu aspiraţiile de emancipare ale românilor. Bătălia politică şi simbolică
pentru întâietate în Transilvania devine acerbă, cu atât mai mult cu cât, după lupta de la Mohacs, Principatul Transilvaniei rămăsese ultima
redută a Regatului Ungar, ocupând astfel un loc deosebit de important în imaginarul politic şi istoric al naţiunii maghiare. Pe de altă parte, în
pofida faptului că românii reprezentau peste 60% din populaţia Transilvaniei, ei continuau să fie consideraţi „naţiune tolerată”. Acest statut
inferior al românilor era justificat de beneficiarii lui - cele trei naţiuni privilegiate, maghiarii, saşii şi secuii - prin argumente confesionale (spre
deosebire de ceilalţi locuitori ai Transilvaniei, românii erau ortodocşi) şi prin argumentul pretinsei întâietăţi a celor trei naţiuni privilegiate pe
pământul Transilvaniei. Or, unirea unei părţi a clerului şi a românilor ortodocşi cu Biserica Catolică (greco-catolicii), realizată de casa de
Habsburg în 1699-1701, afecta ordinea tradiţională favorabilă naţiunilor privilegiate, iar acceptarea originii romane a românilor ar fi însemnat
că aceştia, departe de a fi nou veniţi, i-au precedat pe cuceritorii maghiari în ţinuturile de dincolo de munţi, conferind populaţiei de origine
latină o superioritate de civilizaţie şi de tradiţie greu de împăcat cu condiţia lor de naţiune tolerată.
Până în secolul al XVIII-lea, continuitatea populaţiei romanice în ţinuturile carpato-dunărene nu a fost pusă serios la îndoială, fiind
considerată un fapt normal şi logic. Însuşi împăratul Austriei, Iosif al II-lea (1780-1790), îi socotea pe români „incontestabil, cei mai vechi şi mai
numeroşi locuitori ai Transilvaniei”. De asemenea, contele Teleki, preşedinte al Cancelariei Aulice Transilvane, recunoştea în 1791 că „românii
sunt locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei”, iar istoricul Huszti Andras afirma în acelaşi an: „Nicio naţiune nu are limba atât de apropiată de acea
veche romană ca naţiunea valahilor, ceea ce este un semn sigur şi care nu poate înşela că ei sunt în Transilvania urmaşii vechilor colonii
romane”.
Dar, pentru populaţia majoritară a Transilvaniei, secolul al XVIII-lea a reprezentat momentul luptei pentru drepturile politice refuzate
secole de-a rândul de „naţiunile privilegiate”. De aceea, mulţi erudiţi, mai ales germani, din secolul al XVIII-lea s-au con vins ei înşişi, şi s-au
străduit să dovedească întregii lumi savante şi politice a vremii, că este cu neputinţă ca românii din Transilvania să fie urmaşii direcţi ai
populaţiei romane şi romanizate din provincia Dacia. Unirea cu Roma dă, în schimb, un nou imbold aspiraţiei românilor pentru drepturi egale
cu celelalte naţiuni şi confesiuni creştine din ţinuturile transcarpatice. Începută de episcopul Inocenţiu Micu-Klein şi continuată de grupul de
intelectuali din Şcoala Ardeleană - Gheorghe Şincai, Petru Maior, Samuil Micu, lon Budai-Deleanu -, lupta de emancipare a românilor
ardeleni are drept principală direcţie afirmarea legitimităţii revendicărilor populaţiei româneşti din imperiu în calitatea sa de moştenitoare
directă a Romei antice. Savanţii din Şcoala Ardeleană au dovedit latinitatea limbii române şi a poporului român, ceea ce argumenta existenţa
sa neîntreruptă ca populaţie autohtonă în Transilvania, ca şi în celelalte ţinuturi locuite de români. Argumentele acestor revendicări au fost
sintetizate într-un lung memoriu, Supplex Libellus Valachorum, adresat în 1791 Curţii de la Viena. În Supplex se subliniază că românii sunt
cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai coloniştilor lui Traian. Tot în această perioadă, reprezentanţii Şcolii Ardelene susţin
ideea originii latine a românilor, apărând însă şi aşa-numitele exagerări latiniste, care neagă complet rolul componentei dacice în formarea
poporului român, afirmând originea romană pură a românilor.
În această atmosferă a fost lansată „teoria imigraţionistă” a lui Franz Joseph Sulzer, potrivit căreia românii nu se trag din coloniştii
romani din Dacia, aceasta fiind părăsită de toată populaţia odată cu retragerea romană. Prin urmare, românii s-au născut ca popor la sud de
Dunăre, într-un spaţiu neprecizat, undeva între bulgari şi albanezi, de la care au preluat influenţe în limbă, precum şi credinţa ortodoxă. De
aici, ei au emigrat către mijlocul secolului al XIII-lea în nordul Dunării şi Transilvania, unde îi vor găsi stabiliţi pe unguri şi saşi. Prin teoria sa,
Franz Sulzer sfida părerea unanimă din cultura şi ştiinţa istorică europeană, care-i considera pe români cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei,
urmaşi ai romanilor lui Traian. Scopul lansării acestei teorii era limpede: anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică din
Transilvania şi justificarea privilegiilor deţinute de maghiari, saşi şi secui, precum şi a statutului de „toleraţi” atribuit românilor. În felul acesta,
chestiunea continuităţilor istorice va căpăta un pronunţat caracter politic.
La cumpăna secolelor XVIII-XIX, istoriografia din Principate, intrată o dată cu domniile fanariote în etapa influenţei greceşti, aborda ca pe
un fenomen natural fuziunea daco-romană. Acest punct de vedere se regăseşte la istoricii greci stabiliţi în Principate (Daniel Philiphide, Dionisie
Fotino), dar şi la românii Ienăchiţă Văcărescu sau Naum Râmniceanu. Istoriografia românească a secolului al XIX-lea a evoluat însă pe
coordonatele naţionale trasate de Şcoala Ardeleană. Şcoala latinistă s-a extins şi în Principate, deoarece mulţi ardeleni ocupau poziţii importante
în sistemul cultural de aici. Corifeul curentului latinist a fost August Treboniu Laurian, care considera că istoria românilor începe de la fondarea
Romei şi care urmărea să „purifice” limba română pentru a o apropia cât mai mult de latina originară. Între 1871-1876 a apărut Dicţionarul limbii
românei care a constituit apogeul acestei tendinţe. A.T. Laurian a scos din dicţionar elementele nelatine şi a adoptat un sistem ortografic
etimologic, care nu mai semăna decât vag cu limba română autentică. Tentativa de a crea o limbă artificială a discreditat definitiv şcoala latinistă.
Totuşi, până la mijlocul secolului al XIX-lea, a continuat să existe o unanimitate cu privire la originea pur romană a românilor. Reprezentanţii
romantismului nu au insistat asupra dacilor ca element fondator al poporului român, dar au contribuit la consolidarea temei dacice prin
evidenţierea curajului şi a spiritului de sacrificiu al acestora. Începutul l-a făcut Mihail Kogălniceanu, care în celebrul său discurs din 1843 a făcut
un elogiu lui Decebal, „cel mai însemnat rigă barbar care a fost vreodată”.
După realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigraţionismul este readus cu şi mai multă tărie în dezbaterile istoricilor. Teoria lui
Sulzer este reluată şi îmbogăţită într-o lucrare ce va deveni fundamentală pentru adversarii continuităţii, iar teoria imigraţionistă va fi denumită
roesleriană. Formularea categorică a teoriei imigraţioniste – baza ideologică a dominaţiei maghiare asupra Transilvaniei – s-a datorat
geografului şi istoricului austriac din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Robert Roesler. Folosind izvoare istorice latine târzii şi nesigure,
el afirmă, în lucrarea sa Studii româneşti, apărută la Viena (1871) că:
- dacii ar fi fost exterminaţi în războaiele cu romanii (este invocată o afirmaţie a scriitorului roman Eutropius - ,, [... ] căci Dacia fusese
secătuită de bărbaţi în urma lungului război al lui Decibalus ”);
- toponimia dacică ar fi dispărut ca urmare a acestei exterminări;
- perioada de 165 de ani (foarte scurtă la scară istorică), cât a durat administraţia imperială în Dacia, nu ar fi fost suficientă pentru
romanizarea provinciei;
- împăratul Aurelian ar fi retras întreaga populaţie romanizată din provincia Dacia la sud de Dunăre, unde s-ar fi format limba română
şi poporul român;
- deoarece dacii rămaşi în viaţă trăiau izolaţi, la retragerea aureliană Dacia a rămas pustie;
- poporul român şi limba română s-au format în sudul Dunării, în centrul sau vestul Peninsulei Balcanice, de unde au trecut în stânga
fluviului;
- românii ar fi un popor de păstori nomazi;
- nu există ştiri care să ateste prezenţa românilor la nord de Dunăre în „mileniul întunecat”;
- la venirea maghiarilor în Europa, Transilvania ar fi fost un ţinut pustiu, pe care coroana ungară I-ar fi anexat şi populat, instalând apoi şi
colonişti germani pentru a-i apăra graniţele. Abia după marea ciumă din secolul al XIV-lea, ţinuturile de dincolo de Carpaţi, pustiite de molimă, ar fi
fost colonizate cu păstori vlahi de la sud de Carpaţi şi de Dunăre.
În aşa-zisa argumentare a faptului că românii s-ar fi format ca popor la sud de fluviu, Robert Roesler se referă la existenta unor
elemente lexicale comune în limbile română şi albaneză, la lipsa elementelor germanice din limba română, la asemănarea dintre dialectul
daco-român şi macedo-român. Varietatea izvoarelor istorice demonstrează netemeinicia teoriei imigraţioniste.
Teoriile roesleriene, criticate în mediile academice contemporane, au fost preluate nu numai de alte lucrări savante, ci şi de
manualele şcolare din Ungaria secolelor XIX-XX, alimentând imaginarul naţionalist maghiar. Teoria roesleriană a fost demontată cu dovezi
arheologice şi epigrafice ale prezenţei dacilor sub stăpânirea romană şi ale rămânerii populaţiei daco-romane în fosta provincie, ştiinţa
istorică românească şi străină aducând argumente şi dovezi incontestabile privind latinitatea şi continuitatea românilor. Istoricii şi lingviştii
români din secolul al XIX-lea (M. Kogălniceanu, A.D. Xenopol, B.P. Haşdeu, Gr. Tocilescu) au adunat un mare număr de dovezi referitoare
atât la vechile populaţii getice şi dacice din spaţiul carpato-danubian, cât şi la continuitatea populaţiei romanizate pe teritoriul fostelor provincii
Dacia şi Moesia, demonstrând şubrezenia multora dintre argumentele invocate de istoriografia oficială maghiară. La nivelul reprezentărilor
identitare comune, renunţarea la scrierea slavonă (chirilică) şi generalizarea alfabetului latin, precum şi predarea limbii române şi a istoriei
naţionale în şcolile organizate odată cu reformele iniţiate de AI. I. Cuza au generalizat conştiinţa romanităţii poporului român, a limbii şi civilizaţiei
acestuia.
Odată cu formarea statului naţional român şi dobândirea independenţei, precum şi cu impunerea curentului pozitivist în cercetarea
istorică, teza originii pur latine a poporului roman a început să fie considerată o eroare. Începutul l-a constituit studiul lui B.P. Haşdeu din 1860,
intitulat Pierit-au dacii? Autorul demonstra că Şcoala Ardeleană şi continuatorii ei au făcut o interpretare forţată a izvoarelor antice, „împuţinarea
bărbaţilor” invocată de Eutropius fiind amplificată în mod abuziv în sensul exterminării unui neam întreg. Dacii nu au pierit, era concluzia lui
Haşdeu, şi nici colonizarea nu a însemnat o infuzie de romani puri, ci de cele mai diverse origini. Rezulta, aşadar, că poporul român s-a format din
câteva elemente din care nici unul nu a fost predominant. Haşdeu a demonstrat apoi printr-o serie de lucrări bine argumentate, că substratul dacic
al poporului român nu poate fi contestat. Haşdeu a formulat şi teoria circulaţiei cuvintelor, arătând că structura unei limbi nu este dată de numărul
brut al cuvintelor, ci de circulaţia acestora, deoarece sunt cuvinte aproape uitate depozitate în dicţionare, altele însă folosite de nenumărate ori. El
a demonstrat că slavismele din limba română, cu toate că nu sunt puţine, în circulaţia lor, adică în activitatea vitală a graiului românesc, se pierd
aproape cu desăvârşire faţă de latinisme. Tot el a precizat că se pot alcătui fraze întregi numai cu cuvinte din limba latină, dar nici o propoziţie cu
cuvinte exclusiv de alte origini. Cu toate acestea, viziunea dominantă a istoricilor susţinea în continuare faptul că dacii au avut o pondere limitată
în sinteza românească. Pe această linie s-au situat Grigore Tocilescu, Dimitrie Onciul şi chiar A.D. Xenopol şi Nicolae Iorga. Cel care a reuşit să
fixeze sinteza daco-romană într-un echilibru perfect a fost marele arheolog Vasile Pârvan, care prin temeinicia informaţiei (atât literară cât şi
arheologică) a demonstrat că românii sunt în cel mai înalt grad şi daci şi romani. Mai târziu, în 1935 C.C. Giurescu susţinea că majoritatea
locuitorilor Daciei romane au constituit-o dacii şi că romanismul a biruit în Dacia fiindcă el i-a câştigat pe autohtoni.
Evidenţierea rolului dacilor a cunoscut şi forme exagerate, potrivit cărora Dacia, înainte de cucerirea romană, a fost centrul unei mari
civilizaţii. Astfel, Nicolae Densuşianu în lucrarea apărută postum în 1913, Dacia preistorică, reconstituia istoria unui presupus „Imperiu
pelasgic”, care pornind din Dacia cu 6000 ani î.Hr., s-ar fi întins pe o mare parte a globului. Densuşianu susţinea că de la Dunăre şi Carpaţi s-
a revărsat civilizaţia asupra celorlalte părţi ale lumii. De aici ar fi pornit spre Italia şi strămoşii romanilor, iar limba dacă şi limba latină nu sunt
decât dialecte ale aceleiaşi limbi. Istoricul ajungea la concluzia că limba dacă nu datora nimic latinei, fiind transmisă din timpuri imemoriale,
ceea ce explică factura sa deosebită faţă de limbile romanice occidentale. În perioada interbelică, teza lui Densuşianu a fost reluată şi
dezvoltată de câţiva istorici amatori naţionalişti.
După Marea Unire din 1918, negarea continuităţii româneşti în ţinuturile de dincolo de Carpaţi şi teoretizarea pretinsei inferiorităţi a lumii
rurale româneşti în raport cu ierarhiile nobiliare maghiare şi cu cultura aulică şi urbană a acestora au alimentat masiv resentimentele pe care le-a
provocat destrămarea monarhiei austro-ungare şi politica revizionistă maghiară. În aceiaşi ani, şcoala istorică şi lingvistică românească produce
opere ştiinţifice importante pentru înţelegerea etnogenezei românilor: Începuturile vieţii romane la gurile Dunării şi Getica lui Vasile Pârvan,
primele volume ale monumentalei Istorii a românilor a lui Nicolae lorga, Istoria limbii române de AI. Rosetti sau cartea lui Gh. I. Brătianu, O
enigmă şi un miracol istoric: poporul român (1937). Pe de altă parte însă, mişcările de extremă dreaptă dezvoltă - asemenea extremei drepte
germane, fascinată de trecutul legendar al „indo-germanilor” şi al goţilor - un discurs autohtonist, care supraevalua importanţa elementului dacic în
contrast cu civilizaţia mediteraneană, pe care o considera decadentă.

D. DISPUTA ÎN JURUL CONTINUITĂŢII

După felul în care istoricii au căutat să prezinte evoluţia romanităţii de la nordul Dunării şi din Carpaţi, s-au conturat două opinii
diferite cu privire la formarea românilor ca popor: continuitatea lor în Dacia şi imigrarea târzie din sudul Dunării. Servind anumite interese
politice, unii istorici au elaborat teorii proprii, pseudo-ştiinţifice, potrivit cărora românii nu s-ar fi format în ţara lor de astăzi. Astfel, un caz
evident de inconsecvenţă îl reprezintă Szamaskösy Istvan, care, într-o lucrare din 1593, susţinea că românii sunt urmaşii coloniştilor romani.
După domnia lui Mihai Viteazul şi-a schimbat radical părerea, afirmând că românii nu pot fi urmaşii coloniştilor romani, deoarece aceştia au
fost mutaţi la sudul Dunării în vremea împăratului Gallienus. EI a fost combătut de cărturarii saşi L. Toppeltinus şi J. Tröster, ultimul autor al
unei lucrări despre Dacia în care şi-a afirmat convingerea că „românii de azi ce trăiesc în Ţara Românească, Moldova şi munţii Transilvaniei
nu sunt decât urmaşii legiunilor romane”, prin urmare „cei mai vechi locuitori ai acestei ţări”. Mai târziu, Benko lozsef, în cartea Transilvania,
sive magnus Transilvaniae Principatus (1778), arăta că la abandonarea provinciei traiane „mulţi romani împreună cu dacii indigeni au rămas
pe loc”.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, rivalitatea austro-otomană se reflectă şi în mărturiile despre români. În acest context apare
şi cronica lui Ioan Lucius (Lučič) în 1666 la Amsterdam. Autorul a urmărit istoria Croaţiei şi Dalmaţiei, dar a făcut consideraţii şi asupra
vecinilor. Astfel, ultimul capitol a fost destinat discutării originii romane a poporului român. Cronicarul şi-a exprimat anumite dubii şi rezerve cu
privire la românii nord-dunăreni. El nu a negat continuitatea elementului roman în Dacia Traiană, dar a susţinut că el a fost sporit printr-o
imigrare provocată de către bulgari de la sud la nord de Dunăre. Teoria lui Lucius a trecut neobservată timp de un secol. Abia în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea „s-a descoperit” valoarea ei documentară pentru susţinerea unor teorii care reprezentau arme ideologice în
combaterea revendicărilor politice ale românilor. Istoricul I.C. Engel a turnat teoria lui Lucius în tipare noi, falsificând, însă, în bună parte prin
eliminarea afirmării stăruinţei elementului roman în Dacia postaureliană, printr-o deplasare cronologică a amintitei implantări romane din iniţiativă
bulgară, adăugându-i-se nuanţa peiorativă din „teoria exilaţilor şi răufăcătorilor” lansată de teoria umanistă polonă.
Efervescenţa cu care au apărut scrierile cronicarilor români a fost dublată de cronicarii saşi din Transilvania, care, în a doua jumătate a
secolului al XVII-lea au adoptat o teorie umanistă germană cu scopul de a demonstra presupuse lor origine dacă. Corolarul necesar al acestei
ipoteze a fost afirmarea de către ei a originii pur romane a românilor. Confuzia cronicarilor saşi a venit de la identificarea dacilor cu goţii. Această
teorie a fost desfiinţată cu argumente de comitele saşilor Valentin Frank von Frankenstein în secolul XVII, după care a dispărut cu totul în secolul
al XVIII-lea. Cu toate acestea, istoricii saşi au continuat să afirme în lucrările lor originea latină a românilor. Istoricul sas care a contribuit poate cel
mai mult la răspândirea în afara mediului românesc a teoriei originii romane a românilor a fost braşoveanul Martin Schmeitzel. El a predat ani de-
a rândul la Universitatea din Halle un curs despre istoria Transilvaniei şi a difuzat opiniile despre romanitatea românilor prin lucrările tipărite în
străinătate. Tot în secolul al XVIII-lea, într-o scriere iezuită despre secui, se afirmă în două rânduri că toţi românii din cele trei ţări româneşti nu
sunt altceva decât urmaşii romanilor.
Aşa cum am arătat, odată cu mişcarea de emancipare a românilor transilvăneni din secolul al XVIII-lea a fost lansată şi „teoria imi-
graţionistă” dezvoltată de Franz Sulzer în lucrarea Istoria dacilor transalpini (1781), la care vor adera şi istoricii I.C. Eder, Bolla Marton şi I.Ch.
Engel. Aceştia identificau absenţa surselor scrise asupra românilor în mileniul marilor migraţii cu absenţa însăşi a românilor. În replică,
învăţatul sas Michael Lebrecht scria, chiar în timpul răscoalei lui Horea (1784), că românii, ca urmaşi ai romanilor, sunt „cei mai vechi locuitori
ai acestei regiuni”. În 1787, istoricul englez E. Gibbon, autor al unei celebre istorii a Imperiului Roman, arăta că în Dacia, după retragerea
aureliană, a rămas „o parte însemnată din locuitorii ei, care mai mare groază aveau de migrare decât de stăpânitorul got”. De la aceşti locuitori
vor deprinde migratorii „agricultura şi plăcerile lumii civilizate”.
Netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer a fost reliefată şi de reprezentanţii Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai – Hronica
românilor şi a mai multor neamuri, publicată în 1808 –, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu), dar şi de marele slavist Paul Joseph Schafarik, care
susţinea (1844) că „valahii de la nord şi de la sud de fluviu au toţi aceeaşi origine” evoluând din „amestecul tracilor şi geto-dacilor cu romanii”.
După realizarea dualismului austro-ungar (1867), Robert Roesler redactează Dacien und Romänen (1868) şi Romanische Studien
(Studii româneşti – Viena, 1871), unde reia, pe baza informaţiilor timpului său, toate tezele formulate timp de un secol în sensul contestării
permanenţei românilor în vatra lor strămoşească. Răspunsul avea să vină din partea lui A.D. Xenopol, reprezentant de seamă al istoriografiei
româneşti, în lucrarea Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană (1884). O adevărată monografie a subiectului
tratat, lucrarea abordează argumentele contestatoare ale istoricului german şi le răspunde apelând la toate sursele fundamentale, precum şi
la comentariile autorilor creditaţi ştiinţific de-a lungul timpurilor. În legătură cu chestiunea părăsirii Daciei, Xenopol a emis un principiu
convingător: „Popoarele nomade se strămută înaintea unei năvăliri, cele aşezate rămân lipite de teritoriul lor şi năvălirea trece peste ele”. În
acelaşi sens este combătută şi teoria golirii de populaţie a Daciei la retragerea aureliană. În finalul lucrării atrage atenţia analiza despre rolul
tradiţiilor popoarelor în ce priveşte obârşia acestora, cu referiri la aşa-zisul „descălecat”, evocat în legendele românilor.
 Dacă la început A.D. Xenopol şi D. Onciul, susţinând continuitatea daco-romană, se bazau pe argumente de ordin logic, mai târziu
investigaţiile ştiinţifice conduse de marii noştri istorici, cât şi de lingvişti (N. lorga, V. Pârvan, C. Daicoviciu, Gh. I. Brătianu, AI. Rosetti, C.C. Giurescu şi
alţii), alături de cercetarea arheologică, au făcut progrese remarcabile. Aceste investigaţii se vor finaliza prin dovezile concrete, din ce în ce mai
numeroase, care infirmă teoria imigraţionistă. Pe aceeaşi poziţie s-au situat şi un număr important de istorici străini (Th. Mommsen, I. Jung, C. Patsch,
L. Homo, Paul Mackendrick, care consideră că românii sunt urmaşii daco-romanilor şi că s-au format ca popor în Dacia Traiană.

E. ISTORIOGRAFIA COMUNISTĂ

După al Doilea Război Mondial, când atât Ungaria, cât şi România au devenit state-satelit ale U.R.S.S., teoriile staliniste despre
caracterul „imperialist” al stăpânirii sclavagiste romane şi despre importanţa civilizatoare a slavilor în istoria Europei au modificat dramatic
întregul context istoriografic. În acţiunea sa de consolidare a puterii obţinute în 1965, N. Ceauşescu a declanşat o mare operaţie de reînviere
a sentimentului naţional al românilor. În acest context, a putut fi reevaluată şi contribuţia limbii latine şi a civilizaţiei romane la crista lizarea
civilizaţiei vechi româneşti. Numai că, destul de repede, ideologia şi istoriografia oficială au ajuns să fie dominate de teorii care minimalizau
aportul factorului roman, din nou denunţat ca asupritor, de astă dată în favoarea civilizaţiei locale a geto-dacilor. Continuitatea şi unitatea
acestei civilizaţii erau obsesiv afirmate, trecându-se sub tăcere particularităţile locale; diferiţi diletanţi susţineau că limba dacă, nu latina,
reprezintă matricea limbii române; lucrări oficiale se străduiau să probeze că românii erau deja formaţi ca popor cu mult înainte de cucerirea
romană, deosebindu-se astfel de toate celelalte popoare romanice.
O polemică tot mai acerbă cu istoricii maghiari şi bulgari traducea, în anii 1980 ai secolului trecut, tendinţa regimurilor comuniste în
declin de a folosi instrumentele naţionalismului agresiv pentru salvarea dominaţiei exercitate de partidele comuniste. În această dispută,
arheologia a dobândit un loc tot mai important, cu atât mai mult cu cât sursele istorice scrise pentru secolele IV-X sunt aproape absente. Din
păcate, elementele de cultură materială nu pot răspunde prin ele însele unor întrebări referitoare la originea etnică ori la limba vorbită de
purtătorii lor, astfel încât pot fi invocate ca argument de ambele părţi.
Istoriografia de după 1989 a readus echilibrul în problema romanităţii românilor. Importantele sinteze de istorie publicate îndeosebi
după 1996 au evidenţiat cu argumente solide romanitatea românilor. O analiză extrem de interesantă a fost realizată de istoricul Lucian Boia
în lucrarea Istorie şi mit în conştiinţa românească . Acesta susţine că singura raportare incontestabila la a origini este oferită până la urmă de
limbă. Esenţa romanică a limbii române, la care se adaugă numele de român, înclină într-un sens balanţa spre romani.” O viziune similară
este susţinută şi de Adolf Armbruster, istoric originar din Transilvania, în lucrarea sa Romanitatea românilor.
Privind retrospectiv, putem constata că afirmarea romanităţii românilor a depăşit mereu cadrul strict ştiinţific, în măsura în care a
reprezentat şi un semn al asumării unei identităţi europene, în vreme ce absolutizarea tradiţiei traco-getice a reflectat mai degrabă tendinţa
contrară, de închidere într-o identitate istorică izolată şi autarhică. În condiţiile actuale, când România, ca şi statele vecine, Ungaria şi Bulgaria,
fac parte din Uniunea Europeană, argumentul întâietăţii istorice nu mai are valoare politică, iar reconstituirea trecutului nu mai are consecinţe
pentru drepturile inalienabile ale cetăţenilor şi comunităţilor acestei regiuni. Romanitatea românilor nu mai are a fi demonstrată şi cu atât mai puţin
contestată; poate fi acum recunoscută ca fapt istoric cert. Dezbaterea ştiinţifică poate astfel progresa spre o mai bună înţelegere a căilor şi
etapelor concrete prin care identitatea românească s-a cristalizat şi s-a transmis din generaţie în generaţie.

adstrat = totalitatea elementelor care se adaugă unui idiom (limbă, dialect), după constituirea lui.
imigraţionism =curent în istoriografie care se opune ideii continuităţii de locuire a poporului român în spaţiul fostei provincii Dacia, de la
formarea sa şi până astăzi.
interpretatio romana = fenomen de adoptare a unor divinităţi dacice sub nume romane (Bendis, Zalmoxis).
misionar = persoană care propovăduieşte o nouă religie pe un teritoriu.
limes = sistem de apărare folosit de romani, care consta dintr-un zid de piatră sau dintru-n val de pământ construit la graniţele provinciilor.
protocronism = curent de idei preocupat să pună în valoare prioritatea unor idei, teme etc.
regat clientelar = regat din afara Imperiului Roman, căruia îi recunoaşte autoritatea în schimbul asigurării protecţiei.
romanizare = proces complex şi îndelungat prin care civilizaţia romană pătrunde în toate compartimentele vieţii unei provincii, ducând la
înlocuirea limbii proprii cu limba latină şi adoptarea unui nou mod de viaţă. În acest proces, rolul fundamental îl are componenta lingvistică,
romanizarea purtând fi considerată încheiată doar atunci când autohtonii renunţă la propria limbă în favoarea limbii latine.
sincretism = fenomen religios de contopire a unor divinităţi asemănătoare, dar de origini diferite, într-una singură; contopirea unor elemente
aparţinând diferitelor domenii artistice, doctrine, filosofice, religii.
Supplex = cerere, plângere, petiţie.
Şcoala Ardeleană = curent cultural iluminist, care susţine latinitatea şi continuitatea de locuire a românilor pe teritoriul vechii Dacii.
teorie istoriografică = ansamblu de idei care explică desfăşurarea unor evenimente şi procese istorice.