CAPITOLUL I – ROMANITATEA ROMÂNILOR

Tema I. ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ

A. GETO-DACII

1. LIMBA GETO-DACILOR. De „origine geto-dacă” sunt considerate circa 160-170 de cuvinte ale limbii române.
Etimologia lor nu este însă explicată. Convențional, „geto-daca” este considerată o limbă indo-europeană din grupa satem.
Ea se înrudește, astfel, cu limba tracilor, cu cea a ilirilor, cu limba vechilor locuitori baltici și cu idiomurile slave; mai mult, cu
limba iraniano-persană și cu cea iraniano-scitică, precum și cu sanscrita. Cuvinte de origine geto-dacă: aprig, barză, baltă,
brad, brânză, brâu, Carpați, cătun, căciulă, codru, copil, gard, mal, mazăre, mo ș, pârâu, prunc, strugure, vatră, numele
apelor importante.
2. SINTEZA POLITICĂ: FORMAREA STATULUI GETO-DAC. Contactele directe cu civilizațiile antice au grăbit
procesul creării unei entități politice geto-dacice în spațiul nord-dunărean. Prin urmare, în epoca fierului, geto-dacii s-au
constituit într-o puternică entitate etnică, lingvistică, economică și de civilizație care, în vremea lui Burebista (82 - 44 î.Hr.),
va da naștere unei vaste unități politice, ce se întindea de la Munții Haemus la Carpații Păduroși și de la Dunărea mijlocie la
gurile Bugului și litoralul vestic al Pontului Euxin.
Geto-dacii au intrat în contact cu lumea romană încă dinainte de instaurarea stăpânirii imperiale în zona dunăreană,
în secolul al II-lea î.Hr. în lumea geto-dacă pătrunzând primele elemente de civiliza ție romană. Romanii urmăreau să- și
impună controlul asupra coloniilor grecești vest-pontice, să aibă acces la resursele zonei nord-dunărene (aur, argint, grâne)
și să beneficieze de poziția strategică avantajoasă. Amenințarea romană directă a început să se manifeste din timpul
regelui Burebista, întemeietorul statului geto-dac. Monarhie militară întinsă, statul lui Burebista se dovede ște efemer.
Atenuarea pericolului roman la Dunărea de Jos, determinată de războiul civil izbucnit la Roma după asasinarea lui Cezar,
influențează serios situația din statul geto-dac: nemulțumită de politica de mână forte a lui Burebista, o parte a nobilimii
geto-dace îl asasinează pe marele rege. După moartea conducătorului, statul acestuia se destramă în patru, apoi cinci
formațiuni politice.
Primele campanii militare ale statului roman la Dunărea de Jos s-au realizat în a doua jumătate a secolului I î.Hr. și
demonstrau intenția de a-i cuceri pe geto-daci. Contactele cu civilizația romană s-au accelerat în condi țiile în care Roma î și
fixează hotarul pe malul drept al Dunării. La sfârșitul secolului I d.Hr., regele dac Decebal (87-106 d.Hr.) a refăcut unitatea
statului dac. În jurul „nucleului” din zona Munților Șureanu, cu capitala la Sarmizegetusa Basileion, Decebal reunește
celelalte formațiuni politice, din teritoriile neocupate încă de romani. Dacia, de și cu un teritoriu restrâns, devine un stat mai
puternic din punct de vedere economic, militar și administrativ. Domnia lui Decebal reprezintă perioada de apogeu a
procesului istoric pe care N. Iorga îl consideră „prima sinteză” autohtonă - „ Regatul dacilor”. Acțiunile militare și politice
dovedesc faptul că geto-dacii din acea vreme erau o forță care putea da o anumită turnură situa ției din această parte a
Europei. Atacurile neîncetate ale geto-dacilor peste Dunăre, în vremea împăra ților Vespasian (69-79d.Hr.) și Domi țian (81-
96 d.Hr.), încercau să elibereze statul geto-dac din încorsetarea pe care Roma o exercita după terminarea cuceririi
Pannoniei, în vest și a Dobrogei, în est. În aceste condiții, așa cum afirmă istoricul roman Dio Cassius, Duras, regele
Daciei, i-a cedat domnia lui Decebal. În confruntările cu armatele trimise de împăratul roman Domițian, în anii 87 și 88 d.Hr,
după unele victorii, Decebal a fost nevoit să încheie pace în anul '89. Conform prevederilor tratatului încheiat, Dacia
devenea regat clientelar Romei. Situația s-a schimbat după ce, la Roma, împărat a devenit Traian, statul dac fiind
considerat ca o amenințare la adresa securității Imperiului Roman. Războaiele daco-romane, desfă șurate în anii 101-102 și
105-106 d.Hr. și încheiate cu victoria romanilor, au dus la transformarea unei părți a Daciei (106 d.Hr.) în provincie romană.

B. PREMISELE ȘI DESFĂȘURAREA PROCESULUI DE ROMANIZARE A GETO-DACILOR

Izvoarele narative și arheologice demonstrează că întregul spa țiu carpato-dunăreano-pontic este locuit, înainte și
după cucerirea romană, de o numeroasă populație autohtonă, geto-dacii. Există numeroase dovezi ale continuită ții dacice
oferite de izvoarele arheologice, epigrafice, de toponimie și hidronimie [numele majorită ții râurilor fac parte din substratul
traco-dacic: Tisa – Tisia, Someș – Samus, Criș – Crisia, Mureș – Maris, Timiș – Tibiscum, Olt – Alutus, Argeș – Argessos,
Siret - Hyeratus, Prut – Pyretus, Nistru – Danastris, Dunăre – Dunaris; de asemenea, numele dacice ale multor localități
(toponime) sunt preluate de romani: Apulum, Drobeta, Napoca, Potaissa, Porolissum, Dierna, Tibiscum].
Elementele fundamentale ale etnogenezei românești sunt: componenta dacică (substratul) și componenta romană
(stratul). Sintezele daco-romană și romanică pot fi urmărite în evoluția lor în cadrul a trei faze: a) faza preliminară; b)

1
romanizarea propriu-zisă, care cuprinde și dacii liberi (106 - 275 pentru Dacia, până în sec. VII în Dobrogea); c)
generalizarea procesului de romanizare, în condițiile marilor migrații.
Prima etapă (faza preliminară: sec. I î.Hr. - mijlocul sec. I d.Hr.) . Începutul romanizării corespunde contactelor dintre
geto-daci și romani și constă în familiarizarea acestora cu elementele civiliza ției romane. Predomină împrumuturile din
creația materială și spirituală romană, reflectate în arhitectură, armament, ceramică, obiecte de podoabă, monede, ritualuri
și mod de viață. Într-o primă etapă, aspecte materiale romane pătrund în Dacia pe o cale neoficială, în general pa șnică.
Alte obiecte de proveniență romană sunt preluate de localnici și pe cale violentă.
A doua etapă (romanizarea oficială: mijlocul sec. I d.Hr - 275). A doua etapă a lungului proces istoric de pătrundere a
elementelor civilizației romane în spațiul daco-moesian începe la mijlocul secolului I d.Hr. Alături de rela țiile pa șnice, de
colaborare economică, se extind cele politice și militare. Acestea din urmă sunt uneori de cooperare, alteori de confruntare.
Pentru autohtonii din dreapta Dunării (la mijlocul secolului I d.Hr. spațiul istro-pontic este integrat lumii romane), această
etapă se suprapune primelor decenii din „opera de romanizare oficială” (N. Iorga), în cadrul căreia ge ții din „Dacia scitică”
învață limba latină și „se fac romani” (cum scrie Vasile Pârvan). Noi elemente de via ță materială și spirituală romană
pătrund, concomitent, în stânga Dunării. Astfel, în timpul lui Decebal, începe utilizarea scrierii cu alfabet latin, de către o
minoritate foarte firavă a societății dacice.
În anul 106, această a doua etapă se extinde din dreapta Dunării în stânga fluviului, prin transformarea unei păr ți a
Daciei în provincie romană. Procesul de romanizare a dacilor este elementul fundamental pentru formarea limbii și a
poporului român. Acest proces a avut în Dacia un caracter organizat și dirijat prin interven ția statului roman, datorită
importanței de care se bucura provincia (potențial economic, strategic, militar). Factorii romanizării sunt: armata,
administrația, coloniștii, veteranii, urbanizarea, economia, dreptul, viața religioasă și culturală.
Colonizarea masivă a Daciei, mulțimea militarilor, apariția și dezvoltarea orașelor sunt aspecte hotărâtoare pentru
romanizare. Afirmarea orașelor dovedește creșterea numărului de cetățeni romani. Dinspre ora șe, elementele civilizatorii
ale confortului urban migrează spre lumea rurală. Numeroasele trupe cantonate în Dacia sunt un focar de romanizare și
îndeplinesc o acțiune similară celei datorate coloniștilor. Militarii activi și veteranii care se stabileau în Dacia erau
propagatori ai civilizației romane. Prin funcțiile municipale și administrative pe care le exercitau, prin pozi ția și prestigiul de
care se bucurau, veteranii au transmis, până în îndepărtate așezări rurale, modul de via ță roman și au împră știat sămân ța
roditoare a limbii latine.
Normele juridice introduse în vremea administrației romane conferă anumite drepturi și responsabilități comunită ților
urbane și rurale. Normele romane se vor regăsi în modul de a gândi și de a ac ționa al daco-romanilor și vor sta la baza
dreptului românesc de mai târziu. Viața religioasă și culturală a contribuit la romanizare prin folosirea limbii latine și
preluarea zeităților romane de către autohtoni. Viața spirituală în Dacia se caracterizează prin varietatea cultelor. În
condițiile prezenței coloniștilor latinofoni și a trupelor romane, predomină zeită țile romane. Sincretismul religios și
fenomenul cunoscut sub numele de interpretatio romana reprezintă premise reale ale romanizării dacilor. Viața economică
a Daciei Traiane a cunoscut o deosebită dezvoltare, fiind un important factor al continuității daco-romane.
A treia etapă (desăvârșirea procesului de romanizare: 275 - sec. VII ) = generalizarea procesului de romanizare în
condițiile marilor migrații (și în special romanizarea dacilor liberi pătrunși pe teritoriul fostei provincii Dacia).

C. CONTINUITATEA DACO-ROMANĂ DUPĂ RETRAGEREA AURELIANĂ

Retragerea armatei și a administrației romane din Dacia în vremea împăratului Aurelian (271- 275), a constituit un
eveniment cu implicații deosebite, provocând unele modificări de ordin economic, demografic și social-politic. S-a
desfășurat cea de-a treia fază a procesului de romanizare, în condi țiile marilor migra ții. Teritoriul fostei provincii a continuat
să fie locuit și după anul 275 de o numeroasă populație – puternic romanizată – daco- romanii și coloniștii aduși în timpul
administrației romane. Intensitatea și puternicul impact al romanizării asupra autohtonilor au asigurat caracterul ireversibil al
acestui proces.
Continuitatea populației este atestată și de permanentele legături cu romanitatea sud-dunăreană. Rela țiile
autohtonilor de la nordul Dunării de Jos cu lumea romană și romano-bizantină au fost atât de intense, încât nu au putut fi
întrerupte nici de marile migrații. Aceste legături au fost stimulate de men ținerea stăpânirii romane în Dobrogea până la
începutul sec. al VII-lea și de reinstaurarea parțială și vremelnică a administrației Imperiului la nord de Dunăre în timpul
împăraților Constantin cel Mare (306 - 337) și Justinian (527 - 565).
1. CREȘTINISMUL – FACTOR AL ROMANIZĂRII. SINTEZA SPIRITUALĂ: CRE ȘTINISMUL LA DACO-ROMANI.
Încă din primele ei etape, sinteza românească cuprinde un aspect spiritual semnificativ: trecerea de la credin ța în vechile
divinități la o nouă religie, creștinismul. Din păcate, pentru începutul acestei treceri, izvoarele arheologice, epigrafice și
literare sunt mai puțin concludente. Astfel, atât în Dacia, cât și în Moesia, ca de altfel în majoritatea provinciilor romane,
obiectele paleocreștine din secolele II-III d.Hr. sunt rare. Încă numeroase sunt monumentele păgâne. Explica ția este
2
simplă: pentru a evita persecuțiile puse la cale de autoritățile imperiale, cre știnii din perioada respectivă î și manifestă
credința cu precauție, apelând la simboluri din mitologia greco-romană. Asemenea simboluri, datate în veacul al III-lea al
erei creștine, apar pe un coronament de altar funerar de la Potaissa și pe alte monumente asemănătoare semnalate la
Apulum, Micia, precum și pe stela funerară de la Cășeiu (jud. Cluj).
În anul 313, împărații Constantin cel Mare și Licinus acordă libertate de cult cre știnismului ( Edictul de la Milano), dar
acceptă, pe mai departe, practicile păgâne. Odată cu transformarea cre știnismului într-o religie licită, vestigiile cre știne au
devenit tot mai numeroase. Interzicerea cultelor păgâne (391), în vremea împăratului Theodosius (379-395), este urmată
de organizarea Bisericii Creștine, la Dunărea de Jos. Chiar dacă arianismul a avut un succes deosebit în rândul popula țiilor
germanice, la daco-romani s-a dezvoltat un creștinism de factură populară și de orientare niceeană. Acesta a fost probabil
influențat de misionarii proveniți din Dobrogea, cunoscut bastion al confesiunii niceene încă din timpul împăratului Valens.
Răspândirea creștinismului în limba latină în Dobrogea și la nordul Dunării constituie o dovadă a contactelor permanente
ale populației din aceste regiuni cu romanitatea orientală, creștinarea daco-romanilor făcându-se prin misionari veni ți de la
sud de Dunăre. Această realitate este atestată de descoperirea unor obiecte paleo-cre știne în mai multe zone ale țării
noastre (Donariul de la Biertan – sec. IV-V d.Hr., cu inscripția „ Ego Zenovius votum posui”). Creștinarea masivă a daco-
romanilor s-a făcut în secolele IV-V d.Hr. Rolul creștinismului ca factor de romanizare este demonstrat de terminologia
bisericească din limba română. Cel mai semnificativ în această privin ță este termenul biserică. Numai în limba română și în
retoromană acest cuvânt s-a păstrat din latinescul basilica. În celelalte limbi romanice el derivând din termenul grecesc
ecclesia. Propagarea creștinismului la populația romanică este susținută de episcopiile care existau la sud de Dunăre și de
locașurile de cult descoperite la nord de fluviu [basilica de la Slăveni (sec. IV), basilica de la Sucidava (sec. V) și, probabil,
basilica de la Drobeta (sec. V-VI)]. Răspândirea noii religii în spa țiul daco-moesian, îndeosebi după secolul al III-lea și care
a continuat până târziu, în secolele VI-VIII, a contribuit într-o mare măsură la difuzarea culturii romane.
2. AUTOHTONI ȘI MIGRATORI. După retragerea aureliană, în afara hotarelor imperiului rămâne un prim grup de
populație romanică – locuitorii fostei provincii Dacia. Aceștia sunt făuritorii unei noi entită ți etno-lingvistice și culturale,
romanitatea nord-dunăreană. În stânga fluviului, așadar, viața romană continuă după încetarea autorității imperiale. Ruptura
de ,,întreg” este numai de natură politico-administrativă, fiscală și, parțial, militară. Legăturile, îndeosebi comerciale, dar și
cele spirituale cu locuitorii romanizați din dreapta Dunării sunt dovedite arheologic, epigrafic, numismatic, istoric și literar.
Desăvârșirea romanizării are loc în condițiile încetării autorității imperiale, fapt petrecut și în cazul Daciei romane în
intervalul cuprins între secolele III/IV-VIII, atunci când au avut loc marile migra ții. Trecerea sau a șezarea temporară a unor
migratori în Dacia nu a însemnat distrugerea romanității. Noii veni ți rămâneau separa ți de bă știna și prin limbă, norme
juridice, uneori prin religie. Pe de altă parte, însă, raidurile de pradă ale acestora, care vizau în special ora șele, vor
determina, încă din secolul al IV-lea d.Hr., retragerea populației urbane în zone mai ferite și stingerea vie ții urbane la nord
de Dunăre (fenomenul demografic de reconversie rurală). Practic, până în secolul al XI-lea, la nord de Dunăre nu vor mai
exista orașe, așa explicându-se de ce, în limba română, terminologia referitoare la viața urbană nu este de origine latină, ci,
în special, de origine slavă. După retragerea aureliană, pe teritoriul fostei provincii vin și se a șează grupuri de daci liberi
(sfârșitul secolului III - începutul secolului IV). Astfel, se produce treptat, înainte de venirea slavilor, o anumită uniformizare
a culturii materiale de factură romanică, deosebită de aceea a migratorilor (sec. IV-V).
În secolul al VI-lea are loc migrația slavilor, care trec prin Moldova, ajungând în Câmpia Română (Vla șca - „ țara
românilor”). Pătrund în sud-estul Transilvaniei, iar în veacul următor în restul spa țiului intracarpatic, apoi în Banat și Oltenia.
Pretutindeni, întâlnesc o cultură materială de factură romanică relativ uniformizată. Pe acest temei, sunt asimila ți de către
romanici, mult mai numeroși. În schimb, slavii îmbogățesc vocabularul bă știna șilor cu termeni referitori la institu ții, via ța
religioasă, hidronimie, toponimie, forme de habitat, viață economică. Cuvinte de origine slavă: Bistrița, Dâmbovița, Prahova,
Ialomița, cneaz, gâscă, jude, plug, seceră, stareț, târg, vamă etc.
În anul 602, limesul dunărean al Imperiului este definitiv străpuns și slavii trec masiv la sud de Dunăre, ceea ce
provoacă ruperea romanității balcano-carpatice. Populația sedentară moeso-romanică din dreapta Dunării a fost asimilată
de slavi. Românii din Peninsula Balcanică au fost dislocați și s-au regrupat în zone montane, sub numele de vlahi sau
aromâni, vorbind o limbă română arhaică. Așadar, prin pătrunderea slavilor în Balcani, romanitatea nord-dunăreană devine
o insulă în marele ocean slav. Prezența slavilor n-a putut schimba, însă, caracterul romanic al popula ției autohtone din
spațiul carpato-danubiano-pontic.
În perioada migrațiilor, pe zone întinse ale fostului Imperiu Roman, se formează popoare care mo ștenesc numai
civilizația romană, fără a vorbi limba latină. Pe alte teritorii, cu toate suprapunerile de popula ții, latinitatea rezistă, dovada
grăitoare fiind formarea popoarelor și limbilor neolatine europene (franceza, spaniola, italiana, portugheza, româna etc.).
Marile migrații au avut consecințe însemnate, provocând prăbușirea Romei, separarea romanită ții occidentale de cea
orientală și constituirea adstratului lingvistic în etnogeneza popoarelor neolatine (germanic – în cazul celor occidentale, slav
– în cazul limbii române).

3
 D. FORMAREA POPORULUI ROMÂN ȘI A LIMBII ROMÂNE

Romanitatea este elementul esențial al identității lingvistice și culturale a poporului român. Asemenea altor popoare
ale Europei - italieni, francezi, spanioli, portughezi - românii vorbesc o limbă romanică, formată pe baza latinei vorbite în
Imperiul Roman. Procesul de romanizare lingvistică și culturală din secolele II-III d.Hr., când o mare parte a teritoriului
României de azi era cuprins în provinciile romane Moesia și Dacia, a avut o mare intensitate, astfel că limba latină a
pătruns foarte repede nu numai în zonele urbane, ci și la sate, în via ța comunită ților de agricultori și de păstori care ocupau
cea mai mare parte a teritoriului. Constituirea la nordul Dunării, cu precădere începând din secolul al VIII-lea și în cursul
celui următor, a unei civilizații specifice, ilustrează încheierea îndelungatului și complexului proces istoric, etno-lingvistic și
cultural de formare a poporului român. El oglindește, în planul culturii materiale și al vie ții spirituale, cristalizarea unei
civilizații originale proprii populației românești, ale cărei puternice rădăcini daco-romane îi evidențiază pe deplin vechimea și
caracterul specific. Transformarea limbii latine, vorbită în provinciile orientale ale Imperiului, în limbă română, a fost de
asemenea, un proces complex și îndelungat, desfășurat concomitent și în directă legătură cu cel etnic. Un mic număr de
cuvinte (circa 160) din limba traco-dacă s-au transmis, formând substratul limbii române. Este interesant însă de observat
că multe dintre aceste cuvinte desemnează elemente fundamentale ale civilizației - de exemplu vatră, copil, moș, a moșteni
- dar se declină sau se conjugă aidoma cuvintelor de origine latină: brânză ca osânză, a moșteni ca a fi, moșie ca și
câmpie. Gramatica latină reprezintă structura fundamentală a limbii române: declinăm și conjugăm ca în latină, alcătuim
propoziții și fraze în felul în care o făceau vorbitorii de limbă latină. Aproximativ 80% din fondul principal de cuvinte al limbii
române, inclusiv vocabularul creștin de bază, provin din latina vorbită.
Când, în secolul al III-lea d.Hr., împăratul Aurelian a fost nevoit să renun țe la administrarea provinciei Dacia, idiomul
latin era predominant. Acesta a continuat să evolueze în contact cu provinciile latinofone de la sud de Dunăre. După
instalarea slavilor în nordul Peninsulei Balcanice, complicatele rela ții dintre Imperiul Bizantin - unde limba greacă devine,
din secolul al VII-lea d.Hr., limbă oficială - și formațiunile politico-militare din Peninsula Balcanică au avut drept consecin ță,
între altele, fragmentarea comunităților locale vorbitoare de latină si despăr țirea lor de romanitatea nord-dunăreană, astfel
încât fiecare a dezvoltat în mod diferențiat fondul originar latin. Și în prezent, există diferite dialecte ale limbii române:
dialectul daco-român, vorbit pe întregul teritoriu al României, în Republica Moldova, precum și în comunită țile române ști din
țările vecine (Ucraina, Serbia, Bulgaria, Ungaria), și dialectele sud-dunărene – dialectul aromân, istro-român și megleno-
român. Diferențe locale de mai mică importanță caracterizează diferite graiuri – oltenesc, maramure șean, moldovenesc etc.
Pe baza graiului din Muntenia, dar cu un aport important al operelor literare create în Moldova, se constituie, în secolul al
XIX-lea, limba română literară pe care o vorbim și o scriem și azi.
Ca și în cazul celorlalte limbi romanice, în perioada de formare a limbii române, fondului latin i s-au adăugat cuvinte
împrumutate din limbile popoarelor migratoare. Avem motive să considerăm că, a șa cum se întâmplă și în cazul celorlalte
limbi romanice, acest proces de evoluție este încheiat în linii generale în secolul al VIII-lea. O influen ță mai accentuată a
rezultat din contactul cu limbile slave, mai ales cu cea sud-slavă, care a devenit, în secolele IX-X, limba liturgică (limba în
care se slujeau liturghiile în biserică) și mai târziu și limba de cancelarie (limba în care erau redactate documentele oficiale
ale statului). Slavona a jucat pentru regiunile balcano-dunărene un rol apropiat de cel pe care latina I-a jucat în Occidentul
medieval. În limba română nu s-au păstrat decât puține cuvinte din slava veche (sec. VI-VII), cea mai mare parte a
elementelor slave pătrunzând târziu, în secolele IX-X (acum formându-se adstratul slav). Întrucât cuvintele și influen țele
slave târzii din limba română sunt de origine meridională și formate de-abia la sfâr șitul primului mileniu, reiese clar că limba
română era formată în momentul în care aceste adaosuri lingvistice slave de sud au putut fi receptate. Prin urmare, nu se
poate vorbi despre o a treia componentă etnică și lingvistică slavă în etnogeneza românească . Teritoriul de formare a limbii
române este spațiul Daciei, răsăritul Moesiei Superior, Moesia Inferior, precum și Tracia de nord-vest. Deoarece există
asemănări în privința cuvintelor de origine slavă prezente în unele dialecte, se presu pune că despărțirea acestora din
trunchiul limbii române comune nu s-a produs mai devreme de secolul al X-lea. Separa ția limbii române s-a făcut în două
grupuri: nord și sud-dunărean, respectiv daco-român și aromân. Dialectul megleno-român este o variantă a celui aromân,
iar cel istro-român al celui daco-român.
Componentele de bază ale limbii române sunt: a) substratul lingvistic traco-dacic (circa 160-170 de cuvinte cu peste
1400 de derivate, ceea ce reprezintă 10% din lexicul românesc); b) stratul lingvistic latin (60% din vocabularul limbii
române). La acestea se adaugă unele influențe slave (circa 20% din vocabular - adstrat). Restul de 10% reprezintă
împrumuturi din alte limbi realizate în decursul timpului (epoca medievală și modernă). Limba latină vorbită evoluează spre
o limbă romanică unitară, de factură orientală, denumită de lingviști limba română comună (străromâna sau protoromâna).
Deci, în secolele VII-VIII, procesul de formare a limbii române era, în linii generale, încheiat.
Caracterul latin al limbii vorbite pe ambele maluri ale Dunării și în interiorul arcului carpatic a fost de timpuriu
recunoscut de popoarele vecine. Neamurile germanice i-au numit w(a)lach, a șa cum îi numeau pe to ți vorbitorii idiomurilor

4
latine; de la acest nume derivă etnonimele vlah, olah, blach, valah etc. La rândul lor, „vlahii” î și spuneau probabil români,
adică romani - nume pe care I-au transmis din generație în genera ție, fie pentru a se desemna ca locuitori ai ținuturilor
carpato-dunărene, vorbitori ai aceleiași limbi, fie pentru a se referi la anumite categorii sociale (de exemplu, rumâni - țărani
dependenți). Memoria populară a păstrat; de-a lungul secolelor, conștiința ascenden ței romane a românilor - dovadă, de
pildă, datinile și tradițiile care îl amintesc pe „bădica Troian” - împăratul Traian - în legătură cu momente importante ale
sărbătorilor solstițiului de iarnă (Anul Nou).

Tema II. ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

A. ROMÂNII ÎN SURSELE MEDIEVALE TIMPURII

Pe măsură ce „vălul milenar” datorat dominației migratorilor răsăriteni asupra spațiului carpatic se destramă, încep să
apară primele mărturii despre români. Documentele istorice scrise din primul mileniu al erei creștine, care îi menționează pe
români, sunt relativ puține, dar sunt suplinite de numeroase descoperiri arheologice. Dintre acestea se remarcă cele datând
din perioada secolelor al VII-lea – al XI-lea, diverse vase, unelte, podoabe, arme și alte obiecte apar ținând comunită ților
autohtone fiind descoperite în așezări precum Brateiu (județul Sibiu), Poian (județul Covasna), Alba Iulia. Acestea dovedesc
continuitatea de locuire a românilor pe teritoriul pe care ei s-au format.
Începând din secolul al VII-lea, autohtonii încep să fie men ționa ți în izvoarele documentare ale vremii ca un popor
romanic distinct constituit. Astfel, în lumea bizantină, identitatea etnică a românilor era bine cunoscută, prima mențiune
găsindu-se într-un tratat militar din secolul al VII-lea ( Strategikon – scris de împăratul bizantin Mauricius). Datorită limbii,
aceștia erau numiți romani, termen întâlnit mai târziu și la împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959), care, în
lucrarea sa Despre administrarea imperiului, preciza că „aceștia se mai numesc și romani pentru că au venit din Roma și
poartă acest nume până în ziua de astăzi”, deosebindu-i astfel de locuitorii greci ai Imperiului Bizantin, pe care îi numea
romei. Acest aspect a fost confirmat în cronica sa și de loan Kynnamos (secolul XII), care a străbătut teritoriile nord-
dunărene: „Se zice că sunt veniți demult din Italia”. Informații în acela și sens se regăsesc și în coresponden ța împăratului
bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul (secolele al X-lea – al XI-lea). Al ți autori bizantini, armeni, arabi, germani au scris
despre prezența românilor pe acest teritoriu. Ulterior, dovezile scrise despre români au devenit din ce în ce mai numeroase,
ei fiind numiți în documentele vremii vlahi, blachi, valahi (scrierile cronicarului bizantin Kekaumenos – sec. XI; Cronica lui
Ioan Kynnamos – secolul XII). În Epitome, Kynnamos - secretar al împăratului Manuel Comnenul, povestind luptele dintre
bizantini și unguri din 1167, arată că împăratul „îi poruncea ... lui Leon, numit și Vatatzes, care aducea altă oaste
numeroasă, din altă parte, ba chiar și o mare mulțime de vlahi, despre care se spune că sunt colonii de demult ai celor din
Italia, să năvălească în țara hunilor dinspre ținuturile de lângă Pontul zis Euxin, de unde nimeni niciodată nu a năvălit
asupra lor”.
La fel ca și bizantinii, ungurii au întreținut un contact permanent cu românii, romanitatea acestora fiindu-le cunoscută.
Notarul anonim al regelui Bela afirma în cronica sa Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor) că, la sosirea lor, ungurii au găsit
în Pannonia slavi, bulgari și „blachi, adică păstorii romanilor”. Un secol mai târ ziu, Simon de Keza nota, în Gesta Hunnorum
et Hungarorum, că românii erau în Pannonia la venirea hunilor, iar în vremea lui Attila, romanii, locuitori ai ora șelor
(civitates), s-au înapoiat în Italia, doar „vlahii, care au fost păstorii și agricultorii acestora, au rămas de bunăvoie în
Pannonia”.

B. PREOCUPĂRI ALE CRONICARILOR ȘI ÎNVĂȚAȚILOR DIN SECOLELE XV – XVIII

PRIVIND ORIGINEA ROMÂNILOR

Odată ce spațiul românesc a intrat în sfera de interese a Romei și misionarilor ei, papalitatea a luat cuno știn ță
despre existența românilor și apartenența lor la „ritul grecilor”, nelegitim în viziunea curiei papale. Mai târziu, odată cu
desfășurarea luptei antiotomane a Țărilor Române din secolul al XIV-lea, interesul european fa ță de români a sporit,
manifestându-se în preocupările umaniștilor față de originea și istoria acestora. Poggio Bracciolini a fost printre primii
umaniști italieni care au afirmat originea romană a poporului român. Pe lângă numeroase elemente comune limbii latine și
române, el a constatat existența la românii nord-dunăreni a unei tradiții referitoare la descendența lor dintr-o colonie fondată
de Traian. Contemporanul său Flavio Biondo afirma despre românii cu care se întâlnise la Roma că „invocau cu mândrie
originea lor romană”, iar cu Enea Silvio Piccolomini, devenit papă sub numele de Pius al II-lea (între 1458 și 1464), ideea
originii romane a acestora a intrat în circuitul științific european. Acesta din urmă și-a cules informațiile de la misionarii
dominicani și franciscani. În preajma căderii Constantinopolului, Demetrie și Laonic Chalcocondil, greci stabili ți în Italia,

5
cunoșteau originea comună a românilor, numindu-i „daci” pe cei din nordul Dunării și „vlahi” pe cei din sudul fluviului. Ideile
umaniștilor italieni s-au răspândit și la curțile europene. Antonio Bonfini, trăind la curtea regelui Ungariei, preciza că „din
legiunile și din coloniile duse în Dacia de Traian și ceilalți împărați s-au tras românii”, exprimându- și totodată admira ția
pentru modul cum a supraviețuit „vechea limbă a Romei printre români”. Filippo Buonaccorsi, consilier la curtea iagellonă, a
călătorit în Moldova, unde, cunoscându-i pe localnici, află despre „descenden ța româ nilor din coloniști romani”. În secolul al
XVI-lea, Jan Laski, episcop polonez de Gnezno, vorbind în Conciliul din Lateran (1514) despre Moldova, a semnalat
originea romană a populației „căci ei spun că sunt o șteni de odinioară ai ro manilor”. Tot acum, Nicolaus Olahus
(arhiepiscop de Strigoniu, primat al Ungariei și vicerege al coroanei ungare în 1562), umanist transilvănean de faimă
europeană, el însuși de origine română, în lucrarea sa Hungaria (1536), este primul care susține unitatea de neam, limbă,
obiceiuri și religie a românilor, iar Johannes Honterus - originar din Bra șov - înscrie în harta sa (1542) numele Dacia pentru
întreg teritoriul locuit de români. Alături de Honterus, și al ți învă ța ți germani din ținuturile săse ști descriu monumente și
publică inscripții latine în secolele XVI-XVII.
Secolul al XVII-lea marchează apogeul culturii medievale românești scrise, atunci când au apărut primele cronici în
limba română. Grigore Ureche în Letopisețul Țării Moldovei și Miron Costin (format la școlile umaniste din Polonia) în De
neamul moldovenilor vorbesc despre originea noastră latină: „De la Râm ne tragem și cu a lor cuvinte ni-i amestecat gra iul”
(Grigore Ureche), iar stolnicul Constantin Cantacuzino (format la școlile umaniste din Italia), în Istoria Țării Românești, a
subliniat continuitatea de viață a dacilor sub stăpânirea romană, unitatea și continuitatea românilor. Dacă până la Dimitrie
Cantemir lumea savantă românească apela la producția științifică externă pentru argumentarea și demonstrarea știin țifică a
originii romane a românilor, începând cu opera lui, acest raport se inversează: lumea știin țifică europeană apelează la
savanții români pentru a afla argumentarea și dovezile romanității. De acum înainte, erudi ții români intervin activ pe plan
european în dirijarea orientării și cercetării originii românilor. Lucrarea destinată exclusiv problemei romanită ții românilor
este Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (1719-1722), care avea 343 de foi în manuscris. Față de cronicarii
anteriori, Dimitrie Cantemir inaugurează prestigiosul efort al istoriografiei române de a determina și fixa locul românilor în
istoria universală. Elementele de bază ale concepției lui Cantemir despre originea românilor sunt: descendența pur romană
din Traian („săditorul și răsăditorul nostru”), stăruința neîntreruptă și unitatea romano-moldo-vlahilor în spa țiul carpato-
dunărean. Revenind la Traian, Cantemir susținea extirparea totală a dacilor din provincia cucerită și colonizarea completă
cu romani. Cantemir susținea însă cu tărie dăinuirea elementului roman în Dacia și după retragerea aureliană. Hronicul lui
Cantemir rămâne și astăzi cea mai întinsă lucrare istorică de analiză a originii românilor, ea fiind depă șită în detaliu, dar nu
încă și în ansamblul său.
În concluzie, se poate spune că originea romană le era cunoscută românilor de multă vreme. Mai târziu, cronicarii
moldoveni și munteni, cunoscători ai scrierilor umaniste, vor transfera ches tiunea romanității din sfera tradiției în cea a
istoriografiei, pentru ca Școala Ardeleană să facă din aceasta o armă în lupta pentru eman cipare națională și socială a
românilor transilvăneni.

C. POLITIZAREA ROMANITĂȚII ROMÂNILOR

În cadrul istoriei vechi problema etnogenezei românilor ocupă un loc aparte prin complexitatea și importan ța sa, nu
numai pentru cunoașterea destinului istoric al străvechii Dacii, ci și pentru cel al romanită ții orientale în general. Cucerirea
dacilor (conduși de Decebal) de către romani în urma războiului din 105-106, ilustrată de scenele de pe Columna lui Traian,
și intrarea unei părți a Daciei în componența statului roman, au produs radicale schimbări de ordin etnodemografic, politic și
cultural. Ele au avut drept consecință sinteza daco-romană și crearea poporului român. Etnogeneza românilor a devenit o
problemă politică din secolul al XVIII-lea, odată cu afirmarea mișcării de emancipare na țională a românilor din Transilvania.
Atunci când, spre sfârșitul secolului al XVII-lea și în secolul următor, primele semne ale unei con știin țe na ționale moderne
apar în întreaga Europă, problema originii popoarelor se transformă pretutindeni din problemă istorică în problemă politică.
Conflictul acut între „Europa imperiilor” și „Europa națiunilor” se complică în Transilvania din cauza tensiunii între interesele
dominației austriece și revendicările naționale maghiare, ambele în contradicție cu aspirațiile de emancipare ale românilor.
Bătălia politică și simbolică pentru întâietate în Transilvania devine acerbă, cu atât mai mult cu cât, după lupta de la
Mohacs (1526), Principatul Transilvaniei rămăsese ultima redută a Regatului Ungar, ocupând astfel un loc deosebit de
important în imaginarul politic și istoric al națiunii maghiare. Pe de altă parte, în pofida faptului că românii reprezentau peste
60% din populația Transilvaniei, ei continuau să fie considerați „națiune tolerată”. Acest statut inferior al românilor era
justificat de beneficiarii lui - cele trei națiuni privilegiate, maghiarii, sa șii și secuii - prin argumente confesionale (spre
deosebire de ceilalți locuitori ai Transilvaniei, românii erau ortodoc și) și prin argu mentul pretinsei întâietăți a celor trei
națiuni privilegiate pe pământul Transilvaniei. Or, unirea unei păr ți a clerului și a românilor ortodoc și cu Biserica Catolică
(greco-catolicii), realizată de casa de Habsburg în 1699-1701, afecta ordinea tradi țională favorabilă na țiunilor privilegiate,
iar acceptarea originii romane a românilor ar fi însemnat că aceștia, departe de a fi nou veni ți, i-au precedat pe cuceritorii
6
maghiari în ținuturile de dincolo de munți, conferind populației de origine latină o superioritate de civiliza ție și de tradi ție
greu de împăcat cu condiția lor de națiune tolerată.
Până în secolul al XVIII-lea, continuitatea populației romanice în ținuturile carpato-dunărene nu a fost pusă serios la
îndoială, fiind considerată un fapt normal și logic. Însuși împăratul Austriei, Iosif al II-lea (1780-1790), îi socotea pe români
„incontestabil, cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei”. De asemenea, contele Teleki, pre ședinte al
Cancelariei Aulice Transilvane, recunoștea în 1791 că „românii sunt locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei”, iar istoricul
Huszti Andras afirma în același an: „Nicio națiune nu are limba atât de apropiată de acea veche romană ca na țiunea vala -
hilor, ceea ce este un semn sigur și care nu poate înșela că ei sunt în Transilvania urmașii vechilor colonii romane”.
Dar, pentru populația majoritară a Transilvaniei, secolul al XVIII-lea a reprezentat momentul luptei pentru drepturile
politice refuzate secole de-a rândul de „națiunile privilegiate”. De aceea, mul ți erudi ți, mai ales germani, din secolul al XVIII-
lea s-au convins ei înșiși, și s-au străduit să dovedească întregii lumi savante și politice a vremii, că este cu neputin ță ca
românii din Transilvania să fie urmașii direcți ai populației romane și romanizate din provincia Dacia. Unirea cu Roma dă, în
schimb, un nou imbold aspirației românilor pentru drepturi egale cu celelalte na țiuni și confesiuni cre știne din ținuturile
transcarpatice. Începută de episcopul Inocențiu Micu-Klein și continuată de grupul de intelectuali din Școala Ardeleană -
Gheorghe Șincai, Petru Maior, Samuil Micu, Ion Budai-Deleanu -, lupta de emancipare a românilor ardeleni are drept
principală direcție afirmarea legitimității revendicărilor populației românești din imperiu în calitatea sa de mo ștenitoare
directă a Romei antice. Savanții din Școala Ardeleană au dovedit latinitatea limbii române și a poporului român, ceea ce
argumenta existența sa neîntreruptă ca populație autohtonă în Transilvania, ca și în celelalte ținuturi locuite de români.
Argumentele acestor revendicări au fost sintetizate într-un lung memoriu, Supplex Libellus Valachorum, adresat în 1791
Curții de la Viena. În Supplex se subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urma și ai colo niștilor
lui Traian. Tot în această perioadă, reprezentanții Școlii Ardelene susțin ideea originii latine a românilor, apărând însă și
așa-numitele exagerări latiniste, care neagă complet rolul componentei dacice în formarea poporului român, afirmând
originea romană pură a românilor.
În această atmosferă a fost lansată „teoria imigraționistă” a lui Franz Joseph Sulzer, potrivit căreia românii nu se trag
din coloniștii romani din Dacia, aceasta fiind părăsită de toată populația odată cu retragerea romană. Prin urmare, românii
s-au născut ca popor la sud de Dunăre, într-un spațiu neprecizat, undeva între bulgari și albanezi, de la care au preluat
influențe în limbă, precum și credința ortodoxă. De aici, ei au emigrat către mijlocul secolului al XIII-lea în nordul Dunării și
Transilvania, unde îi vor găsi stabiliți pe unguri și sași. Prin teoria sa, Franz Sulzer sfida părerea unanimă din cultura și
știința istorică europeană, care-i considera pe români cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, urma și ai romanilor lui Traian.
Scopul lansării acestei teorii era limpede: anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică din Transilvania și
justificarea privilegiilor deținute de maghiari, sași și secui, precum și a statutului de „tolera ți” atribuit românilor. În felul
acesta, chestiunea continuităților istorice va căpăta un pronunțat caracter politic.
La cumpăna secolelor XVIII-XIX, istoriografia din Principate, intrată o dată cu domniile fanariote în etapa influen ței
grecești, aborda ca pe un fenomen natural fuziunea daco-romană. Acest punct de vedere se regăse ște la istoricii greci
stabiliți în Principate (Daniel Philippide, Dionisie Fotino), dar și la românii Ienăchi ță Văcărescu sau Naum Râmniceanu.
Istoriografia românească a secolului al XIX-lea a evoluat însă pe coordonatele na ționale trasate de Școala Ardeleană.
Școala latinistă s-a extins și în Principate, deoarece mulți ardeleni ocupau pozi ții importante în sistemul cultural de aici.
Corifeul curentului latinist a fost August Treboniu Laurian, care considera că istoria românilor începe de la fondarea Romei
și care urmărea să „purifice” limba română pentru a o apropia cât mai mult de latina originară. Între 1871-1876 a apărut
Dicționarul limbii românei care a constituit apogeul acestei tendințe. A.T. Laurian a scos din dic ționar elementele nelatine și
a adoptat un sistem ortografic etimologic, care nu mai semăna decât vag cu limba română autentică. Tentativa de a crea o
limbă artificială a discreditat definitiv școala latinistă. Totuși, până la mijlocul secolului al XIX-lea, a continuat să existe o
unanimitate cu privire la originea pur romană a românilor. Reprezentan ții romantismului nu au insistat asupra dacilor ca
element fondator al poporului român, dar au contribuit la consolidarea temei dacice prin eviden țierea curajului și a spiritului
de sacrificiu al acestora. Începutul l-a făcut Mihail Kogălniceanu, care în celebrul său discurs din 1843 a făcut un elogiu lui
Decebal, „cel mai însemnat rigă barbar care a fost vreodată”.
După realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigraționismul este readus cu și mai multă tărie în dezbaterile
istoricilor. Teoria lui Sulzer este reluată și îmbogățită într-o lucrare ce va deveni fundamentală pen tru adversarii continuității,
iar teoria imigraționistă va fi denumită roesleriană. Formularea categorică a teoriei imigraționiste – baza ideologică a
dominației maghiare asupra Transilvaniei – s-a datorat geografului și istoricului austriac din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, Robert Roesler. Folosind izvoare istorice latine târzii și nesigure, el afirmă, în lucrarea sa Studii românești, apărută
la Leipzig și Viena (1871) că:
- dacii ar fi fost exterminați în războaiele cu romanii (este invocată o afirma ție a scriitorului roman Eutropius - ,, [... ]
căci Dacia fusese secătuită de bărbați în urma lungului război al lui Decibalus”);
- toponimia dacică ar fi dispărut ca urmare a acestei exterminări;
7
 - perioada de 165 de ani (foarte scurtă la scară istorică), cât a durat administra ția imperială în Dacia, nu ar fi fost
suficientă pentru romanizarea provinciei;
- împăratul Aurelian ar fi retras întreaga populație romanizată din provincia Dacia la sud de Dunăre, unde s-ar fi
format limba română și poporul român;
- deoarece dacii rămași în viață trăiau izolați, la retragerea aureliană Dacia a rămas pustie;
- poporul român și limba română s-au format în sudul Dunării, în centrul sau vestul Peninsulei Balcanice, de unde au
trecut în stânga fluviului;
- românii ar fi un popor de păstori nomazi;
- nu există știri care să ateste prezența românilor la nord de Dunăre în „mileniul întunecat”;
- la venirea maghiarilor în Europa, Transilvania ar fi fost un ținut pustiu, pe care coroana ungară I-ar fi anexat și
populat, instalând apoi și coloniști germani pentru a-i apăra grani țele. Abia după marea ciumă din secolul al XIV-lea,
ținuturile de dincolo de Carpați, pustiite de molimă, ar fi fost colonizate cu păstori vlahi de la sud de Carpați și de Dunăre.
În așa-zisa argumentare a faptului că românii s-ar fi format ca popor la sud de fluviu, Robert Roesler se referă la
existenta unor elemente lexicale comune în limbile română și albaneză, la lipsa elementelor germanice din limba română,
la asemănarea dintre dialectul daco-român și macedo-român. Varietatea izvoarelor istorice demonstrează netemeinicia
teoriei imigraționiste.
Teoriile roesleriene, criticate în mediile academice contemporane, au fost preluate nu numai de alte lucrări savante,
ci și de manualele școlare din Ungaria secolelor XIX-XX, alimentând imaginarul na ționalist maghiar. Teoria roesleriană a
fost demontată cu dovezi arheologice și epi grafice ale prezenței dacilor sub stăpânirea romană și ale rămânerii popula ției
daco-romane în fosta provincie, știința istorică românească și străină aducând argumente și dovezi incontestabile privind
latinitatea și continuitatea românilor. Istoricii și lingviștii români din secolul al XIX-lea (M. Kogălniceanu, A.D. Xenopol, B.P.
Hașdeu, Gr. Tocilescu) au adunat un mare număr de dovezi referitoare atât la vechile popula ții getice și dacice din spa țiul
carpato-danubian, cât și la continuitatea populației romanizate pe teritoriul fostelor provincii Dacia și Moesia, demonstrând
șubrezenia multora dintre argumentele invocate de istoriografia oficială maghiară. La nivelul reprezentărilor identitare
comune, renunțarea la scrierea slavonă (chirilică) și generalizarea alfabetului latin, precum și predarea limbii române și a
istoriei naționale în școlile organizate odată cu reformele inițiate de AI. I. Cuza au generalizat con știin ța romanită ții
poporului român, a limbii și civilizației acestuia.
Odată cu formarea statului național român și dobândirea independenței, precum și cu impunerea curentului pozitivist
în cercetarea istorică, teza originii pur latine a poporului roman a început să fie considerată o eroare. Începutul l-a constituit
studiul lui B.P. Hașdeu din 1860, intitulat Pierit-au dacii? autorul demonstra că Școala Ardeleană și continuatorii ei au făcut
o interpretare forțată a izvoarelor antice, „împuținarea bărbaților” invocată de Eutropius fiind amplificată în mod abuziv în
sensul exterminării unui neam întreg. Dacii nu au pierit, era concluzia lui Hașdeu, și nici colonizarea nu a însemnat o infuzie
de romani puri, ci de cele mai diverse origini. Rezulta, a șadar, că poporul român s-a format din câteva elemente din care
nici unul nu a fost predominant. Hașdeu a demonstrat apoi printr-o serie de lucrări bine argumentate, că substratul dacic al
poporului român nu poate fi contestat. Hașdeu a formulat și teoria circula ției cuvintelor, arătând că structura unei limbi nu
este dată de numărul brut al cuvintelor, ci de circula ția acestora, deoarece sunt cuvinte aproape uitate depozitate în
dicționare, altele însă folosite de nenumărate ori. El a demonstrat că slavismele din limba română, cu toate că nu sunt
puține, în circulația lor, adică în activitatea vitală a graiului românesc, se pierd aproape cu desăvâr șire fa ță de latinisme. Tot
el a precizat că se pot alcătui fraze întregi numai cu cuvinte din limba latină, dar nici o propozi ție cu cuvinte exclusiv de alte
origini. Cu toate acestea, viziunea dominantă a istoricilor susținea în continuare faptul că dacii au avut o pondere limitată în
sinteza românească. Pe această linie s-au situat Grigore Tocilescu, Dimitrie Onciul și chiar A.D. Xenopol și Nicolae Iorga.
Cel care a reușit să fixeze sinteza daco-romană într-un echilibru perfect a fost marele arheolog Vasile Pârvan, care prin
temeinicia informației (atât literară cât și arheologică) a demonstrat că românii sunt în cel mai înalt grad și daci și romani.
Mai târziu, în 1935 C.C. Giurescu susținea că majoritatea locuitorilor Daciei romane au constituit-o dacii și că romanismul a
biruit în Dacia fiindcă el i-a câștigat pe autohtoni.
Evidențierea rolului dacilor a cunoscut și forme exagerate, potrivit cărora Dacia, înainte de cucerirea romană, a fost
centrul unei mari civilizații. Astfel, Nicolae Densușianu în lucrarea apărută postum în 1913, Dacia preistorică, reconstituia
istoria unui presupus „Imperiu pelasgic”, care pornind din Dacia cu 6000 ani î.Hr., s-ar fi întins pe o mare parte a globului.
Densușianu susținea că de la Dunăre și Carpați s-a revărsat civiliza ția asupra celorlalte păr ți ale lumii. De aici ar fi pornit
spre Italia și strămoșii romanilor, iar limba dacă și limba latină nu sunt decât dialecte ale aceleia și limbi. Istoricul ajungea la
concluzia că limba dacă nu datora nimic latinei, fiind transmisă din timpuri imemoriale, ceea ce explică factura sa deosebită
față de limbile romanice occidentale. În perioada interbelică, teza lui Densușianu a fost reluată și dezvoltată de câ țiva
istorici amatori naționaliști.
După Marea Unire din 1918, negarea continuității românești în ținuturile de dincolo de Carpa ți și teoretizarea
pretinsei inferiorități a lumii rurale românești în raport cu ierarhiile nobiliare maghiare și cu cultura aulică și urbană a
8
acestora au alimentat masiv resentimentele pe care le-a provocat destrămarea monarhiei austro-ungare și politica
revizionistă maghiară. În aceiași ani, școala istorică și lingvistică românească produce opere știin țifice importante pentru
înțelegerea etnogenezei românilor: Începuturile vieții romane la gurile Dunării și Getica lui Vasile Pârvan (autor și al primei
hărți arheologice a României), primele volume ale monumentalei Istorii a românilor a lui Nicolae lorga, Istoria limbii române
de AI. Rosetti sau cartea lui Gh. I. Brătianu, O enigmă și un miracol istoric: poporul român (1937 ediția în limba franceză,
1940 prima ediție în limba română). Pe de altă parte însă, mi șcările de extremă dreaptă dezvoltă - asemenea extremei
drepte germane, fascinată de trecutul legendar al „indo-germanilor” și al go ților - un discurs autohtonist, care supraevalua
importanța elementului dacic în contrast cu civilizația mediteraneană, pe care o considera decadentă.

D. DISPUTA ÎN JURUL CONTINUITĂȚII

După felul în care istoricii au căutat să prezinte evoluția roma nității de la nordul Dunării și din Carpați, s-au conturat
două opinii diferite cu privire la formarea românilor ca popor: continuitatea lor în Dacia și imigrarea târzie din sudul Dunării.
Servind anumite interese politice, unii istorici au elaborat teorii proprii, pseudo- știin țifice, potrivit cărora românii nu s-ar fi
format în țara lor de astăzi. Astfel, un caz evident de inconsecven ță îl repre zintă Szamaskösy Istvan, care, într-o lucrare din
1593, susținea că românii sunt urmașii coloniștilor romani. După domnia lui Mihai Viteazul și-a schimbat radical părerea,
afirmând că românii nu pot fi urmașii coloniștilor romani, deoarece ace știa au fost muta ți la sudul Dunării în vremea
împăratului Gallienus. Nu toți reprezentanții nobilimii maghiare de la cumpăna secolelor XVI-XVII au fost ostili românilor, un
exemplu concludent în acest sens fiind Nicolae Istvanffy, istoric și diplomat al împăratului Rudolf al II-lea. Szamaskosy a
fost combătut și de cărturarii sași L. Toppeltinus și J. Tröster, ultimul autor al unei lucrări despre Dacia în care și-a afirmat
convingerea că „românii de azi ce trăiesc în Țara Românească, Moldova și mun ții Transilvaniei nu sunt decât urma șii
legiunilor romane”, prin urmare „cei mai vechi locuitori ai acestei țări”. Mai târziu, Benko lozsef, în cartea Transilvania, sive
magnus Transilvaniae Principatus (1778), arăta că la abandonarea provinciei traiane „mulți romani împreună cu dacii
indigeni au rămas pe loc”.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, rivalitatea austro-otomană se reflectă și în mărturiile despre români. În
acest context apare și cronica lui Ioan Lucius (Lučič) în 1666 la Amsterdam. Autorul a urmărit istoria Croa ției și Dalma ției,
dar a făcut considerații și asupra vecinilor. Astfel, ultimul capitol a fost destinat discutării originii romane a poporului român.
Cronicarul și-a exprimat anumite dubii și rezerve cu privire la românii nord-dunăreni. El nu a negat continuitatea elementului
roman în Dacia Traiană, dar a susținut că el a fost sporit printr-o imigrare provocată de către bulgari de la sud la nord de
Dunăre. Teoria lui Lucius a trecut neobservată timp de un secol. Abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea „s-a
descoperit” valoarea ei documentară pentru susținerea unor teorii care reprezentau arme ideologice în combaterea
revendicărilor politice ale românilor. Istoricul I.C. Engel a turnat teoria lui Lucius în tipare noi, falsificând, însă, în bună parte
prin eliminarea afirmării stăruinței elementului roman în Dacia postaureliană, printr-o deplasare cronologică a amintitei
implantări romane din inițiativă bulgară, adăugându-i-se nuanța peiorativă din „teoria exila ților și răufăcătorilor” lansată de
teoria umanistă polonă.
Efervescența cu care au apărut scrierile cronicarilor români a fost dublată de cronicarii sa și din Transilvania, care, în
a doua jumătate a secolului al XVII-lea au adoptat o teorie umanistă germană cu scopul de a demonstra presupuse lor
origine dacă. Corolarul necesar al acestei ipoteze a fost afirmarea de către ei a originii pur romane a românilor. Confuzia
cronicarilor sași a venit de la identificarea dacilor cu goții. Această teorie a fost desfiin țată cu argumente de comitele sa șilor
Valentin Frank von Frankenstein în secolul XVII, după care a dispărut cu totul în secolul al XVIII-lea. Cu toate acestea,
istoricii sași au continuat să afirme în lucrările lor originea latină a românilor. Istoricul sas care a contribuit poate cel mai
mult la răspândirea în afara mediului românesc a teoriei originii romane a românilor a fost bra șoveanul Martin Schmeitzel.
El a predat ani de-a rândul la Universitatea din Halle un curs despre istoria Transilvaniei și a difuzat opiniile despre
romanitatea românilor prin lucrările tipărite în străinătate. In același sens, o contribu ție extrem de importantă o are și
sibianul Martin Felmer (1760-1810), autor al unei istorii in care afirmă fără echivoc origine romană a românilor și
continuitatea elementului romanic nord-dunărean. Așa cum arăta Adolf Armbruster în Romanitatea românilor, Felmer este
primul care aplică spațiului locuit de români denumirea de Romanien (România), infirmându-se astfel o teză larg acceptată
în istoriografia românească, care atribuia prima mențiune a „României”, pentru cele două principate dunărene, lui Daniel
Philippide, în lucrarea sa publicată în 1816. Tot în secolul al XVIII-lea, într-o scriere iezuită despre secui, se afirmă în două
rânduri că toți românii din cele trei țări românești nu sunt altceva decât urmașii romanilor.
Așa cum am arătat, odată cu mișcarea de emancipare a româ nilor transilvăneni din secolul al XVIII-lea a fost lansată
și „teoria imigraționistă” dezvoltată de Franz Sulzer în lucrarea Istoria dacilor transalpini (1781), la care vor adera și istoricii
I.C. Eder, Bolla Marton și I.Ch. Engel. Aceștia identificau absen ța surselor scrise asupra românilor în mileniul marilor
migrații cu absența însăși a românilor. În replică, învățatul sas Michael Lebrecht scria, chiar în timpul răscoalei lui Horea
(1784), că românii, ca urmași ai romanilor, sunt „cei mai vechi locuitori ai acestei regiuni”. În 1787, istoricul englez E.
9
Gibbon, autor al unei celebre istorii a Imperiului Roman, arăta că în Dacia, după retragerea aureliană, a rămas „o parte
însemnată din locuitorii ei, care mai mare groază aveau de migrare decât de stăpânitorul got”. De la ace ști locuitori vor
deprinde migratorii „agricultura și plăcerile lumii civilizate”.
Netemeinicia afirmațiilor lui Sulzer a fost reliefată și de repre zentanții Școlii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Șincai
– Hronica românilor și a mai multor neamuri, publicată în 1808 –, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu), dar și de marele slavist
Paul Joseph Schafarik, care susținea (1844) că „valahii de la nord și de la sud de fluviu au to ți aceea și origine” evoluând
din „amestecul tracilor și geto-dacilor cu romanii”.
După realizarea dualismului austro-ungar (1867), Robert Roesler redactează Dacien und Romänen (1868) și
Romanische Studien (Studii românești – Viena sau Leipzig, 1871), unde reia, pe baza informațiilor timpului său, toate
tezele formulate timp de un secol în sensul contestării permanenței românilor în vatra lor strămo șească. Răspunsul avea să
vină din partea lui A.D. Xenopol, reprezentant de seamă al istoriografiei române ști, membru corespondent al Academiei
Franceze, adept al curentului criticist în scrierea istoriei, în lucrarea Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în
Dacia Traiană (Iași, 1884). O adevărată monografie a subiectului tratat, lucrarea abordează argumentele contestatoare ale
istoricului german și le răspunde apelând la toate sursele fundamentale, precum și la comentariile autorilor credita ți știin țific
de-a lungul timpurilor. În legătură cu chestiunea părăsirii Daciei, Xenopol a emis un principiu convingător: „Popoarele
nomade se strămută înaintea unei năvăliri, cele așezate rămân lipite de teritoriul lor și năvălirea trece peste ele”. În acela și
sens este combătută și teoria golirii de populație a Daciei la retragerea aureliană. În finalul lucrării atrage aten ția analiza
despre rolul tradițiilor popoarelor în ce privește obârșia acestora, cu referiri la a șa-zisul „descălecat”, evocat în legendele
românilor.
Dacă la început A.D. Xenopol și D. Onciul, susținând continui tatea daco-romană, se bazau pe argumente de ordin
logic, mai târziu investigațiile științifice conduse de marii noștri istorici, cât și de lingvi ști (N. lorga, V. Pârvan, C. Daicoviciu,
Gh. I. Brătianu, AI. Rosetti, C.C. Giurescu și alții), alături de cercetarea arheolo gică, au făcut progrese remarcabile. Aceste
investigații se vor finaliza prin dovezile concrete, din ce în ce mai numeroase, care infirmă teoria imigra ționistă. Pe aceea și
poziție s-au situat și un număr important de istorici străini (Th. Mommsen, I. Jung, C. Patsch, L. Homo, Paul Mackendrick,
care consideră că românii sunt urmașii daco-romanilor și că s-au format ca popor în Dacia Traiană. George Bari țiu observa
că disputa pe această temă „nu a fost atât dorința sinceră de a descoperi adevărul, cât mai vârtos tendințe curat politice...”

E. ISTORIOGRAFIA COMUNISTĂ

După al Doilea Război Mondial, când atât Ungaria, cât și România au devenit state-satelit ale U.R.S.S., teoriile
staliniste despre caracterul „imperialist” al stăpânirii sclavagiste romane și despre importanța civilizatoare a slavilor în istoria
Europei au modificat dramatic întregul context istoriografic (Mihai Roller – 1947). În ac țiunea sa de consolidare a puterii
obținute în 1965, N. Ceaușescu a declanșat o mare operație de reînviere a sentimentului na țional al românilor. În acest
context, a putut fi reevaluată și contribuția limbii latine și a civiliza ției romane la crista lizarea civilizației vechi românești.
Numai că, destul de repede, ideologia și istoriografia oficială au ajuns să fie dominate de teorii care minimalizau aportul
factorului roman, din nou denunțat ca asupritor, de astă dată în favoarea civili zației locale a geto-dacilor. Continuitatea și
unitatea acestei civilizații erau obsesiv afirmate, trecându-se sub tăcere particularitățile locale; diferi ți diletan ți sus ți neau că
limba dacă, nu latina, reprezintă matricea limbii române; lucrări oficiale se străduiau să probeze că românii erau deja
formați ca popor cu mult înainte de cucerirea romană, deosebindu-se astfel de toate celelalte popoare romanice.
O polemică tot mai acerbă cu istoricii maghiari și bulgari traducea, în anii 80 ai secolului trecut, tendin ța regimurilor
comuniste în declin de a folosi instrumentele naționalismului agresiv pentru salvarea domina ției exercitate de partidele
comuniste. În această dispută, arheologia a dobândit un loc tot mai important, cu atât mai mult cu cât sursele istorice scrise
pentru secolele IV-X sunt aproape absente. Din păcate, elementele de cultură materială nu pot răspunde prin ele însele
unor întrebări referitoare la originea etnică ori la limba vorbită de purtătorii lor, astfel încât pot fi invocate ca argument de
ambele părți.
Istoriografia de după 1989 a readus echilibrul în problema romanită ții românilor. Importantele sinteze de istorie
publicate îndeosebi după 1996 au evidențiat cu argumente solide romanitatea românilor. O analiză extrem de interesantă a
fost realizată de istoricul Lucian Boia în lucrarea Istorie și mit în conștiința românească (1997). Acesta susține că singura
raportare incontestabila la a origini este oferită până la urmă de limbă. „Esența romanică a limbii române, la care se adaugă
numele de român, înclină într-un sens balanța spre romani.” O viziune similară este sus ținută și de Adolf Armbruster, istoric
originar din Transilvania, în lucrarea sa Romanitatea românilor (1972 – ediția în limba română – 1992).
Privind retrospectiv, putem constata că afirmarea romanității românilor a depă șit mereu cadrul strict știin țific, în
măsura în care a reprezentat și un semn al asumării unei identită ți europene, în vreme ce absolutizarea tradi ției traco-ge -
tice a reflectat mai degrabă tendința contrară, de închidere într-o identitate istorică izolată și autarhică. În condi țiile actuale,
când România, ca și statele vecine, Ungaria și Bulgaria, fac parte din Uniunea Europeană, argumentul întâietă ții istorice nu
10
mai are valoare politică, iar reconstituirea trecutului nu mai are consecințe pentru drepturile inalienabile ale cetă țenilor și
comunităților acestei regiuni. Romanitatea românilor nu mai are a fi demonstrată și cu atât mai pu țin contestată; poate fi
acum recunoscută ca fapt istoric cert. Dezbaterea științifică poate astfel progresa spre o mai bună înțelegere a căilor și
etapelor concrete prin care identitatea românească s-a cristalizat și s-a transmis din generație în generație.

*
* *
La originea denumirii de vlah se află numele unui trib celt (volcae) amintit de Caesar în De bello Gallico. De aici termenul a trecut la
germani, desemnându-i în germana veche mai întâi pe vecinii din sud și apus ( valh = roman și gal romanizat). Termenul a cunoscut
apoi în limba germană o restrângere, referindu-se doar la locuitorii din Peninsula Italică (walcher). Slavii, venind în contact nemijlocit cu
lumea germană începând cu secolul al IX-lea, au preluat acest termen. Chiar la începutul acestor contacte germano-slave, biograful
apostolului slavilor, Metodie a aplicat italienilor denumirea de wlach, primită evident pe filieră germană, Vlah înseamnă așadar un
străin, un neslav de limbă romanică. Termenul a cunoscut apoi diverse variante: vlah la bizantini și la slavii sudici, voloh la slavii
răsăriteni, valachus în lumea latino-catolică apuseană, blach la unguri unde s-a transformat repede în olah etc. Apari ția acestui nume
dat românilor de străini în evul mediu marchează sfârșitul etnogenezei românești, el exprimă exact caracterul său romanic, con ținutul
de bază al expresiei fiind cel etnic.

adstrat = totalitatea elementelor care se adaugă unui idiom (limbă, dialect), după constituirea lui.
imigraționism =curent în istoriografie care se opune ideii continuității de locuire a poporului român în spa țiul fostei provincii
Dacia, de la formarea sa și până astăzi.
interpretatio romana = fenomen de adoptare a unor divinități dacice sub nume romane (Bendis, Zalmoxis).
misionar = persoană care propovăduiește o nouă religie pe un teritoriu.
limes = sistem de apărare folosit de romani, care consta dintr-un zid de piatră sau dintru-n val de pământ construit la
granițele provinciilor.
protocronism = curent de idei preocupat să pună în valoare prioritatea unor idei, teme etc.
regat clientelar = regat din afara Imperiului Roman, căruia îi recunoaște autoritatea în schimbul asigurării protecției.
romanizare = proces complex și îndelungat prin care civilizația romană pătrunde în toate compartimentele vie ții unei
provincii, ducând la înlocuirea limbii proprii cu limba latină și adoptarea unui nou mod de via ță. În acest proces, rolul
fundamental îl are componenta lingvistică, romanizarea purtând fi considerată încheiată doar atunci când autohtonii renunță
la propria limbă în favoarea limbii latine.
sincretism = fenomen religios de contopire a unor divinități asemănătoare, dar de origini diferite, într-una singură;
contopirea unor elemente aparținând diferitelor domenii artistice, doctrine, filosofice, religii.
Supplex = cerere, plângere, petiție.
Școala Ardeleană = curent cultural iluminist, care susține latinitatea și continuitatea de locuire a românilor pe teritoriul vechii
Dacii.
teorie istoriografică = ansamblu de idei care explică desfășurarea unor evenimente și procese istorice.

11