CAPITOLUL I – ROMANITATEA ROMÂNILOR

I. ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ

A. GETO-DACII

1. LIMBA GETO-DACILOR. De „origine geto-dacă” sunt considerate circa 160-170 de cu-

vinte ale limbii române. Etimologia lor nu este însă explicată. Convenţional, „geto-daca” este con-
siderată o limbă indo-europeană din grupa satem. Ea se înrudeşte, astfel, cu limba tracilor, cu cea
a ilirilor, cu limba vechilor locuitori baltici şi cu idiomurile slave; mai mult, cu limba iraniano-persană
şi cu cea iraniano-scitică, precum şi cu sanscrita. Cuvinte de origine geto-dacă: aprig, barză, bal-
tă, brad, brânză, brâu, Carpaţi, cătun, căciulă, codru, copil, gard, mal, mazăre, moş, pârâu, prunc,
strugure, vatră, numele apelor importante.
2. SINTEZA POLITICĂ: FORMAREA STATULUI GETO-DAC. Contactele directe cu civi-
lizaţiile antice au grăbit procesul creării unei entităţi politice geto-dacice în spaţiul nord-dunărean.
Prin urmare, în epoca fierului, geto-dacii s-au constituit într-o puternică entitate etnică, lingvistică,
economică şi de civilizaţie care, în vremea lui Burebista (82 - 44 î.Hr.), va da naştere unei vaste
unităţi politice, ce se întindea de la Munţii Haemus la Carpaţii Păduroşi şi de la Dunărea mijlocie la
gurile Bugului şi litoralul vestic al Pontului Euxin.
Geto-dacii au intrat în contact cu lumea romană încă dinainte de instaurarea stăpânirii im-
periale în zona dunăreană, în secolul al II-lea î.Hr. în lumea geto-dacă pătrunzând primele elemen-
te de civilizaţie romană. Romanii urmăreau să-şi impună controlul asupra coloniilor greceşti vest-
pontice, să aibă acces la resursele zonei nord-dunărene (aur, argint, grâne) şi să beneficieze de
poziţia strategică avantajoasă. Ameninţarea romană directă a început să se manifeste din timpul
regelui Burebista, întemeietorul statului geto-dac. Monarhie militară întinsă, statul lui Burebista se
dovedeşte efemer. Atenuarea pericolului roman la Dunărea de Jos, determinată de războiul civil
izbucnit la Roma după asasinarea lui Cezar, influenţează serios situaţia din statul geto-dac: ne-
mulţumită de politica de mână forte a lui Burebista, o parte a nobilimii geto-dace îl asasinează pe
marele rege. După moartea conducătorului, statul acestuia se destramă în patru, apoi cinci for-
maţiuni politice.
Primele campanii militare ale statului roman la Dunărea de Jos s-au realizat în a doua ju-
mătate a secolului I î.Hr. şi demonstrau intenţia de a-i cuceri pe geto-daci. Contactele cu civilizaţia
romană s-au accelerat în condiţiile în care Roma îşi fixează hotarul pe malul drept al Dunării. La
sfârşitul secolului I d.Hr., regele dac Decebal (87-106 d.Hr.) a refăcut unitatea statului dac. În jurul
„nucleului” din zona Munţilor Şureanu, cu capitala la Sarmizegetusa Basileion, Decebal reuneşte ce-
lelalte formaţiuni politice, din teritoriile neocupate încă de romani. Dacia, deşi cu un teritoriu restrâns,
devine un stat mai puternic din punct de vedere economic, militar şi administrativ. Domnia lui Decebal
reprezintă perioada de apogeu a procesului istoric pe care N. Iorga îl consideră „prima sinteză” autoh-
tonă - „Regatul dacilor”. Acţiunile militare şi politice dovedesc faptul că geto-dacii din acea vreme
erau o forţă care putea da o anumită turnură situaţiei din această parte a Europei. Atacurile neîncetate
ale geto-dacilor peste Dunăre, în vremea împăraţilor Vespasian (69-79d.Hr.) şi Domiţian (81-96 d.Hr.),
încercau să elibereze statul geto-dac din încorsetarea pe care Roma o exercita după terminarea cuce-
ririi Pannoniei, în vest şi a Dobrogei, în est. În aceste condiţii, aşa cum afirmă istoricul roman Dio Cas-
sius, Duras, regele Daciei, i-a cedat domnia lui Decebal. În confruntările cu armatele trimise de îm-
păratul roman Domiţian, în anii 87 şi 88 d.Hr, după unele victorii, Decebal a fost nevoit să încheie pa-
ce în anul '89. Conform prevederilor tratatului încheiat, Dacia devenea regat clientelar Romei. Situaţia
s-a schimbat după ce, la Roma, împărat a devenit Traian, statul dac fiind considerat ca o ameninţare
la adresa securităţii Imperiului Roman. Războaiele daco-romane, desfăşurate în anii 101-102 şi 105-
106 d.Hr. şi încheiate cu victoria romanilor, au dus la transformarea unei părţi a Daciei (106 d.Hr.) în
provincie romană.

B. PREMISELE ŞI DESFĂŞURAREA PROCESULUI DE ROMANIZARE A GETO-DACILOR

Izvoarele narative şi arheologice demonstrează că întregul spaţiu carpato-dunăreano-

pontic este locuit, înainte şi după cucerirea romană, de o numeroasă populaţie autohtonă, geto-
dacii. Există numeroase dovezi ale continuităţii dacice oferite de izvoarele arheologice, epigrafice,
de toponimie şi hidronimie [numele majorităţii râurilor fac parte din substratul traco-dacic: Tisa – Ti-
sia, Someş – Samus, Criş – Crisia, Mureş – Maris, Timiş – Tibiscum, Olt – Alutus, Argeş – Arges-
sos, Siret - Hyeratus, Prut – Pyretus, Nistru – Danastris, Dunăre – Dunaris; de asemenea, numele
dacice ale multor localităţi (toponime) sunt preluate de romani: Apulum, Drobeta, Napoca, Potais-
sa, Porolissum, Dierna, Tibiscum].
Elementele fundamentale ale etnogenezei româneşti sunt: componenta dacică (substra-
tul) şi componenta romană (stratul). Sintezele daco-romană şi romanică pot fi urmărite în evoluţia
lor în cadrul a trei faze: a) faza preliminară; b) romanizarea propriu-zisă, care cuprinde şi dacii
liberi (106 - 275 pentru Dacia, până în sec. VII în Dobrogea); c) generalizarea procesului de ro-
manizare, în condiţiile marilor migraţii.
Prima etapă (faza preliminară: sec. I î.Hr. - mijlocul sec. I d.Hr.). Începutul romanizării
corespunde contactelor dintre geto-daci şi romani şi constă în familiarizarea acestora cu elemente-
le civilizaţiei romane. Predomină împrumuturile din creaţia materială şi spirituală romană, reflectate
în arhitectură, armament, ceramică, obiecte de podoabă, monede, ritualuri şi mod de viaţă. Într-o
primă etapă, aspecte materiale romane pătrund în Dacia pe o cale neoficială, în general paşnică. Alte
obiecte de provenienţă romană sunt preluate de localnici şi pe cale violentă.

1
 A doua etapă (romanizarea oficială: mijlocul sec. I d.Hr - 275). A doua etapă a lungului
proces istoric de pătrundere a elementelor civilizaţiei romane în spaţiul daco-moesian începe la
mijlocul secolului I d.Hr. Alături de relaţiile paşnice, de colaborare economică, se extind cele politi-
ce şi militare. Acestea din urmă sunt uneori de cooperare, alteori de confruntare. Pentru autohtonii
din dreapta Dunării (la mijlocul secolului I d.Hr. spaţiul istro-pontic este integrat lumii roma-
ne), această etapă se suprapune primelor decenii din „opera de romanizare oficială” (N. Iorga), în
cadrul căreia geţii din „Dacia scitică” învaţă limba latină şi „se fac romani” (cum scrie Vasile Pâr-
van). Noi elemente de viaţă materială şi spirituală romană pătrund, concomitent, în stânga Dunării.
Astfel, în timpul lui Decebal, începe utilizarea scrierii cu alfabet latin, de către o minoritate foarte fi-
ravă a societăţii dacice.
În anul 106, această a doua etapă se extinde din dreapta Dunării în stânga fluviului, prin
transformarea unei părţi a Daciei în provincie romană. Procesul de romanizare a dacilor este ele-
mentul fundamental pentru formarea limbii şi a poporului român. Acest proces a avut în Dacia un
caracter organizat şi dirijat prin intervenţia statului roman, datorită importanţei de care se bucura
provincia (potenţial economic, strategic, militar). Factorii romanizării sunt: armata, administraţia, co-
loniştii, veteranii, urbanizarea, economia, dreptul, viaţa religioasă şi culturală.
Colonizarea masivă a Daciei, mulţimea militarilor, apariţia şi dezvoltarea oraşelor sunt
aspecte hotărâtoare pentru romanizare. Afirmarea oraşelor dovedeşte creşterea numărului de ce-
tăţeni romani. Dinspre oraşe, elementele civilizatorii ale confortului urban migrează spre lumea ru-
rală. Numeroasele trupe cantonate în Dacia sunt un focar de romanizare şi îndeplinesc o acţiune
similară celei datorate coloniştilor. Militarii activi şi veteranii care se stabileau în Dacia erau propa-
gatori ai civilizaţiei romane. Prin funcţiile municipale şi administrative pe care le exercitau, prin
poziţia şi prestigiul de care se bucurau, veteranii au transmis, până în îndepărtate aşezări rurale,
modul de viaţă roman şi au împrăştiat sămânţa roditoare a limbii latine.
Normele juridice introduse în vremea administraţiei romane conferă anumite drepturi şi
responsabilităţi comunităţilor urbane şi rurale. Normele romane se vor regăsi în modul de a gândi
şi de a acţiona al daco-romanilor şi vor sta la baza dreptului românesc de mai târziu. Viaţa religi-
oasă şi culturală a contribuit la romanizare prin folosirea limbii latine şi preluarea zeităţilor romane
de către autohtoni. Viaţa spirituală în Dacia se caracterizează prin varietatea cultelor. În condiţiile
prezenţei coloniştilor latinofoni şi a trupelor romane, predomină zeităţile romane. Sincretismul reli-
gios şi fenomenul cunoscut sub numele de interpretatio romana reprezintă premise reale ale ro-
manizării dacilor. Viaţa economică a Daciei Traiane a cunoscut o deosebită dezvoltare, fiind un
important factor al continuităţii daco-romane.
A treia etapă (desăvârşirea procesului de romanizare: 275 - sec. VII ) = generalizarea pro-
cesului de romanizare în condiţiile marilor migraţii (şi în special romanizarea dacilor liberi pătrunşi pe teri-
toriul fostei provincii Dacia).

C. CONTINUITATEA DACO-ROMANĂ DUPĂ RETRAGEREA AURELIANĂ

Retragerea armatei şi a administraţiei romane din Dacia în vremea împăratului Aurelian

(271- 275), a constituit un eveniment cu implicaţii deosebite, provocând unele modificări de ordin
economic, demografic şi social-politic. S-a desfăşurat cea de-a treia fază a procesului de romani-
zare, în condiţiile marilor migraţii. Teritoriul fostei provincii a continuat să fie locuit şi după anul 275
de o numeroasă populaţie – puternic romanizată – daco-romanii şi coloniştii aduşi în timpul admi-
nistraţiei romane. Intensitatea şi puternicul impact al romanizării asupra autohtonilor au asigurat
caracterul ireversibil al acestui proces.
Continuitatea populaţiei este atestată şi de permanentele legături cu romanitatea sud-
dunăreană. Relaţiile autohtonilor de la nordul Dunării de Jos cu lumea romană şi romano-bizantină
au fost atât de intense, încât nu au putut fi întrerupte nici de marile migraţii. Aceste legături au fost
stimulate de menţinerea stăpânirii romane în Dobrogea până la începutul sec. al VII-lea şi de rein-
staurarea parţială şi vremelnică a administraţiei Imperiului la nord de Dunăre în timpul împăraţilor
Constantin cel Mare (306 - 337) şi Justinian (527 - 565).
1. CREŞTINISMUL – FACTOR AL ROMANIZĂRII. SINTEZA SPIRITUALĂ:
CREŞTINISMUL LA DACO-ROMANI. Încă din primele ei etape, sinteza românească cuprinde un
aspect spiritual semnificativ: trecerea de la credinţa în vechile divinităţi la o nouă religie, creştinismul.
Din păcate, pentru începutul acestei treceri, izvoarele arheologice, epigrafice şi literare sunt mai puţin
concludente. Astfel, atât în Dacia, cât şi în Moesia, ca de altfel în majoritatea provinciilor romane, obi-
ectele paleocreştine din secolele II-III d.Hr. sunt rare. Încă numeroase sunt monumentele păgâne. Ex-
plicaţia este simplă: pentru a evita persecuţiile puse la cale de autorităţile imperiale, creştinii din peri-
oada respectivă îşi manifestă credinţa cu precauţie, apelând la simboluri din mitologia greco-romană.
Asemenea simboluri, datate în veacul al III-lea al erei creştine, apar pe un coronament de altar funerar
de la Potaissa şi pe alte monumente asemănătoare semnalate la Apulum, Micia, precum şi pe stela
funerară de la Căşeiu (jud. Cluj).
În anul 313, împăraţii Constantin cel Mare şi Licinus acordă libertate de cult creştinismului
(Edictul de la Milano), dar acceptă, pe mai departe, practicile păgâne. Odată cu transformarea
creştinismului într-o religie licită, vestigiile creştine au devenit tot mai numeroase. Interzicerea cultelor
păgâne (391), în vremea împăratului Theodosius (379-395), este urmată de organizarea Bisericii Creşti-
ne, la Dunărea de Jos. Chiar dacă arianismul a avut un succes deosebit în rândul populaţiilor germanice,
la daco-romani s-a dezvoltat un creştinism de factură populară şi de orientare niceeană. Acesta a fost
probabil influenţat de misionarii proveniţi din Dobrogea, cunoscut bastion al confesiunii niceene încă din
timpul împăratului Valens. Răspândirea creştinismului în limba latină în Dobrogea şi la nordul Dună-
rii constituie o dovadă a contactelor permanente ale populaţiei din aceste regiuni cu romanitatea

2
orientală, creştinarea daco-romanilor făcându-se prin misionari veniţi de la sud de Dunăre. Această
realitate este atestată de descoperirea unor obiecte paleo-creştine în mai multe zone ale ţării noas-
tre (Donariul de la Biertan – sec. IV-V d.Hr., cu inscripţia „Ego Zenovius votum posui”). Creştina-
rea masivă a daco-romanilor s-a făcut în secolele IV-V d.Hr. Rolul creştinismului ca factor de ro-
manizare este demonstrat de terminologia bisericească din limba română. Cel mai semnificativ în
această privinţă este termenul biserică. Numai în limba română şi în retoromană acest cuvânt s-a
păstrat din latinescul basilica. În celelalte limbi romanice el derivând din termenul grecesc ecclesia.
Propagarea creştinismului la populaţia romanică este susţinută de episcopiile care existau la sud
de Dunăre şi de locaşurile de cult descoperite la nord de fluviu [basilica de la Slăveni (sec. IV), ba-
silica de la Sucidava (sec. V) şi, probabil, basilica de la Drobeta (sec. V-VI)]. Răspândirea noii reli-
gii în spaţiul daco-moesian, îndeosebi după secolul al III-lea şi care a continuat până târziu, în se-
colele VI-VIII, a contribuit într-o mare măsură la difuzarea culturii romane.
2. AUTOHTONI ŞI MIGRATORI. După retragerea aureliană, în afara hotarelor imperiului
rămâne un prim grup de populaţie romanică – locuitorii fostei provincii Dacia. Aceştia sunt făuritorii
unei noi entităţi etno-lingvistice şi culturale, romanitatea nord-dunăreană. În stânga fluviului, aşa-
dar, viaţa romană continuă după încetarea autorităţii imperiale. Ruptura de ,,întreg” este numai de
natură politico-administrativă, fiscală şi, parţial, militară. Legăturile, îndeosebi comerciale, dar şi cele
spirituale cu locuitorii romanizaţi din dreapta Dunării sunt dovedite arheologic, epigrafic, numismatic,
istoric şi literar. Desăvârşirea romanizării are loc în condiţiile încetării autorităţii imperiale, fapt pe-
trecut şi în cazul Daciei romane în intervalul cuprins între secolele III/IV-VIII, atunci când au avut
loc marile migraţii. Trecerea sau aşezarea temporară a unor migratori în Dacia nu a însemnat dis-
trugerea romanităţii. Noii veniţi rămâneau separaţi de băştinaşi prin limbă, norme juridice, uneori
prin religie. Pe de altă parte, însă, raidurile de pradă ale acestora, care vizau în special oraşele, vor
determina, încă din secolul al IV-lea d.Hr., retragerea populaţiei urbane în zone mai ferite şi stinge-
rea vieţii urbane la nord de Dunăre (fenomenul demografic de reconversie rurală). Practic, până
în secolul al XI-lea, la nord de Dunăre nu vor mai exista oraşe, aşa explicându-se de ce, în limba
română, terminologia referitoare la viaţa urbană nu este de origine latină, ci, în special, de origine
slavă. După retragerea aureliană, pe teritoriul fostei provincii vin şi se aşează grupuri de daci liberi
(sfârşitul secolului III - începutul secolului IV). Astfel, se produce treptat, înainte de venirea slavilor,
o anumită uniformizare a culturii materiale de factură romanică, deosebită de aceea a migratorilor
(sec. IV-V).
În secolul al VI-lea are loc migraţia slavilor, care trec prin Moldova, ajungând în Câmpia
Română (Vlaşca - „ţara românilor”). Pătrund în sud-estul Transilvaniei, iar în veacul următor în res-
tul spaţiului intracarpatic, apoi în Banat şi Oltenia. Pretutindeni, întâlnesc o cultură materială de
factură romanică relativ uniformizată. Pe acest temei, sunt asimilaţi de către romanici, mult mai
numeroşi. În schimb, slavii îmbogăţesc vocabularul băştinaşilor cu termeni referitori la instituţii,
viaţa religioasă, hidronimie, toponimie, forme de habitat, viaţă economică. Cuvinte de origine sla-
vă: Bistriţa, Dîmboviţa, Prahova, Ialomiţa, cneaz, gâscă, jude, plug, seceră, stareţ, târg, vamă etc.
În anul 602, limesul dunărean al Imperiului este definitiv străpuns şi slavii trec masiv la sud
de Dunăre, ceea ce provoacă ruperea romanităţii balcano-carpatice. Populaţia sedentară moeso-
romanică din dreapta Dunării a fost asimilată de slavi. Românii din Peninsula Balcanică au fost dis-
locaţi şi s-au regrupat în zone montane, sub numele de vlahi sau aromâni, vorbind o limbă română
arhaică. Aşadar, prin pătrunderea slavilor în Balcani, romanitatea nord-dunăreană devine o insulă
în marele ocean slav. Prezenţa slavilor n-a putut schimba, însă, caracterul romanic al populaţiei
autohtone din spaţiul carpato-danubiano-pontic.
În perioada migraţiilor, pe zone întinse ale fostului Imperiu Roman, se formează popoare
care moştenesc numai civilizaţia romană, fără a vorbi limba latină. Pe alte teritorii, cu toate supra-
punerile de populaţii, latinitatea rezistă, dovada grăitoare fiind formarea popoarelor şi limbilor neo-
latine europene (franceza, spaniola, italiana, portugheza, româna etc.). Marile migraţii au avut con-
secinţe însemnate, provocând prăbuşirea Romei, separarea romanităţii occidentale de cea orienta-
lă şi constituirea adstratului lingvistic în etnogeneza popoarelor neolatine (germanic – în cazul celor
occidentale, slav – în cazul limbii române).

D. FORMAREA POPORULUI ROMÂN ŞI A LIMBII ROMÂNE

Romanitatea este elementul esenţial al identităţii lingvistice şi culturale a poporului român.

Asemenea altor popoare ale Europei - italieni, francezi, spanioli, portughezi - românii vorbesc o limbă
romanică, formată pe baza latinei vorbite în Imperiul Roman. Procesul de romanizare lingvistică şi cul-
turală din secolele II-III d.Hr., când o mare parte a teritoriului României de azi era cuprins în provinciile
romane Moesia şi Dacia, a avut o mare intensitate, astfel că limba latină a pătruns foarte repede nu
numai în zonele urbane, ci şi la sate, în viaţa comunităţilor de agricultori şi de păstori care ocupau cea
mai mare parte a teritoriului. Constituirea la nordul Dunării, cu precădere începând din secolul al VIII-
lea şi în cursul celui următor, a unei civilizaţii specifice, ilustrează încheierea îndelungatului şi comple-
xului proces istoric, etno-lingvistic şi cultural de formare a poporului român. El oglindeşte, în planul cul-
turii materiale şi al vieţii spirituale, cristalizarea unei civilizaţii originale proprii populaţiei româneşti, ale
cărei puternice rădăcini daco-romane îi evidenţiază pe deplin vechimea şi caracterul specific. Tran-
sformarea limbii latine, vorbită în provinciile orientale ale Imperiului, în limbă română, a fost de ase-
menea, un proces complex şi îndelungat, desfăşurat concomitent şi în directă legătură cu cel etnic. Un
mic număr de cuvinte (circa 160) din limba traco-dacă s-au transmis, formând substratul limbii româ-
ne. Este interesant însă de observat că multe dintre aceste cuvinte desemnează elemente fundamen-
tale ale civilizaţiei - de exemplu vatră, copil, moş, a moşteni - dar se declină sau se conjugă aidoma
cuvintelor de origine latină: brânză ca osânză, a moşteni ca a fi, moşie ca şi câmpie. Gramatica latină

3
reprezintă structura fundamentală a limbii române: declinăm şi conjugăm ca în latină, alcătuim pro-
poziţii şi fraze în felul în care o făceau vorbitorii de limbă latină. Aproximativ 80% din fondul principal
de cuvinte al limbii române, inclusiv vocabularul creştin de bază, provin din latina vorbită.
Când, în secolul al III-lea d.Hr., împăratul Aurelian a fost nevoit să renunţe la administra-
rea provinciei Dacia, idiomul latin era predominant. Acesta a continuat să evolueze în contact cu
provinciile latinofone de la sud de Dunăre. După instalarea slavilor în nordul Peninsulei Balcanice,
complicatele relaţii dintre Imperiul Bizantin - unde limba greacă devine, din secolul al VII-lea d.Hr.,
limbă oficială - şi formaţiunile politico-militare din Peninsula Balcanică au avut drept consecinţă, în-
tre altele, fragmentarea comunităţilor locale vorbitoare de latină si despărţirea lor de romanitatea
nord-dunăreană, astfel încât fiecare a dezvoltat în mod diferenţiat fondul originar latin. Şi în pre-
zent, există diferite dialecte ale limbii române: dialectul daco-român, vorbit pe întregul teritoriu al
României, în Republica Moldova, precum şi în comunităţile româneşti din ţările vecine (Ucraina,
Serbia, Bulgaria, Ungaria), şi dialectele sud-dunărene – dialectul aromân, istro-român şi megleno-
român. Diferenţe locale de mai mică importanţă caracterizează diferite graiuri – oltenesc, maramu-
reşean, moldovenesc etc. Pe baza graiului din Muntenia, dar cu un aport important al operelor lite-
rare create în Moldova, se constituie, în secolul al XIX-lea, limba română literară pe care o vorbim
şi o scriem şi azi.
Ca şi în cazul celorlalte limbi romanice, în perioada de formare a limbii române, fondului
latin i s-au adăugat cuvinte împrumutate din limbile popoarelor migratoare. Avem motive să consi-
derăm că, aşa cum se întâmplă şi în cazul celorlalte limbi romanice, acest proces de evoluţie este
încheiat în linii generale în secolul al VIII-lea. O influenţă mai accentuată a rezultat din contactul cu
limbile slave, mai ales cu cea sud-slavă, care a devenit, în secolele IX-X, limba liturgică (limba în
care se slujeau liturghiile în biserică) şi mai târziu şi limba de cancelarie (limba în care erau redac-
tate documentele oficiale ale statului). Slavona a jucat pentru regiunile balcano-dunărene un rol
apropiat de cel pe care latina I-a jucat în Occidentul medieval. În limba română nu s-au păstrat de-
cât puţine cuvinte din slava veche (sec. VI-VII), cea mai mare parte a elementelor slave pătrun-
zând târziu, în secolele IX-X (acum formându-se adstratul slav). Întrucât cuvintele şi influenţele
slave târzii din limba română sunt de origine meridională şi formate de-abia la sfârşitul primului mi-
leniu, reiese clar că limba română era formată în momentul în care aceste adaosuri lingvistice sla-
ve de sud au putut fi receptate. Prin urmare, nu se poate vorbi despre o a treia componentă et-
nică şi lingvistică slavă în etnogeneza românească. Teritoriul de formare a limbii române este
spaţiul Daciei, răsăritul Moesiei Superior, Moesia Inferior, precum şi Tracia de nord-vest. Deoarece
există asemănări în privinţa cuvintelor de origine slavă prezente în unele dialecte, se presupune că
despărţirea acestora din trunchiul limbii române comune nu s-a produs mai devreme de secolul al
X-lea. Separaţia limbii române s-a făcut în două grupuri: nord şi sud-dunărean, respectiv daco-
român şi aromân. Dialectul megleno-român este o variantă a celui aromân, iar cel istro-român al
celui daco-român.
Componentele de bază ale limbii române sunt: a) substratul lingvistic traco-dacic
(circa 160-170 de cuvinte cu peste 1400 de derivate, ceea ce reprezintă 10% din lexicul ro-
mânesc); b) stratul lingvistic latin (60% din vocabularul limbii române). La acestea se adau-
gă unele influenţe slave (circa 20% din vocabular - adstrat). Restul de 10% reprezintă îm-
prumuturi din alte limbi realizate în decursul timpului (epoca medievală şi modernă). Limba
latină vorbită evoluează spre o limbă romanică unitară, de factură orientală, denumită de
lingvişti limba română comună (străromâna sau protoromâna). Deci, în secolele VII-VIII,
procesul de formare a limbii române era, în linii generale, încheiat.
Caracterul latin al limbii vorbite pe ambele maluri ale Dunării şi în interiorul arcului carpatic
a fost de timpuriu recunoscut de popoarele vecine. Neamurile germanice i-au numit w(a)lach, aşa
cum îi numeau pe toţi vorbitorii idiomurilor latine; de la acest nume derivă etnonimele vlah, olah,
blach, valah etc. La rândul lor, „vlahii” îşi spuneau probabil români, adică romani - nume pe care I-
au transmis din generaţie în generaţie, fie pentru a se desemna ca locuitori ai ţinuturilor carpato-
dunărene, vorbitori ai aceleiaşi limbi, fie pentru a se referi la anumite categorii sociale (de exemplu,
rumâni - ţărani dependenţi). Memoria populară a păstrat; de-a lungul secolelor, conştiinţa ascen-
denţei romane a românilor - dovadă, de pildă, datinile şi tradiţiile care îl amintesc pe „bădica Tro-
ian” - împăratul Traian - în legătură cu momente importante ale sărbătorilor solstiţiului de iarnă
(Anul Nou).

II. ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

A. ROMÂNII ÎN SURSELE MEDIEVALE TIMPURII

Pe măsură ce „vălul milenar” datorat dominaţiei migratorilor răsăriteni asupra spaţiului

carpatic se destramă, încep să apară primele mărturii despre români. Documentele istorice scrise
din primul mileniu al erei creştine, care îi menţionează pe români, sunt relativ puţine, dar sunt suplinite
de numeroase descoperiri arheologice. Dintre acestea se remarcă cele datând din perioada secolelor
al VII-lea – al XI-lea, diverse vase, unelte, podoabe, arme şi alte obiecte aparţinând comunităţilor au-
tohtone fiind descoperite în aşezări precum Brateiu (judeţul Sibiu), Poian (judeţul Covasna), Alba Iulia.
Acestea dovedesc continuitatea de locuire a românilor pe teritoriul pe care ei s-au format.
Începând din secolul al VII-lea, autohtonii încep să fie menţionaţi în izvoarele documentare
ale vremii ca un popor romanic distinct constituit. Astfel, în lumea bizantină, identitatea etnică a
românilor era bine cunoscută, prima menţiune găsindu-se într-un tratat militar din secolul al VII-lea
(Strategikon – scris de împăratul bizantin Mauricius). Datorită limbii, aceştia erau numiţi romani,
termen întâlnit mai târziu şi la împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959), care, în lu-
crarea sa Despre administrarea imperiului, preciza că „aceştia se mai numesc şi romani pentru că

4
au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”. Acest aspect a fost confirmat în
cronica sa şi de loan Kynnamos (secolul XII), care a străbătut teritoriile nord-dunărene: „Se zice că
sunt veniţi demult din Italia”. Informaţii în acelaşi sens se regăsesc şi în corespondenţa împăratului
bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul (secolele al X-lea – al XI-lea). Alţi autori bizantini, armeni,
arabi, germani au scris despre prezenţa românilor pe acest teritoriu. Ulterior, dovezile scrise des-
pre români au devenit din ce în ce mai numeroase, ei fiind numiţi în documentele vremii vlahi,
blachi, valahi (scrierile cronicarului bizantin Kekaumenos – sec. XI; Cronica lui Ioan Kynnamos –
secolul XII).
La fel ca şi bizantinii, ungurii au întreţinut un contact permanent cu românii, romanitatea
acestora fiindu-le cunoscută. Notarul anonim al regelui Bela afirma în cronica sa Gesta Hungaro-
rum (Faptele ungurilor) că, la sosirea lor, ungurii au găsit în Pannonia slavi, bulgari şi „blachi, adică
păstorii romanilor”. Un secol mai târziu, Simon de Keza nota, în Gesta Hunnorum et Hungarorum,
că românii erau în Pannonia la venirea hunilor, iar în vremea lui Attila, romanii, locuitori ai oraşelor
(civitates), s-au înapoiat în Italia, doar „vlahii, care au fost păstorii şi agricultorii acestora, au rămas
de bunăvoie în Pannonia”.

B. PREOCUPĂRI ALE CRONICARILOR ŞI ÎNVĂŢAŢILOR DIN SECOLELE XV – XVIII

PRIVIND ORIGINEA ROMÂNILOR

Odată ce spaţiul românesc a intrat în sfera de interese a Romei şi misionarilor ei, papalitatea
a luat cunoştinţă despre existenţa românilor şi apartenenţa lor la „ritul grecilor”, nelegitim în viziunea
curiei papale. Mai târziu, odată cu desfăşurarea luptei antiotomane a Ţărilor Române din secolul al
XIV-lea, interesul european faţă de români a sporit, manifestându-se în preocupările umaniştilor faţă
de originea şi istoria acestora. Poggio Bracciolini a fost printre primii umanişti italieni care au afirmat
originea romană a poporului român. Pe lângă numeroase elemente comune limbii latine şi române, el
a constatat existenţa la românii nord-dunăreni a unei tradiţii referitoare la descendenţa lor dintr-o colo-
nie fondată de Traian. Contemporanul său Flavio Biondo afirma despre românii cu care se întâlnise
la Roma că „invocau cu mândrie originea lor romană”, iar cu Enea Silvio Piccolomini, devenit papă
sub numele de Pius al II-lea, ideea originii romane a acestora a intrat în circuitul ştiinţific european. În
preajma căderii Constantinopolului, Demetrie şi Laonic Chalcocondil, greci stabiliţi în Italia, cu-
noşteau originea comună a românilor, numindu-i „daci” pe cei din nordul Dunării şi „vlahi” pe cei din
sudul fluviului. Ideile umaniştilor italieni s-au răspândit şi la curţile europene. Antonio Bonfini, trăind
la curtea regelui Ungariei, preciza că „din legiunile şi din coloniile duse în Dacia de Traian şi cei-
lalţi împăraţi s-au tras românii”, exprimându-şi totodată admiraţia pentru modul cum a supravieţuit
„vechea limbă a Romei printre români”. Filippo Buonaccorsi, consilier la curtea iagellonă, a călătorit
în Moldova, unde, cunoscându-i pe localnici, află despre „descendenţa românilor din colonişti ro-
mani”. În secolul al XVI-lea, Jan Laski, episcop de Gnezno, vorbind în Conciliul din Lateran (1514)
despre Moldova, a semnalat originea romană a populaţiei „căci ei spun că sunt oşteni de odinioa-
ră ai romanilor”. Tot acum, Nicolaus Olahus, umanist transilvănean de faimă europeană, el însuşi
de origine română, în lucrarea sa Hungaria (1536), este primul care susţine unitatea de neam, limbă,
obiceiuri şi religie a românilor, iar Johannes Honterus - originar din Braşov - înscrie în harta sa
(1542) numele Dacia pentru întreg teritoriul locuit de români.
Secolul al XVII-lea marchează apogeul culturii medievale româneşti scrise, atunci când au
apărut primele cronici în limba română. Grigore Ureche în Letopiseţul Ţării Moldovei şi Miron
Costin în De neamul moldovenilor vorbesc despre originea noastră latină: „De la Râm ne tra-
gem şi cu a lor cuvinte ni-i amestecat graiul”, iar stolnicul Constantin Cantacuzino, în Istoria
Ţării Româneşti, a subliniat continuitatea de viaţă a dacilor sub stăpânirea romană, unitatea şi
continuitatea românilor. Dacă până la Dimitrie Cantemir lumea savantă românească apela la pro-
ducţia ştiinţifică externă pentru argumentarea şi demonstrarea ştiinţifică a originii romane a români-
lor, începând cu opera lui, acest raport se inversează: lumea ştiinţifică europeană apelează la sa-
vanţii români pentru a afla argumentarea şi dovezile romanităţii. De acum înainte, erudiţii români
intervin activ pe plan european în dirijarea orientării şi cercetării originii românilor. Lucrarea
destinată exclusiv problemei romanităţii românilor este Hronicul vechimei a romano-moldo-
vlahilor (1719-1722), care avea 343 de foi în manuscris. Faţă de cronicarii anteriori, Dimitrie Can-
temir inaugurează prestigiosul efort al istoriografiei române de a determina şi fixa locul românilor în
istoria universală. Elementele de bază ale concepţiei lui Cantemir despre originea românilor sunt:
descendenţa pur romană din Traian („săditorul şi răsăditorul nostru”), stăruinţa neîntreruptă şi
unitatea romano-moldo-vlahilor în spaţiul carpato-dunărean. Revenind la Traian, Cantemir susţinea
extirparea totală a dacilor din provincia cucerită şi colonizarea completă cu romani. Cantemir susţi-
nea însă cu tărie dăinuirea elementului roman în Dacia şi după retragerea aureliană. Hronicul lui
Cantemir rămâne şi astăzi cea mai întinsă lucrare istorică de analiză a originii românilor, ea fiind
depăşită în detaliu, dar nu încă şi în ansamblul său.
În concluzie, se poate spune că originea romană le era cunoscută românilor de multă
vreme. Mai târziu, cronicarii moldoveni şi munteni, cunoscători ai scrierilor umaniste, vor transfera
chestiunea romanităţii din sfera tradiţiei în cea a istoriografiei, pentru ca Şcoala Ardeleană să facă
din aceasta o armă în lupta pentru emancipare naţională şi socială a românilor transilvăneni.

C. POLITIZAREA ROMANITĂŢII ROMÂNILOR

În cadrul istoriei vechi problema etnogenezei românilor ocupă un loc aparte prin complexita-
tea şi importanţa sa, nu numai pentru cunoaşterea destinului istoric al străvechii Dacii, ci şi pentru cel
al romanităţii orientale în general. Cucerirea dacilor (conduşi de Decebal) de către romani în urma

5
războiului din 105-106, ilustrată de scenele de pe Columna lui Traian, şi intrarea unei părţi a Daciei în
componenţa statului roman, au produs radicale schimbări de ordin etnodemografic, politic şi cultural.
Ele au avut drept consecinţă sinteza daco-romană şi crearea poporului român. Etnogeneza românilor
a devenit o problemă politică din secolul al XVIII-lea, odată cu afirmarea mişcării de emancipare
naţională a românilor din Transilvania. Atunci când, spre sfârşitul secolului al XVII-lea şi în secolul
următor, primele semne ale unei conştiinţe naţionale moderne apar în întreaga Europă, problema
originii popoarelor se transformă pretutindeni din problemă istorică în problemă politică. Conflictul
acut între „Europa imperiilor” şi „Europa naţiunilor” se complică în Transilvania din cauza tensiunii
între interesele dominaţiei austriece şi revendicările naţionale maghiare, ambele în contradicţie cu
aspiraţiile de emancipare ale românilor. Bătălia politică şi simbolică pentru întâietate în Transilva-
nia devine acerbă, cu atât mai mult cu cât, după lupta de la Mohacs, Principatul Transilvaniei ră-
măsese ultima redută a Regatului Ungar, ocupând astfel un loc deosebit de important în imaginarul
politic şi istoric al naţiunii maghiare. Pe de altă parte, în pofida faptului că românii reprezentau pes-
te 60% din populaţia Transilvaniei, ei continuau să fie consideraţi „naţiune tolerată”. Acest statut in-
ferior al românilor era justificat de beneficiarii lui - cele trei naţiuni privilegiate, maghiarii, saşii şi se-
cuii - prin argumente confesionale (spre deosebire de ceilalţi locuitori ai Transilvaniei, românii erau
ortodocşi) şi prin argumentul pretinsei întâietăţi a celor trei naţiuni privilegiate pe pământul Transil-
vaniei. Or, unirea unei părţi a clerului şi a românilor ortodocşi cu Biserica Catolică (greco-catolicii),
realizată de casa de Habsburg în 1699-1701, afecta ordinea tradiţională favorabilă naţiunilor privi-
legiate, iar acceptarea originii romane a românilor ar fi însemnat că aceştia, departe de a fi nou
veniţi, i-au precedat pe cuceritorii maghiari în ţinuturile de dincolo de munţi, conferind populaţiei de
origine latină o superioritate de civilizaţie şi de tradiţie greu de împăcat cu condiţia lor de naţiune
tolerată.
Până în secolul al XVIII-lea, continuitatea populaţiei romanice în ţinuturile carpato-dunărene
nu a fost pusă serios la îndoială, fiind considerată un fapt normal şi logic. Însuşi împăratul Austriei, Io-
sif al II-lea (1780-1790), îi socotea pe români „incontestabil, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai
Transilvaniei”. De asemenea, contele Teleki, preşedinte al Cancelariei Aulice Transilvane, recu-
noştea în 1791 că „românii sunt locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei”, iar istoricul Huszti Andras
afirma în acelaşi an: „Nicio naţiune nu are limba atât de apropiată de acea veche romană ca
naţiunea valahilor, ceea ce este un semn sigur şi care nu poate înşela că ei sunt în Transilva-
nia urmaşii vechilor colonii romane”.
Dar, pentru populaţia majoritară a Transilvaniei, secolul al XVIII-lea a reprezentat momen-
tul luptei pentru drepturile politice refuzate secole de-a rândul de „naţiunile privilegiate”. De aceea,
mulţi erudiţi, mai ales germani, din secolul al XVIII-lea s-au convins ei înşişi, şi s-au străduit să do-
vedească întregii lumi savante şi politice a vremii, că este cu neputinţă ca românii din Transilvania
să fie urmaşii direcţi ai populaţiei romane şi romanizate din provincia Dacia. Unirea cu Roma dă, în
schimb, un nou imbold aspiraţiei românilor pentru drepturi egale cu celelalte naţiuni şi confesiuni
creştine din ţinuturile transcarpatice. Începută de episcopul Inocenţiu Micu-Klein şi continuată de
grupul de intelectuali din Şcoala Ardeleană - Gheorghe Şincai, Petru Maior, Samuil Micu, lon
Budai-Deleanu -, lupta de emancipare a românilor ardeleni are drept principală direcţie afirmarea
legitimităţii revendicărilor populaţiei româneşti din imperiu în calitatea sa de moştenitoare directă a
Romei antice. Savanţii din Şcoala Ardeleană au dovedit latinitatea limbii române şi a poporului ro-
mân, ceea ce argumenta existenţa sa neîntreruptă ca populaţie autohtonă în Transilvania, ca şi în
celelalte ţinuturi locuite de români. Argumentele acestor revendicări au fost sintetizate într-un lung
memoriu, Supplex Libellus Valachorum, adresat în 1791 Curţii de la Viena. În Supplex se subli-
niază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai coloniştilor lui Traian.
Tot în această perioadă, reprezentanţii Şcolii Ardelene susţin ideea originii latine a românilor,
apărând însă şi aşa-numitele exagerări latiniste, care neagă complet rolul componentei dacice în
formarea poporului român, afirmând originea romană pură a românilor.
În această atmosferă a fost lansată „teoria imigraţionistă” a lui Franz Joseph Sulzer, po-
trivit căreia românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, aceasta fiind părăsită de toată popu-
laţia odată cu retragerea romană. Prin urmare, românii s-au născut ca popor la sud de Dunăre,
într-un spaţiu neprecizat, undeva între bulgari şi albanezi, de la care au preluat influenţe în limbă,
precum şi credinţa ortodoxă. De aici, ei au emigrat către mijlocul secolului al XIII-lea în nordul
Dunării şi Transilvania, unde îi vor găsi stabiliţi pe unguri şi saşi. Prin teoria sa, Franz Sulzer sfida
părerea unanimă din cultura şi ştiinţa istorică europeană, care-i considera pe români cei mai vechi
locuitori ai Transilvaniei, urmaşi ai romanilor lui Traian. Scopul lansării acestei teorii era limpede:
anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică din Transilvania şi justificarea privilegi-
ilor deţinute de maghiari, saşi şi secui, precum şi a statutului de „toleraţi” atribuit românilor. În felul
acesta, chestiunea continuităţilor istorice va căpăta un pronunţat caracter politic.
La cumpăna secolelor XVIII-XIX, istoriografia din Principate, intrată o dată cu domniile fanari-
ote în etapa influenţei greceşti, aborda ca pe un fenomen natural fuziunea daco-romană. Acest punct
de vedere se regăseşte la istoricii greci stabiliţi în Principate (Daniel Philiphide, Dionisie Fotino), dar şi
la românii Ienăchiţă Văcărescu sau Naum Râmniceanu. Istoriografia românească a secolului al XIX-
lea a evoluat însă pe coordonatele naţionale trasate de Şcoala Ardeleană. Şcoala latinistă s-a extins
şi în Principate, deoarece mulţi ardeleni ocupau poziţii importante în sistemul cultural de aici. Corifeul
curentului latinist a fost August Treboniu Laurian, care considera că istoria românilor începe de la
fondarea Romei şi care urmărea să „purifice” limba română pentru a o apropia cât mai mult de latina
originară. Între 1871-1876 a apărut Dicţionarul limbii românei care a constituit apogeul acestei ten-
dinţe. A.T. Laurian a scos din dicţionar elementele nelatine şi a adoptat un sistem ortografic etimolo-
gic, care nu mai semăna decât vag cu limba română autentică. Tentativa de a crea o limbă artificială a
discreditat definitiv şcoala latinistă. Totuşi, până la mijlocul secolului al XIX-lea, a continuat să existe o

6
unanimitate cu privire la originea pur romană a românilor. Reprezentanţii romantismului nu au insistat
asupra dacilor ca element fondator al poporului român, dar au contribuit la consolidarea temei dacice
prin evidenţierea curajului şi a spiritului de sacrificiu al acestora. Începutul l-a făcut Mihail Kogălnicea-
nu, care în celebrul său discurs din 1843 a făcut un elogiu lui Decebal, „cel mai însemnat rigă barbar
care a fost vreodată”.
După realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigraţionismul este readus cu şi mai
multă tărie în dezbaterile istoricilor. Teoria lui Sulzer este reluată şi îmbogăţită într-o lucrare ce va
deveni fundamentală pentru adversarii continuităţii, iar teoria imigraţionistă va fi denumită roesleri-
ană. Formularea categorică a teoriei imigraţioniste – baza ideologică a dominaţiei maghiare asu-
pra Transilvaniei – s-a datorat geografului şi istoricului austriac din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, Robert Roesler. Folosind izvoare istorice latine târzii şi nesigure, el afirmă, în lucrarea sa
Studii româneşti, apărută la Viena (1871) că:
- dacii ar fi fost exterminaţi în războaiele cu romanii (este invocată o afirmaţie a scriitorului
roman Eutropius - ,,[... ] căci Dacia fusese secătuită de bărbaţi în urma lungului război al lui Deci-
balus”);
- toponimia dacică ar fi dispărut ca urmare a acestei exterminări;
- perioada de 165 de ani (foarte scurtă la scară istorică), cât a durat administraţia impe-
rială în Dacia, nu ar fi fost suficientă pentru romanizarea provinciei;
- împăratul Aurelian ar fi retras întreaga populaţie romanizată din provincia Dacia la sud
de Dunăre, unde s-ar fi format limba română şi poporul român;
- deoarece dacii rămaşi în viaţă trăiau izolaţi, la retragerea aureliană Dacia a rămas pus-
tie;
- poporul român şi limba română s-au format în sudul Dunării, în centrul sau vestul Pe-
ninsulei Balcanice, de unde au trecut în stânga fluviului;
- românii ar fi un popor de păstori nomazi;
- nu există ştiri care să ateste prezenţa românilor la nord de Dunăre în „mileniul întune-
cat”;
- la venirea maghiarilor în Europa, Transilvania ar fi fost un ţinut pustiu, pe care coroana un-
gară I-ar fi anexat şi populat, instalând apoi şi colonişti germani pentru a-i apăra graniţele. Abia după
marea ciumă din secolul al XIV-lea, ţinuturile de dincolo de Carpaţi, pustiite de molimă, ar fi fost colo-
nizate cu păstori vlahi de la sud de Carpaţi şi de Dunăre.
În aşa-zisa argumentare a faptului că românii s-ar fi format ca popor la sud de fluviu, Ro-
bert Roesler se referă la existenta unor elemente lexicale comune în limbile română şi albaneză, la
lipsa elementelor germanice din limba română, la asemănarea dintre dialectul daco-român şi ma-
cedo-român. Varietatea izvoarelor istorice demonstrează netemeinicia teoriei imigraţioniste.
Teoriile roesleriene, criticate în mediile academice contemporane, au fost preluate nu nu-
mai de alte lucrări savante, ci şi de manualele şcolare din Ungaria secolelor XIX-XX, alimentând
imaginarul naţionalist maghiar. Teoria roesleriană a fost demontată cu dovezi arheologice şi epi-
grafice ale prezenţei dacilor sub stăpânirea romană şi ale rămânerii populaţiei daco-romane în fos-
ta provincie, ştiinţa istorică românească şi străină aducând argumente şi dovezi incontestabile pri-
vind latinitatea şi continuitatea românilor. Istoricii şi lingviştii români din secolul al XIX-lea (M. Ko-
gălniceanu, A.D. Xenopol, B.P. Haşdeu, Gr. Tocilescu) au adunat un mare număr de dovezi referi-
toare atât la vechile populaţii getice şi dacice din spaţiul carpato-danubian, cât şi la continuitatea
populaţiei romanizate pe teritoriul fostelor provincii Dacia şi Moesia, demonstrând şubrezenia mul-
tora dintre argumentele invocate de istoriografia oficială maghiară. La nivelul reprezentărilor identita-
re comune, renunţarea la scrierea slavonă (chirilică) şi generalizarea alfabetului latin, precum şi pre-
darea limbii române şi a istoriei naţionale în şcolile organizate odată cu reformele iniţiate de AI. I. Cuza
au generalizat conştiinţa romanităţii poporului român, a limbii şi civilizaţiei acestuia.
Odată cu formarea statului naţional român şi dobândirea independenţei, precum şi cu impu-
nerea curentului pozitivist în cercetarea istorică, teza originii pur latine a poporului roman a început să
fie considerată o eroare. Începutul l-a constituit studiul lui B.P. Haşdeu din 1860, intitulat Pierit-au da-
cii? Autorul demonstra că Şcoala Ardeleană şi continuatorii ei au făcut o interpretare forţată a izvoare-
lor antice, „împuţinarea bărbaţilor” invocată de Eutropius fiind amplificată în mod abuziv în sensul ex-
terminării unui neam întreg. Dacii nu au pierit, era concluzia lui Haşdeu, şi nici colonizarea nu a în-
semnat o infuzie de romani puri, ci de cele mai diverse origini. Rezulta, aşadar, că poporul român s-a
format din câteva elemente din care nici unul nu a fost predominant. Haşdeu a demonstrat apoi printr-
o serie de lucrări bine argumentate, că substratul dacic al poporului român nu poate fi contestat.
Haşdeu a formulat şi teoria circulaţiei cuvintelor, arătând că structura unei limbi nu este dată de numă-
rul brut al cuvintelor, ci de circulaţia acestora, deoarece sunt cuvinte aproape uitate depozitate în
dicţionare, altele însă folosite de nenumărate ori. El a demonstrat că slavismele din limba română, cu
toate că nu sunt puţine, în circulaţia lor, adică în activitatea vitală a graiului românesc, se pierd aproa-
pe cu desăvârşire faţă de latinisme. Tot el a precizat că se pot alcătui fraze întregi numai cu cuvinte
din limba latină, dar nici o propoziţie cu cuvinte exclusiv de alte origini. Cu toate acestea, viziunea do-
minantă a istoricilor susţinea în continuare faptul că dacii au avut o pondere limitată în sinteza româ-
nească. Pe această linie s-au situat Grigore Tocilescu, Dimitrie Onciul şi chiar A.D. Xenopol şi Nicolae
Iorga. Cel care a reuşit să fixeze sinteza daco-romană într-un echilibru perfect a fost marele arheolog
Vasile Pârvan, care prin temeinicia informaţiei (atât literară cât şi arheologică) a demonstrat că românii
sunt în cel mai înalt grad şi daci şi romani. Mai târziu, în 1935 C.C. Giurescu susţinea că majoritatea
locuitorilor Daciei romane au constituit-o dacii şi că romanismul a biruit în Dacia fiindcă el i-a câştigat
pe autohtoni.
Evidenţierea rolului dacilor a cunoscut şi forme exagerate, potrivit cărora Dacia, înainte de
cucerirea romană, a fost centrul unei mari civilizaţii. Astfel, Nicolae Densuşianu în lucrarea apărută

7
postum în 1913, Dacia preistorică, reconstituia istoria unui presupus „Imperiu pelasgic”, care por-
nind din Dacia cu 6000 ani î.Hr., s-ar fi întins pe o mare parte a globului. Densuşianu susţinea că
de la Dunăre şi Carpaţi s-a revărsat civilizaţia asupra celorlalte părţi ale lumii. De aici ar fi pornit
spre Italia şi strămoşii romanilor, iar limba dacă şi limba latină nu sunt decât dialecte ale aceleiaşi
limbi. Istoricul ajungea la concluzia că limba dacă nu datora nimic latinei, fiind transmisă din timpuri
imemoriale, ceea ce explică factura sa deosebită faţă de limbile romanice occidentale. În perioada
interbelică, teza lui Densuşianu a fost reluată şi dezvoltată de câţiva istorici amatori naţionalişti.
După Marea Unire din 1918, negarea continuităţii româneşti în ţinuturile de dincolo de Car-
paţi şi teoretizarea pretinsei inferiorităţi a lumii rurale româneşti în raport cu ierarhiile nobiliare maghia-
re şi cu cultura aulică şi urbană a acestora au alimentat masiv resentimentele pe care le-a provocat
destrămarea monarhiei austro-ungare şi politica revizionistă maghiară. În aceiaşi ani, şcoala istorică şi
lingvistică românească produce opere ştiinţifice importante pentru înţelegerea etnogenezei românilor:
Începuturile vieţii romane la gurile Dunării şi Getica lui Vasile Pârvan, primele volume ale monumenta-
lei Istorii a românilor a lui Nicolae lorga, Istoria limbii române de AI. Rosetti sau cartea lui Gh. I. Brătia-
nu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român (1937). Pe de altă parte însă, mişcările de extremă
dreaptă dezvoltă - asemenea extremei drepte germane, fascinată de trecutul legendar al „indo-
germanilor” şi al goţilor - un discurs autohtonist, care supraevalua importanţa elementului dacic în con-
trast cu civilizaţia mediteraneană, pe care o considera decadentă.

D. DISPUTA ÎN JURUL CONTINUITĂŢII

După felul în care istoricii au căutat să prezinte evoluţia romanităţii de la nordul Dunării şi
din Carpaţi, s-au conturat două opinii diferite cu privire la formarea românilor ca popor: continuita-
tea lor în Dacia şi imigrarea târzie din sudul Dunării. Servind anumite interese politice, unii istorici
au elaborat teorii proprii, pseudo-ştiinţifice, potrivit cărora românii nu s-ar fi format în ţara lor de as-
tăzi. Astfel, un caz evident de inconsecvenţă îl reprezintă Szamaskösy Istvan, care, într-o lucrare
din 1593, susţinea că românii sunt urmaşii coloniştilor romani. După domnia lui Mihai Viteazul şi-a
schimbat radical părerea, afirmând că românii nu pot fi urmaşii coloniştilor romani, deoarece
aceştia au fost mutaţi la sudul Dunării în vremea împăratului Gallienus. EI a fost combătut de cărtu-
rarii saşi L. Toppeltinus şi J. Tröster, ultimul autor al unei lucrări despre Dacia în care şi-a afirmat
convingerea că „românii de azi ce trăiesc în Ţara Românească, Moldova şi munţii Transilvaniei nu
sunt decât urmaşii legiunilor romane”, prin urmare „cei mai vechi locuitori ai acestei ţări”. Mai târziu,
Benko lozsef, în cartea Transilvania, sive magnus Transilvaniae Principatus (1778), arăta că la
abandonarea provinciei traiane „mulţi romani împreună cu dacii indigeni au rămas pe loc”.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, rivalitatea austro-otomană se reflectă şi în măr-
turiile despre români. În acest context apare şi cronica lui Ioan Lucius (Lučič) în 1666 la Amster-
dam. Autorul a urmărit istoria Croaţiei şi Dalmaţiei, dar a făcut consideraţii şi asupra vecinilor. As-
tfel, ultimul capitol a fost destinat discutării originii romane a poporului român. Cronicarul şi-a ex-
primat anumite dubii şi rezerve cu privire la românii nord-dunăreni. El nu a negat continuitatea
elementului roman în Dacia Traiană, dar a susţinut că el a fost sporit printr-o imigrare provocată de
către bulgari de la sud la nord de Dunăre. Teoria lui Lucius a trecut neobservată timp de un secol.
Abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea „s-a descoperit” valoarea ei documentară pentru
susţinerea unor teorii care reprezentau arme ideologice în combaterea revendicărilor politice ale
românilor. Istoricul I.C. Engel a turnat teoria lui Lucius în tipare noi, falsificând, însă, în bună parte prin
eliminarea afirmării stăruinţei elementului roman în Dacia postaureliană, printr-o deplasare cronologică
a amintitei implantări romane din iniţiativă bulgară, adăugându-i-se nuanţa peiorativă din „teoria exi-
laţilor şi răufăcătorilor” lansată de teoria umanistă polonă.
Efervescenţa cu care au apărut scrierile cronicarilor români a fost dublată de cronicarii saşi
din Transilvania, care, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea au adoptat o teorie umanistă germa-
nă cu scopul de a demonstra presupuse lor origine dacă. Corolarul necesar al acestei ipoteze a fost
afirmarea de către ei a originii pur romane a românilor. Confuzia cronicarilor saşi a venit de la identifi-
carea dacilor cu goţii. Această teorie a fost desfiinţată cu argumente de comitele saşilor Valentin
Frank von Frankenstein în secolul XVII, după care a dispărut cu totul în secolul al XVIII-lea. Cu toate
acestea, istoricii saşi au continuat să afirme în lucrările lor originea latină a românilor. Istoricul sas ca-
re a contribuit poate cel mai mult la răspândirea în afara mediului românesc a teoriei originii romane a
românilor a fost braşoveanul Martin Schmeitzel. El a predat ani de-a rândul la Universitatea din Halle
un curs despre istoria Transilvaniei şi a difuzat opiniile despre romanitatea românilor prin lucrările tipă-
rite în străinătate. Tot în secolul al XVIII-lea, într-o scriere iezuită despre secui, se afirmă în două rân-
duri că toţi românii din cele trei ţări româneşti nu sunt altceva decât urmaşii romanilor.
Aşa cum am arătat, odată cu mişcarea de emancipare a românilor transilvăneni din seco-
lul al XVIII-lea a fost lansată şi „teoria imigraţionistă” dezvoltată de Franz Sulzer în lucrarea Istoria
dacilor transalpini (1781), la care vor adera şi istoricii I.C. Eder, Bolla Marton şi I.Ch. Engel. Aceştia
identificau absenţa surselor scrise asupra românilor în mileniul marilor migraţii cu absenţa însăşi a
românilor. În replică, învăţatul sas Michael Lebrecht scria, chiar în timpul răscoalei lui Horea
(1784), că românii, ca urmaşi ai romanilor, sunt „cei mai vechi locuitori ai acestei regiuni”. În 1787,
istoricul englez E. Gibbon, autor al unei celebre istorii a Imperiului Roman, arăta că în Dacia, după re-
tragerea aureliană, a rămas „o parte însemnată din locuitorii ei, care mai mare groază aveau de mi-
grare decât de stăpânitorul got”. De la aceşti locuitori vor deprinde migratorii „agricultura şi plăcerile
lumii civilizate”.
Netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer a fost reliefată şi de reprezentanţii Şcolii Ardelene (Sa-
muil Micu, Gheorghe Şincai – Hronica românilor şi a mai multor neamuri, publicată în 1808 –, Petru
Maior, Ion Budai-Deleanu), dar şi de marele slavist Paul Joseph Schafarik, care susţinea (1844) că

8
„valahii de la nord şi de la sud de fluviu au toţi aceeaşi origine” evoluând din „amestecul tracilor şi
geto-dacilor cu romanii”.
După realizarea dualismului austro-ungar (1867), Robert Roesler redactează Dacien und
Romänen (1868) şi Romanische Studien (Studii româneşti – Viena, 1871), unde reia, pe baza in-
formaţiilor timpului său, toate tezele formulate timp de un secol în sensul contestării permanenţei
românilor în vatra lor strămoşească. Răspunsul avea să vină din partea lui A.D. Xenopol, reprezen-
tant de seamă al istoriografiei româneşti, în lucrarea Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei
românilor în Dacia Traiană (1884). O adevărată monografie a subiectului tratat, lucrarea abor-
dează argumentele contestatoare ale istoricului german şi le răspunde apelând la toate sursele
fundamentale, precum şi la comentariile autorilor creditaţi ştiinţific de-a lungul timpurilor. În legătură
cu chestiunea părăsirii Daciei, Xenopol a emis un principiu convingător: „Popoarele nomade se
strămută înaintea unei năvăliri, cele aşezate rămân lipite de teritoriul lor şi năvălirea trece peste
ele”. În acelaşi sens este combătută şi teoria golirii de populaţie a Daciei la retragerea aureliană. În
finalul lucrării atrage atenţia analiza despre rolul tradiţiilor popoarelor în ce priveşte obârşia acesto-
ra, cu referiri la aşa-zisul „descălecat”, evocat în legendele românilor.
Dacă la început A.D. Xenopol şi D. Onciul, susţinând continuitatea daco-romană, se bazau pe
argumente de ordin logic, mai târziu investigaţiile ştiinţifice conduse de marii noştri istorici, cât şi de lin-
gvişti (N. lorga, V. Pârvan, C. Daicoviciu, Gh. I. Brătianu, AI. Rosetti, C.C. Giurescu şi alţii), alături de cer-
cetarea arheologică, au făcut progrese remarcabile. Aceste investigaţii se vor finaliza prin dovezile con-
crete, din ce în ce mai numeroase, care infirmă teoria imigraţionistă. Pe aceeaşi poziţie s-au situat şi un
număr important de istorici străini (Th. Mommsen, I. Jung, C. Patsch, L. Homo, Paul Mackendrick, care
consideră că românii sunt urmaşii daco-romanilor şi că s-au format ca popor în Dacia Traiană.
E. ISTORIOGRAFIA COMUNISTĂ

După al Doilea Război Mondial, când atât Ungaria, cât şi România au devenit state-satelit
ale U.R.S.S., teoriile staliniste despre caracterul „imperialist” al stăpânirii sclavagiste romane şi
despre importanţa civilizatoare a slavilor în istoria Europei au modificat dramatic întregul context is-
toriografic. În acţiunea sa de consolidare a puterii obţinute în 1965, N. Ceauşescu a declanşat o
mare operaţie de reînviere a sentimentului naţional al românilor. În acest context, a putut fi reeva-
luată şi contribuţia limbii latine şi a civilizaţiei romane la cristalizarea civilizaţiei vechi româneşti.
Numai că, destul de repede, ideologia şi istoriografia oficială au ajuns să fie dominate de teorii care
minimalizau aportul factorului roman, din nou denunţat ca asupritor, de astă dată în favoarea civili-
zaţiei locale a geto-dacilor. Continuitatea şi unitatea acestei civilizaţii erau obsesiv afirmate, tre-
cându-se sub tăcere particularităţile locale; diferiţi diletanţi susţineau că limba dacă, nu latina, re-
prezintă matricea limbii române; lucrări oficiale se străduiau să probeze că românii erau deja for-
maţi ca popor cu mult înainte de cucerirea romană, deosebindu-se astfel de toate celelalte popoare
romanice.
O polemică tot mai acerbă cu istoricii maghiari şi bulgari traducea, în anii 1980 ai secolului
trecut, tendinţa regimurilor comuniste în declin de a folosi instrumentele naţionalismului agresiv
pentru salvarea dominaţiei exercitate de partidele comuniste. În această dispută, arheologia a do-
bândit un loc tot mai important, cu atât mai mult cu cât sursele istorice scrise pentru secolele IV-X
sunt aproape absente. Din păcate, elementele de cultură materială nu pot răspunde prin ele însele
unor întrebări referitoare la originea etnică ori la limba vorbită de purtătorii lor, astfel încât pot fi in-
vocate ca argument de ambele părţi.
Istoriografia de după 1989 a readus echilibrul în problema romanităţii românilor. Importan-
tele sinteze de istorie publicate îndeosebi după 1996 au evidenţiat cu argumente solide romanita-
tea românilor. O analiză extrem de interesantă a fost realizată de istoricul Lucian Boia în lucrarea
Istorie şi mit în conştiinţa românească. Acesta susţine că singura raportare incontestabila la a
origini este oferită până la urmă de limbă. Esenţa romanică a limbii române, la care se adaugă
numele de român, înclină într-un sens balanţa spre romani.” O viziune similară este susţinută şi de
Adolf Armbruster, istoric originar din Transilvania, în lucrarea sa Romanitatea românilor.
Privind retrospectiv, putem constata că afirmarea romanităţii românilor a depăşit mereu
cadrul strict ştiinţific, în măsura în care a reprezentat şi un semn al asumării unei identităţi europe-
ne, în vreme ce absolutizarea tradiţiei traco-getice a reflectat mai degrabă tendinţa contrară, de în-
chidere într-o identitate istorică izolată şi autarhică. În condiţiile actuale, când România, ca şi statele
vecine, Ungaria şi Bulgaria, fac parte din Uniunea Europeană, argumentul întâietăţii istorice nu mai
are valoare politică, iar reconstituirea trecutului nu mai are consecinţe pentru drepturile inalienabile ale
cetăţenilor şi comunităţilor acestei regiuni. Romanitatea românilor nu mai are a fi demonstrată şi cu
atât mai puţin contestată; poate fi acum recunoscută ca fapt istoric cert. Dezbaterea ştiinţifică poate
astfel progresa spre o mai bună înţelegere a căilor şi etapelor concrete prin care identitatea româ-
nească s-a cristalizat şi s-a transmis din generaţie în generaţie.

adstrat = totalitatea elementelor care se adaugă unui idiom (limbă, dialect), după constituirea lui.
imigraţionism =curent în istoriografie care se opune ideii continuităţii de locuire a poporului român
în spaţiul fostei provincii Dacia, de la formarea sa şi până astăzi.
interpretatio romana = fenomen de adoptare a unor divinităţi dacice sub nume romane (Bendis,
Zalmoxis).
misionar = persoană care propovăduieşte o nouă religie pe un teritoriu.
limes = sistem de apărare folosit de romani, care consta dintr-un zid de piatră sau dintru-n val de pă-
mânt construit la graniţele provinciilor.
protocronism = curent de idei preocupat să pună în valoare prioritatea unor idei, teme etc.
regat clientelar = regat din afara Imperiului Roman, căruia îi recunoaşte autoritatea în schimbul asi-
gurării protecţiei.

9
romanizare = proces complex şi îndelungat prin care civilizaţia romană pătrunde în toate compar-
timentele vieţii unei provincii, ducând la înlocuirea limbii proprii cu limba latină şi adoptarea unui
nou mod de viaţă. În acest proces, rolul fundamental îl are componenta lingvistică, romanizarea
purtând fi considerată încheiată doar atunci când autohtonii renunţă la propria limbă în favoarea
limbii latine.
sincretism = fenomen religios de contopire a unor divinităţi asemănătoare, dar de origini diferite,
într-una singură; contopirea unor elemente aparţinând diferitelor domenii artistice, doctrine, filosofi-
ce, religii.
Supplex = cerere, plângere, petiţie.
Şcoala Ardeleană = curent cultural iluminist, care susţine latinitatea şi continuitatea de locuire a
românilor pe teritoriul vechii Dacii.
teorie istoriografică = ansamblu de idei care explică desfăşurarea unor evenimente şi procese is-
torice.

CAPITOLUL 2 – STATUL ŞI POLITICA ÎN PERIOADA MEDIEVALĂ

I. AUTONOMII LOCALE SI INSTITUŢII CENTRALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

A. ÎNTEMEIEREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI

1. ROMÂNII ÎN PRIMUL MILENIU AL EREI CREŞTINE

Vreme de câteva sute de ani, după retragerea aureliană, sursele istorice nu au pomenit în
spaţiul carpato-dunărean decât diferite populaţii migratoare, întrucât acestea erau singurele care
aveau o organizare politică şi mai ales militară, pe care documentele o găseau demnă de consem-
nat. La vremea respectivă, cei care consemnau în scris evenimentele politice (inclusiv militare) sau
istorice nu se refereau, în general, la aspectele etnice ale populaţiilor menţionate. Chiar atunci
când apare ca atare termenul de naţiune, acesta desemnează acea parte din populaţia unei struc-
turi politice calificată să participe la viaţa politică a respectivei structuri (indiferent de aspectele et-
nice ale populaţiei majoritare sau ale conducătorilor). Naţiunea în sens etnic nu apare mai devreme
de secolul al XIX-lea. Era aşadar normal, din perspectiva epocilor respective, ca populaţiile roma-
nizate şi mai apoi românii din spaţiul carpato-dunăreano-pontic să nu apară în documentele scrise
decât în măsura în care fie intră în relaţie cu actori recunoscuţi ai scenei politice a vremii, fie ajung
să-şi constituie propriile structuri politice.

Autonomii locale (secolele IX-XIII)

Forme de organizare prestatală (politico-teritorială) specific româneşti:

- ţări (voievodate) = structuri politice cu funcţii defensive, constituite pe ambele laturi ale
Carpaţilor prin contopirea mai multor obşti sub conducerea unui duce sau voievod. Ele sunt speci-
fice întreg spaţiului românesc, iar apariţia lor se leagă de finalizarea etnogenezei, perioadă în care,
la Dunărea de Jos, se cristalizează o organizare social-politică specifică, cea românească – ex.:
Ţara Sipeniţului, Ţara Făgăraşului, Ţara Maramureşului.
- cnezat = structură politică prestatală constituită prin reunirea mai multor obşti sub conduce-
rea unui jude sau cneaz.
- câmpuri = forme de organizare politică prestatală din Moldova şi Ţara Românească,
constituite prin unirea mai multor obşti pe criterii geografice (toate obştile de pe valea unui râu sau
dintr-o depresiune) – ex.: Câmpulung Moldovenesc, Câmpulung Muscel, Câmpul lui Dragoş, Câm-
pul lui Vlad.
- cobâle, ocoale, codri = forme de organizare prestatală specifice ţinuturilor de la est de
Carpaţi (Moldova): ocoale în zona Vrancei şi a Bucovinei; cobâle în zona Botoşaniului, Dorohoiului,
Bacăului şi Neamţului; Codrii Cosminului, Codrii Lăpuşului, Codrii Orheiului, Codrii Herţei.
Forme de organizare politico-administrativă de sorginte occidentală:
- principat = formă de organizare a puterii centrale în stat, în care autoritatea revine
principelui.
- comitat = formă de organizare administrativ-teritorială locală condusă de un comite (echi-
valente judeţelor de azi)
- marcă = formă de organizare administrativ-teritorială şi militară introdusă de regalitatea
maghiară în zonele de graniţă pentru întărirea apărării (în special împotriva cumanilor şi tătarilor).
Exemple: Banatul de Severin (înfiinţat pe la 1230), Marca Moldovei (pe la 1352);
- ducat = corespondentul occidental al voievodatului.

Romanitatea răsăriteană şi autonomiile ei regionale au ocupat un spaţiu întins, din Penin-

sula Balcanică până în nordul arcului carpatic. Ele şi-au făcut simţită prezenţa sub numele de ţări -
„terrae", locuitorii lor fiind cunoscuţi sub numele de vlahi, volohi, valahi, blachi în izvoarele armene,
bizantine, ruse şi maghiare, şi de români, aromâni în vorbirea proprie.
Autonomiile rurale, „romanii populare" sau „democraţii ţărăneşti" cum le-a denumit Nicolae
Iorga, „obşti de obşti" după expresia unor documente medievale risipite în cuprinsul unor „ţări",
erau conduse de cnezi, juzi, jupani învestiţi de comunitate cu funcţii social-politice corespunzătoa-

10
re. Puterea unora dintre ei s-a extins cu timpul peste mai multe sate dintr-o arie delimitată geogra-
fic. „Ţările", autonomii politice, s-au născut din mai multe sate. „Satul a devenit, pentru mult timp
forma firească de organizare a strămoşilor noştri", remarca Nicolae Iorga.
Românii şi autonomiile politice în izvoarele bizantine. Izvoarele bizantine semnalează
în spaţiul balcanic primele realităţi politice româneşti şi pe vlahi. Autonomiile româneşti din nordul
Peninsulei Balcanice au fost supuse unui puternic asalt de anihilare în secolele XI-XIII, din partea
Imperiului Bizantin şi în efortul lor de apărare, acestea au făcut trecerea de la „ţară", cadru politic
tradiţional, la stat. Două sunt momentele însemnate sub raport politic: 1066, când se răscoală vla-
hii din Tessallia, cel de-al doilea este în 1185 când sub conducerea fraţilor Petru şi Asan se răs-
coală vlahii din nordul Peninsulei Balcanice şi se constituie statul bulgaro-vlah.
Autonomii locale în spaţiul românesc din secolele IX-XIII. De întindere şi însemnătate
variată, autonomiile româneşti, modelate după cadrul geografic în care se alcătuiseră „ţările", erau
grupate în:
Regiunea munţilor Carpaţi: Ţara Bârsei (Terra Borza), consemnată ca ţară românească în
1222, (4), Ţara Maramureşului în 1299, Ţara Făgăraşului consemnată ca Terra Blacorum în 1222,
Ţara Haţegului (Terra Harszok), consemnată în 1247, Ţara Loviştei. Autonomiile locale ale acestor
ţări româneşti situate în zonele de margine ale Transilvaniei, încetează odată cu dispariţia dinastiei
arpadiene în 1301. În secolele XIV-XV, „ţările" vor fi organizate sub forma unor districte româneşti
conduse de demnitari numiţi de coroană.
În depresiunile subcarpatice şi pe văile unor râuri: Tazlău, Câmpulung Muscel, Târgu-Jiu,
Vrancea şi Câmpulung, Neamţ, Vaslui, Dorohoi, Bacău. Autonomiile româneşti au existat în cadrul
unor complexe plurietnice - Imperiul Bizantin, Regatul maghiar – şi a migratorilor turanici, pecene-
gii, uzii, cumanii şi mai târziu tătarii

În a doua jumătate a primului mileniu şi la începutul celui de-al doilea, în Europa s-au con-
stituit statele medievale. Şi în zona carpato-dunăreano-pontică evoluţia internă a societăţii româ-
neşti a condus spre constituirea statului. La aceasta au concurat mai mulţi factori, unii interni şi alţii
externi.
a) Premise interne:
1. Creşterea demografică determinată de dărnicia pământului românesc, de bogăţiile solu-
lui şi subsolului, de configuraţia reliefului şi de prezenţa pădurilor, care au asigurat protecţia româ-
nilor în vremuri de restrişte.
2. Viaţa economică tot mai dinamică, stimulează accelerarea procesului de centralizare
politică (schimburi comerciale, circulaţia monedei etc.) Spaţiul românesc era străbătut de importan-
te artere comerciale care porneau din nordul şi din centrul Europei, ajungând la gurile Dunării şi la
Marea Neagră.
3. Începutul procesului de feudalizare favorizează desprinderea elementelor conducătoare
din sânul obştilor, acei cnezi şi juzi care se situează în fruntea unor autonomii locale şi care vor fi
promotorii acţiunilor politice de centralizare statală.
b) Premise externe:
1. Contextul extern a influenţat procesele din interiorul societăţii româneşti. Cumanii de
origine turanică şi mai târziu tătarii (marea lor invazie din 1241 - 1242), au împiedicat extinderea
stăpânirii Regatului Ungar dincoace de Carpaţi, oferind astfel populaţiei locale posibilitatea de a-şi
crea structuri şi instituţii statale. În eliminarea puterii tătarilor (Hoarda de Aur) erau deopotrivă inte-
resate Ungaria şi Polonia.
2. Constituirea statelor extracarpatice a fost favorizată şi de slăbirea presiunii exercitate de
coroana maghiară, ea însăşi confruntată cu dificultăţi: stingerea dinastiei Arpadienilor (1301) şi de-
clanşarea luptelor pentru tron.
Apariţia primelor formaţiuni politice româneşti se plasează în cadrul unor evoluţii interne
care au făcut posibilă cristalizarea structurilor statale, dar şi al unui context internaţional favorabil.
În centrul şi răsăritul Europei, ultimele invazii se prelungesc până în secolul al XIII-lea, iar marile
puteri din zonă, Imperiul Bizantin, Regatul Ungariei (după anul 1000) şi Regatul Poloniei, îşi împart
sferele de influenţă, iar uneori încearcă să-şi impună stăpânirea propriu-zisă asupra spaţiului ro-
mânesc.

2. FORMAREA STATELOR MEDIEVALE

2.1. CONSTITUIREA VOIEVODATULUI TRANSILVANIEI

2.1.1. Izvoare narative referitoare la constituirea Transilvaniei medievale

Din secolul al IX-lea însă, în contextul în care ungurii aşezaţi în Pannonia încep să-şi ma-
nifeste interesul pentru Transilvania, sursele menţionează formaţiuni politice ale populaţiei româ-
neşti de la nord de Dunăre. Principalele izvoare narative care conţin informaţii referitoare la for-
maţiunile politice româneşti de la vest de Carpaţi sunt Gesta Hungarorum şi Legenda Sfântului Ge-
rard.
1) Cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea al Ungariei (Gesta Hungarorum,
Faptele ungurilor sau Cronica lui Anonymus), scrisă probabil la sfârşitul secolului al XII-lea sau la

11
începutul secolului al XIII-lea, dar oglindind evenimente de la sfârşitul secolului al IX-lea şi din prima
parte a secolului al X-lea, relatează conflictele care i-au opus pe ungurii în expansiune spre răsărit
unor formaţiuni politice de dincolo de Tisa. Ea furnizează cea mai bogată şi completă relatare medie-
vală despre stările de lucruri găsite de unguri la pătrunderea lor în teritoriile locuite de români. Con-
vieţuirea româno-slavă din secolele VIII-IX are loc în cadrul unor formaţiuni politice medievale timpurii.
Asemenea state incipiente, şase ducate din jurul anului 900, sunt atestate în „regiunea daco-
pannoniană”. Trei din ele, situate la est de Tisa, sunt cele mai cunoscute. Aceste formaţiuni, de tipul
cnezatelor sau voievodatelor, forme de organizare influenţate de cele ale slavilor, dar devenite specifi-
ce populaţiei româneşti, erau situate în Crişana (condusă de Menumorut şi având centrul la Biharea),
în Banat, cu centrul probabil la Cuvin (condusă de Glad) şi în partea central-vestică a Transilvaniei,
având drept centru posibil Dăbâca (Gelu). Etnia primilor doi „duci” nu este menţionată de Anonymus.
Despre al treilea „duce”, Gelu, aflăm că este „un anumit român”. Supuşii săi sunt români şi slavi. Ei
trăiesc însă într-un spaţiu („ţara de dincolo de păduri”) caracterizat prin „bunătatea” sa; un pământ fer-
til, la roadele căruia Anonymus adaugă bogăţia în aur şi sare. Prin urmare, Gelu este sigurul dintre
aceşti conducători locali numit de Anonymus blach, adică român, în condiţiile în care populaţia din zo-
nă era departe de a fi omogenă din punct de vedere etnic. Realitatea personajelor şi întâmplărilor po-
menite de Anonymus a început să fie contestată de unii istorici maghiari şi austrieci începând din se-
colele XVIII-XIX, în contextul în care românii din Transilvania cereau drepturi politice şi naţionale. Chi-
ar dacă există o doză de fabulaţie în povestea notarului anonim, deoarece nu rareori istoricii medievali
simţeau nevoia să-şi înfrumuseţeze poveştile cu elemente dramatice, este dincolo de îndoială faptul
că în perioada în care a scris Anonymus exista conştiinţa unei anteriorităţi a românilor în Transilvania
şi a unor formaţiuni politice în stare să opună rezistenţă ungurilor. O confirmare indirectă a acestor
realităţi o aduce Cronica lui Nestor, din secolul al XII-lea, care păstra amintirea faptului că, la trece-
rea lor prin Carpaţii Păduroşi, spre Pannonia, ungurii i-au găsit acolo pe români şi pe slavi.
2) Legenda Sfântului Gerard (scriere cu caracter hagiografic de la începutul secolului al
XI-lea) menţionează trei formaţiuni de la cumpăna secolelor X-XI: voievodatul lui Ahtum (urmaş
al lui Glad), în Banat, cu centrul la (Urbs) Morisena, unde funcţiona şi o mănăstire ortodoxă; voie-
vodatul lui Gyula (Geula cel Tânăr), în părţile central-vestice ale Depresiunii Transilvaniei, cu cen-
trul la Bălgrad (Alba Iulia); ducatul lui Kean, în regiunile sud-orientale ale Transilvaniei.

2.1.2. De la „ducatele româno-slave” la voievodatul Transilvaniei, vasal regelui Un-

gariei
Aşezaţi în Câmpia Pannonică la sfârşitul secolului al IX-lea (896), ungurii au organizat cu-
cerirea Transilvaniei dinspre vest spre est. Primul teritoriu cucerit a fost voievodatul lui Menumorut,
urmat de formaţiunile lui Glad şi Gelu. După moartea lui Gelu, formaţiunea acestuia este preluată
de Tuhutum, căpetenia ungurilor invadatori. Acesta îşi constituie un dominium propriu şi o dinastie
separată de cea a ducelui Arpad din Pannonia. Timp de aproape un veac, Tuhutum şi urmaşii săi
stăpânesc partea apuseană a Transilvaniei în „pace şi fericire”.
Secolele XI-XII au fost caracterizate de o tendinţă generală de extindere teritorială şi de am-
plificare a funcţiilor formaţiunilor existente în spaţiul românesc, mai ales în interiorul arcului carpatic. E
posibil ca în această zonă procesul de constituire şi de maturizare a formaţiunilor politice să fi fost im-
pulsionat şi accelerat de confruntarea cu tendinţele expansioniste ale regatului maghiar. Acestea s-au
materializat în cucerirea treptată a Transilvaniei, pe parcursul a câtorva sute de ani, între secolul al IX
şi secolul al XI-lea. În Transilvania, regalitatea maghiară îşi impunea autoritatea prin intermediul nobili-
lor unguri, deţinători de fiefuri, în virtutea relaţiilor vasalice care îi legau de regele Ungariei. Parte din
aceste fiefuri, care se bucurau, la rândul lor, de o importantă autonomie faţă de regalitatea maghiară,
se constituiseră pe structurile vechilor formaţiuni politice premaghiare, pe care le cuceriseră. Astfel, în
1002-1003, Ştefan, marele rege care, creştinându-i pe unguri în 1001, îşi salvase poporul şi îl făcuse
să intre în concernul popoarelor europene, a trebuit să lupte cu un unchi al său, ducele Geula cel Tâ-
năr, care ocupa tronul luat de Tuhutum de la Gelu. La începutul secolului al XI-lea, acesta se împotri-
veşte misiunilor apostolice ale regelui Ştefan cel Sfânt, nimeni altul decât nepotul de soră al ducelui
„ultrasilvan”. Fiind capturat de suveranul ungur, Geula cel Tânăr este închis pe viaţă, întrucât refuză
„să fie creştin” (adică să renunţe la ortodoxism în favoarea catolicismului). Potrivit aceluiaşi Anony-
mus, regele Ştefan ocupă întreaga „ţară”; totodată, el desfiinţează (pe la 1004) episcopia ortodoxă si-
tuată probabil la Alba Iulia. După ce l-a învins pe Geula, Ştefan cel Sfânt a trebuit să se lupte şi cu
conducătorul voievodatului care fusese înainte al lui Glad, un anume Ahtum, de religie ortodoxă. L-a
învins şi pe acesta şi astfel a recucerit întreg teritoriul dintre Criş şi Dunăre. Pe măsura înaintării spre
centrul şi sudul Transilvaniei, expansiunea maghiară a căpătat un caracter mai organizat şi eficace.
Sub urmaşii lui Ştefan cel Sfânt începe organizarea Transilvaniei ca entitate politică vasală rege-
lui Ungariei.
După anul 1100, în teritoriul intracarpatic, regalitatea maghiară încearcă să impună modele reli-
gioase, politico-administrative şi socio-economice apusene. Întărirea autorităţii regale maghiare asupra
Transilvaniei a fost marcată de tendinţa generală de reducere a autonomiilor locale în favoarea unor insti-
tuţii centrale, chiar dacă procesul nu a fost nici rapid, nici întotdeauna reuşit. Comitatul este instalat peste
vechile autonomii româneşti, în timp ce episcopatul catolic încadrează sub raport ecleziastic teritoriile cu-
cerite, substituindu-se organizării ortodoxe preexistente. În 1111 este înfiinţat primul comitat, Bihorul, în
zona vechii cetăţi româno-slave de la Biharea, şi este atestat un episcopus Ultrasilvanus, Simion, ca-
tolic. În acelaşi an, dar şi în 1113, documentele amintesc un princeps Ultrasilvanus, Mercurius. Se pa-
re că, în ambele cazuri, cei doi nu locuiau efectiv în Transilvania. Expansiunea maghiară a fost însoţită de
o adevărată cruciadă, regii unguri având în papalitate un sprijin real pentru expansiunea catolicismului
spre răsărit, ei fiind învestiţi cu titlul de regi apostolici (regi care aveau misiunea de a răspândi catolicis-
mul). Instituţiile statale româneşti în curs de formare au fost înlocuite cu instituţiile statului maghiar. Iniţial,

12
cuceritorii maghiari încearcă organizarea Transilvaniei ca principat (1111 – menţionarea lui Mercurius
Princeps Ultrasilvanus), dar un principat cu autonomie limitată, parte a statului arpadian, puterea politică
supremă revenind regelui Ungariei. În a doua jumătate a secolului al XII-lea, regii unguri dăruiesc oame-
nilor lor de încredere noi cetăţi şi feude din Transilvania. Administrativ, acestea sunt incluse în noi comita-
te, instituţii politico-teritoriale aduse de cuceritorii care încearcă, însă fără deplină reuşită, să înlocuiască
vechile ţări, voievodate şi cnezate.
Pe la 1164 este atestat un comite de Dăbâca. Din 1176, acesta devine căpetenia ţării, sub nu-
mele de Leustachius Voyvoda. Pentru conducătorul Transilvaniei, revenirea la numele traditional de vo-
ievod este o dovadă a existenţei populaţiei româneşti. De altfel, din toate ţările cucerite şi încadrate în re-
gatul Ungariei, numai Transilvania păstrează „formula voievodală ca instituţie politică centrală” (I. A. Pop),
până către jumătatea secolului al XVI-lea. (Puterea politică supremă în Transilvania aparţine, însă, în
continuare, regelui Ungariei. Situaţia se va menţine neschimbată până în 1541, atunci când Ungaria dis-
pare ca stat prin transformarea părţilor ei centrale în paşalâc turcesc [Paşalâcul de la Buda]. Din acest
moment Transilvania devine un stat în sine, organizându-se sub forma principatului autonom sub su-
zeranitate otomană. Puterea politică supremă revine, principelui Transilvanei, care, ca titular al instituţiei
centrale, capătă atribuţii suverane, la fel ca domnii din Ţara Românească şi din Moldova.)
Voievodul Transilvaniei este un vasal al regelui Ungariei. Iniţial, autoritatea sa era exerci-
tată asupra a şapte comitate: Solnocul Interior, Dăbâca, Cluj, Turda, Alba, Hunedoara, Târnava.
Rezistenţa din partea aristocraţiei maghiare, dornice să-şi păstreze autonomia dobândită, dar şi a
elementului românesc i-a determinat pe regii maghiari să colonizeze alte neamuri, precum secuii
(începând cu secolul XI), stabiliţi în sud-estul Transilvaniei, saşii (aşezaţi, începând cu a doua ju-
mătate a secolului al XII-lea, în zonele unde aveau să întemeieze Sibiul, Braşovul, Sighişoara,
Bistriţa etc.), cavalerii teutoni (care primesc în 1211 Ţara Bârsei, în schimbul căreia trebuiau să
apere frontierele răsăritene ale regatului şi să facă şi prozelitism catolic în rândul populaţiei româ-
neşti sau turanice). Saşii şi secuii s-au organizat în scaune, ai căror conducători erau subordonaţi
direct regelui Ungariei, contribuind la impunerea stăpânirii maghiare în centrul şi sudul Transilvani-
ei.
În secolul al XIII-lea, cucerirea şi organizarea Transilvaniei de către unguri par a fi încheia-
te. Aşezarea noilor veniţi conduce, desigur, la o nouă structură etno-demografică, românii rămâ-
nând însă locuitorii cei mai numeroşi. În faţa presiunilor exercitate de cuceritori, românii s-au re-
grupat în structuri social-economice şi politice autonome în zonele mărginaşe ale Transilvaniei, cu-
noscute sub numele de „ţări” (Maramureşul, Lăpuşul, Zarandul, Haţegul, Făgăraşul, Bârsa, Am-
laşul ş.a.) Aici, în schimbul apărării graniţelor, ei vor reuşi să-şi conserve, pentru mult timp, tradiţiile
voievodale şi cneziale. În schimbul serviciilor lor militare şi a fidelităţii faţă de regatul maghiar,
acesta le recunoştea autonomia. Tocmai din astfel de autonomii româneşti tradiţia vrea să fi pornit
iniţiativa întemeierii statelor româneşti extracarpatice Moldova şi Tara Românească.
Spre sfârşitul veacului al XIII-lea şi la începutul celui următor, voievozii Transilvaniei Ro-
land Borşa (1282, 1284-1285,1288-1293) şi Ladislau Kan (1294-1315) îşi asumă prerogative spori-
te. Primul, în numele unui regnum Transilvanum, convoacă la Deva, în 1288, prima Adunare
obştească (Congregaţia generală), la care participă nobili din cele şapte comitate, clerul superior,
orăşenii şi reprezentanţii ţărănimii libere. Ultimul voievod amintit, Ladislau Kan, profită de criza poli-
tică declanşată de stingerea dinastiei Arpadiene pentru a-şi exercita atributele de şef al unui stat
autonom: stăpâneşte cetăţi, oraşe şi domenii interne şi încheie înţelegeri cu ţări de sine stătătoare.
Curând, angevinii readuc Transilvania la statutul de voievodat vasal regelui Ungariei.

2.1.3. Evoluţia Transilvaniei în cadrul regatului maghiar

Transilvania fusese organizată ca un voievodat, ceea ce sugerează că îşi menţinea o anumi-
tă individualitate politico-administrativă în cadrul regatului maghiar. Conducerea sa se baza pe colabo-
rarea „stărilor” sau „naţiunilor” privilegiate: nobilimea (în special maghiară), patriciatul (orăşenii bogaţi -
în special saşi) şi fruntaşii secuilor. Deşi vasal coroanei maghiare, voievodatul Transilvaniei îşi păstra,
totuşi, o anumită autonomie în cadrul regatului Ungariei. Religia ortodoxă, deşi nerecunoscută oficial,
era practicată de majoritatea populaţiei Transilvaniei, care era românească. Fruntaşii românilor au fă-
cut iniţial parte dintre stările privilegiate, dar, din secolul al XIV-lea, ei sunt excluşi treptat din rândul
acestora. În 1366, în contextul afirmării independenţei românilor la sud şi est de Carpaţi, ca şi al
opţiunii statelor extracarpatice pentru ortodoxie, regele Ludovic I condiţionează calitatea de nobil de
apartenenţa la catolicism. În acest fel, nobilii români care doresc să-si păstreze statutul acceptă catoli-
cismul şi treptat se maghiarizează, iar cei care rămân credincioşi propriei confesiuni religioase îşi
pierd statutul privilegiat şi decad în rândul ţăranilor. Românii îşi păstrează, măcar pentru o vreme, o au-
tonomie relativă şi o organizare proprie, sub conducerea cnezilor şi voievozilor în unele zone mărginaşe
ale Transilvaniei, precum Ţara Haţegului, Ţara Făgăraşului, a Maramureşului şi în districtele româneşti ca
Ţara Zarandului sau Banat. În timp însă, în contextul acţiunii de centralizare politică şi de restaurare a au-
torităţii regale maghiare, aceste autonomii sunt tot mai restrânse. În concluzie, în vreme ce la sud şi la ră-
sărit de Carpaţi românii îşi consolidau independenţa, în Transilvania se producea evoluţia inversă, aceas-
ta fiind tot mai profund integrată în structurile regatului ungar. Această evoluţie divergentă este una din
principalele cauze pentru care, în condiţiile în care în perioada medievală, în Europa, se constata o ten-
dinţă destul de răspândită de unificare teritorială a populaţiilor de acelaşi neam, în spaţiul românesc se
menţine diviziunea politică. Pe de altă parte, constituirea statelor medievale româneşti extracarpatice a
creat cadrul propice unei dezvoltări economice şi culturale care a permis, alături de lupta împotriva ex-
pansiunii otomane, conservarea identităţii poporului român.

2.2. CONSTITUIREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

13
 În secolul al XIII-lea, în vreme ce Transilvania îşi continua existenţa în cadrul regatului ma-
ghiar, se conturează din ce în ce mai clar formaţiunile politice ale românilor din exteriorul arcului car-
patic. Astfel, în 1234, o bulă papală menţiona existenţa unor elemente de ierarhie bisericească orto-
doxă, ceea ce implica şi o organizare politică. În secolul al XIII-lea, întreg spaţiul românesc avea să fie
marcat de marea invazie tătară din 1241, care a distrus şi a dezorganizat totul, în pofida unor încercări
de rezistenţă locale, ce demonstrează că existau deja elemente de organizare politică. Românii încer-
caseră, împreună cu secuii, să apere trecătorile transilvănene, iar în exteriorul Carpaţilor tătarii se con-
fruntă cu un aşa-numit Mişelau, probabil Seneslau, care apare mai târziu în documente. Marea invazie
tătară a pulverizat cnezatele şi voievodatele româneşti preexistente, dar a dezorganizat şi regatul ungar,
care, în ultima perioadă, îşi extinsese dominaţia şi asupra spaţiului extracarpatic. Astfel, presiunea ma-
ghiară asupra spaţiului românesc scade şi sunt create condiţii favorabile afirmării politice la sud şi la răsă-
rit de Carpaţi. Dominaţia mongolă instituită în zonă a permis, pe de o parte, cristalizarea unor instituţii ră-
mase apoi caracteristice statelor medievale româneşti (birurile, scutirile, organizarea sistemului de poştă
etc.), iar pe de alta, a făcut apel, în guvernare, la reprezentanţi din rândul populaţiei româneşti. Aceştia,
spre sfârşitul secolului, în condiţiile diminuării puterii mongolilor, au profitat de situaţia dobândită, în scopul
definirii unor autonomii româneşti care au stat la baza viitoarelor state medievale.
2.2.1. Regele Bela al IV-lea, Cavalerii Sfântului Ioan şi structurile politice dintre Car-
paţi şi Dunăre
La începutul secolului al XIII-lea, regalitatea maghiară supune pe rând Ţara Oltului (devenită
Ţara Făgăraşului) şi apoi Ţara Haţegului, împingând limitele expansiunii lor până la arcul Carpaţilor
Meridionali. Din acest moment, regii unguri încearcă să-şi extindă stăpânirea asupra regiunilor extra-
carpatice. Pentru realizarea acestui obiectiv, ei apelează la cavalerii teutoni, care primesc vremelnic în
stăpânire Ţara Bârsei (1211). Învingători ai cumanilor, teutonii acţionează încă din primii ani pe cont
propriu atât la miazănoapte de Carpaţi, cât şi la miazăzi. Ca urmare, pe la jumătatea celui de-al treilea
deceniu al veacului al XIII-lea (1225), armata regală îi alungă din Transilvania. După marea invazie tă-
taro-mongolă din 1241-1242, regii unguri reiau planurile de colonizare în vederea apărării zonelor meridi-
onale ale stăpânirii lor, îndeosebi Banatul şi sud-vestul Transilvaniei. Mai mult, formulează tot mai clar
obiectivul principal al politicii externe: stăpânirea drumului comercial spre Dunărea de Jos şi Marea Nea-
gră.
Prin diploma din anul 1247, Bela al IV-lea dăruieşte Cavalerilor Ordinului Sf. Ioan de la Ie-
rusalim Ţara Severinului până la Olt, mai puţin acea parte a „ţării” respective, organizată anterior
(pe la 1230) în Banatul de Severin, ca marcă de apărare a Ungariei împotriva cumanilor. Coloniza-
rea Ioaniţilor este efemeră, dar „contractul” care o consacră rămâne un izvor istoric semnificativ. În-
tre altele, el atestă existenţa unor formaţiuni statale româneşti din spaţiul carpato-dunărean, două
voievodate şi două cnezate: voievodatul lui Litovoi, care cuprinde Ţara Haţegului (în sud-vestul
Transilvaniei) şi nord-vestul Olteniei; • voievodatul lui Seneslau, care include Ţara Făgăraşului
(în sudul Transilvaniei) şi nordul Munteniei; • cnezatul lui Farcaş, situat între cele două voievoda-
te, la sud de munţi (în Vâlcea); cnezatul lui Ioan, localizat ipotetic între Jiu şi Olt, aproape de Du-
năre. Acestea au fost fie anexate Ungariei (cnezatele lui Ioan şi Farcaş), fie lăsate românilor în
condiţii de dependenţă faţă de puterea suzerană (voievodatele lui Litovoi şi Seneslau). După marea
invazie mongolă (1241-1242), voievodatul românesc din stânga Oltului iese de sub tutela Ungariei.
Astfel, cu excepţia voievodatului lui Seneslau, vecin cu zona denumită Cumania, celelalte formaţiuni
politice menţionate sunt controlate de regalitatea ungară, prin „banul” de Severin. Diploma oferă şi in-
formaţii asupra stratificării sociale, care este întotdeauna legată de apariţia statului, consemnând dife-
renţele dintre ţărani şi mai-marii pământului (rustici, în opoziţie cu majores terrae, sugerează deja
existenţa unor categorii privilegiate). De asemenea, aceste formaţiuni statale, aflate sub autoritatea,
măcar nominală, a regelui maghiar, aveau propriile forţe militare, întrucât se specifica obligaţia lor de a
da ajutor armat ioaniţilor.
De la sfârşitul secolului al XIII-lea, se poate urmări felul în care, pe mai multe etape, se
desfăşoară procesul desprinderii formaţiunilor româneşti de sub autoritatea maghiară şi al constitu-
irii statelor medievale româneşti. Trebuie să vedem aceste formaţiuni integrate în sistemul feudalo-
vasalic de tip apusean, pe care regalitatea maghiară încerca să-l instituie, astfel încât încercările
lor de autonomizare se încadrează în procesul, mai amplu, de fărâmiţare politică şi de decădere a
autorităţii centrale prin care trecea în epocă Ungaria medievală. Îndeosebi Litovoi va încerca să
anuleze acest raport de vasalitate faţă de Coroana Arpadiană, în conjunctura favorabilă creată de lup-
tele interne din regat. Astfel, în 1277 el refuză plata tributului, pornind lupta împotriva regatului Ungar.
În 1279 este ucis în lupta cu armata regală, fiind urmat la conducerea voievodatului de fratele său
Bărbat, care va fi nevoit să recunoască din nou suzeranitatea maghiară. Această transmitere ereditară
a puterii denotă existenţa unor structuri politico-sociale medievale bine conturate, o viaţă economică
prosperă (dovadă suma foarte mare plătită de Bărbat pentru răscumpărarea din prizonierat), armată
condusă de voievod, biserici coordonate de o episcopie ortodoxă.
2.2.2. „Descălecatul lui Negru-Vodă”
Momentul decisiv al constituirii statelor româneşti extracarpatice – exprimat de tradiţia is-
torică prin termenii de descălecat şi întemeiere – a fost reprezentat de înlăturarea dominaţiei terito-
riale a regatului Ungar.
Înlăturarea totală a suzeranităţii maghiare asupra teritoriului de la sud de Carpaţi are loc la
cumpăna secolelor XIII-XIV. Criza politică, evidentă în ultimii ani ai domniei lui Ladislau Cumanul,
se agravează. Vasalii săi din fruntea structurilor teritoriale, inclusiv voievodul Transilvaniei, mani-
festă tendinţe de independenţă. Ultimul reprezentant al dinastiei arpadiene, Andrei al III-lea (1290-
1301), încearcă să evite destrămarea regatului în principate de sine stătătoare. Astfel, în primăvara
anului 1291, noul rege soseşte în Transilvania, pentru a readuce sub ascultare pe voievodul local. Cu

14
acest prilej, consolidează privilegiile nobililor unguri, ale secuilor şi saşilor, dar anihilează autonomia
românească din Făgăraş. În acest context, tradiţia păstrată de cronicile muntene vorbeşte de un „des-
călecat” al lui Negru-Vodă, pornit cu ai săi din Ţara Făgăraşului pe la 1290. Voievodul semilegendar
Radu Negru (Negru-Vodă) trece Carpaţii şi se instalează la Câmpulung, sediul unei comunităţi catoli-
ce, formată din saşi şi unguri. Prosperitatea acestei comunităţi este explicată prin situarea ei pe dru-
mul comercial ce lega Transilvania de Dunărea de Jos şi Marea Neagră. Acest oraş devine prima ca-
pitală a Ţării Româneşti şi necropolă domnească. Realitatea unui descălecat de la nord de Carpaţi pa-
re a fi sugerată chiar de numele de Basarab, de origine cumană, consemnat de documente în Ţara
Haţegului.
2.2.3. Basarabii - mari voievozi, domni şi singuri stăpânitori în „toată Ungrovlahia”
Mai clar este documentată istoric întemeierea Ţării Româneşti prin unirea teritoriilor oltene
ale voievodatului lui Litovoi cu cele ale voievodatului argeşean al lui Seneslau sub domnia lui Ba-
sarab, pe la 1310. Acţiunea pornită din Câmpulung cuprinde Argeşul, apoi căpeteniile din teritoriile
de la apus de Olt se închină puternicului voievod din stânga râului. Desăvârşirea întemeierii Ţării
Româneşti se realizează, aşadar, sub Basarab I. Astfel, la începutul secolului al XIV-lea este ates-
tată ca stat Valahia nord-dunăreană. Izvoarele menţionează titlurile conducătorului acestui stat:
mare voievod (conducător militar) şi domn, stăpân al ţării. Denumirea statului românesc apare în
izvoare diplomatice externe. Cele mai multe provin din cancelaria noilor regi ai Ungariei, angevinii.
De origine franceză, această dinastie restaurează unitatea Regatului Ungar. Începutul procesului
datează chiar din timpul domniei lui Carol Robert de Anjou (1308-1342), care este sprijinit de papa-
litate.
Afirmarea independenţei faţă de regatul maghiar se făcea în contextul colaborării români-
lor cu tătarii, bulgarii şi sârbii. Factorul de putere reprezentat de regatul maghiar nu putea fi însă
ignorat. Cu ocazia luptelor purtate în Banat, armata noului rege al Ungariei are de înfruntat şi ostili-
tatea statului românesc din apropiere, al cărui conducător, Basarab (1310?-1352), se dovedeşte
nu numai un priceput şef militar, ci şi un bun diplomat. În 1324, el încheie un acord prin care regele
Ungariei recunoaşte unitatea statului condus de „Bazarab, voievodul nostru transalpin”. La rândul
său, voievodul recunoaşte suzeranitatea regelui Ungariei, în primul rând pentru stăpânirea Banatu-
lui de Severin, dar şi faptul că Terra Transalpina (Terra Bazarab) este inclusă „în aria spiritualităţii
catolice”. Nemulţumiţi de condiţiile acordului, nobilii unguri îl conving pe rege să suprime statul lui
Basarab. Este organizată campania din toamna anului 1330. Pentru a evita distrugerile războiului,
Basarab se oferă se restituie regelui Banatul Severinului şi să-i plătească 7 000 de mărci de argint,
echivalând cu 74 kg. aur. Suma este un indiciu al forţei economice deţinute de voievodatul mun-
tean, care poate fi legată şi de controlul segmentului final al drumului comercial care lega Europa
Centrală şi Marea Neagră prin intermediul gurilor Dunării. Carol Robert refuză oferta, armata ma-
ghiară aparent victorioasă se întoarce spre Transilvania, dar într-o trecătoare, nelocalizată cu
exactitate, dar intrată în istorie sub numele Posada, pe care i I-a dat lorga, românii îi surprind şi îi
masacrează pe unguri, al căror rege scapă cu greu. Soldată cu înfrângerea armatei lui Carol Ro-
bert de Anjou – imortalizată prin Cronica pictată de la Viena, această campanie nu aduce restau-
rarea dominaţiei regatului Ungariei la sud de Carpaţi. Ea consfinţeşte independenta statului condus
de Basarab, care cuprindea Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia până la Dunăre şi teritoriul
smuls tătarilor la gurile Dunării (care ia numele eliberatorului, adică Basarabia). Ulterior, raporturile
cu Ungaria au fost reluate în contextul necesităţii de a duce o luptă comună pentru eliminarea tăta-
rilor din regiune. Acesta este contextul în care Basarab cucereşte sudul Moldovei actuale, ceea ce
explică numele de Basarabia extins apoi asupra întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru. Regele un-
gar interpreta însă jurământul de vasalitate prestat de domnul Ţării Româneşti ca o recunoaştere a
faptului că acesta ar fi deţinut întreaga ţară (inclusiv teritoriile nou cucerite de Basarab) ca feudă,
de la el.
În vremea regelui Ludovic I de Anjou (1342-1382), Ungaria şi cea mai apropiată „Vlahie”
de lângă ea, Ţara Românească, acţionează împreună împotriva dominaţiei tătare exercitată la gu-
rile Dunării şi la est de Carpaţi. Urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru (1352-1364), îşi asumă un
rol însemnat în această luptă. Relaţiile cu Ungaria vor fi umbrite, însă, de expansionismul politic şi
religios al angevinilor. Din acest motiv, în 1359, Nicolae Alexandru Basarab îşi va lua titlul de
domn autocrat (samodîrjeţ, de sine stăpânitor – prin care îşi afirmă deplina independenţă pe plan
extern şi se opune expansiunii politice a maghiarilor) şi va întemeia Mitropolia Ungro-Vlahiei, de-
pendentă de Constantinopol (prin care încearcă să contracareze politica de catolicizare dusă de
aceştia). Crearea domniei autocrate a provocat reacţia violentă a regelui Ungariei, Ludovic cel Ma-
re, care nu s-a materializat însă imediat, din cauza conflictului cu Bogdan din Moldova. Fiul lui Ni-
colae Alexandru, Vladislav I (Vlaicu-Vodă,1364 – cca. 1377), desprinde toate concluziile din poziţia
autocrată a principatului său, fiind încoronat de mitropolitul ţării fără acordul regelui Ludovic I.
Acesta nu mai poate trece cu vederea „afrontul” care i s-a adus şi, în 1366 şi 1368, organizează
două expediţii împotriva Ţării Româneşti, care nu se termină însă cu un rezultatul scontat. Vlaicu-
Vodă trece cu pricepere peste conflictele militare, politice şi religioase cu regele Ludovic I şi, în
schimbul recunoaşterii suzeranităţii maghiare, obţine titlul de ban de Severin şi duce de Făgăraş
(1366, reconfirmate în 1368/1369), inaugurând astfel o îndelungată tradiţie de stăpânire munteană
asupra acestor regiuni integrate regatului maghiar. Tot el respinge un prim atac otoman la Dunărea
de Jos (1369), organizează instituţiile civile şi ecleziastice ale statului (în 1370 întemeiază, la Seve-
rin, cea de-a doua mitropolie din Ţara Românească), bate primele monede, de argint, ale Ţării
Româneşti (1365), acordă un privilegiu comercial braşovenilor (ianuarie 1368) şi, în final, se intitu-
lează „Io Vladislav, mare voievod, domn şi singur stăpânitor a toată Ungrovlahia”.

2.3. DE LA „ŢARĂ” LA STAT ÎNTRE DUNĂRE ŞI MARE. FORMAREA DOBROGEI

15
 Din secolul al X-lea datează menţiunile unor formaţiuni politice în Dobrogea, reintrată în
sfera de dominaţie bizantină. Un izvor epigrafic slav (inscripţia de la Mircea-Vodă) din prima jumă-
tate a secolului al X-lea se referă la jupan Dimitrie. Spre sfârşitul secolului al X-lea este menţionat
conducătorul unei formaţiuni politice locale, Gheorghe. Numele acestuia apare pe o inscripţie, pro-
babil românească, descoperită în inventarul celei de-a patra bisericuţe din complexul arheologic de
la Basarabi-Murfatlar. Chiar dacă nu putem spune nimic sigur despre etnia acestor conducători,
probabil că formaţiunile politice pe care le conduceau îi includeau şi pe români. Tot în Dobrogea, în
secolul al XI-lea, în condiţiile apariţiei unor noi valuri de migratori, precum pecenegii, uzii, cumanii,
Ana Comnena, în Alexiada, îi pomeneşte pe Tatos (Chalis) de la Dârstor, pe Seslav de la Vicina
şi pe Satza (Saccea) de la Preslav, de origine probabil pecenegă, şefi ai unor formaţiuni politice
din care însă puteau face parte şi români. Pentru anul 1094, acelaşi izvor narativ menţionează şi
un fruntaş al vlahilor, pe Pudilă.
În secolul al XIII-lea, o tradiţională „ţară” – Ţara Cărvunei (Cavarnei) – este menţionată,
pe la 1230, între Mangalia şi Varna. Majoritatea populaţiei din teritoriul dintre Dunăre şi Mare este
ortodoxă, motiv pentru care se organizează la Vicina, începând cu 1285, o arhiepiscopie, apoi o
mitropolie (pe la 1300). În jurul anului 1320, Patriarhia din Constantinopol numeşte şi un Mitropolit
de Varna şi de Carbona. Potrivit unui geograf străin, la 1321, Isaccea (Isakgi) face parte din Alua-
lak (Ţara Vlahilor). Integrarea acestei regiuni în statul lui Basarab are menirea să asigure controlul
românesc asupra gurilor Dunării. Nicolae Alexandru Basarab continuă să stăpânească spaţiul
nord-dobrogean de mai târziu, unde se desfăşoară mai multe conflicte cu tătarii. În aceste împreju-
rări, mitropolitul Iachint de Vicina este transferat la Argeş (1359).
Între timp, în sud, în jurul nucleului reprezentat de Ţara Cavarnei, spaţiul istro-pontic este
condus de Balica (1346-1354), care îşi avea reşedinţa la Caliacra. Ulterior, în urma participării la
un război civil în Imperiul Bizantin, Dobrotici (1354-1386) a primit titlul de „despot”, care era acordat
rudelor sau aliaţilor Imperiului şi care îl plasa, cel puţin formal, în cadrul ierarhiei imperiale. După
ce este numit despot, unifică „ţările” dintre Dunăre şi Marea Neagră (1360-1365). Noul stat medie-
val, Dobrogea (numit astfel de turci după Dobrotici), se afirmă pe plan internaţional graţie condu-
cătorului său. În 1386, la conducerea statului dobrogean autonom urmează fiul lui Dobrotici, Ivan-
co. Acesta se desprinde din sfera stăpânirii bizantine şi bate monedă proprie, pentru a-şi marca in-
dependenţa. În condiţiile apropierii Imperiului Otoman de linia Dunării, Dobrogea, al cărei conducă-
tor dispărea în luptele cu turcii în 1388, risca să fie transformată în paşalâc. Acesta este momentul
în care domnitorul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân (1386-1418) intervine şi o ia în stăpânire.
Dobrogea avea să rămână în componenţa statului muntean până în 1417 sau 1420, când este cu-
cerită de turci şi rămâne sub stăpânire otomană până la 1878.

2.4. CONSTITUIREA STATULUI MEDIEVAL MOLDOVA

2.4.1. „Ţări”, „câmpuri”, „codrii” şi alte structuri politice româneşti din „Cumania” şi
„Tartaria”
La est de Carpaţi, între Milcov, Putna, Siret, Dunăre, litoralul pontic şi aproape întreaga
vale a Nistrului, sunt atestate variate structuri politice tradiţionale. Firesc, cele mai cunoscute sunt
formatiunile teritoriale denumite „ţări”. În izvoare narative externe, locuitorii acestor „ţări” sunt numiţi
volohi (ca în aşa-zisa Cronică a lui Nestor) sau ulakes (în Legenda despre Oguz han). Pentru
anul 1000, tradiţia istorică localizează la est de Carpaţi Ţara Sipenţiului, care - împreună cu struc-
tura politico-teritorială denumită Codrii Cosminului - grupează aşezările întărite din secolele IX-XI,
cercetate în jurul oraşului Cernăuţi. În imediata apropiere, este plasată altă formaţiune tradiţională,
Codrii Herţei. Şi alte izvoare menţionează existenţa unor formaţiuni prestatale la est de Carpaţi.
Astfel, cronicile vechi ruseşti (Povestea vremurilor de demult, Cronica lui Nestor etc.) consemnea-
ză, pentru secolul al XII-lea, o Ţară a Berladnicilor, în centrul Moldovei. Documentele papale sau
cele emise de cancelaria regelui Ungariei vorbesc despre Ţara Brodnicilor (în sudul Moldovei) şi
despre Ţara Volohilor (sau a Românilor – în nord-vestul Moldovei). O altă cronică rusească, din
secolul al XIII-lea de această dată, aminteşte despre Ţara Boloho-venilor, situată în nord-estul
Moldovei.
În schimb, literatura bizantină din secolul al X-lea denumeşte spaţiul de la răsărit de Car-
paţi Patzinakia. Evident, după numele pecenegilor, care migrează atunci pe aceste meleaguri. Însă
din secolul al XIII-lea izvoarele externe se referă adesea la Cumania, chiar la Cumania Neagră,
apoi la Tartaria, tot după numele principalilor migratori ai perioadei, cumanii şi tătarii. De pildă, ter-
menul Cumania apare într-un act papal din 1227, care se referă la răspândirea catolicismului la est de
Olt şi de Carpaţi. Pentru creştinarea în rit roman a cumanilor este organizată o episcopie a acestora la
Civitas Milcoviae (Odobeşti). O diplomă papală ulterioară confirmă rezistenţa pe care localnicii, de-
numiţi valahi, o manifestă faţă de catolicism. Aceşti localnici au propriile structuri bisericeşti de rit grec.
2.4.2. Dublul „Descălecat”: Dragoş şi Bogdan; Moldova până la domnia lui Alexan-
dru cel Bun
Din secolul al XIII-lea, teritoriul Moldovei se afla sub dominaţia tătarilor, care îşi stabiliseră
un centru politic la gurile Dunării. Pe aici trecea şi importantul drum comercial care lega zone din
Europa Centrală (Polonia) cu Marea Neagră, ceea ce a favorizat în mare măsură unificarea eco-
nomică a acestui spaţiu.
Evoluţia spre cristalizarea unor formaţiuni politice în această zonă este ilustrată de un do-
cument din 1332 al cancelariei papale; acesta vorbea despre „puternicii acelor locuri” care confis-
caseră bunurile episcopiei Cumaniei. Unirea acestor formaţiuni a fost favorizată de lupta regalităţii
maghiare pentru înlăturarea dominaţiei tătare şi de succesele lui Basarab.

16
 Iniţiativa regelui maghiar de a apăra hotarele răsăritene ale Ungariei a condus la crearea
unei mărci de apărare în nordul Moldovei. În timpul celei mai însemnate campanii contra tătarilor
(1347-1352), desfăşurate la est de Carpaţi din iniţiativa regelui Ludovic I de Anjou, are loc „Descă-
lecatul lui Dragoş” (pe la 1352), care semnifică întemeiere Mărcii Moldovei (Moldova Mică), ca enti-
tate dependentă de Regatul Ungariei. Fruntaşul românilor maramureşeni trece munţii însoţit de
„ceata” propriilor războinici şi preia în stăpânire voievodatul de pe valea unde curge râul Moldova.
Cu timpul, ţinuturile nordice ale spaţiului est-carpatic, altele decât marca organizată pe valea amin-
tită, preiau hidronimul. Stăpânirea Moldovei de către Dragoş şi urmaşii săi, Sas şi Balc, menţine
dependenţa faţă de regele Ungariei, dar acest statut nu este acceptat de localnici, care se răscoală
în 1359. Li se alătură Bogdan din Cuhea, renumit pentru ostilitatea manifestată faţă de politica lui
Ludovic I de îngrădire a autonomiei Maramureşului, structură politică tradiţională a românilor din
nordul Transilvaniei.
„Descălecatul lui Bogdan” are drept consecinţă apariţia Moldovei ca stat independent. În
perioada 1364-1365, regele Ungariei este obligat de împrejurările internaţionale să recunoască in-
dependenţa celui de-al doilea stat românesc („cea de-a doua libertate românească”, după cum o
numea Nicolae Iorga), cu capitala la Baia. Succesorul lui Bogdan, fiul său, Laţcu, intră în legătură
cu papalitatea. În 1370 el acceptă constituirea unei episcopii catolice la Siret. Drept răspuns, i se
recunoaşte titlul de „duce” al Moldovei, ţară considerată „parte a naţiunii române”. În schimb, Petru
I (1376-1391) întemeiază o mitropolie ortodoxă cu sediul la Suceava (1386), unde mută capitala
Moldovei. Pentru a contracara tendinţele expansioniste ale Ungariei, Petru I Muşat inaugurează
tradiţia depunerii jurământului de fidelitate (vasalitate) faţă de regele Poloniei, în septembrie 1387.
Tot el acordă un împrumut important suzeranului său, Vladislav Jagello, conducătorul uniunii po-
litice polono-lituaniene (1388). Împrumutul este garantat de Jagello prin cedarea temporară a
oraşului Halici şi a teritoriului înconjurător. Urmează Roman I (1392-1394) care, în 1393, se intitu-
lează „mare singur stăpânitor”, domn „al Ţării Moldovei, de la Munte până la Mare” (titlu care
semnifică, pe de o parte, instituirea domniei autocrate în Moldova şi, pe de altă parte, desăvârşirea
teritorială a Moldovei). Stat riveran la Marea Neagră, Moldova este recunoscută în Europa ca o
ţară românească. În unele izvoare ale epocii, ea este numită Valahia Minor, pentru a fi deosebită
de Valahia Maior, statul românesc dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. În vremea lui Alexan-
dru cel Bun (1400-1432), Moldova s-a consolidat din punct de vedere instituţional, economic şi cul-
tural; în 1401 mitropolia Moldovei, cu scaunul la Suceava, a fost recunoscută de patriarhul Con-
stantinopolului. Însemnătatea constituirii statelor medievale a fost majoră pentru dezvoltarea civili-
zaţiei româneşti. Statul a oglindit evoluţia acestei civilizaţii, căreia i-a asigurat cadrul favorabil dez-
voltării şi afirmării ei.

De reţinut!
1. Prezenţa cumană pe teritoriul românesc a fost importantă, întrucât aceştia constituie în
zonă, pentru câteva generaţii, un factor politic şi militar influent, iar colaborarea lor cu românii de la
nord, dar şi de la sud de Dunăre a avut de spus un cuvânt în procesul constituirii statelor medieva-
le româneşti. Colaborarea dintre cumani si români avea să iasă cu putere în evidenţă în timpul răs-
coalei antibizantine a vlahilor şi bulgarilor de la sud de Dunăre (1185-1186), condusă de fraţii Petru
şi Asan. Lupta împotriva împăratului Isaac al II-lea Angelos a fost urmată de constituirea ţaratului
vlaho-bulgar (numit în istoriografie şi al doilea ţarat bulgar). Romanitatea conducătorilor noii for-
maţiuni politice de la sud de Dunăre este consemnată cu claritate în corespondenţa purtată de
loniţă Caloian (fratele mai mic al lui Petru şi Asan) cu papa Inocenţiu al III-lea, de la care încerca
să obţină recunoaşterea titlului de ţar. Din nevoi militare şi politice, ţaratul vlaho-bulgar se orientea-
ză spre o consolidare a legăturilor cu populaţia cumană de la nord de Dunăre (a cărei stăpânire îi
cuprindea şi pe români).
2. În cronicile maghiare medievale se spune că, în urma aşezării secuilor în regiunile răsă-
ritene ale Transilvaniei, aceştia ar fi preluat de la români scrierea (cel mai probabil fiind vorba de
sistemul însemnărilor pe răboj).

cuman = popor asiatic mongol, aflat în secolul al IX-lea între fluviile Ural şi Volga, de unde a înaintat
treptat până în teritoriul cuprins între fluviul Don şi Carpaţi; au stăpânit aceste teritorii, sub numele de
Cumania, până după mijlocul secolului al XIII-lea.
fief = în dreptul feudal, domeniu deţinut de un vasal care recunoaşte suzeranitatea seniorului care
i-l încredinţase în schimbul unor slujbe (consilium et auxilium, sfat şi ajutor militar).
vasal = în dreptul feudal, persoană care recunoaşte suzeranitatea unui senior de la care primeşte
în concesiune un teritoriu, fief, în schimbul anumitor servicii.
ioaniţi (cavaleri) = ordin călugăresc militar al Sfântului loan de Ierusalim, întemeiat în secolul al
XI-lea pentru a oferi asistenţă pelerinilor care mergeau la Locurile Sfinte. Marcă - provincie de gra-
niţă cu rol militar în cadrul regatelor occidentale.
suzeranitate = în dreptul feudal, calitate, putere a suzeranului (seniorul de care depindeau vasalii);
teritoriu asupra căruia se exercită puterea suzeranului.
teutoni (cavaleri) = ordin religios şi militar creat de cruciaţii germani în 1198, cu recrutare din rândul
nobilimii germane; atinge apogeul în secolul al XIV-lea; decade datorită Reformei în secolul al XVI-lea
şi este suprimat de Napoleon în 1809.
turanic (populaţie) = populaţii turcice din Asia Centrală.
descălecat = 1) întemeiere de ţară prin transfer demografic şi instituţional; 2) termen folosit de
cronicari pentru a descrie naşterea statelor medievale româneşti şi aşezarea statornică într-un loc
(întemeiere).
voievod (slavonă) = duce (latină) = herţeg (germană)

17
cneaz (din germană, pe filieră slavă) = jude (latină) = conducător cu atribuţii administrative şi jude-
cătoreşti
domn (latină) = gospodar (slavonă) = despot (greacă) = stăpânul ţării şi al supuşilor
autocrat (singur stăpânitor, de sine stăpânitor) = titlu de origine bizantină, care pe plan intern
semnifică puterea absolută a domnului, iar pe plan extern independenţa deplină.
vlah (valah, voloh, olah, blach) = termen derivat din arhetipul germanic walch/walach prin care
erau desemnate popoarele vorbitoare de limbă latină. Vecinii îl vor folosi pentru a-i desemna pe
români.
autonomii româneşti = grupări de sate şi cătune modelate, în general, după cadrul geografic în care se
alcătuiseră: văile unor râuri, depresiuni intramontane, zone protejate de munţi şi păduri; purtau diferite denu-
miri: ţări, codri, câmpuri, ocoale etc.

B. STRUCTURI INSTITUŢIONALE

1. TRĂSĂTURILE FEUDALISMULUI ROMÂNESC

De inspiraţie bizantină, feudalismul românesc se deosebeşte de cel clasic prin faptul că nu

este maturizat pe deplin, nu există o ierarhie feudală comparabilă cu cea din apusul Europei. Auto-
ritatea centrală domnească este atotputernică şi întreaga boierime îi datorează „credincioasă sluj-
bă”. Raporturile vasalice se stabilesc numai între domn şi boieri, dar nu şi în interiorul clasei boie-
reşti. Spre deosebire de feudalismul apusean, în cel românesc, ca şi în cel bizantin, nu au existat
ceremonii de depunere a omagiului de către boieri şi de oferire din partea domniei a stăpânirii fun-
ciare. Raporturile dintre domn şi clasa politică se întemeiază pe ascultare din partea boierilor care
aşteaptă în schimb „milă domnească”, adică dregătorii şi danii de moşii. În literatura de specialitate
există o vastă dezbatere privind structura lumii medievale. Desigur, modelul clasic este Europa
Occidentală, unde pot fi întâlnite două elemente fundamentale: domeniul feudal, aflat în proprieta-
tea nobilului şi lucrat de ţăranii dependenţi, şi ansamblul raporturilor feudalo-vasalice din cadrul
clasei conducătoare. Istoricii români au evidenţiat faptul că în Ţara Românească şi în Moldova nu
au existat formele clasice ale feudalismului european. Evul Mediu românesc s-a afirmat, aşadar, în
sud-estul Europei, ca un tip aparte al modelului bizantin. După părerea lui Şerban Papacostea,
statul românesc medieval a fost „expresia unei naţiuni în devenire”.
Moldova, Ţara Românească şi Transilvania s-au constituit în Evul Mediu în voievodate. În
secolul al XVI-lea, Transilvania a devenit principat. Structura instituţională a Ţărilor Române a fost,
în cazul Moldovei şi al Ţării Româneşti, de inspiraţie bizantină, dar forma de manifestare şi atribu-
tele sale aveau puternice trăsături autohtone. O altă trăsătură specifică feudalismului românesc es-
te menţinerea, până în secolul al XVI-lea, a unei pături numeroase a ţărănimii libere, care a consti-
tuit în cazul multor domnii o bază socială solidă şi forţa militară a ţării.

2. DOMNIA ŞI BISERICA

După constituirea ca state în secolul al XIV-lea, în cele două ţări extracarpatice se consta-
tă un lent proces de cristalizare instituţională, desăvârşindu-se organizarea internă prin consolida-
rea principalelor instituţii: Domnia şi Biserica. Instituţionalizarea societăţii româneşti se leagă de
numele lui Petru Muşat în Moldova şi Mircea cel Bătrân în Ţara Românească, proces ce va conti-
nua sub urmaşii acestora.
2.1. DOMNIA

După întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei, regimul lor politic a evoluat spre formula
monarhiei feudale, dar cu trăsăturile specifice societăţii româneşti. Domnia reprezenta instituţia
centrală. Aceasta a luat naştere o dată cu formarea statelor feudale. Ea a cunoscut forma absolută
în momentul în care toţi datorau ascultare domnului. Succesiunea la domnie se baza pe principiul
ereditar-electiv şi viager: domnul era ales pe viaţă, trebuia să fie bărbat şi să se bucure de integri-
tate fizică. Astfel, marea boierime alegea pe domnitor din rândul membrilor familiei Basarabilor, în
Ţara Românească, şi respectiv a Muşatinilor, în Moldova. Alegerea nu aparţinea însă exclusiv bo-
ierimii, deoarece uneori un rol important îl avea şi Adunarea Ţării. Pentru a asigura succesiunea şi
a împiedica luptele pentru tron s-a practicat, în mod frecvent, asocierea la domnie a unuia dintre fii,
încă din timpul vieţii domnitorului (practică preluată după modelul bizantin şi occidental). Prin
această practică, principiul electiv era tot mai mult pus în umbră de principiul ereditar, prin care fiul
succede automat tatălui. Aşa s-au născut cele două dinastii naţionale ale românilor, Basarabii în
Ţara Românească şi Bogdăneştii sau Muşatinii în Moldova, care vor conduce Ţările Române până
la jumătatea secolului al XVI-lea. În Principatele Române nu a fost recunoscut, însă, dreptul primu-
lui născut în succesiunea la tron (dreptul de primogenitură). Dimpotrivă, principele trebuia să fie
numai „os domnesc”, normă ce lăsa câmp liber afirmării pretenţiilor la scaun ale tuturor descen-
denţilor domneşti şi jocului politic al marii boierimi, care urmărea impunerea pe tron a candidatului
preferat. Sistemul va fi valorificat de otomani după mijlocul secolului al XVI-lea, când Poarta impu-
ne confirmarea obligatorie a domnilor de către sultan sau chiar îl numeşte direct pe principe, peste
voinţa ţării. Acest sistem le-a permis turcilor perceperea unor imense sume de bani pentru cumpă-
rarea domniei, determinând, totodată, scurtarea duratei domniilor.
Domnitorul dobândea însemnele puterii după ce era uns cu mir de Mitropolit şi confirmat
de Poartă. În documentele de cancelarie, conducătorul statului apare cu titlul de „mare voievod şi
domn”, el cumulând atât funcţia politică supremă, cât şi pe cea militară. Calitatea de mare voievod
presupune concentrarea în mâinile domnitorului a funcţiei militare (era şeful oştirii). Uns de mitro-

18
polit, marele voievod adoptă odată cu coroana, semn al suveranităţii, şi titlul de domn (în slavă -
gospodar), având semnificaţia de dominus (singur stăpânitor) atribuit împăraţilor romani în epo-
ca dominatului. Organizarea instituţională şi mai ales ceremonialul de la curte erau de inspiraţie bi-
zantină. Puterea domnului era absolută şi avea caracter personal. EI era proprietarul întregului
pământ (dominium eminens), comandant suprem al armatei, conducea întreaga administraţie, bă-
tea monedă şi stabilea impozite, reprezenta instanţa supremă judecătorească, elabora politica in-
ternă şi externă împreună cu sfatul domnesc, avea dreptul de confiscare a proprietăţii boiereşti şi
de aplicare a pedepsei capitale în cazuri de trădare, declara război sau încheia pace şi tratate in-
ternaţionale. În virtutea funcţiei militare de comandant al armatei, domnul percepea birul, dare des-
tinată, în general, plăţii tributului impus de puterile străine. În primele secole de după întemeiere,
fiscalitatea era relativ redusă, veniturile domniei provenind nu atât din impozite (biruri), cât din be-
neficiile aduse de drumurile comerciale care străbăteau spaţiul românesc. În caz de mare primejdie
pentru ţară, convoca oastea cea mare. Se bucura de o autoritate nelimitată şi avea drept de viaţă
şi de moarte asupra supuşilor săi, indiferent de rangul lor social.
Prin ungere, domnii deveneau conducători politici „din mila lui Dumnezeu”, ceea ce le con-
ferea întreaga putere în faţa supuşilor, poziţie întărită şi de formula „de sine stătător” (autocrator în
bizantină). Introducerea în titulatura domnilor înaintea numelui lor a particulei Io, prescurtare a lui
Ioannes, cel ales de Dumnezeu, afirmă sursa divină a puterii domneşti. Această calitate, domnii o
dobândeau prin ceremonia religioasă a ungerii şi încoronării care le transfera harul divin şi confirma
sprijinul divinităţii pentru puterea lor. Cooperarea dintre puterea centrală şi Biserică, coordonată fun-
damentală a vieţii politice româneşti, a avut în această ceremonie de tradiţie bizantină expresia ei
simbolică supremă.
Afirmarea dreptului superior al domniei asupra întregului teritoriu al ţării (dominium emi-
nens) a facilitat centralizarea statului şi controlul domniei asupra societăţii. S-a creat un aparat de
stat corespunzător, domnul fiind ajutat în exercitarea autorităţii sale de un sfat domnesc, format la
început din marii boieri, iar după anul 1450, numai din dregători numiţi de domn. Tendinţa genera-
lă, în secolele XV-XVI, era de întărire a autorităţii domnului în raport cu marea boierime şi alte po-
sibile centre de putere (cum au fost oraşele). Deşi teoretic absolută, puterea domnului cunoştea în
practică importante limitări. În primul rând, domnii nu puteau încălca „legea pământului” (obiceiul
pământului) şi legea scrisă (pravilele). Era apoi Biserica, de a cărei autoritate de natură spirituală
domnul trebuia să ţină seama. Mai mult, în secolele XVI – XVII, pe măsură ce se consolidează
dominaţia otomană, autoritatea domnească este mult restrânsă: „statul domnesc” din primele se-
cole ale istoriei Principatelor Române este înlocuit cu „statul aristocratic”, în care stările privilegia-
te controlează, de multe ori, autoritatea principilor.
În Transilvania, voievodul nu putea fi numit şi domn fiindcă puterea supremă în stat o
avea acolo regele Ungariei. Voievodul era considerat un înalt dregător (al doilea sau al treilea în
stat), numit de regele Ungariei, al cărui vasal era. Îşi exercita autoritatea asupra celor şapte comi-
tate transilvane şi, prin extensiune, în anumite perioade, în numele regelui, şi-i subordona pe saşi
şi secui (din 1442, funcţia de comite al secuilor a ajuns să fie deţinută de voievodul Transilvaniei).
Voievodul era reprezentantul regalităţii, dar simpla menţinere a funcţiei sugerează, dacă nu auto-
nomia Transilvaniei în cadrul regatului, măcar conştiinţa unei individualităţi distincte a acesteia. Si-
tuaţia conducătorului Transilvaniei va deveni similară celei a domnilor din Ţara Românească şi
Moldova abia odată cu transformarea acesteia în principat autonom sub suzeranitate otomană
(1541), moment din care puterea politică supremă va reveni principelui Transilvaniei.

2.2. BISERICA

Românii s-au creştinat treptat, pornind de la categoriile de jos, prin strămoşii lor, începând
din secolele II-III, procesul continuând vreme de câteva secole. Prin originea latină, românii sunt
legaţi de Occident, în timp ce prin credinţa lor ortodoxă sunt legaţi de Orient. Biserica a fost un aliat
de nădejde al voievozilor români în Evul Mediu. Biserica ortodoxă era supusă, din punct de vedere
dogmatic, Patriarhiei de la Constantinopol. Mitropoliile din Moldova şi Ţara Românească au res-
pins însă orice amestec al acestei autorităţi în chestiunile administrative. Dormitorul îi numea pe
mitropolit şi pe episcopi. Aceştia au sprijinit politica domnească de protejare a ortodoxiei şi au
combătut ofensiva catolicismului, declanşată cu putere la finele secolului al XIV-lea.
Înrădăcinată în fiinţa poporului pe care l-a slujit, Biserica a avut în Evul Mediu un important
rol în domeniile vieţii sociale, juridice şi culturale a Ţărilor Române. Dezvoltarea şi organizarea Bi-
sericii Ortodoxe Române s-a realizat sub oblăduirea Bizanţului, cunoscând totodată certe influenţe
sud-slave. Românii s-au născut ca popor creştin, înregistrând o continuitate în organizarea vieţii
ecleziastice. Întemeierea primelor mitropolii ale Ţării Româneşti la Argeş, în 1359, sub Nicolae
Alexandru, şi la Severin, în 1370 (până în 1402), sub Vladislav Vlaicu, ca şi recunoaşterea Mitropo-
liei Moldovei în 1401 şi în 1402 (Alexandru cel Bun), de către Patriarhia din Constantinopol, a dat
legitimitate Bisericii Ortodoxe Române. Organizarea vieţii bisericeşti a continuat în secolele urmă-
toare prin înfiinţarea în Moldova a altor trei eparhii, Episcopia Romanului (1408), Episcopia Ră-
dăuţilor (1471) şi Episcopia Huşilor (1597). În Ţara Românească se înfiinţează Episcopia Râmnicu-
lui şi cea a Buzăului (pe la 1500). Biserica Ortodoxă din Ţara Românească şi Moldova şi-a extins
activitatea şi dincolo de hotarele celor două ţări. La sfârşitul secolului al XIV-lea, mitropoliţii Ţării
Româneşti au fost investiţi de Patriarhia, din Constantinopol cu funcţia de „exarh al întregii Ungarii
şi al plaiurilor”, titlu care le conferea autoritate spirituală asupra masei populaţiei ortodoxe din Re-
gatul Ungar, lipsită de ierarhie bisericească superioară pentru acest cult.
După întemeierea statelor medievale se pun bazele unei vieţi monahale, cu mănăstiri care
se bucurau de sprijinul material al domnilor ţării şi al marilor boieri. Domnitorii, care erau primii cti-

19
tori ai ţării, au construit numeroase biserici şi mănăstiri. Mănăstirile nu au fost doar aşezăminte de
activitate duhovnicească, ci şi adevărate focare de viaţă culturală şi artistică. Pe lângă mănăstiri s-
au întemeiat primele şcoli, unde se pregăteau călugări şi preoţi, precum şi dieci pentru cancelaria
domnească.
Alegerea mitropoliţilor în Principatele Române se făcea de către episcopi şi marii boieri, fi-
ind confirmată de către domn, care le dădea cârja, simbol al învestirii. Patriarhul ecumenic de la
Constantinopol recunoştea alegerea făcută, prin binecuvântarea sa. Mitropolitul, ca şef al Bisericii,
îi consacra pe episcopii numiţi de domn, era responsabil cu disciplina din biserici şi mănăstiri şi
controla gestiunea averilor mănăstireşti şi ale bisericilor. El era întâiul sfetnic al domnului, îl încoro-
na pe şeful statului, conferindu-i o autoritate sacră, şi era socotit al doilea demnitar în stat, locţiitor
al domnului în caz de vacanţă a tronului. El era subordonat instituţiei centrale, în sensul că putea fi
desemnat sau îndepărtat de domn, dacă se manifesta ostil puterii centrale. Era membru marcant al
Sfatului Ţării şi asista la scaunul de judecată al domnului. Domnia şi Biserica, cei doi factori impor-
tanţi ai puterii în Evul Mediu, s-au sprijinit reciproc, alianţa dintre ele legitimându-se prin doctrina
creştină a unităţii lor în guvernarea credincioşilor, fiecare cu sarcini proprii. Articulată, aşadar, pe
structurile celor două Principate, Biserica este un factor esenţial în menţinerea solidarităţii şi în
conştientizarea identităţii membrilor comunităţii ortodoxe, în faţa ameninţării Islamului şi a prozeli-
tismului catolic. Ea este o biserică de stat, cu rosturi capitale în conservarea şi cultivarea fiinţei et-
nice româneşti şi în apărarea independenţei statului, mai ales când este pusă în primejdie credinţa
ortodoxă. În sfârşit, ca factor principal de cultură în Evul Mediu, Biserica a apărat şi cu aceste arme
civilizaţia românească, dezvoltată în spaţiul spiritualităţii bizantino-slave.
În Transilvania, după cucerirea maghiară, locul episcopiilor ortodoxe a fost luat treptat de
cele catolice. Totuşi, şi aici românii ortodocşi au avut o organizare bisericească proprie. În unele
perioade, bisericile româneşti din Transilvania au fost supuse autorităţii mitropolitului muntean, ca-
re purtau şi titlul de „exarh al plaiurilor”. Catolicismul a fost susţinut în Transilvania de regatul un-
gar, „regat apostolic” cu rol misionar de catolicizare a .,păgânilor şi schismaticilor”. Cele mai vechi
episcopii de rit catolic din Ardeal, subordonate arhiepiscopiei ungare, au fost cele de la Cenad,
Oradea şi Alba-Iulia, create în secolele XI-XII. Regele maghiar Ludovic de Anjou, prin decretele sale
din 1366, a scos confesiunea ortodoxă în afara legii, calitatea de nobil fiind condiţionată de aparte-
nenţa la catolicism. În secolul al XVI-lea, odată cu Reforma, în Transilvania se constituie patru religii
recepte: catolică, luterană, calvină şi unitariană. Biserica Ortodoxă a majorităţii populaţiei provinciei, fi-
ind considerată schismatică, era exclusă dintre confesiunile legale, fiind socotită doar tolerată. Sub ra-
port constituţional, acest sistem al religiilor recepte era consfinţit de Approbate şi Compilate.
2.3. ALTE INSTITUŢII MEDIEVALE

2.3.1. Sfatul domnesc avea rolul de a-l consilia pe domn şi era la început compus din
marii boieri, în calitatea acestora de mari proprietari de pământuri, iar apoi, pe măsura cristalizării
instituţionale, din boierii cu dregătorii precizate. Se constată în acest caz o evoluţie similară celei
din Occident, unde la început din consiliul regal făceau parte persoane importante din anturajul re-
gal şi doar în timp atribuţiile acestora au fost precizate. De asemenea, boierii care alcătuiau sfatul
se vor transforma treptat, în limbajul documentelor vremii, din boieri ai domniei mele, în boieri ai ţă-
rii (dregători), marcând astfel procesul de cristalizare a instituţiilor domniei ca stat. Numărul mem-
brilor săi a variat în jurul cifrei de doisprezece. Figura principală în Sfat era Mitropolitul, care era
urmat, în Ţara Românească, de Marele Ban al Olteniei, iar în Moldova de Portarul Sucevei. Dintre
principalii dregători sunt de amintit logofătul - şeful cancelariei, vornicul - şeful administraţiei, visti-
ernicul - responsabil al finanţelor, spătarul - purtătorul spadei domnitorului şi apoi comandant al
oştirii, paharnicul - responsabil cu pivniţele domneşti, postelnicul - responsabil cu camerele dom-
neşti. Sfatul domnesc avea atribuţii administrative, politice şi judecătoreşti, iar în politica externă
era consultat la încheierea alianţelor şi la declararea războiului. Întărirea Sfatului a fost o cale de
limitare a puterii domnului de către boierime.
2.3.2. Adunarea Ţării. La elaborarea politicii interne şi externe au participat şi Adunarea
Ţării şi adunările obşteşti. Acestea au reprezentat a treia instituţie fundamentală a structurii politice
feudale. Ele reuneau, de obicei, stările privilegiate, din care ţărănimea era exclusă. Adunările stări-
lor privilegiate nu au cunoscut însă aceeaşi evoluţie din Occident, unde din secolul al XIV-lea au
devenit parteneri ai puterii centrale în procesul de luare a deciziilor. Acestea nu au fost convocate
cu regularitate, fiind rar consultate în probleme fiscale sau administrative. Au avut uneori rolul de a
sancţiona alegerea unui domn, anumite măsuri de politică externă (legate în general de cuantumul
obligaţiilor băneşti faţă de Înalta Poartă) sau de reorganizare generală a societăţii (reformele lui
Constantin Mavrocordat, la jumătatea secolului al XVIII-lea).
În Transilvania, după diplomele din 1366 emise de Ludovic cel Mare, care legau calitatea
de nobil de confesiunea catolică, şi, mai ales, după încheierea în 1437 a Unio Trium Nationum,
care dădea drept la guvernare doar stărilor privilegiate – unguri, saşi şi secui – românii au fost ex-
cluşi în mod colectiv din viaţa politică şi religioasă şi au fost acceptaţi doar în calitate de indivizi.
2.3.3. Organizarea administrativă şi judecătorească. Administraţia era structurată în
ţinuturi în Moldova, judeţe în Ţara Românească, districte, scaune şi comitate în Transilvania. La
conducerea acestora se aflau dregători domneşti care aveau atribuţii importante în domeniul admi-
nistrativ, judecătoresc şi militar. Aceştia vegheau la păstrarea liniştii în ţară, strângerea impozitelor,
aplicarea corectă a dreptăţii, mobilizarea în caz de pericol extern etc. Integrată politic regatului ma-
ghiar, Transilvania cunoaşte o organizare instituţională de tip occidental, care presupune, la nivel
local, instituţii de tipul comitatelor şi scaunelor săseşti şi secuieşti. În comitate existau adunări ale
stărilor privilegiate, adunări ale nobilimii, iar la nivelul voievodatului se adunau congregaţii generale
ale nobilimii. Acestea discutau şi rezolvau în principal probleme judiciare. Saşii din Transilvania,

20
care erau grupaţi mai ales în districtul Braşovului şi al Bistriţei, şi-au constituit o formă de organiza-
re politică şi administrativă proprie, numită Universitatea Saşilor (1486).
În plan juridic, pentru o lungă perioadă de timp, obiceiul nescris al pământului, jus valachi-
cum, a constituit principalul izvor de drept pentru românii organizaţi în obşti libere. Din secolele al
XIV-lea – al XV-lea a început uniformizarea legislativă, influenţată pe larg de scrierile juridice bi-
zantine – de exemplu, Codul lui Justinian – iar în Transilvania de unele coduri de legi maghiare.
Astfel, în 1517, juristul Ştefan Werboczi a publicat Codul Tripartitum. Un rol important îl jucau în
justiţie scaunul de judecată al nobilului şi cel de la nivelul unităţii administrative. Cea mai înaltă in-
stanţă era cea a voievodului sau a principelui, care dădea verdictul final.

ocină (dedină) = proprietatea boierilor asupra pământului ce se putea transmite ereditar şi care era con-
firmată prin act domnesc.
dominium eminens = drept superior de stăpânire a ţării, atribuit domnului.
exarh = demnitate bisericească, superioară aceleia de mitropolit şi inferioară celei de patriarh, care
se conferea prin delegaţie, de către Patriarhia din Constantinopol; persoană care deţine această
demnitate.
Reforma = mişcare de înnoire religioasă îndreptată împotriva supremaţiei papale, declanşată la
începutul secolului al XVI-lea în Germania, de pastorul Martin Luther; va duce la constituirea religii-
lor reformate sau protestante: luteranism, calvinism, unitarianism etc. În Transilvania, Reforma a
fost bine primită, ducând la constituirea, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, a sistemului reli-
giilor recepte (oficiale).

II. POLITICA EXTERNĂ A VOIEVOZILOR ROMÂNI ÎN SECOLELE XIV–XVI

A. REZISTENŢA ANTIOTOMANĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN SECOLELE XIV-XV

După expansiunea vertiginoasă în Peninsula Balcanică, turcii au atins, în ultimul deceniu

al secolului al XIV-lea, linia Dunării şi au intrat în contact direct cu Ţările Române. Astfel, s-a des-
chis îndelungata epocă a confruntării cu Poarta. Dunărea a constituit pentru Imperiul Otoman prin-
cipalul front european, unde Ţările Române, uneori în alianţă cu Polonia şi Ungaria, i-au opus re-
zistenţă. Ţările Române s-au integrat ca un factor important în cruciada târzie şi, prin acţiunile lor
militare, au intrat în atenţia opiniei publice europene. Forţa lor militară a fost luată în calcul în mai
toate proiectele de cruciadă. La sfârşitul secolului al XIV-lea, Imperiul Otoman ajunsese pe linia
Dunării, după victoriile împotriva bizantinilor, sârbilor şi bulgarilor, ale căror state sunt desfiinţate.
Ţările Române deveneau, la rândul lor, obiect al expansiunii otomane, care îşi propunea, de fapt,
să ajungă, prin Belgrad şi Viena, în inima Europei. În aceste condiţii, deşi în anumite momente
Poarta a încercat să transforme Ţările Române în paşalâcuri, pentru otomani s-a dovedit, în cele
din urmă, mai profitabil din punct de vedere economic, dar şi politic şi militar, să permită conserva-
rea autonomiei spaţiului românesc. Această opţiune a devenit cea mai potrivită pentru otomani şi
în condiţiile rezistenţei îndelungate pe care au întâmpinat-o la nord de Dunăre. Obiectivul Ţărilor
Române era menţinerea fiinţei statale proprii, ca şi a identităţii religioase, scop în care lupta armată
s-a conjugat cu tratativele diplomatice, la care s-a recurs atunci când disproporţia de mijloace între
ele şi inamic era evidentă.
De altfel, pe tot parcursul Evului Mediu, tipul de război purtat de Ţările Române cu otoma-
nii ar putea fi caracterizat drept „conflict asimetric”, întrucât inferioritatea armată îi obligă pe români
să ducă un război de uzură, îndelungat, al cărui rezultat final este silirea adversarului să accepte o
pace care le este relativ favorabilă.
Strategia folosită este, de regulă, una defensivă, de apărare a teritoriului propriu, conjuga-
tă uneori şi cu ofensiva, prin care se încearcă pătrunderea în teritoriul inamicului pentru a-i lovi
acestuia unele puncte nevralgice. Disproporţia de forte i-a determinat, de regulă, pe români să evi-
te bătăliile decisive, preferând luptele de hărţuire, care u împiedicau pe adversari să îşi valorifice
superioritatea în oameni. De asemenea, tactica „pământului pârjolit”, prin care se distrugeau recol-
tele, vegetaţia, locuinţele, iar populaţia se retrăgea în locuri greu accesibile, avea drept scop crea-
rea unui „gol demografico-economic”, prin care armata invadatoare era lipsită de posibilităţi de
aprovizionare şi de obţinere de informaţii. Se adăuga nimicirea detaşamentelor plecate după hra-
nă, ceea ce contribuia la slăbirea duşmanului şi mai ales la demoralizarea acestuia. Situaţia năvăli-
torilor putea fi şi mai mult înrăutăţită prin atacuri de noapte, de tipul celui realizat de Vlad Ţepeş
împotriva taberei sultanului Mehmed al II-lea.
Succesul unei astfel de tactici nu depinde doar de forţa militară pusă în joc, ci şi de angajarea tu-
turor factorilor interni, social-politici în efortul de apărare, precum şi de sprijinul extern, din partea mari-
lor puteri. Tactica pământului pârjolit, ca şi înfruntările deschise presupuneau mari sacrificii economice
şi nu numai, de aceea, marea boierime, care îşi vedea dezorganizate domeniile şi întregul mod de
viaţă, conştientă şi de ce însemna războiul pentru ţărani, a reacţionat diferit, în funcţie de context.
Atunci când pericolul transformării ţării în paşalâc era iminent, boierimea a sprijinit domnia în efortul
militar. Când păreau posibile negocieri cu turcii sau când pericolul continuării luptei părea mult prea
mare, boierimea putea să prefere o soluţie diplomatică. Totuşi, boierimea şi domnia au acelaşi obiec-
tiv, de salvare a identităţii politice a ţării, doar că mijloacele pe care le folosesc unii sau alţii pot fi une-

21
ori diferite. În toată această perioadă, un rol decisiv l-a jucat lupta pentru controlul gurilor Dunării şi al
principalelor drumuri comerciale.
În ceea ce priveşte sprijinul extern, acesta trebuie plasat în contextul cruciadei târzii, or-
ganizată de puterile creştine împotriva înaintării musulmane în Europa. Disensiunile dintre marile
puteri ale epocii, incapacitatea practică a unora dintre ele de a acţiona militar au făcut ca uneori
ajutorul cerut de Ţările Române să nu fie la nivelul aşteptat, iar acestea să se regăsească singure
în faţa unor forţe otomane mult superioare numeric.
Rezultatul conflictului multisecular dintre Ţările Române şi Poarta Otomană a fost, cu toa-
te concesiile făcute acesteia, păstrarea fiinţei statale, în condiţiile în care state mai puternice (ale
bulgarilor, sârbilor, bizantinilor, ungurilor), dar care s-au găsit pe direcţiile principale de expansiune
ale turcilor, au dispărut de pe harta politică a Europei. În lupta antiotomană din secolele XIV-XV, ţă-
rile româneşti au avut uneori tendinţa de a face front comun, dincolo de hotarele politice de mo-
ment. Aceasta se explică prin raţiuni militare, diplomatice, prin conştiinţa incipientă a unei unităţi de
neam, limbă şi interese, dar mai ales prin dorinţa de a-şi apăra prin orice mijloace religia, element
de identificare mult mai puternic în Evul Mediu decât cel etnic sau lingvistic.
Încă de la întemeiere, Ţările Române şi-au manifestat în mod deschis spiritul de cruciadă
şi voinţa de a fi un bastion avansat al creştinătăţii în faţa Porţii. Voievozii români au fost conştienţi
de acest fapt încă de la început şi au acţionat ca atare. Pe măsură ce poziţiile Porţii s-au întărit în
sud-estul Europei, iar epoca de glorie a voievozilor români care s-au împotrivit Porţii cu mijloace
militare a luat sfârşit, ostilitatea faţă de otomani s-a afirmat mai puţin răspicat în Ţările Române, iar
locul mijloacelor militare a fost luat de diplomaţie. Capitalele creştine, Viena, Cracovia, au fost ţinta
unui flux de informaţii purtate de mesagerii care veneau din Ţările Române.
1. MIRCEA CEL BĂTRÂN (1386-1418)

Ţara Românească a fost prima ameninţată de înaintarea otomană, care tindea să ajungă
la Dunăre. Unul dintre cei mai importanţi voievozi ai Ţării Româneşti la începuturile expansiunii
otomane în Peninsula Balcanică a fost Mircea cel Bătrân (1386-1418). Conflictul dintre Mircea cel
Bătrân şi Imperiul Otoman se configurează încă din 1388, ca urmare a intervenţiei voievodului la
sudul Dunării, în favoarea ţarului bulgar de Vidin. Cu acest prilej, pentru a evita ocuparea ei de că-
tre turci, el a luat sub autoritatea sa Dobrogea. Conform părerii unor istorici, el a trimis şi un corp
de oaste care să lupte alături de sârbi, în 1389, la Câmpia Mierlei (Kossovopolje). Totodată, Mircea
a încercat să contracareze relaţiile încordate cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, al căror
obiect era Banatul de Severin. În atari condiţii, Mircea cel Bătrân promovează politica „blocului ro-
mânesc”, care viza o colaborare cu domnii moldoveni Petru Muşat şi Alexandru cel Bun. Astfel,
prin intermediul lui Petru Muşat, domnul Ţării Româneşti încheie, în condiţii de deplină egalitate, o
alianţă cu Vladislav Jagello, regele Poloniei (Tratatul de la Radom, semnat în decembrie 1389 şi
ratificat la Lublin, în ianuarie 1390). Acest tratat era îndreptat împotriva regelui Ungariei, Sigismund
de Luxemburg. Efectele în plan politic ale acestui tratat ca şi creşterea ameninţării otomane au
avut menirea de a schimba atitudinea regelui maghiar faţă de Ţara Românească. Astfel, pe 7 mar-
tie 1395, la Braşov, se încheie un tratat între Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg, ce se
constituia în prima alianţă antiotomană din istoria sud-estului european. Acest tratat era înche-
iat de pe poziţii de egalitate, rod al înţelepciunii diplomatice de care a dat dovadă domnul muntean,
din moment ce regele maghiar îi recunoaşte lui Mircea titlurile de duce de Făgăraş şi ban de Seve-
rin, anterior contestate. Asigurându-şi spatele şi flancurile prin înţelegerile încheiate cu Polonia şi,
ulterior, cu Ungaria, Mircea lansează, în 1394, o expediţie împotriva bazelor achingiilor, situate la
sud de Dunăre, pentru a-i împiedica să mai organizeze raiduri de pradă.
Politica de alianţe promovată de Mircea l-a determinat pe sultanul Baiazid (1389 -1402) să
organizeze o expediţie la nord de Dunăre pentru eliminarea principalului său adversar. O oaste oto-
mană condusă chiar de Baiazid (zis Ildîrîm = Fulgerul) a trecut Dunărea şi a înaintat către capitala Ţă-
rii Româneşti. Lupta decisivă s-a dat la un loc mlăştinos, după unii autori întărit cu şanţuri, denumit
Rovine, şi s-a soldat cu înfrângerea armatei otomane. În legătură cu datarea bătăliei de Ia Rovine
există trei ipoteze – 10 octombrie 1394, 17 mai 1395 sau începutul toamnei anului 1395. Deşi învins,
Baiazid inaugurează politica de atragere a Ţării Româneşti în sfera Imperiului Otoman, sprijinind un
pretendent la domnie, Vlad Uzurpatorul, care acceptă să plătească tribut turcilor (1395) şi îşi exercită
autoritatea asupra părţii răsăritene a ţării. Acesta a fost sprijinit şi de o parte a boierimii, care nu mai do-
rea să continue lupta antiotomană, în condiţiile în care pericolul transformării ţării în paşalâc fusese înlătu-
rat. Succesul românesc de la Rovine a determinat alcătuirea primei mari coaliţii continentale antiotomane
în anul următor, spiritul cruciadei creştine fiind revigorat o dată cu expediţia organizată de Sigismund de
Luxemburg, regele Ungariei, la Dunăre, cu sprijinul lui Mircea şi al cavalerilor apuseni (burgunzi, germani
etc.). Atacul celor din urmă de la Nicopole (septembrie 1396), desfăşurat după tipicul luptei cavalerilor fe-
udali, s-a sfârşit cu un dezastru cumplit, în care creştinii au fost masacraţi. În ciuda acestui fapt, Mircea
reuşeşte, în cursul anului următor, să-şi restabilească autoritatea asupra întregii ţări.
La moartea sultanului Baiazid, înfrânt la Câmpiile Ankarei în 1402 de hanul mongol Timur
Lenk, Imperiul Otoman a devenit scena luptelor pentru putere între fiii săi. Mircea cel Bătrân a profitat
de ocazie pentru a se amesteca aceste în lupte, sprijinind pe Musa şi Mustafa împotriva lui Mahomed.
Amestecul direct în lupta pentru moştenirea tronului imperial otoman reprezintă apogeul politicii exter-
ne a lui Mircea cel Bătrân, el devenind acum principalul arbitru al situaţiei din Balcani. Această situaţie
asigură ţării o perioadă de stabilitate şi de maximă expansiune teritorială. În cele din urmă, candidaţii
susţinuţi de Mircea sunt înfrânţi, sultan devenind Mahomed (1413-1421). Noul sultan invadează Ţara
Românească, anexează Dobrogea şi impune Ţării Româneşti plata tributului, care în acest moment
are semnificaţia unei răscumpărări a păcii şi nu de recunoaştere a dependenţei politice faţă de oto-
mani. Există, încă, divergenţe printre specialişti cu privire la data expediţiei prin care Mahomed I a

22
ocupat cetăţile Giurgiu şi Turnu şi a anexat Dobrogea. Unii se pronunţă pentru anul 1417, în timp ce
alţii preferă anul 1420, care pare mai plauzibil, deoarece titlul domnesc al lui Mihail I (1418-1420), fiul
lui Mircea, cuprindea toate stăpânirile acestuia, inclusiv Dobrogea. În ianuarie 1418, Mircea cel Bătrân
moare şi este înmormântat la Mănăstirea Cozia, ctitoria sa.

2. ALEXANDRU CEL BUN (1400-1432)

Alexandru cel Bun (1400-1432) a întreprins o importantă operă de organizare politică şi

ecleziastică a Moldovei. Lunga sa domnie a corespuns, în general, unei perioade de pace, rezultat
al politicii extrem de abile a voievodului moldovean, care a menţinut echilibrul între Ungaria şi Po-
lonia. Sunt de subliniat, de asemenea, strânsele legături cu Mircea cel Bătrân, care l-a sprijinit să
ocupe tronul Moldovei. Prin recunoaşterea suzeranităţii Poloniei (martie 1402), reînnoită în câteva
rânduri, Alexandru cel Bun s-a pus la adăpost de intenţiile lui Sigismund de Luxemburg de a revi-
gora suzeranitatea ungară asupra Moldovei şi, mai ales, de a controla drumul comercial care lega
sudul Poloniei, trecând prin Moldova, de gurile Dunării, mai precis de cetăţile Chilia şi Cetatea Al-
bă. Pericolul ce plana asupra Moldovei din partea celor două regate şi-a găsit expresia în tratatul
de la Lublau (martie 1412), care prevedea, în cazul neparticipării domnului moldovean la lupta an-
tiotomană, împărţirea statului său între Polonia şi Ungaria. Tratatul de la Lublau reprezintă primul
acord de împărţire a unui teritoriu românesc în sfere de influenţă. El nu a fost aplicat datorită faptu-
lui că Alexandru şi-a onorat întotdeauna obligaţiile rezultate din acceptarea suzeranităţii regelui po-
lon şi datorită contradicţiilor polono-maghiare. Oastea moldovenilor s-a remarcat în bătăliile de la
Grünwald (1410) şi Marienburg (1422), când a luptat alături de cea poloneză împotriva teutonilor,
reuşind să obţină nu numai victoria, dar şi „o pradă uriaşă”. Cu ocazia expediţiei turceşti din anii
1419-1420 are loc şi prima implicare a Moldovei în frontul antiotoman. Atacate pe mare, Chilia şi
Cetatea Albă sunt apărate cu forţe proprii de Alexandru cel Bun, care respinge forţele turceşti.

3. IANCU DE HUNEDOARA (1441-1456) – „ATLETUL LUI CHRISTOS”

În lupta antiotomană, Transilvania s-a încadrat de partea Ungariei, dar cel mai adesea în ali-
anţă cu celelalte două ţări româneşti. Cel mai important efort antiotoman al Transilvaniei s-a produs pe
la mijlocul secolului al XV-lea, sub conducerea lui Iancu de Hunedoara. Descendent al unei familii de
mici nobili români din Transilvania, Iancu s-a integrat, prin stilul de viaţă şi religia catolică, nobilimii
maghiare. În 1438 a fost numit ban de Severin, iar trei ani mai târziu, voievod al Transilvaniei (până la
moartea sa, în 1456). A fost unul dintre cei mai străluciţi exponenţi ai cruciadei târzii, în acest scop
acţionând pentru a reuni, în cadrul aceleiaşi alianţe, Transilvania, Moldova şi Muntenia (politica blo-
cului românesc = cooperarea celor trei ţări româneşti în lupta antiotomană, sub conducere unică). A
acţionat în contextul în care Imperiul Otoman desfăşura asaltul final împotriva Constantinopolului, iar
apoi, după căderea acestuia, îşi propunea cucerirea Belgradului pentru a-şi deschide calea spre Eu-
ropa.
Începutul acţiunilor antiotomane ale lui Iancu de Hunedoara se leagă de incursiunea efectua-
tă de otomani în Transilvania în martie 1442, sub conducerea beiului Vidinului. Deşi expediţia otoma-
nilor începe sub auspicii favorabile acestora (ei obţinând victoria de la Sântimbru), Iancu reuşeşte să
întoarcă situaţia în favoarea sa, zdrobind armata turcească lângă Sibiu (22 martie 1442). Apoi pătrun-
de în Ţara Românească, unde îl înfrânge pe Sehabbedin, beilerbeiul Rumeliei, într-o luptă dată pe râ-
ul Ialomiţa (septembrie 1442), şi îl impune ca domn pe Vad Dracul. În 1443-1444, Iancu organizează
„Campania cea Lungă”, pe teritoriul Serbiei şi Bulgariei, la sud de Balcani. Înaintând până în inima
Imperiului Otoman, cucerind oraşe precum Sofia şi Niş, Iancu îi obligă pe turci să ceară pace. După
victoria strălucită dobândită de Iancu de Hunedoara, la Buda sosesc soli din partea Papei, a ducelui
de Burgundia, a veneţienilor, genovezilor şi bizantinilor, care solicitau continuarea războiului împotriva
turcilor. Neîncrezător în proiectele de cruciadă ale Apusului, regele Ungariei, Vladislav, acceptă pacea
de la Seghedin (iulie 1444), prin care sultanul se angajează să înceteze conflictele militare pe o peri-
oadă de 10 ani. Încheierea păcii a grăbit trecerea la acţiune a veneţienilor, care îşi trimit flota spre
Constantinopol. La insistenţele legatului papal, lipsit de experienţă, regele Ungariei denunţă tratatul de
la Seghedin şi începe pregătirile de cruciadă. În septembrie 1444, oastea regală, căreia i se alătură
forţele militare ale lui Iancu şi ale lui Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti, trece Dunărea, îndreptân-
du-se spre Nicopole şi Varna. În bătălia care se dă în noiembrie 1444 la Varna, regele moare, cruciaţii
fiind înfrânţi. Eşecul cruciadei de la Varna l-a convins pe Iancu de necesitatea unei alianţe militare an-
tiotomane cu participarea Ungariei, Ţărilor Române şi a despoţilor din Balcani. În 1445 reia ofensiva
pe linia Dunării, cucerind Giurgiul. Din 1446 devine guvernator al Ungariei, ceea ce reprezintă apoge-
ul carierei sale politice (până în 1453, când primeşte titlul de căpitan general al Ungariei). După ce
reface ,,blocul românesc”, în septembrie 1448 oastea creştină condusă de Iancu trece Dunărea, dar
suferă grele pierderi în bătălia de la Kossovopolje (octombrie 1448). Această înfrângere însemna
sfârşitul efortului creştinilor pentru alungarea turcilor din Europa.
Căderea Constantinopolului (1453) a constituit o grea lovitură dată creştinătăţii, Mehmed
al II-lea trecând la lichidarea centrelor de rezistenţă antiotomană din Balcani. Acţiunea militară cu
cea mai mare rezonanţă europeană întreprinsă de Iancu de Hunedoara a fost apărarea cu succes
a Belgradului (iulie 1456), considerat o veritabilă ,,cheie” a Ungariei. Victoria de la Belgrad, obţinu-
tă în faţa cuceritorului Constantinopolului, a fost primită cu mare bucurie de lumea creştină, însuşi
Papa Calixt al III-lea considerând-o „evenimentul cel mai fericit al vieţii sale”. Numai că eroul de la
Belgrad nu s-a putut bucura de succesul său, întrucât a căzut răpus de ciumă la Zemun (august
1456). Victoria de la Belgrad a salvat pentru aproape 70 de ani Europa Centrală de primejdia cuce-

23
ririi otomane şi a avut un răsunet imens în Europa, redresând moralul zguduit de căderea Constan-
tinopolului.

4. VLAD ŢEPEŞ (1448; 1456-1462; 1476)

Una dintre cele mai importante şi vestite figuri de voievozi medievali din Ţara Româneas-
că a fost Vlad Ţepeş (1448; 1456-1462; 1476). Fiu al lui Vlad Dracul, Vlad Ţepeş a rămas vestit
pentru duritatea pedepselor, cum era, de pildă, tragerea în ţeapă. Singurul tablou care îl înfăţişea-
ză provine de la castelul Ambras din Tirol. Atitudinea dură a voievodului a fost determinată de do-
rinţa de a întări puterea domnească şi de a intimida boierimea ostilă, care manifesta vădite ten-
dinţe anarhice, şi viza punerea la adăpost de pericolul transformării ţării în paşalâc. După moartea
neaşteptată a lui Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş a preluat steagul luptei antiotomane. În raportu-
rile internaţionale a căutat să aplice principiul modern al reciprocităţii. Astfel, a pretins ca negustorii
munteni să aibă în Transilvania acelaşi statut de care se bucurau negustorii saşi care veneau în
Ţara Românească. Saşii nu au respectat voinţa domnului şi au fost aspru pedepsiţi. De aceea, prin
povestirile lor răspândite în Apus, i-au perpetuat renumele de tiran şi, se pare, i-au născocit nume-
le de Dracula prin transformarea numelui Dragul (de la Ordinul Dragonului, primit de tatăl său, Vlad
Dracul) în Dracul, cuvânt cu o anumită încărcătură semantică. Lupta sa antiotomană se încadrează
în acelaşi efort al cruciadei târzii, care acum ar fi trebuit să fie condusă de fiul lui Iancu de Hune-
doara, Matia Corvin, devenit rege al Ungariei, şi sprijinită financiar de papalitate.
În 1459 a rupt legăturile cu Imperiul Otoman, refuzând să mai plătească tributul anual.
Pentru asigurarea frontierei de nord a încheiat o alianţă cu regele Ungariei, Matei Corvin, probabil
la începutul anului 1460. A reuşit să dejoace planul funest pus la cale de Hamza, beiul de Nicopo-
le, de a-l atrage într-o cursă la Giurgiu (sfârşitul anului 1461). A înfrânt armata turcească şi a ope-
rat numeroase trageri în ţeapă. Apoi, în iarna anilor 1461-1462, a pătruns în sudul Dunării, distru-
gând de-a lungul frontierei întregul dispozitiv militar otoman ce ar fi putut servi turcilor în campania
împotriva Ţării Româneşti. În aprilie 1462, o importantă armată otomană, condusă de însuşi sulta-
nul Mahomed al II-lea, a pătruns în Ţara Românească şi a început înaintarea spre Târgovişte, ur-
mărind transformarea ţării în paşalâc. Vlad Ţepeş, care strânsese circa 30.000 de oameni, nu avea
posibilitatea să poarte o bătălie de anvergură, în câmp deschis. Tactica tradiţională de retragere,
pustiire şi hărţuire folosită de domnul muntean şi vestitul atac de noapte în tabăra sultanului (16/17
iunie 1462) nu au fost suficiente, totuşi, pentru a-l împiedica pe Mahomed al II-lea să-l instaleze
domn pe Radu cel Frumos, cu acordul boierilor munteni, şi să atragă decisiv Ţara Românească în
sfera otomană de influenţă. Se reia şi pata tributului. Deşi neînvins, Vlad Ţepeş a fost obligat să ia
drumul pribegiei, refugiindu-se în Transilvania, unde regele Ungariei, Matei Corvin, dând ascultare
uneltirilor saşilor, a poruncit întemniţarea voievodului muntean la Vişegrad, lângă Pesta, timp de 13
ani. În întemniţarea incomodului domn muntean se pare că a jucat un rol şi faptul că regele Unga-
riei, preocupat în acea vreme de alte conflicte, cheltuise banii trimişi de papă în vederea organizării
cruciadei antiotomane în alte scopuri. Vlad Ţepeş a revenit pe tron în 1476, cu sprijinul lui Ştefan
cel Mare, într-o perioadă în care Ungaria părea interesată să reia lupta antiotomană. Ostilitatea bo-
ierimii faţă de stilului său de conducere autoritar a determinat organizarea unui complot căruia i-a
căzut victimă după doar o lună de domnie.

5. ŞTEFAN CEL MARE (1457-1504)

Domnia lui Ştefan cel Mare (1457-1504) a reprezentat, în Evul Mediu românesc, cea mai
glorioasă perioadă. Stabilitatea politică (cea mai lungă domnie), prosperitatea ţării, înfăptuirile în
plan cultural şi, mai ales, asigurarea liniştii la hotarele Moldovei, fac din domnia lui Ştefan cel Mare
un moment de referinţă în evoluţia instituţiei centrale în Ţările Române. Printr-o politică externă
fermă, canalizată spre menţinerea fiinţei statale şi prin efortul realizării unor alianţe antiotomane cu
principii creştini din Europa, Ştefan cel Mare a reuşit să schimbe fundamental poziţia statului său,
transformându-l din obiect de dispută dintre puterile vremii în subiect al relaţiilor internaţionale.
Moldova şi-a modelat politica externă în funcţie de poziţia Ungariei, Poloniei şi Imperiului Otoman.
Printr-un abil joc diplomatic, Ştefan a reuşit să estompeze orice formă de dependenţă faţă de pute-
rile care atentau la integritatea ţării sale. Ceea ce a conferit Moldovei statutul de factor principal al
relaţiilor internaţionale a fost confruntarea îndelungată cu Imperiul Otoman, aflat în plină ascensiu-
ne sub conducerea lui Mehmed al II-lea.

5.1. RELAŢIILE CU STATELE CREŞTINE

Ca şi predecesorii săi, Ştefan cel Mare a căutat să contracareze tendinţele hegemonice

ale Ungariei prin apropierea de Polonia, care nu urmărea să transforme contractul feudalo-vasalic
într-o stăpânire efectivă asupra Moldovei. În acest scop încheie Tratatul de la Overchelăuţi (aprilie
1459, reînnoit în 1462), recunoscându-l ca suzeran pe regele Cazimir al IV-lea. La rândul său, re-
gele polonez îl recunoaşte ca domn pe Ştefan cel Mare şi se angajează să nu-i permită rivalului
acestuia, Petru Aron, să se apropie de hotarele Moldovei. Deteriorarea relaţiilor moldo-ungare se
datorează pretenţiilor de suzeranitate manifestate de Matei Corvin asupra Moldovei, protecţiei
acordată de curtea regală lui Petru Aron şi mai ales faptului că Ungaria stăpânea Chilia. Cucerirea,
în 1465, a acestei cetăţi de către Ştefan a declanşat conflictul cu Ungaria. Expediţia regelui Matei
Corvin în Moldova s-a încheiat cu un „uriaş dezastru”. Victoria repurtată de Ştefan la Baia (decem-
brie 1467) a însemnat emanciparea Moldovei de sub suzeranitatea Ungariei. După această dată,

24
Matei Corvin a abandonat definitiv intenţia de a restabili controlul maghiar asupra Moldovei, înţele-
gând că este mai bine să aibă un aliat în Ştefan cel Mare.
Conflictul cu Radu cel Frumos, început în 1470, a inaugurat o direcţie consecventă în stra-
tegia politică a lui Ştefan: instalarea pe tronul Ţării Româneşti a unui domn fidel atitudinii sale an-
tiotomane. Deşi conflictul cu Radu cel Frumos se termină în favoarea lui Ştefan, care îl alungă din
scaun pe Radu, încercările de atragere a Ţării Româneşti în frontul antiotoman se vor dovedi za-
darnice, întrucât Laiotă Basarab, Basarab Ţepeluş şi Vlad Călugărul au trecut de partea turcilor, iar
Vlad Ţepeş a fost ucis în confruntarea cu acelaşi Laiotă Basarab.

5.2. RELAŢIILE CU OTOMANII

Moldova, aflată pe flancul drept al frontului otoman, a intrat mai târziu în atenţia sultanilor.
Abia în 1456, în timpul lui Petru Aron, Mahomed al II-lea îşi impune suzeranitatea asupra principa-
tului, obligat la un tribut de 2.000 de galbeni (Închinarea de la Vaslui). Ştefan cel Mare îşi propune
să înlăture primejdia turcească de la Dunăre şi să-şi consolideze controlul asupra „drumului mol-
dovenesc”, prin întărirea Chiliei şi Cetăţii Albe, „plămânii Moldovei”, râvnite şi de Polonia şi Ungaria
pentru importanţa lor economică şi strategică. Astfel, în perioada 1473-1487, Moldova s-a manifes-
tat ca bastion al lumii creştine împotriva pericolului otoman. Politica antiotomană a lui Ştefan s-a in-
tegrat în războiul veneţiano-otoman (1463-1479), domnul Moldovei alăturându-se unei coaliţii care
reunea forţele Veneţiei şi ale hanului turcoman Uzun Hassan. În 1473, Ştefan cel Mare declară ru-
perea legăturilor cu Imperiul Otoman, încetând să mai plătească haraciul.
Atitudinea ostilă faţă de Poartă manifestată de Ştefan, l-a determinat pe sultan să pregă-
tească expediţia de înlăturare a domnului moldovean. Cu o oaste de 120.000 de oameni, Sulei-
man-paşa, beilerbeiul Rumeliei, pătrunde în Moldova. Ştefan dispunea de circa 40.000 de oameni,
la care s-au adăugat 5.000 de secui, 2.000 de polonezi şi 2.000 transilvăneni. Bătălia s-a dat la
Podul Înalt (Vaslui), la 10 ianuarie 1475, şi s-a încheiat cu victoria lui Ştefan. Tactica pământului
pârjolit şi atragerea duşmanului într-un loc strâmt şi mocirlos a dat din nou roade. Vestea marii iz-
bânzi a făcut înconjurul Europei. Papa, principii şi monarhii vremii se întreceau în laude la adresa
principelui creştin, dar Ştefan li se adresează direct, prin scrisoarea din 25 ianuarie 1475, solicitân-
du-le sprijinul, deoarece se aştepta la o nouă campanie otomană împotriva sa. Pregătind noua fa-
ză a luptei antiotomane, Ştefan trimite solii în Polonia, Ungaria, Veneţia, Roma, Hanatul Crimeii şi
Caffa.
Politica pontică a Imperiului Otoman viza Chilia şi Cetatea Albă. În 1475, turcii cuceresc
Caffa şi Mangopul şi transformă Hanatul Crimeii în stat vasal Porţii, folosindu-l apoi în lupta împo-
triva Moldovei. În aceste împrejurări critice, Ştefan încheie cu Matei Corvin un tratat de alianţă (iulie
1475). Regele Ungariei promitea ajutor militar şi refuzul de a acorda azil politic duşmanilor domni-
torului. La rândul său, Moldova promitea libertatea comerţului pentru negustorii unguri. În vara anu-
lui 1476, sultanul însuşi a pornit în fruntea unei numeroase oştiri împotriva Moldovei, cerând şi tă-
tarilor să atace dinspre răsărit. Ştefan a încercat să-i oprească pe invadatori angajându-se în bătă-
lia de la Valea Albă (Războieni), în iulie 1476. Mica oştire moldoveană a fost înfrântă. Victoria lui
Mehmed al II-lea n-a putut fi consolidată, deoarece cetăţile Moldovei, în frunte cu Suceava, au re-
zistat asalturilor otomane. Oastea turcească, resimţind din greu efectele tacticii pământului pârjolit,
a fost obligată să se retragă fără a-l putea înlocui pe domn şi fără a supune ţara. Expediţia din
1476 s-a încheiat, astfel, cu un eşec pentru sultan, dar a pricinuit mari distrugeri materiale şi în-
semnate pierderi umane Moldovei.
Dar între timp coaliţia antiotomană se destramă, Veneţia încheind pacea cu turcii în 1479.
Ca atare, în 1480, Ştefan cel Mare este obligat, la rândul său, să încheie pace. Instalarea noului
sultan, Baiazid al II-lea, agravează din nou relaţiile moldo-otomane. Acesta considera Chilia şi Ce-
tatea Albă poziţii cheie pentru Imperiul Otoman şi, ca atare, în 1484 are loc o nouă campanie îm-
potriva Moldovei, determinată şi de intervenţia lui Ştefan în Ţara Românească şi de refuzul plăţii
tributului. Pierderea Chiliei (iulie 1484) şi Cetăţii Albe (august 1484) reprezenta o mare primejdie
pentru sistemul defensiv al Moldovei şi constituia o grea lovitură pentru comerţul acestei ţări. Mol-
dova îşi pierdea ieşirea la Marea Neagră, care devenea un lac turcesc. Domnul Moldovei nu se pu-
tea resemna cu pierderea acestor importante cetăţi. În aceste condiţii, el a reînnoit jurământul de
vasalitate faţă de regele polon Cazimir al IV-lea, la Colomeea (septembrie 1485), sperând să
obţină sprijinul acestuia în recuperarea celor două cetăţi. În 1486/1487, descurajat şi dezamăgit de
politica vecinilor săi creştini (Ungaria şi Polonia), Ştefan cel Mare încheie pace cu turcii, obligându-
se la plata tributului în valoare de 3.000 florini veneţieni şi recunoscând suzeranitatea sultanului, în
schimbul conservării autonomiei ţării.
Spre sfârşitul domniei, relaţiile cu Polonia se deteriorează, mai ales după moartea regelui
Cazimir al IV-lea. Neînţelegerile cu noul rege, Ioan Albert, reprezintă cauza expediţiei întreprinse
de regele polon în Moldova, dar în bătălia de la Codrii Cosminului (octombrie 1497), oastea polonă
suferă o grea înfrângere. Seria conflictelor continuă până în anul 1499, când cele două părţi sem-
nează tratatul de la Hârlău (iulie 1499). Prin acest tratat, Ştefan cel Mare şi Ioan Albert îşi făgădu-
iau sprijin reciproc în caz de război şi „linişte şi pace veşnică” între cele două state. Era eliminată
orice pretenţie de suzeranitate din partea Poloniei, tratatul fiind încheiat în condiţii de deplină egali-
tate. Încheierea acestui tratat reprezintă cel mai de seamă succes diplomatic al lui Ştefan cel Mare,
consfinţindu-se astfel independenţa Moldovei faţă de Polonia. Astfel, la sfârşitul domniei sale, Şte-
fan a reuşit să pună capăt oricărei forme de dependenţă faţă de Ungaria şi Polonia şi a impus
Porţii recunoaşterea autonomiei Moldovei, care se afla la apogeul prestigiului şi puterii sale. După
o domnie de 47 de ani, la 2 iulie 1504, Ştefan a încetat din viaţă. A fost înmormântat la Mănăstirea
Putna, ctitoria sa.

25
 B. ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL al XVI-lea

Pentru istoria europeană, secolul al XVI-lea este perioada în care se afirmă Umanismul şi
Renaşterea, dar au loc şi mari convulsii provocate de Reformă şi Contrareformă. Noua dinamică
continentală a cuprins în sfera sa şi Ţările Române, confruntate cu seismele provocate de fenome-
nele civilizaţiei moderne. Ţările noastre au fost şi în acest secol angrenate în disputele politico-
militare dintre puterile competitoare: Imperiul Otoman, Monarhia Habsburgică şi Polonia. La înce-
putul secolului, Imperiul Otoman reprezenta cea mai importantă forţă militară din Europa, atingând
apogeul în vremea sultanului Soliman Magnificul (1520-1566). În 1521, acesta cucereşte Belgra-
dul, cheia defensivei creştine. Urmează zdrobirea armatelor maghiare la Mohacs (1526), primul
asediu al Vienei (1529) şi instaurarea supremaţiei în Mediterana. Tot acum, teritoriul Principatelor
este redus, prin crearea unor întinse raiale pentru supravegherea principilor români, obligaţi să-şi
mute capitalele la Bucureşti şi la Iaşi, în zone de câmpie greu de apărat. Apar, astfel, raiaua Tighi-
nei sau Benderului ( 1538), care cuprindea sud-estul teritoriului dintre Nistru şi Prut, raiaua Brăilei
(1540 – ocuparea oraşului Brăila, 1542 – înfiinţarea raialei Brăila), care acoperea o mare parte a
Bărăganului, şi paşalâcul Timişoarei (1552), care îngloba cea mai mare parte a Banatului. În vede-
rea stăvilirii expansionismului habsburgic spre răsărit, sultanul ocupă Ungaria centrală, pe care o
transformă în paşalâc (1541). În aceste condiţii. Transilvania devine, în acelaşi an, principat
autonom sub suzeranitate otomană. Astfel, se instaurează hegemonia otomană asupra celor trei
state româneşti. Prezenţa austriecilor în vecinătatea Ţărilor Române determină apropierea treptată
a acestora de Monarhia Habsburgică, cea mai importantă putere antiotomană din regiune. Pe de
altă parte, Ţările Române se menţin în continuare în sfera intereselor economice ale Porţii, suze-
ranitatea otomană devenind tot mai evidentă. Conflictele turco-habsburgice vor aduce Ţările Ro-
mâne în prim-planul politicii europene în amurgul cruciadei târzii. Ţările Române şi-au păstrat în
secolul al XVI-lea existenţa statală, dar cu o autonomie ştirbită. Sultanul se amestecă tot mai mult
în treburile lor interne, numind domnii şi încălcând astfel obiceiul de alegere a acestora de către
ţară. Această ingerinţă în viaţa internă provoacă o vizibilă instabilitate politică, durata medie a unei
domnii fiind de 2 ani şi jumătate în Moldova, 4 ani şi jumătate în Ţara Românească şi de 6 ani în
Transilvania. Din secolul al XVII-lea, sultanul recurge tot mai mult la boierii greci pentru exercitarea
unui control mai ferm asupra domnilor români. Ţările Române îşi pierd în bună parte libertatea de
acţiune pe plan extern, ele fiind reprezentate de Poartă în relaţiile internaţionale (pe principiul „prie-
ten prietenilor, duşman duşmanilor”).
A doua jumătate a secolului al XVI-lea a însemnat, totodată, şi afirmarea Poloniei, care revi-
ne la politica pontică, direcţionată de cancelarul Jan Zamoisky. Criza Imperiului Otoman, acutizată în
ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, s-a răsfrânt şi asupra Ţărilor Române, conducând la agrava-
rea dominaţiei otomane. Această situaţie a determinat o sporire fără precedent a obligaţiilor tradiţiona-
le ale Ţărilor Române faţă de Poartă, haraciul (tributul), peşcheşurile şi mucarerul. În plan politic,
amestecul Porţii este tot mai evident prin nesocotirea tradiţiei dinastice şi introducerea arbitrarului în
numirea domnilor. Desele schimbări de domnie, cumpărarea tronului cu sume în continuă creştere şi-
au pus amprenta asupra condiţiei economice a ţărilor româneşti, prin destabilizarea gospodăriei libere
ţărăneşti şi accentuarea rumâniei, consecinţă a fiscalităţii excesive. Înrăutăţirea situaţiei Ţărilor Ro-
mâne s-a manifestat în următoarele moduri:
1. Ştirbirea autonomiei. Domnul era ales din familia domnitoare de către boieri (în Ţara Ro-
mânească şi Moldova) şi de către dietă (în Transilvania). Treptat, domnii au început să fie numiţi sau
revocaţi de către sultan fără a se consulta ţara. Între diverşii pretendenţi la tron a izbucnit o adevărată
competiţie câştigată de cel care oferea cei mai mulţi bani. Cu toate acestea, cele trei ţări româneşti şi-
au păstrat instituţiile şi o politică internă proprie.
2. Creşterea dependenţei politice a însemnat integrarea treptată a politicii externe a Ţărilor
Române în cea otomană. Domnii Ţărilor Române aveau obligaţia de a nu avea iniţiative de politică
externă.
3. Pierderile teritoriale. Otomanii au sporit presiunea asupra Ţărilor Române prin anexarea
unor teritorii: Tighina a devenit raia sub numele de Bender (1538), Brăila a fost transformată, de
asemenea în raia (1542), iar Banatul a devenit Paşalâcul de la Timişoara (1552).
4. Creşterea obligaţiilor materiale. Tributul (numit haraci) a crescut până la sume ameţitoa-
re. În acelaşi timp, au fost introduse noi obligaţii materiale: daruri pentru sultan şi dregătorii oto-
mani (peşcheşuri), confirmările de domnie (mucarerul mic, o dată pe an şi mucarerul mare, la trei
ani). La acestea s-a adăugat instituirea monopolului otoman asupra comerţului exterior al Ţării
Româneşti şi Moldovei, care a adus mari pierderi economice acestor state. Pentru otomani, păstra-
rea sub control a Ţărilor Române era de o importanţă vitală, acestea fiind principalele furnizoare de
alimente ale capitalei imperiului (cereale, oi, vite etc). Cea mai mare pierdere materială era repre-
zentată de sumele imense provocate de practica de cumpărare a tronului.
Obligaţiile Principatului Transilvaniei au fost mult mai uşoare decât ale celorlalte Ţări Ro-
mâne, din cauza poziţiei lui mai puţin expuse şi a vecinătăţii altei mari puteri a epocii, Imperiul
Habsburgic.
Neagoe Basarab (1512-1521) a dus o politică externă prin care a căutat să mărească
prestigiul internaţional al Ţării Româneşti în lumea est-europeană. În cadrul acestei politici se înse-
rie ceremonia de sfinţire a bisericii de la Argeş, la care au fost prezente marile personalităţi religi-
oase ale Orientului ortodox, în frunte cu patriarhul ecumenic de la Constantinopol. A întreţinut bune
relaţii cu Ungaria, Veneţia, Polonia, Imperiul Romano-German, dar şi cu celelalte ţări româneşti. A
urmărit să participe la o cruciadă antiotomană. A fost şi un teoretician al ştiinţei politice şi diplo-
maţiei în vestita lucrare „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”.

26
 Radu de la Afumaţi (1522-1529, cu întreruperi) a păstrat independenţa Ţării Româneşti,
ameninţată cu ocuparea militară şi transformarea în paşalâc. În doar patru ani (1522-1525), Radu
de la Afumaţi a purtat circa 20 de lupte împotriva turcilor, conduşi de paşa de la Vidin, Mehmed, cu
sorţi schimbători de izbândă. În cele din urmă tenacele domn a acceptat plata unui tribut ridicat, în
schimbul respectării autonomiei. A căutat să aibă relaţii bune cu Ungaria. După ce armata maghia-
ră a suferit înfrângerea de la Mohacs (1526), s-a amestecat în luptele pentru tronul Ungariei, spriji-
nind diverşi pretendenţi. Un complot boieresc a pus capăt vieţii acestui viteaz domn (1529). Trupul
lui odihneşte în vestita ctitorie a lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş.
Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546), fiu al lui Ştefan cel Mare, a fost un adevărat predece-
sor al lui Mihai Viteazul. Astfel, a iniţiat o politică foarte activă în Transilvania, profitând de luptele pentru
tronul Ungariei, după moartea regelui Ludovic al II-lea la Mohacs. Prin victoria de la Feldioara (1529) îm-
potriva unuia dintre pretendenţii la tronul Ungariei, a ajuns practic stăpânul ţării româneşti a Transilvaniei,
unde stăpânea numeroase cetăţi şi oraşe: Bistriţa, Rodna, Unguraşul, Ciceul şi Cetatea de Baltă. Spre
deosebire de tatăl său, Petru Rareş era prea impulsiv. A deschis un nou conflict cu Polonia, pentru terito-
riul Pocuţiei şi a suferit o grea înfrângere la Obertyn (1531). A dejucat acţiunea prin care turcii încercau
să-şi impună influenţa în Ţările Române prin intermediul aventurierului veneţian Aloisio Gritti şi a fiilor săi.
S-a declarat vasalul lui Ferdinand de Habsburg şi a aderat la o coaliţie împotriva otomanilor alcătuită din
Imperiul Romano-German, Ungaria, Veneţia. Acţiunile sale de politică externă au produs îngrijorarea lui
Soliman Magnificul, care chemat de boierii nemulţumiţi de politica sa internă autoritară, a invadat Moldo-
va în 1538. Suceava a fost ocupată, iar Petru Rareş s-a refugiat în Transilvania. În acel moment drama-
tic, probabil că Moldova putea fi transformată în paşalâc, dar sultanul s-a mulţumit să mai smulgă un teri-
toriu din sudul Basarabiei (Tighina care a fost transformată în raia sub numele de Bender) şi să mărească
obligaţiile materiale ale ţării. A revenit la tron în 1541, acceptând mărirea tributului, dar nu a avut posibi-
litatea să participe la o nouă coaliţie antiotomană. Domnia lui Petru Rareş s-a caracterizat printr-o mare
înflorire culturală - realizarea picturilor exterioare de la Humor, Moldoviţa, Arbore, capodopere ale artei
medievale româneşti.
Între urmaşii lui Petru Rareş, cel care a reluat politica externă de rezistenţă împotriva oto-
manilor a fost Ion Vodă cel Viteaz (1572-1574). A fost numit de boieri „cel Cumplit”, deoarece i-a
eliminat fără milă pe membrii clasei boiereşti care i-au pus la îndoială autoritatea. Motivul ridicării sale
împotriva otomanilor l-a constituit cererea acestora de a dubla tributul. Iniţial, campania sa antiotoma-
nă a înregistrat un succes (victoria de la Jilişte, arderea Benderului, Brăilei şi Cetăţii Albe). A încercat,
fără succes, să impună un domn aliat pe tronul Ţării Româneşti. În bătălia decisivă de la Roşcani (10
iunie 1574) Ion Vodă a fost învins datorită trădării boierimii condusă de pârcălabul Ieremia Movilă.
Prins de turci, a fost omorât în chinuri groaznice, fiind legat de două cămile care l-au rupt în bucăţi.
Situaţia Ţărilor Române a devenit, la sfârşitul secolului al XVI-lea, insuportabilă. Reacţia
românilor a fost reprezentată de revolta antiotomană a lui Mihai Viteazul. În preajma ocupării tronu-
lui de către Mihai Viteazul se produc importante mutaţii şi în exercitarea puterii politice. Boierimea este
confruntată cu un fapt fără precedent: pătrunderea boierilor greci în instituţiile reprezentative ale statu-
lui. Alături de boierimea de veche tradiţie se cristalizează o boierime nouă, potrivnică elementului gre-
cesc şi colaborării cu turcii. Aceasta va constitui suportul domniei, mai ales prin atitudinea ostilă mani-
festată fată de Poartă. Ascensiunea lui Mihai Viteazul s-a întemeiat pe boierimea nouă, pe legăturile
cu boierii olteni, de care se simţea ataşat prin relaţii de rudenie, cât şi prin interese.

1. EPOPEEA ROMÂNEASCĂ SUB MIHAI VITEAZUL

Mihai Viteazul (1593-1601), fost mare ban al Craiovei, este considerat primul unificator al
Ţărilor Române. El rămâne un personaj controversat, caracterizat de unii drept aventurier, de alţii
drept condotier. Mihai Viteazul s-a afirmat în condiţiile creşterii influenţei Porţii în spaţiul românesc,
mai ales după înfrângerea din anul 1574 a lui Ioan Vodă în Moldova. În acelaşi timp, contextul in-
ternaţional era marcat, în răsăritul şi sud-estul Europei, de adâncirea contradicţiilor dintre Poartă şi
Habsburgi ori Polonia, fiecare cu interesele sale politice şi strategice. Domnia lui s-a desfăşurat în
condiţiile unor importante transformări politice şi economice, urmărind limitarea creşterii puterii bo-
ierimii şi revigorarea puterii domneşti, pe fondul sporirii obligaţiilor faţă de Poartă. Însuşi Mihai Vi-
teazul se număra printre cei mai mari proprietari funciari din Ţara Românească. Acţiunea politică şi
militară a lui Mihai a constat în unirea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti şi în crearea unui
edificiu politic capabil să se opună turcilor şi intereselor marilor puteri. Astfel, voievodul muntean
devine un reprezentant al cruciadei târzii, fiind mândru că: „Principatul însuşi a fost readus la ve-
chea libertate”.
1.1. LUPTA ANTIOTOMANĂ

Într-o conjunctură internaţională extrem de complexă, când presiuni externe şi dificultăţi

politice şi economice interne puneau sub semnul întrebării durabilitatea statului român, Mihai Vi-
teazul, urcat pe tron în 1593, cu ajutorul unor negustori greci de la Istanbul, a manifestat un extra-
ordinar spirit de inventivitate în strategia alianţelor apte să conducă la întărirea puterii domneşti în
interior şi pe plan internaţional. În funcţie de forţa potenţială de ameninţare, a fost pus în aplicare un
minuţios plan, care îmbina calculul diplomatic cu acţiunea militară, iar rezultatul a fost ridicarea Ţării
Româneşti de pe panta prăbuşirii şi strângerea la un loc, pentru prima oară, a Ţărilor Române.
Domnia lui Mihai Viteazul a coincis cu iniţiativa papei Clement al VIII-lea de înfiinţare a
unei alianţe sub numele de Liga Sfântă (1592), la care au aderat Statul Papal, Spania, Austria,
Toscana, Mantova şi Ferrara. Anglia şi Polonia şi-au manifestat rezerva faţă de politica de cruciadă
iniţiată de Papă. Un rol aparte în planurile antiotomane revenea Ţărilor Române, care, prin poziţia
lor, erau interesate în acţiunea Ligii Sfinte. La această alianţă aderă şi Transilvania (februarie 1594),

27
considerată un factor primordial în atragerea Ţării Româneşti şi Moldovei. Acţiunea concertată a Sfân-
tului Scaun şi Habsburgilor reuşeşte să-l atragă pe Aron Vodă, domnul Moldovei, care încheie un tra-
tat cu împăratul în august 1594. Adeziunea Ţării Româneşti se realizează din iniţiativa lui Mihai Vitea-
zul (septembrie - octombrie 1594), care are acordul boierimii. Se constituie astfel un organism politico-
militar ataşat Ligii Sfinte, capabil să lupte cu Poarta.
Integrarea Ţărilor Române în alianţa creştină a dus foarte curând la răscoala antiotomană,
care izbucneşte în noiembrie 1594 la Bucureşti şi care se soldează cu suprimarea creditorilor le-
vantini şi a garnizoanei otomane. Acţiuni similare întreprind şi Aron Vodă în Moldova şi Sigismund
Bathory în Transilvania. Valorificând conjunctura favorabilă creată de nimicirea turcilor din Bucu-
reşti, Mihai porneşte o ofensivă generală împotriva otomanilor, îndreptându-se spre Dunăre, unde
atacă cetăţile turceşti de o parte şi alta a fluviului (Giurgiu, Hârşova, Silistra etc.), în luna decem-
brie 1594. După victoriile asupra tătarilor şi turcilor (Putineiu, Stăneşti şi Şerpăteşti - ianuarie
1595), Mihai Viteazul a trecut Dunărea şi a ars Rusciukul, provocând mari pierderi otomanilor.
Exemplul domnului muntean este urmat şi de Moldova. În martie, cu sprijinul ardelenilor, este cu-
cerită Brăila, în timp ce moldovenii cuceresc Ismailul. Această unitate de acţiune a fost primejduită
de ambiţiile hegemonice ale principelui transilvănean Sigismund Bathory, pe care Aron Vodă şi
apoi Ştefan Răzvan l-au recunoscut ca suzeran. Pentru reglementarea raporturilor munteano-
transilvănene, o delegaţie de boieri condusă de mitropolitul Eftimie a semnat la Alba-Iulia (20 mai
1595) un tratat dezavantajos pentru Mihai Viteazul, nerespectând instrucţiunile acestuia. Domnul
valah devenea locţiitor în propria sa ţară al principelui Transilvaniei, în timp ce puterea revenea, în
fapt, Sfatului Domnesc alcătuit din 12 boieri. Aceştia se aflau la adăpost de primejdia de a-şi pierde
capetele sau averile, întrucât condamnarea lor la moarte şi confiscarea bunurilor nu puteau fi pro-
nunţate de domn decât cu aprobarea principelui Transilvaniei. Tratatul satisfăcea interesele boie-
rimii muntene, care, asumându-şi prerogativele domniei, îşi manifesta intenţia de a se integra stări-
lor sociale privilegiate din Transilvania reprezentate în Dietă. Singurul aspect cu care domnul mun-
tean era de acord se referea la dependenţa Bisericii române din Transilvania de Mitropolia din Târ-
govişte. Aflat în ajunul unei iminente invazii otomane, Mihai Viteazul nu-şi putea îngădui deteriora-
rea raporturilor cu Transilvania şi a acceptat noua situaţie.
În vara anului 1595, infidelitatea lui Mihai a determinat reacţia Porţii. Încă din mai, sultanul
proclamase Moldova şi Ţara Românească provincii turceşti şi numise la conducerea lor paşale. Con-
fruntarea cu trupele otomane era iminentă. Cu o armată de circa 16.000 de oameni, la care se adău-
gau cei 7.000 de transilvăneni conduşi de Albert Kiraly, Mihai Viteazul îi înfruntă pe turci la Călugăreni
(13 / 23 august 1595), unde obţine victoria, dar nu suficientă pentru a face faţă invaziei otomane. El se
retrage spre munţi (la Stoeneşti), unde aşteaptă ajutorul lui Sigismund. Între timp, Sinan Paşa ocupă
Bucureştiul şi Târgoviştea, vechea capitală, şi îşi numeşte reprezentanţi în administraţie. Polonezii in-
tervin în Moldova şi-l înlătură pe Ştefan Răzvan, înlocuindu-l cu Ieremia Movilă. Cu ajutor transilvă-
nean şi moldovean, Mihai Viteazul reia ofensiva şi reuşeşte să elibereze, pe rând, oraşele Târgovişte
şi Bucureşti (octombrie 1595), obţinând apoi la Giurgiu o strălucită victorie (15-20 octombrie 1595). În
urma campaniei din 1594-1595 a fost înlăturată suzeranitatea otomană şi au fost curmate intenţiile
Porţii de a transforma Ţara Românească şi Moldova în provincii turceşti. Pierderile suferite în această
campanie şi distrugerile provocate de ocupaţia otomană au adus Ţara Românească în pragul prăbuşi-
rii. În aceste condiţii, visteria ţării era golită şi, pentru evitarea unei crize de proporţii, domnul pune în
aplicare aşezământul sau legătura lui Mihai (1596), prin care rumânii rămân pe moşia pe care se
aflau, nemaiavând dreptul de a se strămuta (legarea ţăranilor de glie); măsura a avut mai mult un
caracter fiscal decât unul social. Această măsură, deşi nepopulară, asigura resursele militare şi fiscale
ale ţării, absolut necesare după o campanie militară.
În primăvara anului 1596, domnitorul muntean declanşează o campanie peste Dunăre, ajun-
gând până la Plevna şi Sofia. În anii 1597-1598, în cadrul unor importante acţiuni politice, Mihai se elibe-
rează de sub tutela lui Sigismund Bathory. Datorită schimbării raportului de forţe pe plan internaţional, era
nevoie de o redefinire a raporturilor internaţionale ale ţării, prin încheierea păcii cu turcii, în condiţii foarte
avantajoase pentru Ţara Românească: în schimbul acceptării suzeranităţii otomane şi plăţii tributului, di-
minuat semnificativ, Poarta recunoştea domnia pe viaţă pentru Mihai. Paralel, Mihai Viteazul se orientea-
ză spre Habsburgi, încheind un tratat cu împăratul Rudolf al II-lea la Mănăstirea Dealu (iunie 1598), orien-
tat împotriva turcilor. Prin acest tratat, împăratul Austriei îi recunoştea domnia ereditară şi îi promitea un
ajutor financiar pentru întreţinerea a 5.000 de lefegii (mercenari). Această dublă suzeranitate, otomană şi
imperială, semnifica, practic, emanciparea lui Mihai de consecinţele tratatului din 20 mai 1595, reaşezând
raporturile dintre Mihai şi Sigismund Bathory pe picior de egalitate. Totodată, Mihai se impunea ca un fac-
tor determinant al coaliţiei creştine în sud-estul Europei.

1.2. UNIREA POLITICĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE

Frontul antiotoman al Ţărilor Române era serios ameninţat. Instalarea lui Ieremia Movilă,
ataşat politicii poloneze, scosese practic Moldova din coaliţie. Pe de altă parte, ezitările lui Sigis-
mund Bathory, care s-au concretizat în renunţarea la tron în favoarea lui Andrei Bathory (şi el un
interpus polonez), au agravat situaţia. Intenţia lui Ieremia Movilă şi a cancelarului Zamoisky de a-l
instala pe Simion Movilă pe tronul Ţării Româneşti l-a făcut pe Mihai Viteazul să sesizeze pericolul
destrămării coaliţiei antiotomane şi să adopte „planul dacic”, foarte îndrăzneţ, dar nu lipsit de ris-
curi, de a uni cele trei ţări româneşti într-un singur stat. Prin campaniile din anii 1599-1600, Ţările
Române şi Transilvania s-au reunit într-un sistem politic coordonat de voievodul de la Bucureşti.
Nici o sursă documentară nu confirmă existenţa unui plan prestabilit de unificare politică. De aceea,
unii istorici pun sub semnul întrebării unirea înfăptuită de Mihai. Mihai Viteazul a încercat astfel să înlă-
ture primejdiile apărute la Alba-Iulia şi Iaşi, datorită înscăunării lui Andrei Bathory şi Ieremia Movilă,

28
susţinătorii politicii Poloniei. Desigur, un rol important l-au jucat legăturile economice, culturale şi di-
nastice între Ţările Române, care deţineau cetăţi în Transilvania. Într-un atare context, Mihai Viteazul
poate fi considerat, pe bună dreptate, un reprezentant de seamă al „planului dacic”. Prin cucerirea
Transilvaniei şi a Moldovei, cu sprijinul marii boierimi, s-a născut în istoria Ţărilor Române o nouă
opţiune politică, în sensul orientării câtre Transilvania, în contradicţie cu planul de uniune politică privit
din perspectivă balcanică. Niciodată până atunci un domnitor român nu întreprinsese o acţiune de cu-
cerire a Transilvaniei, cu toate consecinţele ce decurgeau din acest fapt.
În iulie 1599, o solie trimisă de Mihai Viteazul la Praga îi solicita împăratului Rudolf al II-lea
permisiunea unei campanii în Transilvania. Lupta de la Şelimbăr (18 octombrie 1599), unde l-a înfrânt
pe Andrei Bathory, a făcut din domnitor stăpânul Transilvaniei (Mihai îşi face intrarea triumfală în Alba-
Iulia la 1 noiembrie 1599). Poarta l-a recunoscut ca atare, împăratul l-a socotit doar guvernator, iar Di-
eta principatului l-a acceptat ca „locţiitor” al împăratului. În Transilvania, voievodul a urmărit, în princi-
pal, îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor români şi statutul de religie receptă pentru biserica ortodoxă. Au
fost reconfirmate privilegiile secuilor, iar mica nobilime românească din Transilvania şi-a văzut, la rân-
dul ei, privilegiile reconfirmate. În mai 1600, politica ostilă a lui Ieremia Movilă, instigat de Polonia, l-a
determinat pe Mihai să întreprindă o expediţie în Moldova. După o campanie fulgerătoare, ţara i s-a
supus. Într-un document din 27 mai 1600, el se intitula „domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toa-
tă ţara Moldovei”.
Opera politică a lui Mihai Viteazul se realiza în împrejurări externe deosebit de complexe,
interesele puterilor vecine fiind în totală contradicţie cu schimbările petrecute în Ţările Române. Ac-
tivitatea politică a voievodului a stârnit ostilitatea Marilor Puteri. Habsburgii îşi vedeau serios ame-
ninţate planurile de menţinere a Transilvaniei în sfera lor de influenţă. Polonia nu accepta ideea
pierderii controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu se împăca cu gândul renunţării la Ţă-
rile Române în favoarea rivalilor săi. La acestea se adaugă ostilitatea manifestată de nobilimea
maghiară, nemulţumită de măsurile întreprinse de Mihai Viteazul în Transilvania, mai ales cele pri-
vind fiscalitatea şi creşterea rolului românilor în viaţa politică şi religioasă. Tentativa de a înfrânge
revolta nobililor maghiari, sprijiniţi de generalul imperial Gheorghe Basta, eşuează în confruntarea
care se dă la Mirăslău (septembrie 1600), ceea ce echivalează cu pierderea Ardealului. Şi Moldova
este pierdută şi va fi redată Movileştilor de către polonezi (septembrie 1600).
În faţa pericolului extern, Mihai va încerca să salveze Ţara Românească, ameninţată de
oştile polone. Rezistenţa opusă de trupele muntene este anihilată, iar Simion Movilă este instalat
pe tronul Ţării Româneşti (noiembrie 1600). În această situaţie extremă, lui Mihai Viteazul nu i-a
rămas decât drumul pribegiei, el plecând, în decembrie 1600, la Praga, în speranţa obţinerii spriji-
nului împăratului habsburgic Rudolf al II-lea (în virtutea acordului încheiat în 1598). În condiţiile re-
venirii în Transilvania a lui Sigismund Bathory (în februarie 1601), împăratul promite ajutorul mult
aşteptat de voievodul valah. Oştile reunite ale lui Mihai Viteazul şi ale generalului Basta obţin victo-
ria de la Gorăslău (3/13 august 1601) asupra lui Sigismund Bathory . Prin alungarea lui Simion
Movilă din Ţara Românească de către boierii Buzeşti şi înfrângerea principelui transilvan la Gorăs-
lău, se deschidea perspectiva refacerii operei politice a lui Mihai Viteazul. Împăratul habsburg, ne-
putând fi de acord cu această perspectivă, pune la cale lichidarea domnitorului român. Generalul
Basta ordonă uciderea lui Mihai, crima săvârşindu-se la 9 august 1601, pe Câmpia Turzii, de mer-
cenarii valoni plătiţi de generalul Basta. Faptele lui Mihai Viteazul, transmise prin scris, dar şi prin
tradiţia orală, au căpătat cu timpul valoarea mesajului de continuitate. Chiar dacă, la vremea res-
pectivă, semnificaţia actului unirii Ţărilor Române nu a fost înţeleasă de contemporani, Mihai a de-
venit un simbol pentru generaţiile care au urmat şi, în mod special, pentru generaţia paşoptistă.
Politica de cruciadă a voievozilor români din secolele XV-XVI a constituit o pagină glorioasă
în istoria Evului Mediu românesc. În acelaşi timp, ea a permis menţinerea individualităţii po-
litice a Ţărilor Române în spaţiul sud-est european dominat de otomani.
1.3. SEMNIFICAŢIA DOMNIEI LUI MIHAI VITEAZUL

Unirea Munteniei, Moldovei şi Transilvaniei avea să fie valorizată ca un reper în procesul

constituirii naţiunii române şi a statului unitar de-abia în epoca modernă, prin opera lui Bălcescu, Ro-
mânii supt Mihai voievod Viteazul.
În vremea lui Mihai, ceea ce a fost apreciat, cel mai adesea în afara graniţelor, a fost efortul
luptei antiotomane. Acesta a fost mai puternic în sudul Dunării, unde voievodul român a intrat in tra-
diţia folclorică drept un eliberator, decât în Occident, unde victoriile lui erau prezentate ca fiind ale lui
Sigismund Bathory sau ale lui Rudolf al II-lea (în calitatea lor de suzerani). Pentru Ţările Române,
efectul pozitiv a fost salvarea de la falimentul economic la care le-ar fi dus creşterea continuă a pre-
tenţiilor financiare ale Porţii, şi restabilirea autonomiei, grav afectată în a doua jumătate a secolului al
XVI-lea. Imperiul Otoman pare să fi înţeles avertismentul oferit de lupta declanşată de Mihai; vreme
de câteva decenii, tributul este menţinut în limite rezonabile şi nu mai au loc tentative de transformare
a Ţărilor Române în paşalâcuri.
În secolul al XVII-lea, acţiunile lui Mihai sunt luate uneori drept model de către domni din
Muntenia (ca Radu Şerban, Mihnea al III-lea) sau principi ai Transilvaniei (Gabriel Bethlen, familia
Rakoczi), care încearcă apropieri între Ţările Române, în vederea unei posibile lupte antiotomane
comune. Principii transilvani au fost cei care au preluat cel mai dar ideea unui regat al Daciei, aşa
cum a fost proiectul lui Gabriel Bethlen de a uni Transilvania, Moldova şi Ţara Românească într-un
regat de confesiune protestantă, pentru care a cerut sprijinul patriarhului din Constantinopol. Aces-
ta i-a scris despre legătura de sânge şi de simţiri care trăieşte, deşi în mod tainic, dar cu atât mai
puternic, între românii din Ţara Transilvaniei şi între locuitorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei.

29
achingii = ostaşi turci destinaţi incursiunilor în teritoriul inamic înainte de atacul decisiv. Alcătuiau
trupe neregulate de cavalerie din secolele XVI-XVII.
cruciada târzie = lupta statelor creştine împotriva armatelor otomane în secolele XIV-XVI.
paşalâc sau eylat = numele provinciilor turceşti mari, aflate sub guvernarea unui paşă.
beglerbeg = guvernator general al părţii europene (Rumelia) sau asiatice (Anatolia) a Imperiului
Otoman.

CAPITOLUL 3 – STATUL ŞI POLITICA PÂNĂ LA 1821

1. EVOLUŢIA INSTITUŢIONALĂ ÎN SECOLELE XVI-XVIII

1.1. Sistemul fanariot în Ţara Românească şi Moldova

Cele ceva mai mult de două secole ce despart moartea lui Mihai Viteazul (1601) de revo-
luţia lui Tudor Vladimirescu (1821) constituie, în istoria societăţii româneşti, perioada ei „premoder-
nă”. Pe teren intern se acumulează mutaţii lente ce pregătesc lumea românească de pe cele două
laturi ale Carpaţilor pentru trecerea la vârsta modernă şi naţională, în pofida piedicilor de tot felul
pe care le întâmpină. În plan extern, statutul lor cunoaşte fluxuri şi refluxuri, sub impactul factorilor
politici din afară, pe fondul începutului „Chestiunii orientale”, când Principatele intră tot mai mult
în câmpul tendinţelor expansioniste ale marilor puteri creştine. Dar, treptat, începând cu cumpăna
secolelor XVIII-XIX, societatea românească dobândeşte o tot mai limpede conştiinţă de sine şi
asupra nevoilor ei, care se materializează în mişcările revoluţionare din 1821 şi 1848.
Reacţia lui Mihai Viteazul, ultima mare încercare de rezistenţă armată a lumii româneşti în
faţa dominaţiei Porţii, a fost un avertisment pentru sultani, care, în primele şase decenii ale veacu-
lui al XVII-lea, au slăbit opresiunea economică şi controlul politic în Principate. E drept, această
schimbare venea şi pe fondul focalizării atenţiei Istanbulului pe frontierele sale orientale. Toate
acestea explică domniile lungi şi relativ stabile ale lui Matei Basarab (1633-1654), în Ţara Româ-
nească, şi a lui Vasile Lupu (1634-1653), în Moldova. Mai mult, principii ardeleni promovează în
prima jumătate a secolului al XVII-lea o politică independentă şi participă ca adevăraţi suverani la
Războiul de 30 de ani (1618-1648). Cu anii '60 ai secolului însă, după un veac de politică defensivă
în Europa, Poarta reia ofensiva spre Europa Centrală. Perioada coincide cu o înăsprire a opresiunii
economice şi a controlului politic în Principate, obligate să susţină financiar şi chiar să participe la ex-
pediţiile turceşti contra principilor creştini. În perioada 1673-1678/1683, Poarta a încercat să introducă
în Ţările Române o nouă formulă politică, sultanul impunând slujbaşi greci în dregătoriile Ţărilor Ro-
mâne (protofanariotismul). Această. măsură a premers regimul fanariot, instaurat oficial abia la în-
ceputul secolului al XVIII-lea.
Evenimentele politico-militare desfăşurate în Europa la sfârşitul secolului al XVII-lea an-
trenează fenomenul redimensionării statelor continentului. În această perioadă au loc importante
modificări ale raportului de forţe între Marile Puteri. Numeroasele acţiuni militare desfăşurate în a
doua jumătate a secolului al XVII-lea - campaniile otomane împotriva Poloniei şi Rusiei, asediul Vi-
enei (1683) - au influenţat regimul politic al Ţărilor Române. Noua politică ofensivă a Porţii, ce cul-
minează cu marele asediu al Vienei (1683), sfârşeşte printr-o adevărată catastrofă în faţa puterilor
creştine, coalizate în jurul Habsburgilor. Înfrângerea turcilor la Viena, în 1683, a marcat începutul
decăderii Imperiului Otoman şi deschiderea „crizei orientale”. Turcii pierd bătălie după bătălie şi
cedează poziţiile cucerite de Soliman Magnificul în Europa Centrală. Prin pacea de la Karlowitz
(1699), Imperiul Otoman renunţa la numeroase teritorii cheie pentru poziţiile sale strategice şi poli-
tice în Europa, Ungaria şi Transilvania trecând sub stăpânire habsburgică. Cu acest prilej s-a pus
problema moştenirii Imperiului Otoman, fapt cunoscut în istoria diplomaţiei sub numele de „pro-
blema orientală”. Aceasta se întinde pe mai bine de două secole, până la războaiele balcanice şi
crearea statelor naţionale în Europa Sud-estică. Dar în prima parte a evoluţiei „chestiunii orienta-
le”, protagoniştii luptei pentru împărţirea teritoriilor turceşti sunt cele două mari imperii creştine:
Austria şi Rusia, a căror politică ţintea să ocupe provinciile balcanice ale Porţii şi strâmtorile Bosfor
şi Dardanele. Secolele XVIII-XIX au cunoscut mai multe războaie ruso-austro-turce, încheiate
aproape toate cu victoria puterilor creştine, şi care au accentuat declinul ireversibil al puterii oto-
mane. Politica hegemonică a Rusiei şi Austriei, intenţia clară a Angliei şi Franţei de a menţine inte-
gritatea Imperiului Otoman, au transformat criza orientală într-o chestiune politică şi strategică fun-
damentală a echilibrului european, în cadrul căruia Principatele Române ocupă un loc important.
Care a fost reacţia lumii româneşti în faţa perspectivei schimbării unei stăpâniri cu alta,
aşa cum s-au petrecut lucrurile în Transilvania. Principii români au fost printre cei dintâi care şi-au
dat seama de noua primejdie. Slăbirea puterii otomane i-a determinat pe domnii Moldovei şi Ţării
Româneşti să promoveze o politică abilă, vizând emanciparea de sub suzeranitatea Porţii. Şerban
Cantacuzino (1678-1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Ţara Românească, dar şi
Dimitrie Cantemir (1710-1711), în Moldova, s-au angajat într-o politică externă de mare complexi-
tate pe lângă Poartă, Habsburgi, Polonia şi mai ales Rusia, pentru salvgardarea intereselor ţărilor
lor. Ei iniţiază negocieri cu Austria şi Rusia, soldate cu tratate prin care se cristalizează un adevă-
rat program de emancipare de sub dominaţia turcă, cu păstrarea fiinţei statelor lor. Esenţialul aces-
tui program era recunoaşterea de către imperiile creştine a independenţei şi frontierelor Principate-
lor şi respectarea instituţiilor proprii şi a confesiunii ortodoxe.
Orientarea Ţărilor Române către Rusia, mai ales în vremea lui Brâncoveanu şi Dimitrie
Cantemir, intervenţia promptă a Porţii, care impune regimul fanariot, le aduce într-o nouă şi dificilă
situaţie, care va determina modificarea statutului lor internaţional. Constantin Brâncoveanu s-a
manifestat, în cadrul domniei sale, drept un adept statornic al principiului echilibrului politic, mane-
vrând cu dibăcie între Habsburgi şi Poartă. El a iniţiat unele acţiuni diplomatice cu Imperiul

30
Habsburgic şi cu cel rus, vizând emanciparea de sub suzeranitatea otomană. Poarta a aflat, dom-
nitorul a fost mazilit şi apoi ucis, împreună cu cei patru fii ai săi (1714).
Dimitrie Cantemir a încheiat o înţelegere cu ţarul Petru I, prin care Rusia recunoştea inde-
pendenţa şi integritatea Moldovei. Pe această bază Moldova a participat la războiul ruso-turc din
1711, încheiat cu victoria otomanilor. Principele-cărturar al Moldovei, Dimitrie Cantemir, a încercat,
în timpul scurtei sale domnii, formula guvernării autoritare a ţării, dar înfrângerea de la Stănileşti a
pus capăt acestei încercări, ducând la refugierea domnitorului în Rusia, împreună cu boierii filoruşi,
şi la pierderea cetăţii Hotin, care ulterior devine raia.
Poziţia geopolitică ocupată de Principate, excepţionala lor importanţă economică pentru
Turcia, tendinţa de emancipare a statelor româneşti şi mai ales modificarea raportului de forţe pe
arena internaţională au determinat Poarta să recurgă la soluţia domniilor fanariote, instituite în
1711 în Moldova şi în 1716 în Ţara Românească.
După stabilirea dominaţiei otomane, apar schimbări şi în structura instituţională a statelor
extracarpatice. Domnul, iniţial ales de boieri şi confirmat de Poarta otomană, începe, din secolul al
XVI-lea şi mai ales din veacul următor, să fie de fapt numit de turci. Din secolul al XVIII-lea, dispare
şi domnia pământeană, în intervalul 1711/1716 – 1821 domnii fiind aleşi de Poartă dintre grecii din
Fanar. O dată cu instaurarea regimului turco-fanariot, Principatele au fost complet integrate struc-
turilor politice şi militare otomane, încetând să mai desfăşoare o politică externă proprie. Principala
trăsătură a epocii este noul caracter al regimului dominaţiei otomane, mult mai apăsător din punct
de vedere politic şi economic. Domnii fanarioţi sunt integraţi în ierarhia administrativă otomană,
domnia într-unul din Principatele Române urmând funcţiei de mare dragoman al Porţii (interpret-
traducător al limbilor străine, inaccesibile din motive religioase otomanilor, implicat astfel în relaţiile
politico-diplomatice ale Porţii cu marile puteri). Domnii principatelor erau asimilaţi unui paşă cu do-
uă tuiuri (cozi de cal, în număr de 1, 2 sau 3, care marcau rangul generalilor-paşale turci), respon-
sabili numai în faţa sultanului. Erau numiţi sau revocaţi în funcţie de interesele Porţii şi de sumele
de bani puse în joc. În afara garanţiilor de fidelitate, pe care Înalta Poartă le lua în considerare la
numirea domnilor, aceasta era condiţionată sau măcar influenţată de plata unor sume de bani con-
siderabile. Aceleaşi sume importante se plăteau şi pentru confirmarea sau prelungirea domniilor.
După aprecieri generale, mai bine de jumătate din veniturile principatelor erau preluate uneori de
Poartă numai pentru prelungirea domniilor.
Principala funcţie a statului devine cea fiscală. Concurenţa pentru ocuparea tronului, ca şi
sporirea continuă a obligaţiilor faţă de Poartă, în condiţiile în care comerţul internaţional nu mai
aducea beneficiile anterioare, Marea Neagră devenind un lac turcesc, au condus la o creştere ex-
cesivă a fiscalităţii. Veniturile mai mari ale domniei nu au putut fi însă folosite pentru constituirea
unui aparat de stat modern, aşa cum s-a întâmplat în Occident în perioada modernă, întrucât aces-
tea erau orientate spre Istanbul. O anumită similitudine cu evoluţia occidentală se constată în seco-
lul al XVIII-lea, când fanarioţii, în căutare disperată de venituri, încearcă o raţionalizare a structuri-
lor sociale şi o eficientizare a aparatului administrativ, atât la nivel local, cât şi la nivel central.
Printr-o seamă de reforme, ei încearcă să reglementeze cuantumul şi modalităţile de plată ale con-
tribuţiilor către domnie, să stabilizeze masa de contribuabili (mereu predispusă la strămutări din
pricina instabilităţii fiscale), să definească principalele categorii sociale şi raporturile dintre ele sau
dintre acestea şi domnie, să asigure o anumită stabilitate socială (unele măsuri în favoarea regle-
mentării raporturilor între ţărani şi proprietari, limitarea abuzurilor administrativ-fiscale sau judecăto-
reşti, preocupări pentru aprovizionarea oraşelor cu alimentele necesare populaţiei, măsuri pro-
tecţioniste pentru a favoriza producţia locală de vinuri şi rachiuri şi a impulsiona dezvoltarea
meşteşugurilor, acordarea de mici ajutoare scăpătaţilor, orfanilor şi invalizilor, care nu-şi puteau
câştiga existenţa muncind etc.).
Pe fondul nevoii permanente de bani a domnilor fanarioţi, s-a generalizat sistemul venali-
tăţii (al vânzării, chiar în sistem de licitaţie) dregătoriilor. În măsura în care deţinerea unei dregătorii
în aparatul domnesc echivala cu înnobilarea (intrarea în rândul boierilor), venalitatea funcţiilor a fa-
vorizat ascensiunea socială a oamenilor care acumulaseră un anumit capital, bănesc sau funciar,
dar care prin naştere nu aparţineau boierimii.
Domnii fanarioţi reformează sau înfiinţează o seamă de instituţii în spaţiul social, edilitar
sau al învăţământului. Unele dintre vechile instituţii ale ţării intră însă într-un proces de dezagrega-
re, foarte evident în cazul oştirii. Dispariţia oştirii e legată în principal de dispariţia funcţiei externe a
principatelor, care erau considerate de Poarta Otomană şi de celelalte puteri europene drept terito-
rii autonome în cadrul Imperiului Otoman.
Deşi, din punctul de vedere al măsurilor pe care le-au iniţiat, domnii fanarioţi se aseamănă
despoţilor luminaţi din restul Europei, acestea nu au avut întotdeauna rezultatele scontate, iar con-
temporanii lor şi-au trăit adesea propriul timp istoric drept o perioadă traumatizantă. Durata scurtă
a domniilor (în medie 2,5-3 ani), cele şase războaie între marile puteri în care au fost implicate
principatele în timpul fanarioţilor (cu toate implicaţiile lor, teatru de operaţii militare, ocupaţii milita-
re, pierderi teritoriale etc.), epidemiile de ciumă şi perioadele de foamete, care adesea însoţesc
războaiele, fiscalitatea excesivă, conflictele latente sau făţişe dintre marea boierime locală şi dom-
nitorii greci, au făcut ca domniile acestora să fie percepute într-o manieră negativă în raport cu
epocile istorice anterioare.
Prin urmare, se poate afirma că regimul turco-fanariot a determinat un regres economic,
politic şi militar al Ţărilor Române, dar şi orientalizarea culturii şi civilizaţiei: limba greacă era folosi-
tă în administraţie şi biserică, au fost preluate moravurile, îmbrăcămintea şi stilul de viaţă de la
Constantinopol. Pe de altă parte, unii domni fanarioţi - din rândul cărora se distinge Constantin
Mavrocordat, care a domnit succesiv, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească - au promovat
procesul de modernizare a societăţii româneşti, printr-o serie de reforme (socială, administrativă,

31
juridică, fiscală, judecătorească şi bisericească) în acord cu înnoirile europene. După 1774, se răs-
pândesc ideile şi modul de viaţă occidentale. Cei mai mulţi dintre domnii fanarioţi, influenţaţi de ideile
iluministe şi de modelele europene ale despoţilor luminaţi, încearcă să întreprindă în Principate refor-
me administrative şi sociale şi contribuie la alcătuirea unor coduri de legi. Codurile din secolul al XVII-
lea, bazate pe obiceiul pământului şi pe izvoarele romano-bizantine, sunt înlocuite la îndemnul lui Ale-
xandru Ipsilanti (Pravilniceasca Condică - 1780), Scarlat Callimachi (Codul Callimachi –
1816/1817), Ion Gheorghe Caragea (legiuirea Caragea - 1818). Izvoarele juridice erau codul civil aus-
triac şi codul civil al lui Napoleon.
În concluzie, prin instituirea regimului politic fanariot, autonomia Principatelor este grav
ştirbită. Principatele sunt lipsite de dreptul de a desfăşura o politică externă proprie, de a întreţine
armată, iar teritoriul lor este considerat ca parte integrantă a Imperiului Otoman, motiv pentru care
putea fi înstrăinat. Suzeranitatea otomană devine tot mai apăsătoare, economia Principatelor fiind
subordonată complet intereselor Porţii.
1.2. Evoluţia Transilvaniei sub stăpânirea habsburgică
După înfrângerea armatei maghiare în faţa turcilor la Mohacs (1526) şi prăbuşirea regatu-
lui ungar în 1541, Transilvania se organizează ca un principat autonom sub suzeranitate otomană.
Instituţia voievodului dispare treptat, iar congregaţiile nobiliare se transformă în adunare a privile-
giaţilor (Dieta), care avea între atribuţii alegerea principelui. Se menţineau autonomiile săseşti şi
secuieşti. În ceea ce-i priveşte pe români, aceştia nu mai făceau parte din 1437 din sistemul naţiu-
nilor privilegiate (în sensul naţiunii medievale, ca parte a corpului politic). Feudalizarea accentuată
a societăţii ardelene în cadrul regatului maghiar dusese la maghiarizarea (însoţită de catolicizarea)
treptată a nobilimii româneşti, astfel încât românii participă din ce în ce mai rar la congregaţiile ge-
nerale, sfârşind prin a fi înlăturaţi complet din viaţa politică a ţării. Corolarul religios al acestei ex-
cluderi politice I-a reprezentat nerecunoaşterea ortodoxiei între religiile oficial acceptate în voievo-
dat şi ulterior în principat.
După instalarea stăpânirii habsburgice în Transilvania, la sfârşitul secolului al XVII-lea, or-
ganizarea politico-administrativă a principatului este, în linii mari, menţinută. Împăratul prelua şi ti-
tlul de principe, iar conducerea propriu-zisă a Transilvaniei nu mai era asigurată de Dietă, ale cărei
atribuţii au fost restrânse, ci de un „guberniu”, condus de un guvernator militar. Cancelaria aulică
de la Viena coordona conducerea principatului.
Trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului Habsburgic a modificat statutul politic al
provinciei, căreia i s-a limitat autonomia internă: ea va fi organizată iniţial ca Principat şi, ulterior, ca
Mare Principat cu autonomie limitată. Locul principelui este luat de un guvernator numit de împărat.
La 1691, Habsburgii îşi instalează oficial dominaţia politică în Transilvania, printr-un act solemn,
Diploma Leopoldină. Împăratul Leopold I, pentru a obţine acordul „stărilor privilegiate”, consacră
dominaţia acestora în viaţa politică a Principatului, aşa cum era ea consfinţită prin cele două Con-
stituţii nobiliare, Aprobatele (1653) şi Compilatele (1669). Prin aceasta, Viena accepta statutul in-
ferior al „plebei valahe”, exclusă din viaţa politică: românii erau „toleraţi” în Principat, datorită utili-
tăţii lor, iar confesiunea lor „schismatică” se menţinea în afara ,,religiilor recepte”.
Dar Viena avea să-şi modifice curând atitudinea, datorită intereselor ei politice şi religioa-
se din Transilvania. Preocupate să-şi lărgească baza puterii în Principat, unde catolicismul era mi-
noritar în raport cu confesiunile reformate ale stărilor privilegiate, autorităţile imperiale încearcă să-i
atragă la catolicism pe români, care deţineau majoritatea absolută între locuitorii provinciei intra-
carpatice. Aşa s-a născut mişcarea de unire religioasă a românilor cu Roma catolică, în urma pro-
misiunilor făcute de împărat membrilor clerului ortodox de a fi emancipaţi de sub jugul iobăgiei şi
de a deveni „cetăţeni” ai imperiului, cu toate drepturile cuvenite catolicilor. O parte a vârfurilor cle-
rului român, atrasă de promisiunile Vienei, acceptă unirea cu Roma şi astfel se constituie Biserica
Greco-catolică sau Biserica Unită a românilor din Principat, ce cuprindea o minoritate a credin-
cioşilor români. Unirea cu biserica romano-catolică a fost hotărâtă de sinodul întrunit la Alba Iulia în
1697. Această hotărâre a fost urmată, în 1698, de un manifest semnat de 38 de protopopi, care
apreciau promisiunea Curţii de la Viena că uniţii se vor bucura de privilegiile preoţilor catolici. În
1699, diploma emisă de împăratul Leopold I scutea preoţii uniţi de iobăgie şi de robotă. Cea de-a
doua Diplomă Leopoldină referitoare la unire (1701) hotăra că şi ţăranii uniţi trebuie să fie „primiţi
între straturile ţării, ca şi ceilalţi fii catolici ai patriei”. Dieta Transilvaniei nu a acceptat însă această
diplomă. Uniaţii sau greco-catolicii îşi păstrau ritul bizantin, obiceiurile şi calendarul ortodox. Dinco-
lo de obiectivele politice ale Curţii imperiale şi de consecinţele contradictorii pe care le-a avut uni-
rea cu Roma pentru românii ardeleni, Biserica Unită devine pentru un secol şi jumătate conducăto-
rul necontestat al mişcării de emancipare politică a românilor din Transilvania, iar membrii clerului
unit, adevăraţi apostoli ai ideii naţionale româneşti din Ardeal şi chiar din Principatele de peste
Carpaţi.
Curtea de la Viena a reprezentat speranţa unui sprijin pentru obţinerea drepturilor politice
pe care autorităţile locale şi nobilimea maghiară refuzau să le acorde românilor. Prevederile Di-
plomei Leopoldine din 1701, care acorda drepturi civile românilor trecuţi la greco-catolicism, nu au
fost aplicate niciodată. Principalul avantaj al unirii cu biserica romano-catolică a fost doar ameliora-
rea situaţiei economice a clerului unit. În acelaşi timp, absolutismul luminat şi, mai cu seamă, iose-
finismul au creat un cadrul favorabil manifestărilor naţionale româneşti. În prima jumătate a secolu-
lui al XVIII-lea, în lipsa unei nobilimi naţionale, lupta românilor pentru drepturi politice a fost condu-
să mai ales de cler.
Curtea de la Viena i-a încurajat pe românii greco-catolici (uniţi). Dincolo de anumite inte-
rese politice - Viena se baza pe principiul „Divide et impera” - rămâne faptul că, prin politica şcolară
au fost sprijiniţi românii greco-catolici. Atitudinea favorabilă a Vienei a permis inaugurarea la Blaj,
în 1754, a primelor şcoli greco-catolice româneşti, acest oraş devenind un important centru al re-

32
naşterii naţionale şi al modernizării culturii româneşti. Aceeaşi atitudine favorabilă s-a materializat
în adoptarea unor măsuri legislative favorabile greco-catolicilor: Ratio Educationis (decret asupra
învăţământului promulgat de Maria Tereza în 1777 şi aplicat şi în Banat, Bucovina, Maramureş şi
Transilvania) şi Edictul de toleranţă (promulgat de împăratul Iosif al II-lea în 1781 şi care asigura li-
berul exerciţiu pentru religiile necatolice, fără a atenta însă la primatul catolicismului). Astfel s-a
format o elită intelectuală, instruită în universităţi catolice la Roma sau la Viena, care promova idei
în avantajul emancipării naţionale. Pe termen lung, „Unirea” a permis clerului greco-catolic să aibă
legături culturale cu Roma, fapt ce a favorizat şi stimulat mişcarea de idei de care şi-a legat numele
Şcoala Ardeleană, cu rol important în dezvoltarea conştiinţei naţionale.

2. STATUTUL INTERNAŢIONAL AL PRINCIPATELOR ŞI PIERDERILE TERITORIALE DIN

SECOLUL AL XVIII-lea ŞI PRIMA JUMĂTATEA SECOLULUI AL XIX-lea.
SFÂRŞITUL REGIMULUI FANARIOT ŞI REVENIREA LA DOMNIILE PĂMÂNTENE.

În secolul al XVIII-lea, centrul şi sud-estul Europei au fost confruntate cu două mari pro-
bleme: criza politică din Polonia şi consecinţele sale externe, respectiv criza Imperiului Otoman,
aşa-numita „Problemă Orientală”. Mari Puteri - Austria, Rusia, Prusia - îşi disputau dominaţia asu-
pra spaţiului balcanic, Ţărilor Române şi Poloniei. Moldova şi Valahia s-au transformat în principa-
lul teatru de confruntări militare între imperiile vecine, cu grave consecinţe pe plan economic, soci-
al, politic, diplomatic şi teritorial. În secolul al XVIII-lea s-a accentuat „Problema Orientală”: Impe-
riul Otoman nu a reuşit să se adapteze pe plan politic şi militar. Această criză, al cărei început se
leagă de înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei în 1683, a evoluat, cuprinzând întreaga viaţă socia-
lă, economică şi politică din sud-estul Europei până la Marea Mediterană. Imperiul Rus îşi impunea
tot mai mult prezenţa în Balcani, profitând de decăderea statului otoman. Politica de expansiune a
ţarilor invoca pretextul protejării creştinilor din Balcani.
În secolul fanariot, pe fondul acutizării „problemei orientale”, Principatele devin teatrul ope-
raţiunilor militare în confruntările directe dintre cele trei imperii rivale: otoman, ţarist şi habsburgic.
Aceste războaie au avut drept consecinţă ocupaţii militare îndelungate, dar şi importante pierderi
teritoriale şi umane, care au frânat progresul societăţii româneşti. Războiul din 1716-1718, des-
făşurat între habsburgi şi otomani, se încheie cu victoria Austriei, care, prin pacea de la Passaro-
witz (1718), obţine Oltenia şi Banatul. Astfel, Imperiul Habsburgic devine putere balcanică. Urmea-
ză războiul austro-ruso-turc din 1735-1739, încheiat prin pacea de la Belgrad (1739), care con-
semnează revenirea Olteniei la Ţara Românească şi menţinerea Banatului sub dominaţie
habsburgică.
Un nou război, de data aceasta ruso-turc, se desfăşoară între anii 1768-1774. Acesta
aduce Principatele sub ocupaţie ţaristă şi se încheie cu înfrângerea Turciei, care acceptă pacea de
la Kuciuk-Kainargi (1774). Prin aceasta, Moldova şi Ţara Românească sunt scutite de tributul pe
doi ani, este confirmată autonomia Principatelor, iar Rusia obţine dreptul de a interveni în favoarea
Ţărilor Române şi pentru protejarea creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman. Debutează astfel,
neoficial, protectoratul rusesc asupra Moldovei şi Ţării Româneşti, apărând primele semne ale unei
schimbări în regimul politic şi economic al Principatelor. În 1775, ca recompensă pentru menţine-
rea neutralităţii în conflictul ruso-otoman, Austria anexează nordul Moldovei, cunoscut sub numele
de Bucovina. Neimplicarea Vienei în războiul ruso-turc din 1768-1774 este grăitoare pentru politica
duplicitară a Imperiului Habsburgic. Aliat sau rival Rusiei, acesta încearcă să limiteze puterea ţari-
lor şi politica lor hegemonică în sud-estul european: Maria Tereza şi Iosif al II-lea se temeau că
Rusia ar putea lua Principatele, devenind vecină cu românii transilvăneni şi slavii de sud (orto-
docşi), şi deschizându-şi, astfel, drumul spre Constantinopol.
Congresele internaţionale generate de aceste conflicte militare au constituit momente fa-
vorabile pentru punerea în discuţie a statutului politico-juridic al Principatelor, fie prin iniţierea de
proiecte din partea unor puteri, fie prin memorii ale boierilor munteni şi moldoveni. După 1768 se
elaborează proiecte care vizau restructurarea teritorială şi politică în sud-estul Europei. Asemenea
iniţiative aparţin Rusiei, care urmărea anexarea Principatelor. Este vorba de .,proiectul grecesc”,
care viza refacerea Imperiului Bizantin şi împărţirea posesiunilor europene ale Imperiului Otoman
între Rusia şi Austria, şi de „proiectul dacic”, potrivit căruia urma să se creeze un stat tampon în-
tre cele trei mari imperii sub numele de Dacia, format din Moldova şi Ţara Românească, condus de
un principe creştin. Încercarea de a traduce în practică aceste proiecte generează un nou război
ruso-austro-turc (1787-1792), care aduce din nou Principatele sub ocupaţie străină. Turcii sem-
nează pacea cu Austria la Şiştov, în 1791 , iar cu Rusia la Iaşi, în 1792 . Pacea de la Iaşi confirmă
tratatele precedente, obligând Poarta la respectarea autonomiei Principatelor. Prin aceasta, Impe-
riul Ţarist anexează teritoriile nord-pontice, ajungând vecin cu Moldova (graniţa se stabileşte pe
Nistru). Proiectul dacic şi tendinţa Austriei de stăpânire a teritoriilor româneşti au readus în discuţie
statutul internaţional al acestora.
La începutul secolului al XIX-lea, tendinţele expansioniste ale Rusiei în zona sud-estului
european se accentuează, ţinta principală fiind controlul asupra strâmtorilor Mării Negre. Principa-
tele Române suportă un nou război ruso-turc (1806-1812). Prin pacea de la Bucureşti (1812), Ru-
sia anexează partea de răsărit a Moldovei, numită Basarabia (ţinutul dintre Prut şi Nistru).
În această perioadă, criza otomană se adânceşte, pe măsură ce structurile imperiului de-
vin tot mai anacronice, în contrast vădit cu marile puteri creştine, revigorate de reformele
,,despotismului luminat” şi, mai ales, de acţiunea înnoitoare a Revoluţiei Franceze (1789). Suflul
acestor înnoiri se traduce şi la nivelul comerţului, ce atinge proporţii continentale şi în care sunt
atrase şi Principatele Române, care suportă încă monopolul turcesc. Anglia şi Franţa devin tot mai
interesate de perspectivele comerciale ale zonei Mării Negre şi gurilor Dunării: pe de o parte, ele

33
se află în căutarea de noi pieţe de desfacere pentru produsele lor, pe de alta, urmăresc achiziţio-
narea de materii prime şi grâne, tot mai necesare în Occident. De aceea, Rusia şi Austria, ce exer-
cită hegemonia în regiune şi sunt pregătite să anexeze Principatele Române, întâlnesc în cele do-
uă state occidentale un adversar neaşteptat, interesat în menţinerea existenţei statale a celor două
Principate, pentru a le exploata resursele. Dunărea de Jos devine, în primele decenii ale veacului
al XIX-lea, câmpul de înfruntare a marilor puteri şi centrul de greutate al politicii europene.
Pe fondul acestor evenimente, forţele de rezistenţă din lumea românească se revigorea-
ză. Cu prilejul tratativelor de pace dintre Poartă şi imperiile creştine, memoriile boierilor români
adresate acestora din urmă solicită respectarea de către turci a vechilor „Capitulaţii” şi restabilirea
autonomiei interne, începând cu restaurarea domniilor pământene. Crearea unor consulate ale ma-
rilor puteri în ultimele două decenii ale veacului al XVIII-lea, la Bucureşti şi Iaşi, constituie un pas
important în stăvilirea abuzurilor otomane şi în conştientizarea în rândul opiniei publice europene a
existenţei unei ,,probleme româneşti”. Nici măcar Rusia şi Austria nu mai puteau decide singure
soarta Principatelor, fără acordul celorlalte mari puteri europene.
După Congresul de la Viena (1815), la care Marile Puteri şi-au împărţit zonele de domi-
naţie în Europa, Principatele Române evoluează între suzeranitatea otomană, devenită mai mult
nominală, şi protectoratul ţarist, din ce în ce mai apăsător. Revoluţia de la 1821, condusă de Tudor
Vladimirescu, aduce din nou problema românească în centrul atenţiei diplomaţiei europene, ea pu-
nând într-o lumină nouă greutatea factorului intern, care se limitase până atunci la calea „memorii-
lor” către „bunii împăraţi” creştini. Acţiunea pandurului oltean, susţinut de Partida Naţională a bo-
ierilor români, face cunoscute lumii europene „dreptăţile acestor Prinţipaturi”, prin care el înţelege
autonomia Principatelor şi, în primul rând, restabilirea dreptului „ţării” de a-şi alege domnii. Poarta,
sub presiunea acţiunii lui Tudor şi a Rusiei, care se erijează în protectorul „creştinilor pravoslav-
nici”, este obligată să restabilească domniile pământene (1822). Este începutul emancipării rapide
a Principatelor Române, desfăşurată în cursul următoarei jumătăţi de veac. Pe acest drum, Con-
venţia ruso-turcă din 1826, semnată la Akkerman (Cetatea Albă) reprezintă prima etapă. Aceasta
prevedea: alegerea domnilor dintre boierii pământeni, pe o durată de 7 ani; libertatea comerţului,
după achitarea obligaţiilor faţă de Poartă; tributul şi cuantumul celorlalte obligaţii rămâneau cele fi-
xate anterior; instituirea unor comisii care să propună măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei Princi-
patelor şi să redacteze Regulamentele Organice.
Nerespectarea prevederilor convenţiei generează un nou război ruso-turc (1828-1829),
încheiat prin Tratatul de la Adrianopol. Prin acest tratat, semnat în 1829, s-a consolidat poziţia
Rusiei în Principate şi s-au făcut paşi importanţi pentru împlinirea idealurilor boierilor reformatori de
înlăturare a suzeranităţii otomane. Principalele prevederi referitoare la Ţările Române sunt cuprin-
se în „Actul osăbit pentru Principaturile Moldova şi Ţara Românească”: autonomie administrativă
pentru ambele ţări; restituirea raialelor de pe malul stâng al Dunării (Giurgiu, Turnu şi Brăila) către
Ţara Românească; stabilirea graniţei cu Imperiul Otoman pe talvegul Dunării; desemnarea domni-
lor pe viaţă; libertatea comerţului (desfiinţarea monopolului otoman) şi scutirea Principatelor de
obligaţia de a aproviziona Constantinopolul; dreptul de navigaţie pe Dunăre cu vase proprii; îngră-
direa dreptului de intervenţie a Imperiului Otoman în Principate; menţinerea ocupaţiei ruseşti şi
obligativitatea Imperiului Otoman de a recunoaşte şi confirma viitoarele regulamente administrative
ale Principatelor (Regulamentele Organice); menţinerea unui tribut simbolic, ce sublinia suzeranita-
tea sultanului asupra principilor români. Cu alte cuvinte, Tratatul de la Adrianopol, ce dădea expre-
sie aspiraţiilor româneşti din ultima jumătate de secol, restabileşte autonomia deplină a statelor
româneşti faţă de Poartă, a cărei suzeranitate este redusă la o formă pur nominală. Mai real este
protectoratul rusesc, instaurat acum oficial în Principatele Române, ţarii dorind transformarea sta-
telor române în gubernii. Acestor planuri li se opun, însă, marile puteri occidentale (implicate tot
mai mult în politica de la Dunărea de Jos) şi societatea românească, angajată pe linia modernizării
ei şi tot mai conştientă de identitatea şi de nevoile ei politice şi economice. Menţinerea ocupaţiei
ruseşti (1828-1834) a generat schimbări radicale în viaţa politică internă a Principatelor, prin intro-
ducerea Regulamentelor Organice. Acestea erau o constituţie, care stabilea principiile de bază
ale organizării Ţării Româneşti şi Moldovei. Generalul rus Pavel Kiseleff a fost numit preşedintele
plenipotenţiar al divanurilor (Adunărilor) celor două state româneşti.
Generaţia de la 1848 militând pentru înlăturarea regimului instituit de Marile Puteri şi pen-
tru dobândirea independenţei, declanşează intervenţia în forţă a Rusiei şi Turciei, care pun capăt
mişcării revoluţionare. Noul statut al Principatelor, după înfrângerea revoluţiei paşoptiste, este re-
glementat prin Convenţia ruso-turcă de la Balta-Liman (1849) care ştirbea încă o dată autonomia
acestora. Convenţia prevedea: domni numiţi de sultan pe şapte ani, cu acordul puterii protectoare;
desfiinţarea Adunărilor Obşteşti şi înlocuirea lor cu Divanuri ad-hoc, cu membri de drept şi numiţi
de domn; ţinerea sub ocupaţie a Principatelor, pentru reprimarea oricărei mişcări insurecţionale. În
1853 izbucneşte războiul Crimeii între Rusia şi Turcia, aducând din nou în prim plan problema ori-
entală. Intervenţia Angliei şi Franţei de partea Turciei şi înfrângerea Rusiei au creat perspectiva
unui nou echilibru între Marile Puteri. Cu această ocazie, situaţia Ţărilor Române devine o proble-
mă europeană, protectoratul rus fiind desfiinţat şi înlocuit cu garanţia colectivă a Marilor Puteri. To-
tuşi, suzeranitatea otomană este menţinută.
În concluzie, în secolul al XVIII-lea, situaţia Ţărilor Române a fost puternic influenţată de
schimbarea echilibrului de forţe între Marile Puteri europene. În acest context, ele au suferit grave
pierderi teritoriale şi o presiune tot mai mare din partea Turciei şi Rusiei. Pe de altă parte, mişcarea
politică naţională de la sfârşitul secolului al XVIII-lea a reunit toate forţele interesate în obţinerea
unui nou statut politic pentru Ţările Române.

3. CONSTITUIREA NAŢIUNII ROMÂNE

34
 3.1. Tradiţia romanităţii şi spiritualitatea bizantino-slavă
Societatea românească a evoluat multă vreme sub influenţa Bizanţului. Situată în aria civi-
lizaţiei bizantine, ortodoxia a constituit una din componentele principale ale conştiinţei colective
româneşti până în zorii epocii moderne. Mai veche decât aceasta şi mai profundă a fost tradiţia
originii romane, a descendenţei din Roma şi din coloniştii ei, idee prin care s-a exprimat individuali-
tatea poporului român în contextul etnic al Europei răsăritene şi de sud-est. Conştiinţa descen-
denţei romane s-a manifestat îndeosebi prin numele însuşi al poporului român, provenit din limba
latină, de la romanus. Către mijlocul secolului al XVIII-lea începe procesul naşterii conştiinţei naţio-
nale şi al emancipării politice româneşti. Astfel are loc, la nivelul spaţiului românesc, crearea noii
comunităţi naţionale, parte a unui proces continental, ca prelungire a etniei medievale. Construirea
naţiunii române a fost strâns legată de procesul modernizării structurilor societăţii româneşti, care a
eliminat solidarităţile medievale şi a pregătit terenul pentru naşterea unei solidarităţi mai largi,
naţionale. Biserica, şcoala şi cultura au fost agenţii elaborării noii comunităţi naţionale, pe terenul
marilor mutaţii din viaţa social-economică. În pofida separatismului politic determinat de stăpânirea
străină asupra unor teritorii româneşti, se naşte naţiunea română, pe întregul spaţiu românesc.
Opţiunile ei politice fundamentale erau unitatea şi independenţa, înscrise în spiritul veacului
naţionalităţilor. Figura cea mai reprezentativă a noului spirit - modern şi european - este Dimitrie
Cantemir, care a închegat în vasta sa operă un adevărat program politic: pe baza latinităţii şi uni-
tăţii neamului românesc în vatra Daciei străbune, acesta susţinea emanciparea de sub suzeranita-
tea otomană.

3.2. Premisele dezvoltării şi afirmării conştiinţei naţionale. De Ia „naţiunea medievală” la

naţiunea modernă.
Secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea s-au caracterizat, pe plan european, prin constituirea şi
afirmarea naţiunilor moderne (secolul al XIX-lea = veacul naţionalităţilor). În acest cadru general
se înscrie şi evoluţia poporului român. În condiţiile în care românii erau despărţiţi de graniţe statale
şi în permanent pericol de a dispărea ca entităţi politice, se realizează în pragul epocii moderne o
solidaritate nouă, una de factură naţională, sub auspiciile iluminismului, pe baza vechilor şi perma-
nentelor legături de limbă, de credinţă, obiceiuri, instituţii comune, raporturi politice şi culturale.
„Naţiunea medievală” avea la bază, ca pretutindeni în Europa, solidaritatea etnică a membrilor unei
comunităţi, care vorbeau aceeaşi limbă. În multe cazuri, solidaritatea etnică era asociată cu cea re-
ligioasă. Este cazul românilor din Transilvania, care se defineau şi prin confesiunea lor ortodoxă,
marginalizată de „religiile recepte”, ori al populaţiei ortodoxe din principatele extracarpatice, în
opoziţie cu Islamul instalat la sud de Dunăre. Dar în interiorul „naţiunilor medievale” existau şi alte
solidarităţi: comunităţile rurale, structurile profesionale, stările politice ori comunităţile statale (cum
erau, la nivelul lumii româneşti, „moldovenii”, „muntenii” şi „ungurenii” ori „ardelenii”). Sfărâmarea
acestor solidarităţi era o condiţie indispensabilă naşterii noii comunităţi naţionale a românilor şi
procesul s-a desfăşurat, în principal, prin acţiunea de modernizare a societăţii româneşti, ce cu-
prinde şi realizarea statului naţional.
Modernizarea, ce are loc sub presiunea nevoilor interne, începe încă din veacul fanariot,
al cărui bilanţ nu este în întregime negativ. Principii din Fanar, unii dintre ei oameni luminaţi ai vea-
cului lor, iniţiază primele măsuri de înnoire a societăţii. Astfel, Constantin Mavrocordat desfiinţează
dependenţa personală a „rumânilor” şi a „vecinilor” din Ţara Românească (1746) şi din Moldova
(1749), devenită anacronică, restabilind libertatea juridică la nivelul comunităţii românilor din cele
două Principate. În deceniile următoare, codurile legislative ale lui Constantin Ipsilanti (1780), Cal-
limachi (1817) şi Caragea (1818) introduc principii moderne în organizarea societăţii româneşti.
Acestea constituie primele mari breşe în dominaţia socială şi politică a Vechiului Regim în Princi-
patele Române.
În cele aproape trei decenii ce separă revoluţia lui Tudor Vladimirescu de cea de la 1848,
ritmul înnoirilor se precipită, legate mai ales de prima constituţie modernă a românilor, Regula-
mentul Organic (1831/32). Regulamentele Organice introduc, chiar dacă într-o formă încă incipi-
entă, principiul modern al separaţiei puterilor în stat şi aduc o relativă ordine în justiţie şi în admi-
nistraţie. Mai apoi, se pun bazele armatei naţionale şi ia avânt învăţământul în cele două Principa-
te, fapt care va contribui decisiv în următoarele decenii la dezvoltarea spiritului naţional. Dar, toto-
dată, Regulamentul Organic consolida regimul stărilor politice prin afirmarea şi mai hotărâtă a se-
paraţiei dintre starea privilegiată a boierilor şi marea masă a ţăranilor şi a orăşenimii, asupra căreia
apăsa întreaga povară fiscală. Ostilitatea ţărănimii faţă de noua legiuire, manifestă mai ales in Ţara
Românească la 1848, îşi află originea în întărirea regimului stărilor privilegiate şi în „reacţiunea se-
niorială” de la sate pe care o aduce Regulamentul. Abia în 1858, Convenţia de la Paris, care în-
locuia Regulamentul Organic, desfiinţează privilegiile boiereşti şi pune capăt regimului stărilor
politice (abolirea „Vechiului Regim”). Prin aceasta, ultima solidaritate medievală importantă era
eliminată, pentru a lăsa loc liber afirmării noii solidarităţi naţionale.
În concluzie, accelerarea ritmului dezvoltării societăţii româneşti spre sfârşitul secolului al
XVIII-lea a subminat vechile forme de solidaritate medievală şi a grăbit procesul de omogenizare.
S-a conturat un nou tip de solidaritate, bazat pe concepţia modernă despre stat (suveranitatea po-
porului, teoria contractului social, principiul separării puterilor în stat) şi pe relaţii noi între individ şi
stat (cetăţean cu drepturi şi îndatoriri). A crescut responsabilitatea individului în raport cu societa-
tea, mergând de la conştientizarea apartenenţei sale la comunitate şi până la identificarea cu idea-
lurile acesteia. În condiţiile dominaţiei străine, naţiunea s-a manifestat ca o forţă de progres, care a
mobilizat energiile în vederea eliberării românilor şi unificării lor statale.
3.3. Principatele Române: memoriile boiereşti şi recuperarea autonomiei

35
 Din secolul al XVIII-lea şi până dincolo de mijlocul celui de-al XIX-lea, românii, ca şi cele
mai multe popoare europene, îşi legitimează aspiraţiile politice prin argumente istorice. Este şi ca-
zul restabilirii autonomiei Principatelor, ideea-forţă a emancipării politice româneşti. Cele câteva
sute de proiecte de reformare a societăţii din Principatele Române, elaborate până către mijlocul
veacului al XIX-lea, au ca bază emanciparea politică faţă de Poartă, de a cărei înfăptuire sunt lega-
te toate celelalte înnoiri inteme.
Înăsprirea dominaţiei asupra Principatelor a determinat acţiuni diplomatice repetate ale
Partidei Naţionale, care, prin invocarea Capitulaţiilor, căutau să obţină creşterea autonomiei şi chi-
ar independenţa sub protecţia Marilor Puteri. În anii 1716-1718, în memoriile succesive înaintate
Curţii din Viena, se cerea desprinderea Ţării Româneşti de otomani, păstrarea „datinelor” interne
şi, pe viitor, înscăunarea unor domni români. Adâncirea crizei regimului turco-fanariot şi pierderea
unor poziţii importante în structurile politico-administrative ale statului în favoarea grecilor au de-
terminat boierimea autohtonă munteană şi moldoveană, grupată în Partida Naţională, să iniţieze o
serie de mişcări revendicative sub forma memoriilor care vizau recâştigarea independenţei prin
abolirea apăsătoarei suzeranităţi otomane. Pe fondul acutizării problemei orientale şi al adâncirii ri-
valităţilor dintre Turcia, pe de o parte, şi Rusia şi Austria, pe de altă parte, iniţiatorii mişcării refor-
matoare din principate se adresau Marilor Puteri întrunite în congrese internaţionale, pentru a
susţine problema românească.
Cu ocazia tratativelor purtate la Focşani şi Bucureşti (1772 şi 1773), delegaţii ale boierilor şi
înaltului cler din Moldova şi Ţara Românească revendicau revenirea la domniile pământene, autono-
mia şi unirea celor două ţări sub garanţia colectivă a Austriei, Rusiei şi Prusiei. „Vechile drepturi” ale
Principatelor apar menţionate prima oară în memoriul pe care boierii munteni îl adresează diplomaţilor
austrieci şi prusaci, veniţi la Focşani pentru a media pacea din războiul ruso-turc (1768-1774). Potrivit
memoriului, „vechile drepturi”, înscrise în „învoielile” dintre domnii români şi sultani la începuturile ra-
porturilor lor politice, au fost încălcate de turci în secolele următoare, culminând cu veacul fanariot,
când românii au pierdut şi dreptul de a-şi alege principii. Tot în 1772, boierul muntean Ienăchiţă Văcă-
rescu, principalul susţinător al autonomiei sub suzeranitate otomană, considerată mai sigură decât in-
dependenţa sub protectorat rus, trimitea un memoriu marelui vizir, susţinând respectarea vechilor tra-
tate, înlăturarea abuzurilor şi revenirea la domnii pământene.
Ideea recuperării autonomiei românilor, ce apare în ultimele trei decenii ale veacului al
XVIII-lea, este semnul începutului deşteptării naţionale în Principatele Române. Încă din primele
memorii, în prim-plan este menţionată restabilirea dreptului ţării de a-şi alege principii, prin înlătura-
rea domniilor fanariote. Mai târziu, aria revendicărilor se extinde şi memoriile devin adevărate pro-
grame de emancipare. În 1787, de exemplu, în contextul conflictului ruso-austro-turc, boierii mun-
teni cereau Austriei recunoaşterea neutralităţii Ţării Româneşti.
Unul dintre cele mai cuprinzătoare este, însă, memoriul din 1791, adresat de boierii mun-
teni diplomaţilor creştini, reuniţi la Şiştov, pentru încheierea păcii în războiul ruso-austro-turc (1787-
1792). Documentul revendica: restabilirea frontierei dintre Principate şi otomani pe Dunăre, prin
desfiinţarea raialelor; desfiinţarea obligaţiilor Principatelor faţă de Poartă, cu excepţia tributului; li-
bertatea neîngrădită a comerţului; alegerea domnului de către boierii ţării dintre pământeni; neutra-
litatea şi autonomia totală a statelor româneşti, puse sub garanţia Austriei şi Rusiei. Este o antici-
pare aproape deplină a statutului obţinut de cele două Principate patru decenii mai târziu, prin Tra-
tatul de la Adrianopol. Idei asemănătoare se regăsesc în memoriul moldovenilor adresat lui Napo-
leon în 1807, căruia i se cerea sprijinul pentru crearea unui stat românesc, sub garanţia şi nu sub
protectoratul Marilor Puteri.
În 1822, două delegaţii ale boierilor din Principate formulau noi cereri către Poartă: domn
şi oaste pământeană, atribuirea slujbelor numai pământenilor etc. Un memoriu muntean din 1829
propunea unirea Principatelor şi cumpărarea independenţei la un preţ echivalent cu birul reunit al
ambelor ţări. Noul stat urma să fie „de sine şi neatârnat”. Statutul internaţional al Principatelor a
fost dezbătut în 1829 la Adrianopol, când s-a oficializat protectoratul rus, apoi în 1856, la Paris,
când protectoratul rus a fost înlocuit cu garanţia colectivă a Marilor Puteri, menţinându-se suzerani-
tatea otomană. Mişcarea de emancipare naţională din veacul al XIX-lea îşi are originea în acţiunea
boierimii române din ultimele decenii ale secolului precedent. În condiţiile dificile în care se aflau
Principatele Române, între dominaţia Porţii şi expansiunea imperiilor creştine, această acţiune nu
putea fi decât „legală”, îmbrăcând forma „memoriilor” către suveranii creştini. Dar odată începută,
ea depăşeşte cadrul legal şi antrenează, într-o mişcare revoluţionară, pături largi ale societăţii ro-
mâneşti trezite la viaţă. Cu revoluţia lui Tudor şi, la un alt nivel, cu cea de la 1848, care au în latura
naţională o componentă esenţială a programului lor, mişcarea de emancipare politică se transfor-
mă într-un factor esenţial în formarea naţiunii române.
3.4. Transilvania: formarea unei conştiinţe naţionale
Deşteptarea naţională a urmat o altă cale în Transilvania, datorită condiţiilor diferite ale
românilor în Principat, legate de excluderea lor din viaţa politică de către „naţiunile privilegiate”, dar
şi de politica promovată de autorităţile imperiale ale Vienei faţă de ei în secolul al XVIII-lea, Tran-
silvania intrând sub dominaţie habsburgică după 1687.
loan Inochentie Micu Klein. Prima etapă a luptei pentru emancipare a românilor ardeleni
este legată de numele lui Inochentie Micu. Acesta s-a născut în 1692 la Sadu, lângă Sibiu, într-o
familie de ţărani liberi pe Pământul Crăiesc (= locuit de saşi). În 1728 a fost numit episcop, funcţie
în care a fost instalat în 1732, când i s-a acordat şi un loc oficial în Dieta Transilvaniei. El a tran-
sformat ideile mai vechi, susţinute de umanişti, de cronicari şi în special de Dimitrie Cantemir - lati-
nitatea românilor, vechimea lor în Transilvania, nobleţea lor romană - în argumente pentru obţine-
rea drepturilor politice. Pe plan politic, obiectivul său esenţial a fost recunoaşterea „naţiunii româ-
no-valahice” pe măsura valorii, numărului şi aportului ei. Programul lui Inochentie Micu nu ar fi fost

36
posibil fără o serie de reforme sociale: reducerea robotei; desfiinţarea servituţii personale; liberta-
tea fiilor de iobagi de a urma şcoli şi meserii; ridicarea nelimitată a românilor în slujbe şi în aparatul
de stat conform aptitudinilor, dar şi necesităţii reprezentării „naţiunii române” potrivit cu numărul,
calitatea şi rolul ei în viaţa principatului.
Devenit episcop al Bisericii Unite în 1728, el desfăşoară o activitate politică susţinută, cu o
energie ieşită din comun, materializată în numeroase memorii (redactate între 1732 şi 1741) adre-
sate autorităţilor imperiale şi stărilor privilegiate, pentru înlăturarea statutului de „tolerat” la care fu-
sese condamnat de veacuri poporul său şi pentru recunoaşterea românilor ca naţiune politică, ega-
lă în drepturi cu celelalte trei. Argumentele sale sunt de o mare varietate: superioritatea numerică a
românilor, greutatea sarcinilor publice pe care le suportă şi, mai presus de toate, descendenţa lor
din „coloniile romanilor”, din care el deduce că românii sunt cei mai vechi locuitori ai provinciei. În
acţiunea sa, Inochentie Micu nu îi are în vedere numai pe românii uniţi, ci întregul său neam, pen-
tru a cărui ridicare politică, socială şi culturală militează. Era începutul transformării românilor dintr-
o naţie medievală într-o naţiune modernă.
În 1744, Inochentie Micu a elaborat principalul său memoriu, Supplex Libellus, înaintat Mariei
Tereza. Acesta oferă o imagine cuprinzătoare a stării naţiunii române, evidenţiind condiţia socială şi
politică a românilor şi cerând drepturile care li se cuvin. Dieta de la Cluj a respins cu violenţă aceste
cereri, sub motiv că „răstoarnă din temelie [...] întreg sistemul acestei ţări” şi că „după firea „prea bine
cunoscută” a „plebei valahe” asemenea drepturi „nu i se cuvin niciodată”.
Opoziţia înverşunată a stărilor privilegiate, politica duplicitară a Vienei imperiale şi slăbiciunile
mişcării româneşti de emancipare, aflată abia la început, au dus la eşecul luptei episcopului transilvănean, în-
lăturat din scaun la 1751 şi exilat din provincie. Datorită consecvenţei cu care a cerut drepturi pentru români,
Inochentie Micu a fost chemat la Viena şi apoi a fost silit să plece în exil la Roma, unde a rămas până la
moarte (1768). Dar ideile semănate de el în societatea românească şi cultivate de discipolii săi în şcolile cre-
ate la Blaj şi în alte centre ale învăţământului confesional unit nu s-au pierdut. Ele aveau să rodească şi să
pătrundă treptat în rândurile păturilor sociale ale românilor ardeleni, pe terenul marilor conflicte sociale şi poli-
tice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea - răscoala lui Horea şi mişcarea Supplex-ului. Aceste reven-
dicări au stat la originea unui adevărat program de emancipare naţională a românilor transilvăneni, care a
fost continuat de Şcoala Ardeleană.
Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan. Răscoala lui Horea, desfăşurată în toamna anului
1784, antrenează la luptă masele de ţărani români din regiunea Munţilor Apuseni, striviţi de povara
sarcinilor feudale, dintre cele mai grele din Europa timpului - patru zile pe săptămână de robotă
pentru iobagi şi trei zile pentru jeleri, la care se adaugă şi obligaţii în natură -, de fiscalitatea
Habsburgilor şi de abuzurile nobilimii. În consecinţă, revolta are un copleşitor caracter social care
transpare din programul răsculaţilor, concretizat în ultimatumul dat nobililor refugiaţi în cetatea De-
vei; el are ca puncte centrale desfiinţarea nobilimii şi împărţirea domeniilor feudale între ţărani.
Cum însă în Transilvania noţiunea de iobag se confundă cu cea de român, iar numele de nobil es-
te sinonim cu cel de ungur, mişcarea are în chip necesar şi o latură naţională şi chiar religioasă, ce
potenţează înfruntarea socială. Nobilii înşişi au supralicitat latura naţională a revoltei ţărăneşti, ale
cărei cauze se află, din perspectiva lor, în pornirile înnăscute ale românilor spre nesupunere, răz-
vrătire şi tulburări, pentru a pune în umbră motivaţiile sociale reale ale mişcării. Ca urmare a răs-
coalei, împăratul Iosif al II-lea este obligat să desfiinţeze servitutea personală (Patenta imperială
de desfiinţare a iobăgiei în Transilvania, din august 1785), dar, după moartea lui, nobilimea res-
tabileşte vechea stare de lucruri.
Supplex Libellus Valachorum - programul politic şi naţional al Şcolii Ardelene. Dacă
răscoala lui Horea evidenţiază conştiinţa populară de neam a românilor, născută din realităţile so-
cial-economice şi din separaţiile etnice, politice şi religioase din Transilvania, Supplex Libellus Va-
lachorum (1791) dezvăluie dimensiunea politică a conştiinţei naţionale româneşti. Documentul,
elaborat la mai puţin de un deceniu de la revolta ţăranilor de câţiva intelectuali din rândurile româ-
nilor uniţi, în principal, se aşează în prelungirea mişcării populare, cu toate că autorii actului s-au
distanţat de ea. Obiectivele documentului, destinat de autorii lui Curţii imperiale din Viena, erau de
altă natură decât cele ale ţăranilor. Dacă răsculaţii şi-au propus să lichideze pe cale revoluţionară
raporturile feudale, autorii Supplex-ului şi păturile sociale pe care le reprezentau năzuiau să înlătu-
re sistemul politic anacronic din Transilvania şi să impună naţiunea românilor ca naţiune politică,
cu sprijinul împăratului. Dreptul istoric al românilor, ce domină de departe între argumentele actu-
lui, îşi asociază însă idei noi, precum dreptul natural, contractul social şi drepturile omului şi ce-
tăţeanului, ecou al marilor înfruntări politice şi ideologice din Europa timpului. Supplex-ul a fost re-
dactat de Iosif Meheşi, de la Cancelaria aulică a Transilvaniei, în colaborare cu Samuil Micu, Ioan
Piuariu-Molnar, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi alţii. Memoriul, înaintat în martie 1791 împăratului
Leopold, cerea reintegrarea „naţiunii” române în rândul „naţiunilor” ţării, fără deosebire de confesi-
une. Temeiul juridic al acestei revendicări consta în faptul că românii erau cei mai vechi locuitori ai
ţării, cei mai numeroşi şi purtau sarcinile cele mai multe. În mai 1791, împăratul a trimis Dietei din
Cluj memoriul românilor, spunând că „naţia valahă ar cere [...] ca să fie declarată şi ea naţie regni-
colară”. Dieta a refuzat discutarea petiţiei românilor pentru motivul că cererile reformulate şi rezol-
varea lor ar duce la răsturnarea vechiului sistem de privilegii din Transilvania. Supplex Libellus Va-
lachorum reprezintă apogeul luptei de emancipare naţională şi politică a românilor ardeleni în se-
colul al XVIII-lea. Afirmând drepturile imprescriptibile ale românilor, pe baza noului spirit modern,
Supplex Libellus Valachorum poate fi considerat un veritabil act de naştere al naţiunii române şi,
totodată, primul program politic modern al românilor din Transilvania. Principalele sale cereri sunt:
ştergere denumirilor odioase şi jignitoare de toleraţi, admişi şi reaşezarea naţiunii române în uzul
tuturor drepturilor civile şi „regnicolare”; clerul, nobilimea şi plebea să se considere la nivelul stărilor

37
care constituie uniunea celor trei naţiuni; reprezentarea proporţională în Dietă şi în funcţii; unităţilor
administrative cu majoritate românească să li se acorde denumiri româneşti sau mixte.
Prin Supplex Libellus Valachorum se defineşte programul pe termen lung al naţiunii româ-
ne. Deşi obiectivele propuse de mişcare nu se realizează în această etapă, afirmarea politică a in-
telectualităţii dovedeşte forţa şi locul important pe care ea îl ocupă în societate. Programul naţional
va fi reluat, în condiţii noi, de generaţia de la 1848.
Şcoala Ardeleană - mişcare culturală naţională iluministă. Supplex-ul din 1791 şi do-
cumentele similare ce au urmat, rămase toate fără rezultat, sunt opera unei pleiade de cărturari
români, formaţi în universităţile şi bibliotecile din Viena şi Roma şi constituiţi în Şcoala Ardeleană.
Principalii ei reprezentanţi, Samuel Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai şi Ion Budai-Deleanu, au
făcut din istorie şi filologie principalele arme de luptă în sprijinul aspiraţiilor sociale şi naţionale ale
poporului lor şi în acţiunea contra stărilor privilegiate, care prin Fr. Sulzer lansaseră teoria imi-
graţionistă pentru a contracara dreptul istoric al românilor. Argumentele lor sunt originea romană
pură a românilor, continuitatea elementului românesc în Transilvania şi contractul încheiat de ro-
mâni cu ungurii, la sosirea celor din urmă în provincie, contract prin care erau conferite drepturi
egale românilor, uzurpate mai târziu de stările politice.
Şcoala Ardeleană a reprezentat un fenomen cultural-ideologic bazat pe o grupare de căr-
turari cu idei şi preocupări comune şi pe un program de emancipare naţională. Şcoala Ardeleană,
formată din Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu şi alţi intelectuali, s-a
conturat în deceniul opt al secolului luminilor (în 1778 apare prima lucrare istorică a Şcolii Ardelene
- Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor de Samuil Micu), desfăşurându-şi activitatea şi la înce-
putul secolului al XIX-lea. Reprezentanţii ei şi-au consacrat cea mai mare parte a activităţii studiului
istoriei, pentru a dovedi în principal originea latină, unitatea poporului român şi continuitatea sa în
Dacia. Ei susţineau ideea „originii romane pure” căci, aşa cum scria Samuil Micu, „românii, cei ce
astăzi sunt în Dacia [...] ei pre sine se numesc romani şi sunt din romanii cei vechi, de Traian aduşi
şi aşezaţi în Dacia”. Dar scrierile lor, concepute ca arme de luptă, conţin şi excese, cum sunt origi-
nea curat latină a românilor, nimicirea totală a dacilor de către romani, ori transpunerea în plan lin-
gvistic a acestor erori, „purificarea” limbii române de împrumuturile străine.

CAPITOLUL 4 – STATUL ROMÂN MODERN: DE LA PROIECT POLITIC

LA REALIZAREA ROMÂNIEI MARI (1821 – 1918)

1. PROIECTE DE REALIZARE A STATULUI ROMÂN MODERN

Secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea au marcat intrarea societăţii româ-
neşti într-o nouă fază a evoluţiei sale istorice, identificată prin apariţia semnelor certe ale modernizării şi
afirmarea conştiinţei necesităţii unităţii politice naţionale. Elita politică constituită în „partida naţională”, re-
ceptivă la modelul occidental, a identificat atunci modalităţile potrivite pentru emanciparea naţiunii române
din teritoriile aflate sub dominaţie habsburgică şi ţaristă şi a statelor româneşti din zona extracarpatică.
Românii, la fel ca germanii, italienii ş.a. îşi doreau propriul stat naţional. Împlinirea acestei aspiraţii s-a fă-
cut treptat, pe fondul mutaţiilor petrecute în societatea românească (dezvoltarea economică, moderniza-
rea instituţională, afirmarea noii elite politice animate de „spiritul vremii”, dezvoltarea culturii) şi în raport de
contextul european. Au existat mai multe etape: mişcarea reformatoare de până la jumătatea secolului al
XIX-lea, Revoluţia de la 1848, formarea statului naţional român (1859), câştigarea independenţei de stat
(1877-1878), desăvârşirea unirii (1918).
1.1. Proiecte de reformare a societăţii în Moldova şi Ţara Românească până la 1821
Statul român modern, înainte de a deveni o realitate instituţională, a fost imaginat ca proiect poli-
tic de generaţii întregi de gânditori sau de practicieni ai politicii. Acest proiect a început să se contureze în
secolul al XVIII-lea, devenind din ce în ce mai complex pe măsură ce diferite aspecte ale sale treceau din
planul ideilor în cel al realizărilor efective. Proiectul politic al statului român modern s-a raportat întotdeau-
na, pe de o parte, la realităţile autohtone, pe de altă parte, la raportul de forţe dintre marile puteri ale tim-
pului. Formulat iniţial ca alternativă la regimul fanariot, a avut o importantă conotaţie naţională.
Contestarea domniilor fanariote s-a făcut pe calea pamfletelor şi a memoriilor politice.
Momentele de vârf ale producţiei şi răspândirii acestora se înregistrează în anii 1769-1774 (inter-
naţionalizarea problemei orientale, prin asumarea de către Rusia a rolului de protectoare a creştini-
lor din Imperiul Otoman) şi 1821-1831. Reformele preconizate vizau, în primul rând, reorganizarea
administrativă şi refacerea potenţialului distrus al ţării, prin desfiinţarea venalităţii slujbelor, institui-
rea unui sistem modern de retribuire a dregătorilor şi introducerea responsabilităţii lor, sistem fiscal
raţional şi eficient, liberalizarea comerţului, sprijinirea dezvoltării meşteşugurilor şi a manufacturilor,
dezvoltarea învăţământului, apărarea proprietăţii, egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, liberta-
tea cuvântului, a tiparului, a dreptului de asociere şi de deplasare în afara graniţelor.
În ceea ce priveşte forma de guvernământ, majoritatea covârşitoare a autorilor optează
pentru un regim monarhic în varianta sa românească, respectiv domnia. Ca tipuri de regim monar-
hic, se propun absolutismul, cu varianta despotismului luminat sau domnia mărginită (constituţiona-
lă). Teoria domniei constituţionale se bucură de o largă popularitate în ambele Principate. Întreaga
construcţie politică pe care o propuneau autorii memoriilor şi programelor politice era una de tip re-
formist, în care opera de reaşezare a societăţii trebuia înfăptuită de cârmuire. În 1802, de exemplu,
Dimitrie Sturdza, membru al elitei moldovene, a alcătuit un proiect intitulat „Plan sau o formă de
oblăduire republicească aristodemocraticească”. Forma de guvernământ propusă era republi-
ca, pe care trebuia să o conducă boierimea grupată, potrivit principiului separării puterilor, în trei
divanuri: Divanul cel Mare, organul suprem de guvernare, format din marii boieri, Divanul Pravilnicesc,
cu rol legislativ şi compus din boieri cunoscători ai pravilelor, Divanul de Jos, cu rol financiar, alcătuit
din deputaţi aleşi prin vot indirect. Idei moderne erau promovate în politica economică şi culturală pre-

38
cum şi referitor la exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (programul prevedea libertatea eco-
nomică, dreptul fetelor de a beneficia de aceeaşi instrucţie ca şi băieţii, garantarea libertăţii individuale
prin interzicerea arestării fără o cercetare prealabilă şi judecată, interzicerea încasării altor dări în afa-
ră de cele prevăzute în bugetul statului etc.).
Chiar domnii fanarioţi au promovat numeroase măsuri novatoare. Cu excepţia caracterului
naţional al domniei şi a problemelor legate de raporturile politice cu Înalta Poartă, multe dintre re-
formele propuse de boierime au fost iniţiate sau încercate de domnii fanarioţi, dar instabilitatea
domniilor (determinată în principal de cauze externe) a făcut ca acestea să cadă repede în desue-
tudine.
Meritul elaborării unui proiect politic, care avea ca obiectiv apărarea existenţei politice a
Ţărilor Române, aparţine boierimii mari şi mijlocii ca principală purtătoare a conştiinţei istorice.
Programul politic nu s-a fixat într-un act fundamental ci în totalitatea memoriilor şi proiectelor de re-
formă redactate în timpul războaielor austro-ruse-turce (1711-1812), printre alţii de Mihai Cantacu-
zino, Ienăchiţă Văcărescu şi Dimitrie Sturdza. Ideea dominantă a fost revendicarea unui nou statut
juridic pe baza dreptului istoric (românii „dintr-un început au fost un norod slobod şi nesupus”), re-
câştigarea independenţei prin înlăturarea regimului turco-fanariot. Programele boiereşti au prevă-
zut reforma instituţiilor şi a formei de guvernământ (republică, monarhie constituţională), dar re-
câştigarea puterii politice a fost obiectivul principal al programului politic până la 1821, program po-
litic care prin revendicările lui naţionale a reuşit să solidarizeze întregul corp social al naţiunii în
timpul mişcării conduse de Tudor Vladimirescu.
Gândirea politică a generat la începutul secolului al XIX-lea un adevărat program de re-
forme şi de emancipare naţională, care conturează proiectul statului român modern. Programele
revoluţiilor din 1821 şi 1848, precum şi ale societăţilor politice secrete dintre cele două revoluţii au
contribuit la clarificarea acestui proiect.
1.2. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi revenirea la domniile pământene
În ultimul deceniu al epocii fanariote, lumea creştină sud-est europeană intra într-un pro-
ces de radicalizare politică. O societate secretă, Eteria, avea ca scop eliberarea grecilor, cu spriji-
nul Rusiei, pe fondul unei răscoale generale a creştinilor din Balcani. Mişcarea stabilise legături şi
cu boierii români, inclusiv cu aceia de la vârful ierarhiei politice.
În anul 1821, Ţara Românească s-a confruntat cu o situaţie extrem de complexă, determi-
nată de amplificarea mişcării sociale şi naţionale. În contextul crizei Imperiului Otoman, al mişcări-
lor de eliberare din Balcani şi al creşterii dominaţiei Rusiei în zonă, Principatele au iniţiat o acţiune
politică având ca scop promovarea programului lor naţional. După moartea domnului fanariot Ale-
xandru Şuţu, marii boieri pământeni din Ţara Românească, inspiraţi de principiile iluministe şi de
ideile naţionale moderne, au hotărât organizarea unei revolte care să redea Principatelor vechile
privilegii încălcate de otomani si fanarioţi. Slugerul Tudor Vladimirescu, fost comandant de panduri
şi sudit al Rusiei, a fost ales de Comitetul de Oblăduire (Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi
Barbu Văcărescu) - organism politic provizoriu desemnat să înlocuiască domnitorul - să „ridice no-
rodul cu arme...”.
Mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu, desfăşurată între ianuarie - mai 1821, a avut un
caracter moderat, reflectat şi de documentele programatice, care, însă, conţineau idei iluministe.
Acţiunea românească s-a desfăşurat în strânsă legătură cu Eteria şi în acest scop Tudor a încheiat
un legământ cu Iordache şi Farmache, căpeteniile eteriste; înţelegerea avea ca scop lupta împotri-
va dominaţiei otomane. Deşi a stabilit legături cu Eteria, Tudor Vladimirescu nu a acceptat subor-
donarea mişcării sale faţă de cea grecească iniţiată de Alexandru Ipsilanti. La chemarea lui Tudor
au răspuns pandurii, care alcătuiau nucleul militar al mişcării, ţăranii şi mica boierime. Pentru a
câştiga adeziunea poporului, Tudor Vladimirescu a lansat Proclamaţia către ţară, la Padeş (23
ianuarie 1821), prin care promitea tuturor celor care se înrolau în tabăra sa calitatea de membru al
Adunării Norodului (constituită în tabăra de la Ţânţăreni), organ reprezentativ, politic şi militar îm-
puternicit să funcţioneze spre binele poporului, constituit după modelul Adunării Naţionale din tim-
pul insurecţiei sârbeşti, amândouă inspirate de Adunarea Naţională a Revoluţiei franceze.
Adunarea Norodului a împărţit puterea politică cu vechea administraţie, controlată de boie-
rii din Comitetul de Oblăduire. După sosirea în Principate a lui Alexandru Ipsilanti, conducătorul
mişcării eteriste, şi după tratativele cu Tudor, administraţia locală a fost împărţită între Tudor şi Ete-
rie, prin mijlocirea Comitetului de Oblăduire.
Actele elaborate în perioada în care a condus ţara ca reprezentant al „vremelnicei ocâr-
muiri” reflectă contradicţiile politice şi militare. Cererile norodului românesc (16 februarie 1821),
concepute ca un act fundamental pe care trebuiau să jure domnii Principatelor, reprezintă principa-
lul document programatic al revoluţiei. Ele conţineau principii moderne - numirea în funcţii după me-
rit, libertatea comerţului, armată naţională, desfiinţarea vămilor interne -, dar prevedeau şi menţinerea
domnilor fanarioţi. Aceste principii urmau să stea la baza unei noi ordini sociale. Suveranitatea popo-
rului, afirmată pentru prima dată de Proclamaţia de la Padeş, se desprinde din însăşi titulatura pro-
gramului: cererile sunt ale poporului (norodului). Dintre acestea, cele mai importante sunt: adăugirile la
bir să fie făcute numai atunci „când va fi vreo mare trebuinţă a ţării şi cunoscută de tot norodul”; desfi-
inţarea privilegiilor boiereşti (dregătoriile să nu mai fie date pe bani, iar promovarea să se facă după
merit); reforma justiţiei (legile trebuiau să fie o emanaţie a voinţei norodului); reforma administrativă;
promovarea în funcţii după merit şi desfiinţarea unor dregătorii socotite inutile şi jefuitoare ale poporu-
lui (Spătăria cea mare, Hătmănia Divanului, Vornicia Capitalei); reforma şcolară (extinderea reţelei
şcolare pe cheltuiala bisericilor); reforma armatei (instituirea unei armate regulate a ţării formată din
4.000 de panduri şi 200 de arnăuţi cu „leafă uşoară” pe cheltuiala mănăstirilor; reforma fiscală (reveni-
rea la darea în patru sferturi, desfiinţarea scutelnicilor şi a posluşnicilor); desfiinţarea vămilor interne
(facilitarea liberului schimb şi formarea pieţei naţionale unice).
Obiectivul naţional al mişcării era formulat cu destulă prudenţă: îndepărtarea grecilor din
dregătoriile laice şi ecleziastice, delimitarea pieţei româneşti de cea otomană şi constituirea arma-

39
tei naţionale. După 20 martie, Tudor a înlocuit discursul social-politic cu unul patriotic şi naţional,
necesar unirii tuturor forţelor pentru recâştigarea „drepturilor ţării” („Proclamaţia către bucu-
reşteni”). Evenimentele au luat o direcţie neaşteptată: revolta grecilor şi cea a românilor au fost
dezavuate public de consulul rus de la Bucureşti şi, apoi, chiar de ţarul Alexandru I, membru al
Sfintei Alianţe, care nu putea să accepte anularea sistemului stabilit în Europa de Congresul de la
Viena (1815). În acelaşi timp, însă, ţarul susţinea din umbră cele două mişcări antiotomane. Poziţia
Rusiei şi iminenţa intervenţiei militare otomane I-au determinat pe Tudor să încerce o apropiere de
Poartă, prin incriminarea exclusiv a fanarioţilor. Dacă din perspectiva românească această poziţie pu-
tea fi convenabilă, din perspectiva antiotomană a Eteriei, a fost asimilată trădării. Tratativele iniţiate cu
otomanii şi descoperirea acestora de către eterişti au însemnat sfârşitul lui Tudor. Părăsit de căpitanii
săi, Tudor a fost judecat, condamnat şi executat de Eterie pentru trădare, în conformitate cu legămân-
tul încheiat (mai 1821). Intervenţia militară otomană a pus capăt mişcării lui Tudor Vladimirescu. Dar
anul 1821 a provocat sfârşitul regimului fanariot în Principate. Elita politică românească a recuperat,
prin redactarea unui număr impresionant de memorii şi proiecte de reformă, întregul ţel declarat (anti-
fanariot) al acesteia. În vara anului 1822, Poarta a acceptat restaurarea domniilor pământene, numin-
du-i pe Grigore al IV-lea Dimitrie Ghica în Ţara Românească şi pe Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova.
Dincolo de proiectul antiotoman, mişcarea din 1821 a fost un răspuns dat de societatea
românească la problemele cu care se confrunta. Ea a surprins mentalităţile în schimbare („.patria
este poporul şi nu tagma jefuitorilor”) şi necesitatea restructurării statului conturată într-un program
coerent (Cererile norodului românesc). La baza statului trebuia să stea principiul suveranităţii
poporului şi se impunea anularea legilor date fără acordul acestuia. Domnul trebuia să fie ales de
ţară, iar privilegiile boiereşti desfiinţate. Deşi înfrântă, revoluţia de la 1821 a creat premisele mo-
dernizării societăţii româneşti şi a alimentat mişcarea naţională pentru independenţă. Mişcarea din
1821 a dovedit clar că modernizarea societăţii româneşti nu mai putea fi amânată. Ea a dezvăluit
gradul în care societatea devenise conştientă de propriile nevoi şi a reprezentat principalul moment
al afirmării naţiunii române în spaţiul extracarpatic.
1.3. Evoluţie şi revoluţie. Elitele româneşti şi spiritul public în prima jumătate a se-
colului al XIX-lea
Revenirea la domniile pământene poate fi interpretată ca o schimbare de regim politic, în
măsura în care instituţia domniei devine naţională (pământeană). Structura organizării de stat (in-
stituţiile) nu s-a modificat până la adoptarea Regulamentelor Organice (1831-1832). În deceniile 3
şi 4 ale secolului al XIX-lea, boierimea reformatoare a redactat zeci de proiecte, vizând moderniza-
rea organizării interne şi, în primul rând, redactarea unor legi fundamentale.
Un astfel de proiect a fost alcătuit de cărvunarii din Moldova (numiţi astfel prin analogie cu „car-
bonarii italieni”). Proiectul celor 77 de „ponturi” („Constituţia cărvunară”) alcătuit în 1822 de comisul
Ionică Tăutu, consilier al domnului Ioniţă Sandu Sturdza şi secretar al capuchehaiei Moldovei, exprima
revendicările micii boierimi, inspirate de Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului şi de actele si
memoriile anilor 1821-1822, având astfel un caracter liberal şi iluminist. Conducerea statului ar fi fost atri-
buită unui domn, având puteri limitate, ales dintre pământeni de o Adunare obştească formată din înalţi
ierarhi şi „toată obştea boierilor”, ajutat de un Sfat obştesc învestit cu atribuţii mai mari ca ale domnului.
Memoriul mai conţinea cereri privind organizarea administrativă, judecătorească, bisericească, financiară,
libertatea religioasă, personală, a tiparului, egalitatea în faţa legilor, respectul proprietăţii, separarea pute-
rilor în stat, drepturi egale pentru diferitele categorii ale boierimii etc. În legătură cu problemele naţionale,
Constituţia cărvunară susţinea ideile autonomiei faţă de Poartă şi ale deplinei dezvoltări a culturii româ-
neşti. Un alt document important din aceeaşi perioadă este Aşezământul politicesc semnat de Simion
Marcovici (1829), care susţinea organizarea statului pe baza separării puterilor.
Sub domniile regulamentare ale lui Alexandru Ghica (1834 - 1842), Gheorghe Bibescu
(1842 - 1848) şi Mihail Sturdza (1834-1849), progresul economic s-a accentuat şi contradicţiile so-
ciale, politice şi naţionale s-au agravat. Proiectele de reformă au devenit mai complexe, dobândind
uneori accente radicale. Afirmarea intelectualităţii şi elementelor burgheze a avut ca rezultat contu-
rarea unor programe ce susţineau egalitatea la numirea în funcţii, impozit progresiv pe avere, liber-
tatea tiparului, stat republican (asemenea idei preconiza filozoful iluminist Eufrosin Poteca).
În anii 1837-1838, Partida Naţională, condusă de boierul Ion Câmpineanu, s-a evidenţiat
în cadrul Adunării Obşteşti a Ţării Româneşti cu prilejul discutării articolului adiţional la Regulamen-
tul Organic. Sub influenţa sa Adunarea respingea încălcarea autonomiei ţării. Cu această ocazie,
reprezentanţii Partidei Naţionale au redactat Actul de unire şi independenţă şi Osăbitul act de
numire a suveranului românilor. Actul de unire şi independenţă solicita înlăturarea suzerani-
tăţii otomane şi a protectoratului ţarist şi unirea Principatelor într-un regat al Daciei. Osăbitul act
de numire a suveranului românilor conţinea referiri la atribuţiile domniei care trebuia să fie eredi-
tară, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti (votul universal) şi eliberarea clăcaşilor. În final, cele două do-
cumente cuprindeau un adevărat proiect de constituţie, bazat pe principiile liberalismului politic şi
economic. Se preconiza unirea Principatelor sub domnia lui Mihail Sturdza, fapt posibil, după păre-
rea domnului moldovean, numai cu sprijinul puterilor europene. Noul stat trebuia să fie o monarhie
constituţională sub garanţia colectivă a Marilor Puteri. În cadrul regimului preconizat, toţi românii
erau declaraţi egali în faţa legilor, urmând să se bucure de libertatea personală, a cuvântului şi a
presei şi de introducerea votului universal. S-a adoptat ideea limitării puterii suveranului de către par-
lament, a independenţei puterilor legiuitoare şi judecătorească faţă de cea executivă, iar în economie
principiul liberei concurenţe şi al neintervenţiei statului.
Un rol important în această perioadă l-au avut societăţile politice secrete. Acestea regru-
pau forţele reformatoare angajate într-o activitate menită să ducă la răsturnarea vechii ordini socia-
le şi politice. Ele au pregătit revoluţia din 1848. În 1834, la Sibiu, Societatea revoluţionară secre-
tă româno-polonă condusă de Adolf David milita pentru „republică românească cuprinzătoare,
aşezată de o parte şi de alta a Carpaţilor”. În Ţara Românească, „Partida naţională” respingea în
1838 articolul adiţional la Regulamentul Organic şi preconiza unirea, independenţa şi un program

40
de reforme bazat pe libertăţile şi drepturile cetăţeneşti şi pe rezolvarea problemei agrare. În Moldo-
va, Conjuraţia confederativă iniţiată de Leonte Radu punea la cale, în 1839, unirea federativă a
Moldovei cu Ţara Românească şi Serbia. Noul stat urma să fie condus de un domn ereditar tutelat
de boieri, sub suzeranitatea Porţii. Un program complex a fost elaborat de societatea secretă con-
dusă de Dimitrie Filipescu (în Ţara Românească), depistată de poliţia lui Alexandru Ghica în 1840.
Programul acesteia prevedea consolidarea autonomiei şi „chiar independenţa”, lichidarea proprie-
tăţii boiereşti, a relaţiilor servile şi instaurarea republicii democratice, întemeiată pe ideile de liberta-
te şi egalitate. Cu acelaşi program, mişcarea naţională a renăscut în 1843 prin societatea Frăţia,
fondată la Bucureşti de N. Bălcescu, I. Ghica, Christian Tell şi C. A. Rosetti, viitori conducători ai
revoluţiei de la 1848. Deviza ei era: „Dreptate, Frăţie”. Această organizaţie masonică avea ca obi-
ective unirea Moldovei şi Ţării Româneşti, independenţa, emanciparea clăcaşilor, egalitatea cetăţe-
nilor în faţa legii. Ideile ei liberale au fost răspândite prin publicaţii ca Propăşirea, Arhiva istorică,
Magazin istoric pentru Dacia şi Dacia literară. În 1845 se înfiinţa la Paris, din iniţiativa lui C.A. Ro-
setti, Societatea Studenţilor Români, ca filială a Frăţiei, organizaţie care întreţinea strânse legă-
turi cu personalităţi ale vieţii culturale franceze. Tot ca filială a Frăţiei a funcţionat la Iaşi, din 1846,
Asociaţia patriotică.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea societatea românească s-a dezvoltat progresiv,
căutându-şi noi modele şi forme de organizare. Între activitatea teoretică reformatoare (proiecte de
reformă, memorii) şi acţiunea social-politică (mişcarea din 1821, activitatea societăţilor secrete),
programele oficiale de reformă nu au făcut decât să potenţeze contradicţiile şi să grăbească de-
clanşarea revoluţiei. Nevoia de reorganizare internă era recunoscută şi în principalele acte interna-
ţionale referitoare la Principate. Tratatul de la Adrianopol (1829) consacra individualitatea politică a
Ţărilor Române, instituia oficial (de jure) protectoratul rusesc asupra acestora şi prevedea reorga-
nizarea administrativă internă în temeiul unor noi reglementări, viitoarele Regulamente Organice.
1.4. Reforme în spiritul despotismului luminat. Regulamentele Organice
Tratatul de la Adrianopol a impus de jure protectoratul rus asupra celor două principate şi
a deschis calea înfăptuirii de sus a unor reforme care răspundeau numeroaselor proiecte înaintate
de români Curţii de la Petersburg. Două comisii de boieri munteni şi moldoveni, conduse de consu-
lul general rus Minciaki au elaborat textul Regulamentelor Organice, care au fost primele constituţii
moderne ale Principatelor. Aprobate de Rusia şi de Adunările obşteşti, aceste acte au fost ratificate
de Poartă şi au rămas în vigoare până la Conferinţa de la Paris (1858), cu o scurtă întrerupere în
Ţara Românească în 1848. Ele au încercat să reformeze Vechiul Regim în spiritul despotismului
luminat, introducând principii şi forme moderne de organizare, dar păstrând vechiul conţinut al pu-
terii. La baza statului s-au stabilit, în „spiritul veacului”, suveranitatea poporului, separarea puterilor
şi bugetul modern. Puterea executivă revenea domnului, care era ales pe viaţă de o Adunare
Obştească Extraordinară. Acesta îi numea şi îi revoca pe miniştrii, avea drept de iniţiativă şi
sancţiune a legilor şi era ajutat de un Sfat administrativ compus din şase miniştri. De asemenea,
putea dizolva Adunarea Obştească, dar numai cu acordul puterilor protectoare şi suzerană. Pute-
rea legislativă revenea Adunării Obşteşti, compusă în majoritate din boieri şi înalţi funcţionari şi
prezidată de mitropolit. Adunarea adopta legile şi prezenta domnului rapoarte despre starea ţării,
numite anaforale. Regulamentele organice pot fi considerate „actul de naştere al parlamentarismu-
lui în România”, fiind primele legiuiri care instituie adunări formate pe bază de sufragiu, care, prin
participare la activitatea legislativă, limitau puterea şefului statului. Puterea judecătorească era
exercitată de organele de judecată, instanţa judecătorească supremă fiind reprezentată de Înaltul
Divan Domnesc.
O contribuţie reală au adus Regulamentele Organice în modernizarea instituţiilor. Au fost înfi-
inţate tribunalele, corpul de avocaţi, serviciul procuraturii, arhivele statului, notariatele. S-a reorganizat
învăţământul şi a fost constituită armata naţională. Actele de stare civilă au fost scoase de sub contro-
lul Bisericii, s-au modernizat serviciile publice (serviciul sanitar, poştă, pompieri) şi s-a preconizat fon-
darea unei Bănci Naţionale cu drept de emisiune monetară. Reforma sistemului fiscal a statornicit un
impozit unic („capitaţia” pentru ţărani şi „patenta”, calculată pe venit, pentru burghezie), dar a păstrat
vechile privilegii fiscale, a desfiinţat vămile interne şi breslele şi a adoptat principiul bugetului. Un pas
important în direcţia unor relaţii agrare moderne s-a făcut prin transformare rezervei domeniului în
proprietate absolută a boierului. Regulamentele aveau, însă, şi aspecte negative, care explică lipsa lor
de popularitate. Ele păstrau vechile privilegii şi scutirile de impozite pentru boieri şi cler şi nu rezolvau
problema agrară: claca era sporită la 12 zile pe an şi, în plus, se introducea nartul (norma zilnică de
lucru). Mai mult, o treime din fiecare moşie era considerată proprietatea absolută a boierului.
Acte fundamentale pentru Principate, Regulamentele Organice au fost puse în aplicare la
1 iulie 1831 în Ţara Românească şi la 1 ianuarie 1832 în Moldova şi înlocuite în 1858 cu Convenţia
de la Paris. Cu toate limitele lor, Regulamentele Organice au contribuit la modernizarea societăţii şi
statului şi au apropiat structurile legislative şi administrative ale Principatelor în vederea unirii lor.
Astfel organizate, cele două state ar fi fost integrate mai uşor stăpânirii ruse. Reflectând influenţa şi
tendinţele expansioniste ale Rusiei, Regulamentele au stârnit o vie ostilitate din partea tinerilor bo-
ieri care se impregnaseră, în decursul studiilor lor pariziene, de noi idei politice şi de gusturi occi-
dentale. Aceste tendinţe au devenit evidente în 1833, atunci când Rusia a încercat să impună arti-
colul adiţional. Boierimea munteană s-a coalizat atunci în „Partida naţională” condusă de Ion
Câmpineanu, opunându-se în anii 1837-1838 adoptării acestui articol care încălca autonomia ţării.
Actul de unire şi independenţă şi Osăbitul act de numire a suveranului românilor, redactate de Par-
tida naţională, schiţau un proiect de eliberare, de unire şi organizare a monarhiei constituţionale.
În 1834, au fost numiţi domni de către Rusia şi Turcia (nu aleşi, aşa cum prevedeau Regu-
lamentele), Alexandru Ghica în Muntenia şi Mihail Sturdza în Moldova. Acuzat de proastă gestiune
şi de lipsă de autoritate, Alexandru Ghica a fost destituit şi înlocuit cu Gheorghe Bibescu, singurul
domn ales în conformitate cu prevederile Regulamentului organic. Aceste trei domnii poartă denu-
mirea de regulamentare. Deşi au aplicat programe reformatoare la nivel instituţional şi de creştere

41
a gradului de civilizaţie, domnii regulamentari au fost vehement contestaţi în epocă şi s-au confrun-
tat cu opoziţia cvasipermanentă a clasei politice.
1.5. Revoluţia de la 1848
Revoluţiile de la 1848 din Ţările Române se înscriu în valul de mişcări revoluţionare care a
cuprins Europa în primăvara anului respectiv, de la Paris până în centrul şi răsăritul continentului.
În Moldova şi Ţara Românească, revoluţia de la 1848 a fost în primul rând opera intelectualilor
„paşoptişti”. Ei erau un grup deosebit de omogen, aparţineau în general mijlocului clasei boiereşti,
beneficiaseră de posibilităţi similare de a studia în marea lor majoritate în străinătate şi se distin-
geau de înaintaşii lor prin cunoaşterea directă a Europei Occidentale, al cărei model politic şi cultu-
ral îl doreau aplicat şi Ţărilor Române. O altă caracteristică a intelectualităţii româneşti de la 1848 es-
te adeziunea totală la ideea modernă de naţiune şi ataşamentul necondiţionat faţă de ţelurile naţionale
(independenţă sau autonomie politică).
Moment crucial în evoluţia societăţii româneşti spre un stat modern, revoluţia din 1848-1849, a
încununat un secol de mutaţii produse în plan economico - social, politic şi în mentalul colectiv, a marcat
afirmarea naţiunii române şi exprimarea opţiunii pentru „modelul occidental”. Pentru românii aflaţi sub su-
zeranitatea Porţii şi protecţia Rusiei (Principatele române) sau sub dominaţia Habsburgilor (Transilvania,
Bucovina), obiectivul emancipării politice naţionale era greu de realizat. Conştienţi de aceasta, fruntaşii
revoluţionari au manifestat prudenţă faţă de includerea acestui obiectiv în programele oficiale, păstrându-
şi solicitările în limite „legale” : respectarea autonomiei Principatelor în conformitate cu vechile tratate şi
unirea teritoriilor româneşti din Imperiul Habsburgic într-un „ducat autonom”; cu recunoaşterea drepturilor
naţiunii române. Programele de la Braşov şi Cernăuţi au solicitat deschis probleme ca: înlăturarea Regu-
lamentelor Organice şi protectoratului rus, unirea şi independenţa românilor, probleme ce reuneau în jurul
lor toate forţele sociale şi politice româneşti.
A. Moldova. Aici s-a manifestat opoziţia faţă de domnitorul Mihail Sturdza, la care a parti-
cipat boierimea mică şi mijlocie, o parte a marii boierimi de orientare liberală şi mai ales elita inte-
lectuală. Domnitorul era adeptul ideilor conservatoare şi a rezolvării crizei politice interne fără con-
vulsii sociale. La 27 martie/8 aprilie 1848 reprezentanţii boierimii liberale şi ai orăşenilor din Moldo-
va s-au întrunit la Iaşi într-o adunare de protest contra regimului autoritar patronat de Mihail Stur-
dza (adunarea de la Hotelul Petersburg), cerând limitarea puterii acestuia prin instituţii reprezenta-
tive şi instaurarea unui regim politic liberal moderat, care să stimuleze dezvoltarea economică. Ce-
rerile lor au stat la baza Petiţiunii-proclamaţiune (program în 35 de puncte) întocmită de comitetul
revoluţionar condus de V. Alecsandri, pentru a fi înaintată domnitorului. Boierimea moldoveană dorea
reformarea regimului prin măsuri moderate, atitudine explicabilă prin autoritarismul lui Sturdza şi teme-
rea faţă de o intervenţie armată a Rusiei, care avertizase că nu va tolera mişcări revoluţionare (aşa se
explică şi primul punct al Petiţiunii-proclamaţiune, introdus de revoluţionari din considerente tactice).
Autorităţile i-au arestat pe manifestanţi; câţiva au reuşit să se refugieze în celelalte provin-
cii româneşti, unde au participat la acţiunile revoluţionare. Revoluţionarii moldoveni, puternic im-
presionaţi de Adunarea de la Blaj, din mai 1848, au redactat un legământ, la Braşov, la 12 mai, inti-
tulat Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei. Tot în exil, dar la Cernăuţi, Mihail Kogălnicea-
nu elaborează Dorinţele partidei naţionale în Moldova, în august 1848. Acest program va fi dez-
voltat ulterior într-un Proiect de constituţie. Între obiectivele înscrise reţin atenţia: independenţa şi
unirea Principatelor („unirea Moldovei şi Valahiei într-un stat neatârnat românesc” din programul de
la Braşov şi unirea considerată „cheia bolţii iară de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional” din pro-
gramul de la Cernăuţi). Apar deosebiri în soluţiile pentru rezolvarea problemei agrare: emanciparea
şi împroprietărirea ţăranilor clăcaşi (fără despăgubire la Braşov şi cu despăgubire la Cernăuţi). In-
tervenţia armatei ţariste a pus capăt agitaţiilor din Moldova în iulie 1848.
B. Ţara Românească. Dacă întrunirea de la Iaşi, de la Hotelul Petersburg, din 27 martie
1848, cu greu poate fi considerată o veritabilă revoluţie, domnitorul Mihail Sturdza acţionând rapid
pentru înăbuşirea protestelor, în Ţara Românească, mişcarea revoluţionară a dus la instaurarea
unui regim revoluţionar, care a durat până în septembrie 1848, când trupele otomane au impus că-
imăcămia boierului conservator Constantin Cantacuzino.
În Ţara Românească, evenimentele s-au desfăşurat pe cale revoluţionară, după model
francez. Principalele forţe participante au fost: Societatea Secretă Frăţia; grupul de exilaţi români
aflaţi la Paris; negustori, intelectuali, boierime liberală; ofiţeri şi populaţie urbană. Revoluţia urmărea
răsturnarea regimului existent şi edificarea unuia nou, modern.
La 9 iunie, la Islaz, s-a desfăşurat o adunare populară, unde Ion Eliade Rădulescu a pre-
zentat un program. Proclamaţia prezentată în faţa adunării populare se baza pe principiul suverani-
tăţii poporului şi conţinea, pe lângă obiectivele naţionale şi sociale, cereri privind: organizarea unui
regim politic quasi-republican, cu domn responsabil ales din cinci în cinci ani, adunare obştească
din toate categoriile sociale, miniştri responsabili, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Insurecţia din Bu-
cureşti declanşată la 11 iunie 1848, l-a silit pe domnitorul Gheorghe Bibescu să accepte programul
revoluţiei drept constituţie şi să formeze un guvern cu miniştri dintre fruntaşii mişcării. După retra-
gerea consulului rus din Bucureşti, domnitorul Gheorghe Bibescu abdică şi fuge în Transilvania pe
13 iunie, încredinţând conducerea ţării unui guvern provizoriu prezidat de mitropolitul Neofit.
Guvernul provizoriu, în lipsa unui corp reprezentativ, exercita atât puterea executivă, cât şi
pe cea legislativă şi avea misiunea de a organiza noul regim pe baza celor 21 puncte ale Procla-
maţiei de Islaz. Principiile care au stat la baza activităţii sale au fost libertatea, egalitatea, fraterni-
tatea. Pe plan intern guvernul provizoriu: a decretat desfiinţarea rangurilor boiereşti şi a cenzurii,
acordându-se libertate presei; a adoptat drapelul naţional tricolor cu deviza „Dreptate, Frăţie”; a
eliberat robii; a interzis bătaia şi pedeapsa cu moartea; a înfiinţat Garda Naţională - pusă sub co-
manda lui Gheorghe Magheru, numit căpitan general - şi corpul Comisarilor de Propagandă, a că-
ror atribuţie era explicarea programului de la Islaz; a eliberat deţinuţii politici. O Comisie a Proprie-
tăţii, înfiinţată de guvern în iulie 1848 pentru a rezolva problema agrară prin reglementarea raportu-

42
rilor dintre proprietari şi clăcaşi, nu a reuşit să-şi ducă la bun sfârşit misiunea din cauza opoziţiei
înverşunate a proprietarilor şi a intervenţiei otomane, fiind desfiinţată în august 1848.
Forţele contrarevoluţionare interne au pus la cale înlăturarea guvernului revoluţionar, dar
primele tentative au eşuat datorită sprijinului acordat de populaţie noii puteri. La insistenţa Rusiei,
însă, trupele otomane conduse de Suleiman-Paşa au pătruns în ţară. Într-o primă etapă, reprezen-
tantul Porţii, Suleiman Paşa, a condamnat revoluţia şi a obligat la înfiinţarea unei Locotenenţe
Domneşti, compusă din Ion Eliade Rădulescu, Nicolae Golescu şi Christian Tell (29 iulie 1848).
Această soluţie a nemulţumit Rusia şi Imperiul Otoman. După noi presiuni ruseşti, Suleiman a fost
înlocuit cu Fuad-Paşa, care a primit ordin de reprimare a revoluţiei. La 13/25 septembrie 1848 tru-
pele otomane au ocupat Bucureştiul, reprimând rezistenţa armată a unităţii de pompieri din Dealul
Spirii, condusă de Pavel Zăgănescu. Două zile mai târziu, armatele ruse din Moldova au trecut Mil-
covul, cooperând cu forţele otomane la restabilirea regimului regulamentar în Ţara Românească.
C. Transilvania, Banat, Bucovina. În aceste provincii, aspectele sociale şi politice au fost
amplificate de dorinţa românilor de a obţine emanciparea naţională. La mişcarea revoluţionară a
participat elita burgheză, ecleziastică şi intelectuală, alături de ţărănime. În Transilvania s-a mani-
festat un conflict etnic între români si maghiari, determinat de programul naţional al revoluţionarilor ma-
ghiari, care îşi propuneau restaurarea Ungariei medievale. De fapt, disensiunile între revoluţionarii români
şi cei maghiari s-au ivit încă de la început, ca urmare a abordării diametral opuse a problemei naţionale.
În timp ce românii solicitau „drepturi pentru naţiunea română”, maghiarii conduşi de Lajos Kossuth nu re-
cunoşteau decât drepturile şi libertăţile pentru conaţionalii lor. Ei au hotărât, în martie 1848, să nu recu-
noască individualităţile naţionale din Ungaria, să impună folosirea exclusivă a limbii maghiare în stat şi să
proclame uniunea Transilvaniei şi a Comitatelor din Partium cu Ungaria. Protestele românilor au luat
forma celor trei Adunări Populare de la Blaj:
• 18 aprilie: adunarea care a testat atitudinea populaţiei faţă de programul politic naţional, pregătind totoda-
tă adunarea din mai;
• 3-5 mai: Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj (40.000 de partici-
panţi), care a proclamat independenţa naţiunii române şi a adoptat Petiţiunea Naţională, un pro-
gram în 16 puncte redactat de Simion Bărnuţiu. În Petiţiunea Naţională se cerea: independenţa
naţiunii române, reprezentare proporţională în toate instituţiile ţării, dreptul de a folosi limba română
în legislaţie şi administraţie, independenţa Bisericii Ortodoxe Române, înfiinţarea de şcoli româ-
neşti în toate satele şi oraşele, precum şi a unei universităţi, desfiinţarea iobăgiei fără răscumpăra-
re şi împroprietărirea ţăranilor, asigurarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, elaborarea unei noi
Constituţii a Transilvaniei şi respingerea ideii de „uniune” cu Ungaria. Adunarea propunea şi înfi-
inţarea unui organ executiv, Comitetul Naţional de la Sibiu, condus de Andrei Şaguna, care să
coordoneze acţiunea politică românească. Mai multe petiţii au fost trimise Dietei din Cluj şi Curţii
Imperiale din Viena. La 18 mai 1848, Dieta din Cluj cu preponderenţă maghiară, a votat pentru uni-
rea, de fapt, anexarea Transilvaniei la Ungaria, măsură sancţionată de împărat la 29 mai 1848. As-
tfel se anula autonomia Principatului. Eşecul misiunilor româneşti şi sancţionarea uniunii cu Unga-
ria de către împărat au determinat trecerea de la faza legalistă a revoluţiei la cea armată. Datorită
rezistenţei românilor, unificarea politică şi administrativă a Transilvaniei cu Ungaria a eşuat, iar co-
laborarea dintre autorităţile maghiare şi cele austriece a încetat.
• 3-16 septembrie: a treia Adunare de la Blaj, care a hotărât: organizarea militară a provin-
ciei pentru a apăra suveranitatea teritoriilor româneşti (obiectiv naţional al revoluţiei române din
Transilvania); înarmarea poporului; formarea a 15 legiuni româneşti; preluarea cu forţă armată a
administraţiei provinciei din mâinile maghiarilor şi organizarea administrativă a 15 prefecturi sub
conducerea Comitetului Naţional de la Sibiu. Între lunile octombrie 1848 şi iulie 1849 s-a declanşat
un război civil între trupele austriece şi cele maghiare, ultimele conduse de generalul polonez Iosif
Bem. Românii s-au retras în Munţii Apuseni, sub conducerea lui Avram Iancu. Armata guvernului
de la Budapesta a reuşit să restabilească controlul maghiar în teritoriile deschise ale Transilvaniei.
Totuşi, nici o armată maghiară nu a putut să pătrundă în zona Munţilor Apuseni apărată de moţii
conduşi de Avram Iancu.
Conflictele dintre maghiari şi austrieci au dus la o reconsiderare a poziţiei Vienei faţă de
români, astfel încât, prin Constituţia din 4 martie 1849, împăratul Franz Joseph recunoştea auto-
nomia Transilvaniei. Între români şi maghiari au început tratative mediate iniţial de deputatul român
Ioan Dragoş şi continuate cu succes de Nicolae Bălcescu. La 2 iulie 1849 se semna Proiectul de
Pacificare de la Seghedin, care recunoştea unele drepturi ale românilor, dar nu prevedea re-
nunţarea la unirea Transilvaniei cu Ungaria. Soarta revoluţiei a fost decisă de contraofensiva trupe-
lor celor două Imperii, Austriac şi Ţarist: la 1/13 august 1849, la Şiria, lângă Arad, armata maghiară
a capitulat în faţa armatei ţariste, chemată în ajutor de Curtea vieneză. Împăratul a anulat promisi-
unile făcute românilor.
În Bucovina, românii au acţionat pentru păstrarea caracterului istoric al provinciei şi res-
pectarea naţiunii române. La 8/20 mai 1848, adunarea populară de la Cernăuţi condusă de E.
Hurmuzaki, convocată din iniţiativa Comitetului de Acţiune, a precizat obiectivele revoluţiei, cuprin-
se ulterior în Petiţia ţării, redactată în luna iulie: separarea Bucovinei de Galiţia şi organizarea sa
pe baze autonome; o Dietă care să cuprindă reprezentanţi ai tuturor stărilor şi o conducere proprie
în administraţie, justiţie şi politică; independenţa Episcopiei Bucovinei; alegerea episcopului de un
Congres local din clerici şi mireni; conservarea naţionalităţii române şi înfiinţarea de şcoli naţionale;
egalitatea în faţa legii; libertatea comerţului; desfiinţarea clăcii şi dijmei.
În Banat, provincie integrată Ungariei la sfârşitul secolului al XVIII-lea, mişcarea de elibe-
rare naţională a îmbrăcat tot forma unor adunări populare. În fruntea bănăţenilor s-a remarcat Efti-
mie Murgu, adept al unirii Banatului cu Transilvania. La 15/27 iunie 1848, Adunarea de la Lugoj,
prezidată de Eftimie Murgu, a adoptat Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat, prin ca-
re se cerea: respectarea naţionalităţii româneşti, oficializarea limbii române, înarmarea poporului şi
autonomia provinciei.

43
 D. Semnificaţia revoluţiei de la 1848. Proiectul politic paşoptist a fost opera intelectualilor
liberali care i-au definit obiectivele şi au condus revoluţia. Nicolae Bălcescu, unul dintre autorii proiec-
tului politic revoluţionar paşoptist, a surprins constituirea şi maturizarea lui treptată. Obiectivele proiec-
tului erau: • autonomia şi independenţa (obiectiv naţional);• unirea românilor într-un singur stat (obiec-
tiv naţional); • reforma agrară (obiectiv economico-social); • drepturi şi libertăţi politice (obiectiv politic);
• modernizarea instituţiilor (obiectiv politic); • o nouă organizare a puterilor în stat (obiectiv politic).
S-au formulat trei soluţii în vederea ameliorării statutului juridic extern al Principatelor: autonomia
(Proclamaţia de la Islaz), independenţa (Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei), constituirea unui Regat
al României sub garanţia europeană (propunere făcută de Ioan Maiorescu Parlamentului german de la
Frankfurt pe Main). Unirea românilor într-un singur stat nu a fost formulată în programele de la Iaşi, Islaz, Bu-
cureşti şi Blaj din motive strategice. A fost înscrisă în programul revoluţionarilor moldoveni de la Braşov
(Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei) şi în programul de la Cernăuţi (Dorinţele partidei naţionale în
Moldova) redactat de Mihail Kogălniceanu. Deşi revoluţionarii munteni nu au înscris ideea unităţii naţionale în
programe, C.A. Rosetti, în gazeta Pruncul român, publica în iunie 1848 articolul „Către fraţii noştri din Moldo-
va”, în care făcea un apel la unire. Aceeaşi idee este susţinuta şi de gazeta Poporul suveran. În Transilvania,
idealul naţional este exprimat pe Câmpia Libertăţii de la Blaj în expresia „noi vrem să ne unim cu ţara”. Pen-
tru a nu irita imperiile vecine, această idee nu a fost inclusă în programele revoluţionare adoptate la Iaşi, Islaz
sau Blaj. Problema agrară a constituit principala problemă socială a revoluţiei, parte componentă a problemei
proprietăţii. Soluţiile propuse au fost diferite, de la o soluţie moderată în programul de la Iaşi (Petiţiunea pro-
clamaţiune), până la soluţia radicală în programul emigraţiei moldovene de la Braşov. În Ţara Românească
s-a constituit o Comisie a proprietăţii care avea în vedere reglementarea raporturilor dintre proprietari şi ţă-
rani. Programul politic paşoptist a fost pus în aplicare în timpul domniei lui Al.I. Cuza.

Anexe
Petiţiunea-proclamaţiune a boierilor şi notabililor moldoveni, Iaşi, 27 martie 1848
„1. Sfânta păzire a Regulamentului, în tot cuprinsul seu şi fără nici o răstălmăcire. [...] 3. Sigu-
ranţa personală, adecă nimeni să nu poată fi pedepsit decât pe temeiul legilor şi în urmarea unei
hotărâri judecătoreşti. 4. Grabnica îmbunătăţire a stării locuitorilor săteni [...]. 8. Reforma şcoalelor
pe o temelie largă şi naţională, spre răspândirea luminărilor în tot poporul. 30. Fiecare pământean
să aibă dreptul de a adresa jalbă Obştescii Adunări.”
Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, Braşov, 12 mai 1848
„1. Desfiinţarea boerescului şi a orice alte dări ale lăcuitorilor săteni către proprietari. 3. Împro-
prietărirea lăcuitorilor săteni fără nici o răscumpărare din partea lor. 4. Nimicirea tuturor privilegiilor
şi prin urmare: deopotriva purtare a sarcinilor statului de cătră tot poporul în deobşte, precum şi
deopotriva împărtăşanie a lui la toate driturile politice şi ţivile. 5. Întemeierea instituţiilor ţării pe
prinţipiile de libertate, egalitate şi frăţietate, dezvoltate în toată întinderea lor. 6. Unirea Moldovei şi
a Valahiei într-un singur stat neatârnat, românesc."
Proclamaţia de la Islaz, 9 iunie 1848
„Pe scurt, poporul român, recapitulând, decretă: 1. Independenţa sa administrativă şi legislati-
vă pe temeiul tractatelor lui Mircea şi Vlad şi neamestec al nici unei puteri din afară în cele dinăun-
tru ale sale. 2. Egalitatea drepturilor politice [...]. 4. Adunanţă generală compusă din reprezentanţi
ai tuturor stărilor societăţii. 5. Domn responsabil, ales pe cinci ani şi căutat în toate stările soţietăţii.
12. Emancipaţia mănăstirilor închinate. 13. Emancipaţia clăcaşilor ce se fac proprietari prin despă-
gubire [...]. 22. Convocarea îndată a unei Adunanţe Generale Extraordinare Constituante alese [...]
a face Constituţia ţării pe temeiul acestor 21 articole decretate de poporul român.”
Petiţiunea naţională, Blaj, 4 mai 1848
„1. Naţiunea română rezimată pe principiul libertaţei, egalitaţei şi frăţiei pretinde independenţa sa
naţională în respectul politic, ca să figureze în numele său; ca naţiunea română să-şi aibă reprezentanţii
săi la Dieta ţării în proporţiune cu numerul său [...] 2. Naţiunea română pretinde, ca biserica română fără
distincţiune de confesiune să fie şi să rămână liberă, independinte de la oricare altă biserică [...]. 3. Naţiu-
nea română (...] cere fără întârziere desfiinţarea iobăgiei fără nici o despăgubire din partea ţăranilor iobagi
[...]. 6. Naţiunea română cere, ca conlocuitoriele naţiuni neci de cum să nu iee la dezbătere cauza uniunei
cu Ungaria pănă când naţiunea română nu va fi naţiune constituită şi organizată cu vot deliberativ şi deci-
siv în camera legislativă [...]. 7. Naţiunea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie şi a tipări fără nici o
censură. [...] 13. Naţiunea română pretende portarea comune a sarcinilor publice după starea şi averea
fiecăruia şi ştergerea privilegielor.”

Documentul Obiectiv
programatic naţional
1. Petiţiunea 8. Reforma
proclamaţiune şcoalelor pe
a boierilor şi o temelie lar-
notabililor gă şi naţiona-
moldoveni lă, spre răs-

44
 pândirea lu-
minărilor în
tot poporul

2. Prinţipiile 6. Unirea
noastre pen- Moldovei şi a
tru reformarea Valahiei într-
patriei un singur stat
neatârnat,
românesc.

3. Proclamaţia 1. Indepen-
de la Islaz denţa sa ad-
ministrativă şi
legislativă pe
temeiul trac-
tatelor lui Mir-
cea şi Vlad şi
neamestec al
nici unei pu-
teri din afară
în cele dină-
untru ale sa-
le.
12. Emanci-
paţia mănăs-
tirilor închina-
te.

4. Petiţiunea 1. Naţiunea
Naţională română rezi-
mată pe prin-
cipiul liber-
taţei, egali-

45
 taţei şi frăţiei
pretinde in-
dependenţa
sa naţională
în respectul
politic, ca să
figureze în
numele său;
1. [...] ca
naţiunea ro-
mână să-şi
aibă repre-
zentanţii săi
la Dieta ţării
în proporţiune
cu numerul
său.
2. Naţiunea
română pre-
tinde, ca bi-
serica româ-
nă fără dis-
tincţiune de
confesiune să
fie şi să ră-
mână liberă,
independinte
de la oricare
altă biserică.
6. Naţiunea
română cere,
ca conlocuito-
riele naţiuni
neci de cum
să nu iee la
dezbătere ca-
uza uniunei cu
Ungaria pănă
când naţiunea
română nu va
fi naţiune con-
stituită şi or-
ganizată cu
vot deliberativ
şi decisiv în
camera legis-
lativă.
5. Petiţia neamu- Respectarea
lui românesc naţionalităţii
din Ungaria şi româneşti;
Banat oficializarea
limbii române;
înarmarea
poporului; au-
tonomia pro-
vinciei şi
transformarea
Banatului într-
un „căpitănat
general”.
6. Petiţia ţării Separarea
Bucovinei de
Galiţia şi or-
ganizarea sa
pe baze auto-
nome; inde-
pendenţa
Episcopiei
Bucovinei faţă
de Mitropolia
Ortodoxă de
la Karlowitz;

46
 alegerea
episcopului de
un Congres
local din cle-
rici şi mireni;
conservarea
naţionalităţii
române şi înfi-
inţarea de
şcoli naţiona-
le; conducere
proprie în
administraţie,
justiţie şi poli-
tică.
2. CONSTITUIREA STATULUI ROMÂN MODERN

2.1. Unirea Principatelor Române.

În timpul Revoluţiei de la 1848-1849, ideea de unitate a fost formulată diferit de la o pro-
vincie la alta, în funcţie de contextul intern şi extern. Ea a apărut cu claritate în gazetele Pruncul
român şi Poporul Suveran de la Bucureşti, în documentele redactate de revoluţionarii moldoveni
refugiaţi la Braşov (mai 1848) sau Cernăuţi (august 1848), precum şi în cadrul Marii Adunări Naţio-
nale de la Blaj din 3-5 mai 1848, unde s-a strigat „Noi vrem să ne unim cu ţara!”.
În 1849, după intervenţia militară otomană care a pus capăt evenimentelor revoluţionare din
Ţara Românească, Rusia şi Turcia semnează Convenţia de la Balta-Liman. Potrivit acesteia, regimul po-
litic regulamentar a fost reintrodus, dar a suferit câteva modificări, în sensul accentuării tutelei politice a
puterilor suzerane ori protectoare, dar şi al sporirii autorităţii domnului. Domnul nu mai era ales, ci numit
de ţar şi de sultan; durata domniei era fixată la şapte ani; Adunările erau dizolvate si înlocuite cu divanuri
alcătuite exclusiv din mari boieri numiţi de domn. Puterea suzerană şi cea protectoare controlau activita-
tea domnilor, dorind să suprime răspândirea ideilor liberale şi naţionale şi să menţină stabilitatea politică.
Domnii numiţi în temeiul Convenţiei de la Balta-Liman, Grigore Alexandru Ghica în Moldo-
va şi Barbu Ştirbei în Ţara Românească, au domnit până în 1856. Adepţi ai unui reformism etatist
de tip iluminist, ambii au avut merite incontestabile în modernizarea societăţii şi a statelor româ-
neşti, încurajând dezvoltarea economică şi învăţământul. În Moldova, Grigore Alexandru Ghica a
permis reîntoarcerea exilaţilor revoluţionari şi organizarea mişcării unioniste, spre deosebire de
omologul său muntean, care, fără a fi vădit antiunionist, a preferat să evite orice tip de agitaţie poli-
tică. De asemenea, tot Grigore Al. Ghica a decretat emanciparea robilor ţigani (1856), a aprobat ti-
părirea letopiseţelor Moldovei, a desfiinţat cenzura şi a decretat libertatea presei.
Pe plan internaţional, în 1853, în relaţiile dintre Rusia şi Poartă survine o nouă criză majo-
ră. Izbucnirea războiului Crimeii (1853-1856) între Rusia şi Turcia şi implicarea Angliei (1854),
Franţei (1854) şi Sardiniei (1855) în conflict de partea Porţii au afectat spaţiul românesc. Noua fază
a problemei orientale a debutat cu ocuparea Principatelor de către trupele ruseşti, iar după retrage-
rea acestora, de către cele austriece şi turceşti. Domnitorii s-au refugiat în Austria. Rusia a fost în-
frântă şi a acceptat negocierile de pace de la Paris. Războiul a prilejuit cunoaşterea problemei ro-
mâneşti în cercurile diplomatice europene, ca urmare a propagandei desfăşurate de revoluţionarii
români aflaţi în exil după înfrângerea revoluţiei de la 1848. Existenţa în rândul românilor a unui pu-
ternic curent unionist şi interferarea intereselor Marilor Puteri în sud-estul Europei au făcut ca pro-
blema unirii Principatelor să devină o problemă europeană. Ea a fost discutată în cadrul Conferinţei
de la Viena (martie 1855), precum şi a Congresului de pace de la Paris (1856) care punea capăt
războiului Crimeii (1853 -1856).
Congresul de pace de la Paris (februarie – martie 1856). La Paris, cele şapte ţări partici-
pante au avut atitudini diferite, în funcţie de propriile interese. Franţa sprijinea unirea, pentru că as-
tfel împăratul Napoleon al III-lea, prin ministrul său de externe, contele Walewski, spera să-şi refa-
că prestigiul european; Sardinia şi Prusia considerau că prin unirea Principatelor Române îşi vor
„deschide drum” pentru constituirea propriilor state naţionale – italian şi, respectiv, german; Rusia,
înfrântă în războiul Crimeii, „juca” după „muzica” Franţei; Anglia, s-a arătat favorabilă unirii, apoi şi-
a schimbat atitudinea; Austria şi Turcia erau împotrivă, deoarece nu doreau să-şi piardă influenţa
în teritoriile româneşti.
Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18 martie 1856) prevedeau înlocuirea
protectoratului Rusiei asupra Principatelor cu garanţia colectivă a marilor puteri, menţinerea suze-
ranităţii otomane, garantarea independenţei administrative, revizuirea legilor fundamentale (Regu-
lamentele Organice), integrarea în graniţele Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul,
Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „baze-
le viitoarei lor organizări”, libertatea navigaţiei pe Dunăre, a comerţului şi a cultelor, neutralizarea
Mării Negre, dreptul la armată naţională ş.a. Marile Puteri pregăteau alegerea unor adunări consul-
tative speciale – numite Adunări ad-hoc – în fiecare Principat, care aveau misiunea de a face cu-
noscută unei comisii internaţionale părerea românilor asupra unirii şi problemelor importante. Rezo-
luţiile acestor adunări urmau să fie prezentate conferinţei Marilor Puteri, organizată la Paris, unde ur-
mau să se ia deciziile finale, comunicate ulterior românilor sub forma unui decret promulgat de sultan.
Trupele militare străine trebuiau să fie retrase. Poarta numea în mod provizoriu caimacami, locţiitori ai
domnului, pentru a supraveghea şi a menţine stabilitatea în cele două ţări româneşti. Hotărârile mari-

47
lor puteri din 1856 au fost importante pentru români, deoarece urmăreau să împiedice expansiunea
Imperiului Rus spre sud-estul Europei.
Rolul Adunărilor Ad-hoc (septembrie-decembrie1857). Prevederile Tratatului de pace
de la Paris nu aveau drept rezultat realizarea imediată a unirii, dar înlocuirea protectoratului Rusiei
crea condiţii dintre cele mai favorabile înfăptuirii acesteia. Exista posibilitatea ca românii înşişi să
hotărască asupra viitorului lor. Mişcarea unionistă s-a intensificat pe plan intern după ce revoluţio-
narii exilaţi au putut să revină în ţară. În locul celor doi domni, al căror mandat expirase în 1856,
Poarta a numit caimacami care să conducă Principatele.
Alegerile pentru Adunările Ad-hoc au evidenţiat disputa dintre partizanii unirii („partida
naţională”) şi forţele ostile care se bazau pe sprijinul Austriei, Angliei şi Turciei. În aceste alegeri
clerul, marea proprietate şi orăşenii votau direct, iar mica proprietate şi ţăranii indirect, prin dele-
gaţi. Pentru prima oară în Ţările Române prevederile electorale se întemeiau pe avere, nu pe ori-
ginea socială, iar adunările care se constituiau în temeiul lor aveau un anume grad de reprezenta-
tivitate. Falsificarea alegerilor din Moldova de către caimacamul Nicolae Vogoride (cu sprijinul Tur-
ciei), a creat o stare de tensiune internă şi internaţională. Fruntaşii unionişti au adus la cunoştinţă
Comisiei europene de la Bucureşti falsificarea alegerilor în Moldova. În august 1857, prin întâlnirea
de la Osborne dintre Napoleon al III-lea şi regina Victoria, situaţia s-a dezamorsat, încheindu-se un
compromis: Anglia a acceptat organizarea unor noi alegeri în Moldova (în care forţele unioniste au
obţinut victoria), iar Franţa a renunţat la principiul unirii depline sub un principe străin. Adunările ad-
hoc nu puteau lua hotărâri, ci doar făceau propuneri marilor puteri. Ambele adunări au adoptat
propuneri asemănătoare, între care unirea Principatelor într-un stat sub numele de România şi
aducerea pe tronul ţării a unui principe străin, dintr-o familie domnitoare europeană care să-şi
crească moştenitorii în religia ţării, respectarea autonomiei, neutralitatea şi inviolabilitatea terito-
riului noului stat, adunare legislativă şi guvern constituţional reprezentative, sub garanţia colectivă
a Marilor Puteri. S-au adus în discuţie şi alte probleme: rezolvarea chestiunii agrare, organizarea
internă etc. După exprimarea românilor, adunările s-au dizolvat, iar marile puteri au luat act de ele
prin Convenţia de la Paris, care a servit drept constituţie Principatelor până în 1864.
Convenţia de la Paris. În 1858 s-a întrunit Conferinţa Marilor Puteri la Paris, în cadrul că-
reia comisia de anchetă prezenta raportul său asupra dorinţelor românilor şi, după dezbateri pre-
lungite, se aproba la 7/19 august Convenţia de la Paris, care oferea Principatelor o nouă organi-
zare internă, înlocuind Regulamentele Organice. Convenţia de la Paris menţinea suzeranitatea
Porţii otomane, sub garanţia colectivă a celor şapte puteri semnatare ale Tratatului de la Paris.
Principatele Unite Moldova şi Valahia urmau să aibă fiecare câte un domnitor, ales pe viaţă de
Adunarea electivă din fiecare principat. Domnii reprezentau puterea executivă si nici un act al lor
nu avea valoare dacă nu era contrasemnat de ministrul de resort. Puterea legislativă se exercita
colectiv de către domn, adunarea legislativă a fiecărui principat şi Comisia Centrală de la Focşani.
Adunările funcţionau ca un parlament unicameral, care dezbătea şi adopta legile, fără a avea însă
iniţiativă legislativă. Guvernele erau alcătuite din miniştri numiţi de domnitori, responsabili în faţa
acestora şi a Adunărilor elective. În afara instituţiilor separate existau şi trei instituţii comune: Co-
misia Centrală de la Focşani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de
Justiţie şi Casaţie (cu sediul tot la Focşani) şi armata. Convenţia de la Paris prevedea principii de
organizare şi modernizare a viitorului stat (separaţia puterilor în stat, desfiinţarea privilegiilor de clasă,
egalitatea în faţa legii, drepturi politice pentru creştini, libertatea individuală, accesul liber la funcţiile
publice, garantarea proprietăţii); de asemenea, se sublinia necesitatea reglementării raporturilor dintre
proprietari şi ţărani. Convenţia era completată de un act electoral, care stabilea sistemul de alegeri
pentru cele două adunări; alegătorii se împărţeau, în funcţie de venit (vot cenzitar), în alegători direcţi
şi alegători indirecţi (votau prin intermediul unor delegaţi). Acest act constituţional adoptat la Paris nu
împlinea, dar nici nu anula speranţa de unire a românilor.
Convenţia de la Paris avea atributele unei Constituţii, înlocuind Regulamentele Organice;
a fost valabilă până în anul 1864. Prin actul adoptat la Conferinţa de la Paris din 1858 s-au creat
condiţiile realizării unităţii naţionale prin însăşi voinţa românilor. Faptul că nu se specifica în Con-
venţie obligativitatea ca cei doi domni să fie diferiţi ca persoană, oferea posibilitatea de a se face
primul pas şi cel mai important spre unirea Principatelor. Prin abolirea rangurilor şi privilegiilor boie-
reşti şi consacrarea egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii, Convenţia de la Paris punea capăt Ve-
chiului Regim şi crea premisele instaurării regimului modern. Prevederile ei au constituit un pas ho-
tărâtor pe drumul realizării unirii Principatelor, exprimând susţinerea politică în primul rând a
Franţei lui Napoleon al III-lea.
Dubla alegere ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza. În Moldova, Adunarea Electivă era
dominată de reprezentanţii Partidei Naţionale. Conservatorii îi aveau drept candidaţi pe fostul domnitor
Mihail Sturdza şi pe fiul acestuia, Grigore Sturdza. Forţele progresiste au reuşit să desemneze un sin-
gur candidat, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. El a fost ales domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859, fi-
ind acceptat şi de conservatori, datorită vederilor sale moderate în comparaţie cu alţi posibili candidaţi.
Alegerea lui Cuza semnifica triumful forţelor politice care militau pentru modernizarea societăţii.
Unirea s-a înfăptuit însă prin alegerea, la 24 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza, ca
domn al Ţării Româneşti. La Bucureşti, Adunarea Electivă era dominată de conservatori care do-
reau să aleagă pe unul din foştii domnitori: Gheorghe Bibescu sau Barbu Ştirbei. Ideea alegerii
aceluiaşi domnitor în ambele Principate prinsese, însă, contur şi reprezentanţii Partidei Naţionale
au făcut apel la populaţia capitalei pentru a-i determina pe conservatori să accepte alegerea lui
Cuza. Sub presiunea maselor, unioniştii reuşesc să contracareze majoritatea conservatoare,
Adunarea Electivă acceptând, după dezbateri furtunoase, propunerea de a-l desemna domn al Ţă-
rii Româneşti pe alesul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza. Cele două tabere au renunţat la candidaţii
proprii, acceptând candidatura lui Cuza, care în 24 ianuarie 1859 a fost ales domn în unanimitate şi

48
în Ţara Românească. Acest act politic a inaugurat politica faptului împlinit. Alegerea aceluiaşi
domn în ambele Principate a produs uimirea Curţilor europene, dar şi admiraţia cercurilor progre-
siste. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat o perioadă hotărâtoare pentru consolidarea
unirii şi modernizarea statului. În prima parte a domniei s-a realizat unificarea administrativă şi le-
gislativă, s-a obţinut, din partea marilor puteri garante recunoaşterea unirii depline, iar în a doua
parte a domniei au fost înfăptuite reforme în conformitate cu cerinţele epocii moderne.

2.2. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza

Consolidarea şi recunoaşterea internaţională unirii. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan
Cuza a fost interpretată de marile puteri ca o încălcare a prevederilor Convenţiei de la Paris. Dina
acest motiv, după 24 ianuarie 1859, viaţa politică a Principatelor era deosebit de complexă. Uniu-
nea personală nu era recunoscută de Marile Puteri. La Iaşi şi la Bucureşti funcţionau două guverne
şi două Adunări, iar organizarea administrativă era lipsită de unitate. Principalele obiective ale nou-
lui domn erau recunoaşterea internaţională a dublei alegeri – pe plan extern, şi realizarea uniunii
politice şi administrative depline şi recunoaşterea ei, precum şi alcătuirea unui plan de reforme ca-
re să modernizeze societatea românească – pe plan intern. Pe plan extern, prin Conferinţa organi-
zată în martie 1859 la Paris, Franţa, Anglia, Rusia şi Sardinia au recunoscut actul de la 24 ianua-
rie; Austria şi Turcia şi-au dat acordul în septembrie 1859, dar numai pentru perioada domniei lui
Cuza. Se consacra astfel uniunea personală a celor două Principate, prima etapă spre realizarea
deplină a unirii.
Pe plan intern, a fost iniţiat un amplu program de consolidare a unirii: în domeniul adminis-
trativ s-au unificat serviciile de vamă; de asemenea, s-a centralizat administraţia telegrafului, s-au
unificat armatele (reunite în tabăra de la Floreşti) şi cursul monetar. Capitala a fost stabilită la Bu-
cureşti, s-a adoptat noua stemă (vulturul şi zimbrul), s-a extins administraţia românească şi în cele
trei judeţe din sudul Basarabiei; pentru uniformizarea legislaţiei, Comisia Centrală de la Focşani
(care şi-a desfăşurat activitatea între ianuarie 1859 – ianuarie 1862) a elaborat un proiect de Con-
stituţie şi proiecte de lege agrară şi electorală. De asemenea, Cuza a promovat elemente ale bur-
gheziei în aparatul de stat, a numit funcţionari moldoveni în Ţara Românească şi invers şi s-a pre-
ocupat de uniformizarea armatei, creându-se primul minister unic – cel de război (1860), condus
de generalul Ioan Emanoil Florescu.
Pe plan extern, Cuza a iniţiat diverse acţiuni diplomatice: prin memorii adresate Marilor
Puteri le solicita să fie de acord cu constituirea la Bucureşti a guvernului şi a Adunării unice; în sep-
tembrie 1860 a efectuat o vizită la Constantinopol, unde a fost primit ca un adevărat suveran etc.
Ca urmare, puterile europene reunite în Conferinţa de la Constantinopol (septembrie- noiembrie
1861), au recunoscut deplina unire politică a Principatelor. Firmanul emis de sultan sublinia că uni-
ficarea deplină a instituţiilor era valabilă numai pe timpul domniei lui Cuza. În acest context favora-
bil au urmat importante evenimente politice: la 11 decembrie 1861, Cuza a proclamat unirea şi
naşterea naţiunii române; la 22 ianuarie 1862 s-a constituit primul guvern unic, în frunte cu Barbu
Catargiu, iar peste două zile şi-a deschis lucrările Adunarea legislativă a Principatelor Unite. La 24
ianuarie 1862, prima Adunare unică a Principatelor Unite adopta numele de România pentru noul
stat şi proclama Bucureştiul capitală ţării.
Marile reforme. Guvernul Barbu Catargiu (ianuarie – iunie 1862). Primul guvern unic al
Principatelor, format la 22 ianuarie 1862, a fost condus de Barbu Catargiu. Era un guvern conservator,
care reflecta structura Adunării unice. Comisia centrală de la Focşani a fost desfiinţată şi a fost creat
un alt organism, Comitetul legislativ provizoriu. În primăvara anului 1862 a fost elaborată o lege a pre-
sei. Principala problemă a societăţii româneşti din această perioadă era, însă, problema agrară, iar so-
luţionarea acesteia era susţinută de toate forţele politice. Modalităţile de rezolvare preconizate erau
însă diferite. Conservatorii, care reprezentau interesele moşierimii, susţineau desfiinţarea clăcii, dar nu
erau de acord cu împroprietărirea ţăranilor, dorind să menţină intactă marea proprietate. Prin urmare, gu-
vernul punea în discuţia Adunării, în primăvara anului 1862, un proiect de lege rurală (întocmit încă din
1860 de Comisia Centrală de la Focşani) care reflecta viziunea conservatorilor de rezolvare a problemei
agrare, însă Alexandru Ioan Cuza a refuzat să-l sancţioneze.
Guvernul Nicolae Kretzulescu (iunie 1862 – octombrie 1863). Guvernarea cabinetului Bar-
bu Catargiu s-a încheiat o dată cu asasinarea, în condiţii neelucidate până astăzi, a primului-
ministru (iunie 1862). S-a format imediat un guvern al căii de mijloc condus de Nicolae Kretzulescu,
lider al liberalilor moderaţi. De la bun început guvernul a urgentat adoptarea măsurilor administrati-
ve având în vedere realizarea unirii depline: a unificat serviciile sanitare, a constituit Consiliul su-
perior al instrucţiunii publice şi Direcţia generală a arhivelor statului. Guvernul a luat primele măsuri
care vizau mănăstirile închinate, care aveau mari datorii către statul român. În 1860, Costache
Negri, reprezentantul român la Constantinopol, depunea primul memoriu în această chestiune. În
noiembrie 1862, averile mănăstirilor închinate au fost trecute în proprietatea statului, iar în ianuarie
1863 Adunarea a hotărât ca datoria lor să intre în bugetul statului.
Guvernul Mihail Kogălniceanu (octombrie 1863 – ianuarie 1865). Considerat cel mai im-
portant guvern din timpul domniei lui Cuza pentru activitatea sa reformatoare, acest cabinet a fost
instalat la 11 octombrie 1863. În noiembrie, la deschiderea lucrărilor Adunării, Cuza anunţa în me-
sajul său programul legislativ: reforma electorală şi agrară, organizarea armatei, reforma in-
strucţiunii publice, secularizarea averilor mănăstireşti etc. În decembrie 1863 a fost adoptată legea
secularizării averilor mănăstireşti, transferându-se astfel întinse suprafeţe agricole în proprietatea
statului. Trecerea sub controlul statului a averilor mănăstireşti, inclusiv ale mănăstirilor închinate, a
întărit autonomia ţării. Legea secularizării averilor mânăstireşti a asigurat un fond funciar însemnat,
care va fi folosit apoi pentru aplicarea Legii agrare din 14 august 1864. Pe 13 februarie 1864 a fost

49
adoptată Legea privind înfiinţarea Consiliului de Stat, care era prezidat de domnitor şi elabora la
cererea guvernului proiecte de legi.
În martie 1864 a început dezbaterea chestiunii rurale, care a accentuat confruntarea dintre
guvern, sprijinit de domnitor, şi Adunare, dominată de marii proprietari funciari. Punerea proiectului le-
gii rurale (agrare) în discuţia Legislativului (proiect care propunea desfiinţarea clăcii şi împroprietări-
rea ţăranilor cu loturile pe care le aveau în folosinţă) a determinat forţele conservatoare care dominau
Adunarea să dea un vot de blam guvernului. Cuza a preferat să menţină cabinetul şi să dizolve forul
legislativ, dând astfel lovitura de stat din 2 mai 1864. Aceasta a fost însoţită de o proclamaţie către
armată şi de una către popor. De asemenea, a fost adoptat un nou act constituţional – numit Statutul
dezvoltător al Convenţiei de la Paris, care extindea substanţial atribuţiile domnitorului –, precum şi o
nouă lege electorală. Potrivit Statutului dezvoltător, noua lege fundamentală care înlocuia Convenţia
de la Paris, domnitorul avea iniţiativa legilor elaborate de Consiliul de Stat şi, de asemenea, avea
drept de veto. S-a trecut la sistemul legislativ bicameral, prin crearea celui de-al doilea corp legiuitor,
Corpul Ponderator (Senatul), cu membri aleşi de Cuza. Regulamentul de funcţionare al acestuia era
alcătuit de guvern, iar preşedintele Adunării era numit de domn. Statutul dezvoltător a fost aprobat
printr-un plebiscit, organizat la 10 mai 1864. În iunie 1864, marile puteri au recunoscut modificările
aduse Convenţiei de la Paris, acordând Principatelor dreptul de a schimba în viitor legile care priveau
organizarea internă. Prin Statutul dezvoltător se trecea la un regim autoritar, în care atributele puterii
executive erau sporite. Noua lege electorală, care împărţea corpul electoral în două categorii, alegători
primari şi direcţi, mărea numărul alegătorilor: votul rămânea cenzitar, dar censul era mai mic în compa-
raţie cu dispoziţiile electorale ale Convenţiei de la Paris. Lovitura de stat a inaugurat o conducere autorita-
ră a domnitorului, criticată vehement de opoziţie. Ea a fost justificată de imposibilitatea adoptării reforme-
lor în condiţiile în care alegerile făcute în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Paris creau o majo-
ritate conservatoare în Cameră.
Elaborată de Consiliul de Stat şi îmbunătăţită de guvern, Legea rurală a fost promulgată
de domnitor la 14 august 1864. Aceasta elibera ţăranii clăcaşi de sarcinile de tip feudal (claca) şi îi
împroprietărea cu pământul pe care-l foloseau, prin răscumpărare (despăgubire). Articolul 1 al legii
oferea posibilitatea ţăranilor clăcaşi să devină proprietari deplini pe locurile supuse posesiunii lor.
Suprafaţa de pământ pe care o primeau era stabilită în funcţie de numărul vitelor deţinute. Cei care
nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină, iar pământul nu putea
fi înstrăinat sau ipotecat timp de 30 de ani. Ţăranii plăteau despăgubiri pentru clacă timp de 15 ani.
Pământul acordat ţăranilor nu trebuia să depăşească 2/3 din suprafaţa moşiei, fără a socoti păduri-
le. Existau însă şi numeroase limite: întinderea mică a lotului, neîmproprietărirea unui număr destul
de mare de ţărani etc. Totuşi, legea a întărit proprietatea ţărănească şi a îmbunătăţit situaţia unei
părţi importante a locuitorilor satelor.
O altă lege însemnată a fost cea a instrucţiunii publice, promulgată la 7 decembrie 1864,
prin care învăţământul devenea unitar, structurat pe trei cicluri: primar, care era gratuit şi obligato-
riu, secundar şi superior. Tot în domeniul învăţământului este de remarcat înfiinţarea, în octombrie
1860, a Universităţii din Iaşi, cu patru facultăţi: drept, filozofie, ştiinţe, teologie. La 4 iulie 1864 se
înfiinţa şi Universitatea din Bucureşti, care avea secţii de drept, ştiinţe şi filosofie (litere). În 1864 –
1865 au fost adoptate şi alte reforme care au contribuit la constituirea unui cadru nou de organiza-
re a societăţii: în administraţie (legea comunală, legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene); în jus-
tiţie (elaborarea Codului penal - martie 1864, adoptarea noului Cod civil, în decembrie 1864); în do-
meniul organizării bisericeşti (legi care au diminuat rolul Bisericii în treburile civile şi au sporit domi-
naţia statului în structura administrativă a acesteia); în comerţ (elaborarea Codului comercial, înfiinţa-
rea Camerei de Comerţ); adoptarea sistemului unic de măsuri şi unităţi (septembrie 1864); în domeni-
ul armatei – Legea organizării armatei (noiembrie 1864) ş.a. În ianuarie 1865, în urma unor neînţele-
geri cu domnitorul, Mihail Kogălniceanu a demisionat. Cabinetele care i-au urmat au continuat politica
reformatoare.
Politica externă. În această perioadă, Principatele au urmat în politica externă o direcţie
proprie. Cuza a concentrat în mâinile sale toate pârghiile externe, pentru a evita eventualele osci-
laţii provocate de viaţa internă. Domnitorul a susţinut mişcările de eliberare ale popoarelor din Eu-
ropa Centrală şi Estică, emigraţia poloneză, pe cea maghiară şi pe cea bulgară de pe teritoriul ro-
mân. A organizat şi coordonat propaganda românească în străinătate şi a susţinut dezvoltarea cul-
turală a românilor din Imperiul Habsburgic, pentru care a alocat sume importante de la bugetul sta-
tului. Pentru a afirma individualitatea politică a statului român, a înfiinţat agenţii diplomatice la Con-
stantinopol, Paris şi Belgrad, iar în 8 august 1862 a creat ministerul de externe, care avea ca scop
coordonarea întregii politici externe. Domnia lui Cuza a coincis, astfel, unei perioade de creştere a
prestigiului ţării. Raporturile cu puterea suzerană şi Puterile Garante se deosebeau esenţial de pe-
rioada anterioară. Pentru întărirea autonomiei ţării în relaţiile cu puterile europene, a fost sporită
capacitatea militară, s-a încercat emiterea unei monede şi a unei decoraţii naţionale, s-a proclamat
autocefalia Bisericii Ortodoxe Române faţă de Patriarhia de la Constantinopol (recunoscută, însă,
mult mai târziu) etc.
Monstruoasa coaliţie şi sfârşitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Măsurile legislative
modernizatoare adoptate de Alexandru Ioan Cuza au fost însoţite de anumite tendinţe autoritare, care
i-au atras adversitatea oamenilor politici de toate orientările. Astfel, la începutul anului 1863 s-a contu-
rat o grupare eterogenă formată din liberalii radicali conduşi de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti şi con-
servatori, intrată în istorie sub numele de „monstruoasa coaliţie” care urmărea detronarea lui Cuza şi
aducerea pe tronul ţării a unui principe străin. Liberalii radicali, continuatori ai ideologiei de la 1848,
dorind o transformare economică şi socială radicală, după modelul Europei Occidentale, considerau
măsurile luate de Cuza prea moderate. Conservatorii, în schimb, doreau păstrarea tradiţiilor şi privile-
giilor epocii premergătoare revoluţiei, puternic afectate de politica reformatoare a domnitorului, şi insis-

50
tau ca dezvoltarea să se facă lent şi fără schimbări radicale. Pentru ambele grupări, Cuza ducea o po-
litică necorespunzătoare.
Deşi Cuza a reuşit să pună în aplicare ambiţiosul său program legislativ şi de organizare a unor
instituţii moderne, poziţia i-a fost subminată de activitatea „monstruoasei coaliţii”. Conservatorii l-au cri-
ticat pentru reformele agrară şi electorală, iar liberalii radicali i-au reproşat că era prea moderat. Conştient
de eşecurile domniei autoritare, domnitorul s-a gândit la abdicare. Liberalii radicali conduşi de Ion C. Bră-
tianu şi C.A. Rosetti au organizat lovitura de stat de la 11 februarie 1866. Cuza a semnat actele de abdi-
care şi a plecat în străinătate, unde a murit în mai 1873. Locul domnitorului a fost luat de o locotenenţă
domnească, compusă din Lascăr Catargiu, generalul Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie.
Domnia lui Al. I. Cuza a fost o etapă decisivă în modernizarea statului român: a însemnat, în primul rând,
punerea în aplicare a programului de la 1848. Politica reformatoare şi întărirea statului român a reprezen-
tat o premisă importantă în dobândirea independenţei. La abdicarea lui Cuza (11 februarie 1866), Româ-
nia modernă era, în esenţă, edificată.
2.3. Instaurarea dinastiei de Hohenzollern
Ideea aducerii prinţului străin nu era nouă, căci ea fusese formulată în memoriile boiereşti
şi în Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc din 1857. Pentru România anului 1866, această idee avea multi-
ple semnificaţii: era o soluţie pentru consolidarea statului naţional (căci puterile europene recunos-
cuseră unirea doar pe timpul lui Cuza); se miza pe asigurarea stabilităţii interne, înlăturându-se
lupta pentru domnie; prezenţa pe tronul ţării a unui reprezentant dintr-o mare familie domnitoare
europeană putea să întărească prestigiul extern al ţării, reprezentând o garanţie pentru consolida-
rea autonomiei şi pentru pregătirea terenului în vederea dobândirii independenţei de stat a Româ-
niei. Înlăturarea lui Cuza a atras reacţia puterilor europene. În rândul acestora, întrunite în cadrul
Conferinţei de la Paris din martie 1866, se auzeau voci care cereau desfacerea unirii: Rusia şi Turcia
foloseau prilejul pentru a cere separarea şi ocupaţia militară. Apărea chiar propunerea ca românii să
fie întrebaţi din nou asupra viitorului lor, ca în 1857, Poarta insistând pentru organizarea unor noi ale-
geri sub supravegherea comisarilor otomani. Austria a acţionat şi ea deschis pentru desfacerea unirii.
Pe plan intern, atât liberalii, cât şi conservatorii erau în majoritate în favoarea aducerii unui
prinţ străin pe tronul României, ca soluţie eficientă şi sigură pentru stabilitatea politică şi socială.
Prin intermediul Franţei şi cu acceptul Prusiei, s-a perfectat aducerea în ţară a lui Carol de Hohen-
zollern-Sigmaringen, înrudit cu regele Prusiei şi văr după mamă cu Napoleon al III-lea. Acesta a
fost proclamat domn al României în urma plebiscitului din aprilie 1866. La 25 aprilie 1866, Carol a
acceptat propunerea şi a obţinut acordul tatălui său, al regelui Prusiei şi al cancelarului prusac Otto
von Bismarck pentru a pleca spre România. Deoarece unele puteri europene nu erau de acord cu
această soluţie şi cereau alegerea unui nou domn pământean, cercurile politice româneşti au mers
pe varianta „faptului împlinit”. Din cauza conflictului austro-prusac, prinţul a călătorit cu un paşaport
fals până la Turnu Severin, fiind însoţit de Ion C. Brătianu. În dimineaţa zilei de 10 mai (care va fi
Ziua Naţională a României până în 1947), Carol intra în Bucureşti, pe Podul Mogoşoaiei, îndrep-
tându-se spre Mitropolie, unde a fost proclamat domn de către Adunare, în faţa căreia a jurat să
păzească legile României, drepturile şi integritatea sa. Marile Puteri, dezbinate de interese contra-
dictorii l-au acceptat în mod formal pe Carol. În urma unei vizite făcute la Istanbul, în octombrie
1866, Poarta dădea firmanul de învestitură a lui Carol I, prin care renunţa implicit la „nota restricti-
vă” de recunoaştere a unirii doar pe timpul lui Cuza şi accepta unirea deplină, indiferent de domni-
tor.
2.4. Constituţia din 1866
Adunarea Legislativă aleasă cu o lună înaintea venirii lui Carol s-a transformat în Adunare
Constituantă, luându-şi misiunea de a discuta şi apoi de a vota proiectul unei Constituţii. După
dezbateri aprinse între conservatori şi liberali, noua lege fundamentală a fost promulgată de domn
la 1 iulie 1866, ea reprezentând prima Constituţie internă românească (elaborată de reprezentanţii
legitimi ai naţiunii). Inspirată după modelul belgian, Constituţia a fost una dintre cele mai democra-
tice din Europa secolului al XIX-lea. Adoptarea Constituţiei a reprezentat un pas înainte pe drumul
modernizării principalelor instituţii şi al racordării lor la mutaţiile europene petrecute în secolul al
XIX-lea. Această lege fundamentală se asemăna cu alte Constituţii liberale în vigoare în Europa
occidentală. Ea ţinea cont de condiţiile specifice ale României şi se referea la o diversitate de as-
pecte care vizau dezvoltarea şi modernizarea societăţii: teritoriul României, drepturile cetăţeneşti,
Reprezentanţa Naţională (Parlamentul), puterile în stat, prerogativele domnului şi ale miniştrilor
ş.a. Exprimând dorinţa de independenţă, Constituţia proclama oficial numele de România, nu
amintea nimic despre raporturile cu Poarta şi cu Puterile garante, consfinţea că statul român era o
monarhie constituţională, iar ca sistem politic consacra parlamentarismul pluripartidist. Printre prin-
cipiile aşezate la baza Constituţiei se numărau: suveranitatea naţională; guvernarea reprezentativă
şi responsabilă; principiul democratic al separaţiei puterilor în stat; responsabilitatea ministerială;
monarhia ereditară; drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.
Puterea executivă era încredinţată domnului şi guvernului. Ca şef al puterii executive,
domnitorul numea şi revoca miniştrii, numea şi confirma în toate funcţiile publice, era comandantul
armatei, conferea distincţii şi decoraţii, bătea monedă, avea drept de amnistie politică, graţia, putea să
declare război şi să încheie pace, încheia convenţii cu alte state după ce obţinea acordul Parlamentu-
lui. Actele sale aveau „tărie” doar dacă erau contrasemnate de un ministru. Domnitorul se bucura şi de
largi prerogative legislative: convoca, amâna şi dizolva Adunarea Deputaţilor şi Senatul, iniţia proiecte
de lege (prin miniştrii săi), sancţiona şi promulga legile, avea drept de veto absolut, putându-se opune
punerii în aplicare a unor legi votate de Parlament. Puterea legislativă aparţinea Parlamentului (bi-
cameral) care avea o serie de atribuţii: dezbătea şi adopta bugetul (numai Adunarea Deputaţilor), vo-
ta, modifica sau abroga legile, avea drept de interpelare a guvernului ş.a. Puterea judecătorească se

51
exercita prin Curţi de judecată şi Tribunale. Hotărârile şi sentinţele acestora se pronunţau în numele
legii şi se executau în numele domnului. Cea mai înaltă instanţă era Curtea de Casaţie.
Constituţia consfinţea importante drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: libertatea conştiinţei, a
presei şi a întrunirilor, libertatea învăţământului, egalitatea în faţa legilor (art.10), libertatea exerci-
tării drepturilor politice (numai de către creştini), libertatea individuală, dreptul la azil politic, proteja-
rea refugiaţilor din motive politice ş.a. De asemenea, se acorda dreptul de întrunire şi asociere,
această prevedere stând la baza organizării partidelor politice.
Proprietatea, de orice natură, era proclamată sacră şi inviolabilă (art.19). Articolul 7 pre-
vedea că „însuşirea de român se dobândeşte, se conservă şi se pierde potrivit regulilor statornicite
prin legile civile...”, iar cetăţenia română poate fi dobândită doar de „străinii de rituri creştine”. Arti-
colul 31 consacră suveranitatea poporului. Împreună, articolele 32, 33 şi 35 consfinţesc separaţia
puterilor. În plus, prin articolul 35 se consacră monarhia constituţională ca formă de organizare sta-
tală, în timp ce articolul 82 consfinţeşte caracterul ereditar al monarhiei.
Principiile liberale specifice acestei legi fundamentale nu se regăseau în legea electorală
cenzitară care completa Constituţia. Astfel, normele cenzitare promovau interesele marilor proprie-
tari funciari şi ale marii burghezii, electoratul fiind împărţit pe colegii (două pentru Senat şi patru
pentru Camera Deputaţilor) în funcţie de avere. Primele trei colegii îi delegau direct pe deputaţi
(vot direct), în vreme ce colegiul al lV-lea alegea prin delegaţi (vot indirect). Pentru Senat existau
două colegii în care îşi exprimau opţiunea proprietarii funciari şi de imobile. Vârsta minimă a alegă-
torilor era fixată la 21 de ani. Sistemul electoral cenzitar, aproape general în acel moment în Euro-
pa, care împărţea corpul de alegători in colegii, în funcţie de venituri, oglindea marile diferenţe so-
ciale din sânul societăţii româneşti: pe de-o parte, boierimea care şi-a perpetuat predominanţa poli-
tică şi după 1866, pe de altă parte, ţărănimea - stratificată - care constituia majoritatea populaţiei.
Între aceste clase sociale exista o burghezie care va câştiga în importanţă din ce în ce mai mult.
Cele două mari partide ale epocii moderne - Partidul Naţional-Liberal şi Partidul Conservator - s-au
cristalizat tocmai în urma aplicării Constituţiei din 1866. În ansamblu, Constituţia din 1866 poate fi
considerată un compromis între liberali şi conservatori: pentru ca aceştia din urmă să accepte
adoptarea unei constituţii liberale, liberalii au acceptat introducerea unui sistem electoral nedemo-
cratic, bazat pe votul cenzitar.
Constituţia din 1866 a avut însă şi alte limite, ea permiţând introducerea şi perpetuarea
unor practici nedemocratice: guvernul nu era o creaţie a Parlamentului. Acest fapt este demonstrat
de procedura de schimbare a guvernelor. Procesul începea cu demisia guvernului în funcţie şi cu
numirea de către domnitor a unui nou prim-ministru, după care era dizolvat Parlamentul şi se stabi-
leau noi alegeri. Noul guvern folosea toate mijloacele disponibile pentru a-şi asigura o majoritate în
Parlament şi, până după Primul Război Mondial, nu a fost niciodată dezamăgit.
Deşi nu o consacra efectiv, Constituţia din 1866 a fost percepută pe plan extern ca o puterni-
că manifestare a independenţei. Ea prevedea ereditatea domniei şi atribuţiile unui domn suveran, de-
păşind statutul de autonomie recunoscut prin tratatele internaţionale. În acelaşi timp, legea fundamen-
tală a României nu amintea nimic de suzeranitatea otomană şi de garanţia colectivă a puterilor euro-
pene. De asemenea, promulgarea Constituţiei de către domn fără a mai aştepta acordul puterilor eu-
ropene, era şi ea o dovadă a aspiraţiei românilor către independenţă. Constituţia din 1866 a fost sufe-
rit mai multe modificări: în 1879 a fost modificat articolul 7, în sensul acordării de drepturi civile şi poli-
tice (cetăţenie) indiferent de religie; în 1884, când se reduce numărul de colegii electorale de la patru
la trei; în 1917, când sunt modificate regimul proprietăţii şi sistemul electoral, pentru a permite introdu-
cerea reformei agrare şi a reformei electorale. Această lege fundamentală, rămasă în vigoare până în
1923, a contribuit la consolidarea şi modernizarea statului român.
CONSTITUŢIA DIN 1866
Art. l. Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub numele de Româ-
nia. Art. 2. Teritoriul României este inalienabil. Art. 7. însuşirea de român se dobândeşte, se con-
servă şi se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai străinii de rituri creştine pot
dobândi împământenirea. Art.10. Nu există în Stat nici o deosebire de clasă. Toţi românii sunt egali
înaintea legilor şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice. Ei singuri sunt admi-
sibili în funcţiunile publice, civile şi militare. Art. 19. Proprietatea de orice natură, precum şi toate
creanţele asupra Statului, sunt sacre şi neviolabile. Art. 31. Toate puterile Statului emană de la
naţiune, care nu se poate exercita decât numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile aşe-
zate în Constituţiunea de faţă. Art. 32. [...] Orice lege cere înnoirea a câtor trele ramuri ale puterii
legiuitoare. Nici o lege nu poate fi supusă sancţiuni domnului, decât după ce va fi discutată şi vota-
tă liber de majoritatea ambelor Adunări. Art. 33. Iniţiativa legilor este dată fiecăreia din cele trei ra-
muri ale puterii legislative. Art. 35. Puterea executivă este încredinţată domnului, care o exercită în
mod regulat prin Constituţiune. Art. 82. Puterile constituţionale ale domnului sunt ereditare, în linie
coborâtoare directă şi legitimă a măriei sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din băr-
bat în bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu exclusiunea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor.
2.5. Cucerirea independenţei de stat.
Contextul intern şi internaţional. După 1772, elita politică solicitase în memoriile adresate
marilor puteri, statutul de independenţă pentru Principatele române. Diferite proiecte şi planuri din
preajma anului 1848 ale revoluţionarilor munteni şi moldoveni, aflaţi în legătură cu activitatea revo-
luţionarilor polonezi, aveau ca obiectiv dobândirea independenţei. Adversarul comun era Rusia care,
prin „articolul adiţional” la Regulamentele Organice, urmărea să-şi sporească controlul asupra Princi-
patelor. Românii considerau că o înţelegere cu sultanul, pe cale paşnică, s-ar fi putut realiza, iar prin-
cipala piedică în calea reformelor interne o constituia ţarul. Aceeaşi ostilitate era manifestată şi faţă de
habsburgi, fapt care a permis, în timpul domniei lui Al. I. Cuza, o apropiere de revoluţionarii maghiari.
Interesante sunt planurile federaliste care înfloreau la jumătatea secolului al XIX-lea. Nicolae Bălcescu

52
a susţinut şi el mai multe proiecte federaliste (1850, 1851), reţinând atenţia cel ce viza fondarea State-
lor Unite ale Dunării care ar fi grupat pe români, maghiari şi „iugoslavi”. Ion H. Rădulescu dorea o “re-
publică universală a Europei “. Mai realiste au fost planurile de înţelegere balcanică. Astfel, în 1863,
Cuza a stabilit relaţii diplomatice cu Serbia peste capul Porţii, relaţii continuate după venirea lui Carol I
la tronul ţării, prin semnarea unui tratat în 1868. Cei doi monarhi au susţinut mişcarea revoluţionarilor
bulgari, iar în 1866 şi 1869, oamenii politici români se consultau cu emisarii guvernului grec în vederea
stabilirii unei acţiuni comune antiotomane.
Redeschiderea „crizei orientale” în 1875, prin răscoalele antiotomane din Bosnia şi Herţe-
govina, a oferit ocazia unei acţiuni politice şi militare pentru dobândirea independenţei. Carol I ridi-
case această problemă în faţa Consiliului de Miniştri încă din 1873. Clasa politică susţinea ideea,
dar existau deosebiri de vederi asupra căilor şi metodelor prin care se putea realiza. Cei mai mulţi
liberali (între care I.C. Brătianu, M. Kogălniceanu) erau pentru o apropiere de Rusia în vederea
unei acţiuni antiotomane deschise. Schimbarea de atitudine faţă de aceasta era legată de eşecul
rus în războiul Crimeii şi de ostilitatea faţă de Imperiul habsburgic, devenit Austro-Ungaria în 1867,
cu toate consecinţele care decurgeau de aici pentru românii din imperiu.
Conservatorii se opuneau, socotind că regimul garanţiei colective din 1856 era singurul
obstacol în calea expansiunii ruse. Formaţi la şcolile din Germania, ei vedeau în panslavism cea
mai serioasă ameninţare. Pentru conservatori, singura cale de obţinere a independenţei era pe ca-
le diplomatică, colaborând cu Austro-Ungaria şi Germania. Noul guvern liberal condus de I.C. Bră-
tianu (1876) cu M. Kogălniceanu la externe, spera să obţină independenţa pe cale paşnică. Criza
s-a agravat în 1876. Serbia şi Muntenegru au declarat război Turciei, iar bulgarii au declanşat
mişcarea de eliberare, parte din detaşamentele lor înarmate fiind pregătite chiar pe teritoriul româ-
nesc.
Printr-un memoriu guvernul român solicita, în iulie 1876, Porţii şi Puterilor garante recu-
noaşterea individualităţii statului român şi a numelui de România, dar acesta era primit cu ostilitate.
În august primul-ministru a avut o întrevedere cu împăratul Franz Joseph I la Sibiu, încheiată fără
rezultate deosebite. Nici apropierea de Rusia din septembrie/octombrie 1876, când o delegaţie
condusă de I.C. Brătianu şi M. Kogălniceanu propusese la Livadia, în Crimeea, ţarului Alexandru al
II-lea şi cancelarului Gorceakov un tratat antiotoman, nu avusese mai mult succes. În decembrie
1876, Dimitrie Brătianu iniţia un demers diplomatic la Constantinopol, cerând „garanţii speciale
pentru neutralitatea veşnică a teritoriului românesc”. Tratativele româno-otomane eşuau însă, ca
urmare a adoptării Constituţiei lui Midhat-paşa prin care statul român era declarat „provincie privi-
legiată” a imperiului. În aceste condiţii, calea obţinerii independenţei prin luptă devenea tot mai evi-
dentă.
Austro-Ungaria şi Rusia se înţelegeau prin convenţia de la Budapesta, semnată la 3 ianu-
arie 1877, cu privire la schimbările teritoriale pe care ar fi trebuit să le aducă un eventual război ru-
so-turc (Rusia ar fi anexat sudul Basarabiei, revenind la gurile Dunării, iar Austro-Ungaria s-ar fi
mulţumit cu Bosnia şi Herţegovina).
La 4/16 aprilie 1877, guvernul liberal condus de Ion C. Brătianu a încheiat Convenţia ro-
mâno- rusă. Convenţia a fost semnată de baronul Dmitri Stuart, reprezentantul Rusiei în România,
şi de Kogălniceanu, ministrul nostru de externe şi stabilea trecerea armatelor ruse pe teritoriul ro-
mânesc în regimul rezervat armatelor prietene, cheltuielile fiind suportate de guvernul rus. Actul fi-
xa într-o anexă drumul pe etape spre Dunăre, care ocolea Bucureştiul, şi numea comisarii pentru
raporturile cu instituţiile româneşti. Rusia se angaja să respecte statutul ţării şi „să menţină şi să
apere integritatea actuală a României”. Încheierea Convenţiei evidenţiază o schimbare a atitudinii
Rusiei faţă de statul român în comparaţie cu alte faze ale Crizei Orientale din secolul al XIX-lea.
Convenţia din 4/16 aprilie 1877 reprezenta un eveniment important pe calea afirmării de
sine stătătoare a statului român. Imediat, decretul de mobilizare a chemat sub arme 100.000 de
persoane, din care 58.000 formau armata operativă. Deşi statul făcuse eforturi financiare deosebite
pentru a asigura o dotare corespunzătoare, armata era slab înarmată şi echipată. Armata română
intra în acţiune preluând apărarea Dunării pe linia Turnu Severin-Călăraşi. La 12/24 aprilie 1877,
Rusia a declarat război otomanilor şi armatele sale au început traversarea României. Luând act de
noua realitate, otomanii au bombardat localităţile Bechet, Islaz, Corabia, Calafat, Giurgiu; românii
au ripostat bombardând Vidinul şi Turtucaia. Adunarea (29 aprilie) şi Senatul (30 aprilie) au votat
moţiuni prin care declarau starea de război cu Imperiul Otoman, dar nu şi independenţa. În 9 mai
1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva, privind situaţia României, Mihail Kogălniceanu, ministrul
de externe, răspundea printr-un discurs în care declara că statul român era hotărât să rupă orice
legătură cu Imperiul Otoman („Suntem independenţi; suntem naţiune de sine stătătoare!”). În ace-
eaşi zi, Camera Deputaţilor a votat o moţiune prin care se lua act de ruperea relaţiilor cu Poarta şi
de independenţa absolută a României. A doua zi, Senatul vota aceeaşi moţiune. Proclamarea in-
dependenţei semnifica atât înlăturarea suzeranităţii otomane cât şi a garanţiei colective a marilor
puteri. Independenţa, salutată cu entuziasm de populaţie, a fost receptată de Marile Puteri în mod
diferit, în funcţie de propriile interese: Rusia a acceptat-o ca pe un fapt împlinit, dar nu şi de jure;
Italia şi-a arătat simpatia; Franţa, Germania şi Austro-Ungaria au rămas în expectativă; Marea Bri-
tanie a privit-o cu ostilitate, iar Poarta a ripostat prin război.
Participarea României la războiul pentru independenţă (1877 - 1878). La începutul
războiului, Rusia a refuzat cooperarea cu armata română, deoarece nu dorea să-şi creeze „obligaţii”
faţă de o ţară de la care urmărea să răpească cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad,
Ismail). Cu toate acestea, trupele române au sprijinit trecerea trupelor ţariste în sudul Dunării la jumă-
tatea lui iunie 1877. După ce au traversat Dunărea, ruşii au înaintat cu repeziciune pe trei direcţii,
ajungând peste o lună dincolo de Balcani. În luptele de la Dunăre, ei au fost sprijiniţi de armata româ-

53
nă prin diverse forme: bombardarea flotilei turceşti; bombardamente asupra poziţiilor inamice de pe
malul drept al Dunării etc.
Cheia victoriei în Balcani era luarea Plevnei, un puternic sistem de fortificaţii cu o poziţie
strategică însemnată, apărat de o garnizoană formară din 50.000 soldaţi, condusă de generalul
Osman-paşa; de aici otomanii puteau surprinde şi înconjura coloana principală rusă ce se îndrepta
spre pasul Şipka şi Balcani. Ignorând forţa armatei otomane, armata rusă a declanşat, în iulie, un
atac total nepregătit şi cu un efectiv militar mic. Înaintarea în Balcani, condusă de arhiducele Nico-
lae, s-a oprit la Plevna, unde primele două atacuri ruseşti au fost sângeros respinse.
Situaţia critică din Balcani l-a determinat pe arhiducele (marele duce) Nicolae, comandan-
tul frontului rusesc din Balcani, să adreseze principelui Carol cunoscuta telegramă din 19 iulie
1877, prin care solicita cooperarea armatei române, neacceptată până atunci de partea rusă.” In-
sistenţele româneşti privind încheierea unei convenţii care să reglementeze participarea armatei
române n-au dat rezultate. Deşi nu exista o convenţie militară între cele două ţări, după noi apeluri
ale comandamentului rus, armata română a trecut în sudul Dunării (Divizia 4 şi o parte din Divizia 3).
Deşi România insista în continuare să se încheie o convenţie militară de colaborare care să precizeze
individualitatea armatei române, în cursul tratativelor dintre ţar, arhiduce şi principele României, din
august 1877, s-a acceptat doar constituirea unui front românesc la Plevna, fiind respinsă convenţia
scrisă. Frontul de la Plevna a fost pus sub comanda lui Carol I.
La 30 august 1877, forţele româno-ruse puse sub comanda principelui Carol au executat
un al treilea atac general asupra Plevnei. Singura victorie - cucerirea redutei Griviţa I - a fost
scump plătită, căci au murit aproape 1.000 de ostaşi români, între care maiorul George Şonţu şi
căpitanul Valter Mărăcineanu. Acest bilanţ trist, întărea opinia principelui Carol, exprimată înainte
de atac, că cetatea trebuia asediată. Lupte crâncene s-au desfăşurat în septembrie-octombrie pen-
tru izolarea completă a Plevnei şi împiedicarea aprovizionării garnizoanei otomane. Pentru a întări
blocada, forţele române au cucerit reduta Rahova la 9 noiembrie 1877. Supusă unui permanent
bombardament Plevna era, la începutul lunii noiembrie, complet izolată şi cu proviziile aproape
epuizate. În ziua de 28 noiembrie 1877 a avut loc încercarea lui Osman-Paşa de a sparge încercui-
rea la Plevna, care s-a încheiat cu un eşec. În aceeaşi zi, după aproape trei luni, Plevna a capitu-
lat, iar comandantul ei s-a predat ofiţerilor români. Căderea Plevnei a avut o influenţă hotărâtoare
asupra desfăşurării ulterioare a războiului. În timp ce armata rusă a continuat ofensiva pe direcţia
Sofia - Adrianopol, trupelor române le-a revenit misiunea de a cuceri cetăţile turceşti din vestul
Bulgariei, printre care Vidin şi Belogradcik. Înfrânţi pe toate fronturile, otomanii au capitulat în ianu-
arie 1878, semnând armistiţiul şi apoi tratatul de pace de la San Stefano (februarie 1878).
Recunoaşterea internaţională a independenţei. În ultima parte a războiului, Rusia a
arătat o atitudine neprietenoasă, comunicând autorităţilor române că doreşte să obţină cele trei ju-
deţe din sudul Basarabiei; acest fapt a atras, în ianuarie 1878, protestul Parlamentului României. În
perioada tratativelor de pace de la San Stefano, relaţiile româno-ruse s-au înrăutăţit şi mai mult,
urmare a neadmiterii reprezentantului român la negocieri şi mai ales a hotărârii Rusiei de a ocupa
din nou sudul Basarabiei. Delegatul României la tratative, colonelul Eraclie Arion, a fost împuterni-
cit să susţină recunoaşterea independenţei şi retrocedarea gurilor Dunării până la braţul Sf. Ghe-
orghe. Rusia a hotărât însă reanexarea judeţelor din sudul Basarabiei, declarând deschis că-şi re-
zervă dreptul de a le schimba cu Dobrogea. În ţară dezbaterile parlamentare au respins însă so-
luţia rusă, susţinând menţinerea integrităţii teritoriale.
Tratatul de pace semnat la San Stefano (lângă Istanbul), la 19 februarie martie 1878, fără
acceptarea României la dezbateri, prevedea: independenţa Serbiei, României şi Muntenegrului,
autonomia Bosniei şi Herţegovinei, organizarea Marelui Principat al Bulgariei (în care staţionau
trupe ruse), care se întindea de la Dunăre la Marea Mediterană şi avea statut de autonomie; strâm-
torile Bosfor şi Dardanele erau deschise circulaţiei tuturor navelor; Rusia „oferea” Dobrogea în
schimbul anexării sudului Basarabiei. Toate acestea prevederi oglindeau politica de forţă a Rusiei,
fapt ce a nemulţumit statul român.
Relaţiile româno-ruse au devenit deosebit de încordate. În aprilie 1878, erau aduse din
Balcani în România trupe şi începea aplicarea planului de ocupare militară. Trupele ruse au ocupat
oraşul Giurgiu şi au ajuns în apropierea capitalei. În aceste condiţii, domnitorul Carol I a ordonat
regruparea armatei în nordul Olteniei şi Munteniei pregătindu-se pentru rezistenţă în cazul unei
agresiuni militare din partea Rusiei.
Tratatul de la San-Stefano nemulţumea şi mari puteri ca Anglia, îngrijorată de poziţia
câştigată de Rusia în Balcani, şi Austro-Ungaria, care nu primea Bosnia şi Herţegovina. Germania
a preluat misiunea de reconciliere şi a organizat noi tratative de pace. Între timp, Rusia a declarat
că nu este în nici un fel angajată faţă de România, Convenţia din 1877 referindu-se doar la rapor-
turile româno-otomane, nu şi la cele ruso-române.
Ca urmare, în vara anului 1878 au avut loc noi tratative de pace, finalizate în cadrul Con-
gresului de pace de la Berlin, la care au participat cele şapte state semnatare ale tratatului din
1856. Nici de data aceasta, România nu a fost invitată; după lungi insistenţe, primul ministru Ion C.
Brătianu şi ministrul de externe Mihail Kogălniceanu au fost primiţi într-o şedinţă unde au prezentat
un memoriu prin care solicitau recunoaşterea independenţei şi a integrităţii naţionale, garantarea
neutralităţii ţării, acordarea unor despăgubiri de război, precum şi interzicerea trecerii trupelor ruse
pe teritoriul României. Reflectând lupta de interese dintre Marile Puteri, Tratatul de pace de la Ber-
lin (1/13 iulie 1878) prevedea: principatul Bulgariei era micşorat şi se înfiinţa în sudul său provincia
autonomă Rumelia, Bosnia şi Herţegovina intrau sub administraţia Austro-Ungariei, insula Cipru
revenea Angliei, Serbia şi Muntenegru deveneau independente. În privinţa României, indepen-
denţa îi era recunoscută în anumite condiţii: modificarea articolului 7 din Constituţie în sensul acor-
dării cetăţeniei române pentru locuitorii de altă religie decât cea creştină, răscumpărarea de către

54
guvernul român a acţiunilor fostei Societăţii care construise drumurile de fier din România (societa-
tea Strousberg cu capital german creată în 1872). Statul român primea Dobrogea, Delta Dunării şi
Insula Şerpilor, dar pierdea sudul Basarabiei, luat de Rusia. Ingerinţele şi ameninţările Rusiei au
determinat o tensionare a relaţiilor româno-ruse. Dincolo de anumite prevederi dezavantajoase,
rămânea faptul esenţial şi anume recunoaşterea internaţională a independenţei de stat a Români-
ei. Prin tratatul final semnat la 1 iulie, independenţa era recunoscută imediat de Rusia, Imperiul
Otoman, Serbia, Austro-Ungaria şi abia în 1880 de către Franţa, Anglia şi Germania.
Independenţa a avut urmări dintre cele mai importante pentru statul român. A creat condiţii
pentru întărirea regimului politic şi accelerarea progresului economic şi social. Reintegrarea Do-
brogei dădea o nouă perspectivă legăturilor economice cu lumea. După cucerirea independenţei,
România devenea stat cu drepturi depline în relaţiile internaţionale. Suveranitatea naţională a în-
găduit afirmarea unei politici externe proprii, a permis instituirea unui sistem protecţionist necesar
dezvoltării economice, a creat condiţii pentru consolidarea sistemului politico-instituţional. Obţine-
rea şi recunoaşterea independenţei a avut drept principală consecinţă proclamarea principelui Ca-
rol ca rege, la 14 martie 1881. România a devenit astfel regat, ridicându-şi în mod substanţial sta-
tutul şi poziţia internaţională.

3. PRINCIPALELE INSTITUŢII ALE STATULUI ROMÂN MODERN ŞI PARTIDELE

POLITICE

În epoca modernă, progresul înregistrat de societatea românească s-a reflectat în modul de or-
ganizare şi funcţionare a unor instituţii fundamentale: domnia (monarhia), Adunarea obştească (Parla-
mentul), guvernul, justiţia, biserica, armata. Sistemul politic al României moderne a avut la bază Consti-
tuţia din 1866, care a creat fundamentul democratic al vieţii politice. România a intrat în rândul monarhiilor
constituţionale, în cadrul cărora suveranul era doar arbitru şi factor de echilibru. Rolul principal îl aveau
partidele politice, care din 1895 au venit la putere prin mecanismul alternanţei la guvernare. Parlamentul,
ales prin vot cenzitar, a fost spaţiul consacrat al disputelor pe seama legilor propuse de partidele politice.
3.1. Monarhia. Rolul monarhiei în istoria României moderne a fost fundamental. Această
instituţie centrală a avut un rol important în anii 1859–1918, contribuind la procesul de afirmare şi
de modernizare a statului român. Atribuţiile domnului, specifice perioadei medievale, au fost modi-
ficate printr-o serie de acte fundamentale: Regulamentul Organic (1831-1832), Convenţia de la Pa-
ris (1858), Constituţia din 1866. În timpul lui Cuza, atribuţiile domniei au crescut, trecându-se la un
regim autoritar
Monarhia a fost cea mai importantă dintre instituţiile statului din această perioadă, insti-
tuţie a cărei funcţionare a fost reglementată prin Constituţie. Actul fundamental din 1866 avea la
bază principiul conform căruia suveranul „domneşte, dar nu guvernează”. Prin Constituţia din 1866,
era consacrată, ca formă de guvernământ a statului român, monarhia constituţională. Modelul îl
constituiau monarhiile parlamentare din Occident (Belgia, Marea Britanie ş.a.), şi nu imperiile con-
servatoare cu care se învecina România. Instituţia monarhică a avut un rol major în accelerarea
procesului de modernizare - occidentalizare a societăţii româneşti. Conform Constituţiei din 1866,
domnul (din 1881, regele) exercita împreună cu Parlamentul („reprezentaţiunea naţională”) puterea
legislativă şi, împreună cu guvernul, pe cea executivă. Între prerogativele sale se numărau:
sancţionarea şi promulgarea legilor, dreptul de amnistie, dreptul de a bate monedă, reprezentarea
statului român în politica externă. EI era şeful armatei, avea iniţiativa legilor şi dreptul de veto abso-
lut, putându-se opune punerii în aplicare a unor legi votate de Parlament. În schimb, actele domni-
torului nu aveau autoritate, dacă nu erau contrasemnate de un ministru, care purta astfel respon-
sabilitatea lor (Constituţia din 1866 – articolul 92). Domnul îl numea pe primul-ministru, care, la
rândul său, forma guvernul şi organiza noile alegeri (spre deosebire de sistemul democratic clasic,
în care guvernele rezultă din alegeri). Această stare de lucruri era cauzată de situaţia concretă a
societăţii româneşti, în care cei mai mulţi dintre locuitorii de la sate nu erau ştiutori de carte şi nu
aveau drept de vot (îl vor primi după primul război mondial). Atribuţiile domnitorului erau pe viaţă şi
ereditare.
Simbolul monarhiei constituţionale româneşti a fost Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen.
Prin aducerea unui principe străin se împlinea o dorinţă mai veche a clasei politice, al cărei scop
era de a stinge rivalităţile dintre marile familii boiereşti şi de a ridica prestigiul internaţional al statu-
lui român. Desigur, descendenţa sa dintr-o prestigioasă dinastie germană a contat mult în dezvol-
tarea legăturilor politice, economice şi militare dintre regatul român şi cea mai însemnată putere
europeană din acea vreme, Germania wilhelmiană.
De-a lungul întregii sale domnii de 48 de ani - cea mai lungă din istoria românilor (1866 -
1914) – Carol a jucat un rol important în evoluţia statului român, fiind figura politică centrală. Deve-
nit principe al României în 1866, Carol, disciplinat şi perseverent, descinzând dintr-o prestigioasă
dinastie germană, şi-a împlinit menirea de monarh constituţional. Carol I s-a ataşat de ţara al cărei
domnitor (rege) a devenit, apărându-i interesele. Primii ani de domnie au însemnat o perioadă de
adaptare din care n-au lipsit dificultăţile determinate de diverşi factori: disputele dintre conservatori
şi liberali-radicali, simpatia francofilă a opiniei publice, evidentă în timpul războiului franco-prusac
din 1870-1871. După anii 1870-1871, când au loc manifestări antidinastice, Carol a căutat să im-
pună o domnie autoritară cu acordul Puterilor garante şi al conservatorilor. Dificultăţile de la înce-
putul domniei au fost treptat depăşite, urmând, îndeosebi după cucerirea independenţei de stat,
etapa de consolidare a dinastiei: la 9 septembrie 1878 Carol şi-a luat titlul de Alteţă Regală, în
martie 1881 a fost proclamat Regatul, iar pe 10 mai 1881, Carol I a fost încoronat (coroana folosi-
tă fiind confecţionată din oţelul tunurilor capturate la Plevna); pe 18 mai 1881 s-a încheiat „pactul de
familie”, prin care era reglementată succesiunea la tron, moştenitor fiind proclamat prinţul Ferdinand

55
de Hohenzollern-Sigmaringen, nepotul de frate al lui Carol I.; în 1884 s-a legiferat crearea Domeniilor
Coroanei, ale căror venituri completau lista civilă a regelui.
Personalitate echilibrată şi cu o educaţie deosebită, integru din punct de vedere moral,
disciplinat şi riguros, regele Carol a reuşit să modereze disputele politice dintre liberali şi conserva-
tori, a protejat sistemul bipartit, a încurajat modernizarea statului şi a sprijinit mişcarea naţională a
românilor din afara graniţelor. De la începutul domniei s-a sprijinit pe conservatori. A conlucrat şi cu
liberalii, aflaţi mai mult timp la guvernare, deoarece aceştia erau dornici să adopte măsuri cu carac-
ter reformator în folosul statului român.
Pe plan intern, Carol a încurajat formarea partidelor politice, a cultivat un climat de ordine,
disciplină şi rigoare, a stăruit pentru modernizarea structurilor economice şi a fost un arbitru al vieţii
politice. EI a instituit în 1895 sistemul rotativei guvernamentale. Prin atribuţia sa constituţională de
numire a primului ministru, regele avea un rol cheie în determinarea rezultatului alegerilor parla-
mentare, deoarece fiecare guvern acţiona în aşa fel încât obţinea victoria electorală. Suveranul a
arătat preocupare pentru dezvoltarea învăţământului, a culturii, precum şi pentru formarea tinerelor
generaţii de intelectuali; în 1891 a sprijinit înfiinţarea Fundaţiei culturale „Carol I”.
Chemat pe tronul României pentru a consolida poziţia ţării pe plan internaţional, Carol I a
desfăşurat o intensă activitate în politica externă; s-a dedicat cuceririi independenţei; a alăturat
România Triplei Alianţe (1883) şi a implicat-o în războaiele balcanice. În timpul războiului de inde-
pendenţă a avut merite importante în desfăşurarea operaţiunilor militare. După Congresul de pace
de la Berlin (1878) a respins cu curaj cererea Rusiei de liberă trecere a armatei ţariste prin Dobro-
gea. În contextul deteriorării relaţiilor româno-ruse, după 1878 s-a orientat spre Puterile Centrale
sau Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi, pentru un timp, Italia), cu care a încheiat Tratatul
din 1883 (secret). Această orientare externă n-a fost determinată în primul rând de originea ger-
mană a regelui, ci de presiunea panslavismului, susţinut de Rusia. În plus, orientarea spre Puterile
Centrale era o reacţie la atitudinea neprietenoasă a Rusiei din 1878, când armatele ruseşti au în-
târziat retragerea lor de pe teritoriul României, după încheierea războiului cu Turcia. Un puternic
impact l-a avut faptul că, după ce prin Convenţia din aprilie 1877 Rusia s-a angajat să apere inte-
gritatea teritorială a României, în 1878, prin Tratatul de la Berlin, a ocupat trei judeţe din sudul Ba-
sarabiei. În timpul regelui Carol I, România s-a afirmat ca un factor de echilibru în Balcani. Ca ur-
mare a participării ţării noastre la al doilea război balcanic, încheiat cu pacea de la Bucureşti
(1913), Cadrilaterul a revenit statului român.
Carol I a încurajat lupta românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină, folosind diver-
se modalităţi: intervenţia regelui pe lângă curtea de la Viena pentru eliberarea conducătorilor
mişcării memorandiste condamnaţi în procesul de la Cluj din 1894; sprijinul financiar pentru şcolile
româneşti etc. Totuşi, în această chestiune el a avut o atitudine prudentă, pentru a nu provoca pu-
ternicele imperii vecine, Rus şi Austro-Ungar. În timpul primului război mondial suveranul a accep-
tat neutralitatea României, hotărâre adoptată în cadrul Consiliului de Coroană de la Sinaia din 21
iulie / 3 august 1914. După moartea lui Carol I (27 septembrie 1914), i-a urmat la tron conform
„Pactului de familie” din 1881, Ferdinand I (1914-1927). Acesta şi-a legat numele de participarea
României la primul război mondial (1916-1918), de realizarea Marii Uniri precum şi de înfăptuirea
unor importante reforme (agrară, electorală).
3.2. Reprezentanţa Naţională (Parlamentul). Parlamentul reprezenta puterea legislativă.
În baza Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864) s-a inaugurat în România parlamen-
tul bicameral: Adunarea Electivă (Adunarea Deputaţilor) şi Corpul Ponderator (Senatul). Constituţia
din 1866 a stat la baza vieţii parlamentare din anii 1866-1914, precizând importantele prerogative
pe care le avea parlamentul: dezbaterea şi adoptarea legilor, a bugetului, controlul activităţii guver-
namentale prin întrebări, interpelări, anchete, moţiuni de cenzură. Potrivit Constituţiei, Reprezen-
tanţa Naţională era un parlament bicameral format din Senat şi Adunarea Deputaţilor.
De regulă, Parlamentul îşi desfăşura activitatea pe durata a 4 -5 luni pe an, timp în care
erau discutate şi votate legile. În mod normal, lucrările se deschideau la 15 noiembrie. La deschi-
dere se citea „Mesajul Tronului” adresat de rege legislativului. Activitatea parlamentară se încheia
în fiecare an cu „răspunsul Corpurilor Legiuitoare la mesajul tronului”. Parlamentul îşi exercita
dreptul de a controla puterea executivă, urmărind modul în care se aplicau legile. Deputaţii şi sena-
torii, mai ales cei din opoziţie, se foloseau de dreptul de interpelare, cerând unor miniştri să răs-
pundă pentru anumite decizii sau acte politice şi câteodată obligându-i chiar să demisioneze. Par-
lamentul a avut o contribuţie esenţială în crearea cadrului legislativ al modernizării. În activitatea
lor, guvernanţii aveau de înfruntat opoziţia parlamentară care era extrem de activă.
3.3. Guvernul, ca instituţie reprezentând puterea executivă, este o creaţie a epocii mo-
derne, având ca act de naştere Regulamentul. În baza Constituţiei din 1866, regele încredinţa gu-
vernul unui lider de partid, după care dizolva parlamentul şi se organizau alegeri generale. Prin
acest sistem, executivul îşi construia majorităţi parlamentare, autorităţile locale fiind puse în slujba
partidului aflat la putere. Astfel, guvernul „făcea” Parlamentul, ceea ce însemna o alterare a regi-
mului constituţional. În 1895, regele Carol I a introdus sistemul „rotativei guvernamentale” care
consta în alternarea la guvernare a celor două partide importante: Partidul Naţional Liberal şi Parti-
dul Conservator. „Rotativa guvernamentală” nu a exclus disputele şi patimile politice. Conform
Constituţiei din 1866, executivul era răspunzător în faţa parlamentului pentru activitatea desfăşura-
tă, dar în practică era factorul decisiv în conducerea tării.
3.4. Armata a avut un rol major în evoluţia României moderne, aducându-şi contribuţia la
cucerirea independenţei de stat şi la înfăptuirea Marii Uniri. Ea a evoluat ca structură şi organizare:
în 1860 s-a înfiinţat Ministerul de Război, iar legea privind organizarea puterii armate (1868) a in-
trodus principiul mobilizării generale.

56
 3.5. Biserica era o importantă instituţie, care se bucura de respect şi de prestigiu moral. Cu-
za a secularizat averile mănăstireşti (1863) şi a încercat să diminueze rolul clericilor în treburile civile.
Prin înţelegerea dintre guvern şi Patriarhie (1885), Biserica Română rămânea independentă, păstrân-
du-şi administraţia în conformitate cu canoanele răsăritene. Tot acum, Biserica Ortodoxă şi-a procla-
mat autocefalia faţă de Patriarhia de la Constantinopol, fapt care avea urmări pozitive asupra suvera-
nităţii naţionale. Ea a contribuit la dezvoltarea culturii, la unitatea spirituală şi naţională a românilor.
3.6. Partide şi grupări politice. Pluralismul a fost o trăsătură a sistemului politic din Ro-
mânia în această perioadă. Viaţa politică a fost dominată de Partidul Naţional Liberal constituit în
1875 şi de Partidul Conservator, înfiinţat în 1880. Ambele au participat la guvernarea ţării şi, cu
toate deosebirile de idei, au acţionat în vederea modernizării societăţii româneşti. În viaţa politică
au mai existat şi disidenţe liberal-radicale, conservatoare, partide de orientare social-democrată
sau socialistă.
Liberalii. Reprezentând îndeosebi burghezia, liberalii îi aveau ca reprezentanţi de seamă
pe I. C. Brătianu, C. A. Rosetti, D.A. Sturdza, Ion I.C. Brătianu. Ei se pronunţau pentru respectarea
regimului parlamentar constituţional şi „domnia legilor”, fiind adepţii politicii „prin noi înşine”. Deo-
sebirile de opinii au determinat cristalizarea unor grupări sau dizidenţe. Astfel, s-au afirmat liberalii
radicali conduşi de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti care susţineau libertatea presei, lărgirea dreptu-
lui de vot prin formarea unui colegiu unic de alegători, reforma agrară radicală. În cadrul P.N.L., în
1884, s-a creat gruparea radicală condusă de C.A. Rosetti, iar după moartea sa de Gheorghe Pa-
nu, care milita pentru introducerea votului universal, impozit progresiv pe venit, reformă agrară şi o
legislaţie eficientă a muncii; în 1886 s-au desprins tinerii liberali conduşi de Nicolae Fleva. După
1895, s-a constituit gruparea condusă de P.S. Aurelian, numită „drapelistă” după oficiosul acestuia,
„Drapelul”. Totuşi, aceste disidenţe nu au afectat decisiv unitatea partidului: după 1890, odată cu
afirmarea tinerilor politicieni în frunte cu Ion I. C. Brătianu, partidul şi-a consolidat poziţia. În 1913,
în programul liberal au fost înscrise două reforme importante: reforma agrară (vizând crearea unei
proprietăţi mijlocii puternice) şi reforma electorală (acordarea dreptului de vot pentru ştiutorii de
carte). Principalele publicaţii liberale erau „Românul”, „Voinţa naţională” şi „ Viitorul”.
Conservatorii. Din rândul acestora făceau parte marii proprietari de pământ, intelectuali,
elemente ale burgheziei comerciale şi bancare. Adepţi ai politicii „paşilor mărunţi”, ei se străduiau să
menţină vechile tradiţii politice şi marea proprietate. Între liderii de seamă s-au remarcat Lascăr Catar-
giu, Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Gheorghe Gr. Cantacuzino. Publicaţiile centrale conservatoare
erau „Timpul”, „Conservatorul”, „Epoca”. Acest partid nu a fost ocolit de fuziuni sau disidenţe: în 1907,
conservatorii s-au unit cu junimiştii conduşi de Petre Carp, iar în 1908 gruparea lui Take Ionescu a pă-
răsit partidul şi a înfiinţat Partidul Conservator Democrat, promotor al accelerării ritmului de moderni-
zare a ţării. De asemenea, Nicolae Filipescu împreună cu adepţii săi au părăsit Partidul Conservator
în 1915, datorită politicii lor filoantantiste.
Alte orientări politice. Pe scena politică au apărut şi alte orientări politice, dar de mai mică
întindere. După 1890 s-a încercat constituirea unui Partid Ţărănesc, evidenţiindu-se Constantin Do-
brescu Argeş, Vasile Kogălniceanu, Ion Mihalache. Eforturile acestora s-au concretizat în octombrie
1895, atunci când s-a constituit Partida Ţărănească. Aceasta va avea, însă, o existenţă efemeră, un
adevărat Partid Ţărănesc constituindu-se abia după Primul Război Mondial.
Mişcarea socialistă s-a afirmat la sfârşitul secolului al XIX-lea prin intelectualii cu vederi de
stânga şi prin publicaţii precum „Contemporanul”, „Lumea Nouă” sau „Emanciparea”. Un teoretici-
an al mişcării a fost Constantin Dobrogeanu-Gherea, autorul primului program socialist din Româ-
nia, intitulat „Ce vor socialiştii români?”. În 1893 s-a înfiinţat Partidul Social Democrat al Muncitori-
lor din România care susţinea introducerea votului universal, garantarea drepturilor politice şi eco-
nomice ale muncitorilor, răscumpărarea marilor proprietăţi şi arendarea lor la ţărani. În 1899, prin
„trădarea generoşilor”, care s-au orientat spre liberali, P.S.D.M.R., bazat pe ideile socialiste ale
epocii, s-a dizolvat. Mişcarea socialistă a supravieţuit în cercurile socialiste şi în organizaţiile sindi-
cale. În 1910, a fost organizat Partidul Social Democrat din România, iar istoricul Nicolae Iorga a
pus bazele Partidului Naţionalist Democrat.
3.7. Politica externă. După experienţa Congresului de la Berlin, regele Carol I şi Ion C. Bră-
tianu au căutat să încadreze România într-un sistem de alianţe care să-i asigure protejarea integrităţii
teritoriale şi a intereselor sale externe. Era vorba, în primul rând, de a se apăra în faţa tendinţelor ex-
pansioniste ale Imperiului Rus, pentru care regatul român constituia o piedică în calea aspiraţiilor he-
gemonice în Europa de Sud-est. Tripla Alianţă, formată din Germania, Austro-Ungaria şi Italia, repre-
zenta o uriaşă forţă politică, economică şi militară, sub auspiciile căreia regatul român îşi putea
menţine stabilitatea şi se putea dezvolta în continuare. România s-a alăturat Triplei Alianţe printr-un
tratat bilateral încheiat cu Austro-Ungaria (18/30 octombrie 1883), la care a aderat, în aceeaşi zi, şi
Germania. Această aderare a României la Tripla Alianţă a fost ţinută secretă, datorită puternicelor
sentimente francofile ale majorităţii opiniei publice româneşti. Trebuie precizat, însă, că în acea epocă,
Franţa nu putea oferi statului român garanţii suficiente de susţinere externă.
Politica guvernului maghiar faţă de românii din Transilvania, faţă de fruntaşii memorandişti
a slăbit alianţa României cu Puterile Centrale şi a influenţat opinia publică din regat, care a devenit
din ce în ce mai ostilă Austro-Ungariei. Treptat, politica externă a României s-a reorientat spre Tri-
pla Antantă, formată din Franţa, Marea Britanie şi Rusia. În acest sens, semnificativă a fost vizita
ţarului Nicolae al II-lea la Constanţa în iunie 1914. De asemenea, legăturile diplomatice cu Franţa
s-au intensificat, creându-se, astfel, premisele pentru participarea României la Primul Război Mon-
dial de partea Antantei. Dacă România nu a participat la primul război balcanic, izbucnit în 1912, în
cel de-al doilea război balcanic ea s-a aflat de partea celor victorioşi, deci alături de Serbia, Grecia
şi Turcia, împotriva Bulgariei. Prin Tratatul de la Bucureşti (28 iulie/10 august 1913), Bulgaria a ce-
dat României sudul Dobrogei (Cadrilaterul, format din judeţele Durostor şi Caliacra). Cel de-al doi-

57
lea război balcanic a sporit rolul României de garant al echilibrului în Balcani, deci de putere impor-
tantă în sud-estul continentului.

4. STATUL – AGENT AL MODERNIZĂRII PÂNĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

4.1. Agricultura. Problema ţărănească. Până în anul 1914, agricultura a rămas cea mai
importantă ramură economică. Principalul progres în agricultură a fost creşterea suprafeţelor culti-
vate mai ales cu cereale. Marea proprietate reprezenta în jurul anului 1900 aproximativ 50% din
suprafaţa arabilă a ţării. În acelaşi timp, aproape 80% din totalul ţărănimii nu poseda pământ sufi-
cient. După anul 1900, agricultura a fost înzestrată cu maşini şi utilaje, care nu au determinat însă
o creştere însemnată a productivităţii. La baza relaţiilor agrare au rămas învoielile agricole. Siste-
mul arenzilor în muncă şi produse şi munca la tarla au complicat situaţia ţăranilor. Intervenţia statu-
lui în domeniul agriculturii a pornit de la realităţile specifice anilor 1859 - 1918: ponderea importan-
tă a acestei ramuri în cadrul economiei naţionale (în 1900 contribuia cu două treimi la produsul
naţional şi asigura trei pătrimi din exportul ţării), insuficienţa pământului pentru ţărani, analfabetis-
mul, inventarul agricol modest, credite puţine, tensiunile sociale (răscoalele din 1888, 1894, 1898 -
1899, 1907). După legea rurală din 1864, au urmat alte măsuri ameliorative: în martie 1866 s-a
adoptat legea învoielilor agricole, care reglementa raporturile dintre ţărani şi moşieri; în 1881 s-a
înfiinţat Creditul Agricol; constituirea băncilor populare; adoptarea în 1904 a legii care permitea ţă-
ranilor să formeze obşti săteşti în vederea cumpărării de pământ; după răscoala din 1907 a fost li-
mitată arendarea, s-a elaborat o nouă lege a învoielilor agricole şi s-au adoptat noi măsuri care să
faciliteze cumpărarea de pământ.
Asemenea măsuri nu au abordat însă problema esenţială şi anume cea privind redistribui-
rea pământului. În 1907, a avut loc o mare răscoală a ţăranilor care s-a extins din nordul Moldovei
până în Muntenia şi Oltenia; a fost nevoie de intervenţia armatei pentru înăbuşirea acesteia, nume-
roşi ţărani fiind omorâţi sau arestaţi. Răscoala a arătat acuitatea problemei agrare şi a generat o
semnificativă mutaţie în atitudinea clasei politice faţă de ţărănime. Imediat după răscoală au fost
adoptate unele măsuri vizând rezolvarea problemei agrare: legea învoielilor agricole (1907); înfi-
inţarea Casei Rurale (1908). În ciuda acestei legislaţii, agricultura a rămas în mare măsură asemă-
nătoare structural cu ceea ce fusese la jumătatea secolului precedent. În 1907, circa o treime din-
tre familiile de ţărani aveau mai puţin de 3 ha, astfel că pentru a-şi asigura existenţa, erau nevoite
să se „învoiască” pentru a lucra pe moşiile marilor proprietari. Relaţiile agrare nu s-au schimbat
substanţial, iar productivitatea era relativ modestă; predomina cultura cerealelor. Schimbări sesi-
zabile au apărut în organizarea producţiei pe marile proprietăţi, în sensul că a crescut numărul
maşinilor agricole şi al muncitorilor agricoli.
4.2. Industria. Industria a fost domeniul în care progresul a avut o evoluţie lentă, dar con-
tinuă, accelerându-se ritmul acestuia în ultimul deceniu al secolului trecut. Dacă până în deceniile
7-8 ale secolului al XIX-lea activităţile industriale erau susţinute mai ales de ateliere şi manufacturi,
neimplicarea statului printr-o politică de încurajare şi protejare a producţiei interne a avut drept ur-
mare un parcurs lent spre modernitate. Intervenţia statului s-a realizat după ce România a devenit
independentă şi după ce a expirat convenţia comercială încheiată cu Austro-Ungaria în 1875. To-
tuşi, imediat după obţinerea independenţei, industria era lipsită de capital autohton, de cadre tehni-
ce bine calificate, de maşini şi materii prime. În consecinţă, politicieni, economişti, oameni de cultu-
ră au susţinut că încurajarea industriei naţionale se putea realiza printr-un program de măsuri pro-
tecţioniste. Cadrul legislativ a vizat mai ales dezvoltarea principalelor ramuri industriale: industria
alimentară, forestieră, petrolieră şi metalurgică. Ca urmare, industria a cunoscut un proces de mo-
dernizare, în dauna producţiei meşteşugăreşti. Acest fapt a fost determinat, în bună măsură, de
iniţiativele în plan legislativ adoptate de Parlamentul român: legea de încurajare a industriei naţio-
nale din 1887, care viza industria mare, acorda înlesniri, pe timp de 15 ani, celor care înfiinţau în-
treprinderi mari, cu cel puţin 25 de lucrători şi cu un capital minim de 50.000 lei. Legea generală a
tarifelor din 1886 iniţia protecţionismul, aplicând unele taxe de import la produse care concurau cu
produsele industriei naţionale. În 1895, conservatorii au adoptat legea minelor prin care bogăţiile
subsolului, cu excepţia petrolului au trecut în proprietatea statului, creându-se condiţii mai bune
pentru exploatarea lor. Aceste măsuri au favorizat un ritm mai accentuat de dezvoltare a industriei.
Industria uşoară era cel mai bine reprezentată, deoarece necesita capitaluri mici, dispunea de ma-
terie primă din abundenţă şi ieftină, procurată din agricultură şi aducea câştiguri imediate.
După anul 1900, cea mai dezvoltată era industria petrolieră, care beneficia de cele mai
moderne rafinării din lume, astfel încât România era, în 1914, a doua ţară producătoare de petrol
din Europa. Progrese au înregistrat industria forestieră şi alimentară. În preajma primului război
mondial, industriile dominante erau industria petrolieră şi cea de cherestea. Lacunele din structura
industriei româneşti sunt evidente. Absenţa unei industrii siderurgice şi constructoare de maşini,
precum şi caracterul rudimentar al industriei chimice erau indicii că nivelul industrializării se aflau
cu mult în urma celor vest-europeni. În plus, industria contribuia doar cu 17 % la realizarea produ-
sului intern brut (în preajma primului război mondial). Industria constructoare de maşini era inexis-
tentă, astfel ţara rămânea dependentă de importuri în acest sector vital. O trăsătură specifică a
constituit-o pătrunderea capitalului străin în diverse ramuri (petrol, gaz, electricitate, zahăr), îndeo-
sebi după adoptarea legii minelor (1895), care acorda numeroase facilităţi investitorilor. Ponderea
cea mai importantă o avea capitalul englez, olandez, francez şi belgian.
4.3. Transporturile. Progresele în domeniul industriei şi accesul la piaţa internaţională au
fost posibile şi datorită modernizării mijloacelor de transport şi de comunicaţii. Mecanizarea comu-
nicaţiilor, utilizarea telegrafului şi telefonului au favorizat tranzacţiile, iar extinderea reţelei feroviare
şi a şoselelor a influenţat creşterea volumului transporturilor. Statul a acordat o mare atenţie dez-

58
voltării căilor de transport: în 1869 a fost inaugurată calea ferată Bucureşti-Giurgiu, prima din Ro-
mânia, iar în 1872 s-a dat în folosinţă Gara de Nord; în 1879 a început construirea căii ferate Bu-
zău-Mărăşeşti, prima cale ferată executată de statul român. Ca şi în alte domenii ale dezvoltării
economice, statul român şi-a asumat responsabilitatea pentru administrarea întregului sistem fero-
viar. După obţinerea independenţei, căile ferate devin monopol de stat prin răscumpărarea liniilor
construite de acţionarii străini. În 1895 s-a dat în folosinţă podul peste Dunăre de la Cernavodă, con-
struit de inginerul român Anghel Saligny, la acea vreme cel mai lung pod din Europa.
4.4. Comerţul şi sistemul bancar. Ca expresie a progresului economic, România a în-
cheiat acorduri comerciale cu Austro-Ungaria (1875), Franţa, Marea Britanie, Italia (1876), Germa-
nia (1877). Finanţele publice şi creditul au constituit un alt sector în care statul a intervenit activ în
scopul dezvoltării relaţiilor capitaliste. Mutaţii importante au apărut în sistemul bancar: în 1867 s-a
instituit noul sistem financiar bazat pe moneda naţională (leul); a luat fiinţă Casa de Economii şi
Consemnaţiuni (1864). Prima emisiune de hârtie - monedă a fost realizată în 1877. Ea a impus or-
dinea monetară şi a contribuit la încurajarea investiţiilor interne. Un moment important l-a constituit
înfiinţarea Băncii Naţionale a României (1880) cu dreptul de a emite monedă. Proiectul de lege
prevedea că pentru înfiinţarea băncii nu putea fi folosit decât capitalul românesc, din care două tre-
imi urmau să provină din surse particulare, iar o treime de la stat. Capitalul particular al băncii a
fost cel liberal. La începutul secolului XX, sistemul bancar era deja format şi răspundea necesi-
tăţilor de credit ale societăţii româneşti. Ca o expresie a dezvoltării economice, în 1881 se înfi-
inţează Bursa din Bucureşti, prima bursă de valori din România.
4.6. Învăţământul. Organizarea învăţământului pe principii moderne a început încă din
prima jumătate a secolului al XIX-lea prin activitatea cărturarilor Gheorghe Asachi şi Gheorghe La-
zăr. Învăţământul public s-a introdus prin Regulamentele Organice. Legea instrucţiunii publice din
1864 a fixat cadrul organizatoric şi de dezvoltare pentru învăţământul primar, secundar şi universi-
tar. Introducând obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar de 4 clase şi stabilind un sistem
unitar de învăţământ, legea situa România alături de ţări avansate ca Franţa, Italia, Elveţia, Ţările
Scandinave. Populaţia şcolară era în creştere, deşi analfabetismul continua să fie o problemă pen-
tru România. Dezvoltarea învăţământului a mai făcut un pas în 1893, când a fost votat proiectul de
lege propus de Take Ionescu. Acest proiect reorganiza învăţământul primar şi îi dădea un caracter
practic. De asemenea, s-a reorganizat instrucţiunea publică, punându-se accent pe frecvenţa elevi-
lor şi pe pregătirea noilor dascăli, s-a dezvoltat reţeaua şcolară, crescând numărul ştiutorilor de
carte. Cel mai important rol în modernizarea învăţământului românesc de toate gradele l-a avut
pedagogul, matematicianul şi astronomul Spiru Haret. Ca ministru al instrucţiunii publice, el a iniţiat
culturalizarea şi alfabetizarea în mediul rural şi a organizat programe speciale de pregătire a în-
văţătorilor. Totodată, s-a afirmat învăţământul superior şi s-a format un corp profesoral valoros, s-
au creat laboratoare şi au apărut publicaţii ştiinţifice. După înfiinţarea Universităţilor din Iaşi (1860)
şi Bucureşti (1864), au fost organizate şi alte noi instituţii de învăţământ superior: Facultatea de
Medicină, Şcoala de Arte Frumoase, Şcoala Superioară de Poduri şi Şosele (1881), Şcoala Su-
perioară de Arhitectură, Universitatea din Cluj (1872) Universitatea din Cernăuţi (1874) etc. În
această perioadă au apărut primele organizaţii ale corpului didactic, publicaţii consacrate şcolii şi
problemelor pedagogice, primele asociaţii studenţeşti. În celelalte teritorii româneşti, situaţia în-
văţământului era dificilă datorită atitudinii imperiilor care le stăpâneau: lipsa ajutorului financiar, im-
punerea predării în limba maghiară (în Transilvania după 1867), în germană (Bucovina) şi rusă
(Basarabia). În Transilvania, limba română era admisă ca limbă de predare în învăţământul primar
şi confesional. Însă în timpul regimului dualist, limba maghiară a devenit obligatorie pentru preda-
rea tuturor obiectelor de studiu. În învăţământul superior exista câte o catedră de limba română la
Universităţile din Cluj şi Budapesta, cu subvenţii pentru studenţii români acordate de biserică şi de
fundaţiile particulare; de asemenea, s-a înfiinţat o catedră de limba şi literatura română la Universi-
tatea din Cernăuţi.
4.7. Cultura. Cultura a fost un alt aspect de seamă al modernizării României. Literaţi, ar-
tişti, oameni de ştiinţă au deschis drumuri noi şi au înfiinţat instituţiile culturale fundamentale pentru
un stat modem. Ei au cultivat valorile artistice şi ştiinţifice care au sincronizat şi integrat România în
lumea civilizată. Secolul al XIX-lea poate fi considerat cel mai spectaculos în istoria românilor dato-
rită trecerii de la Evul Mediu la modernitate. În acest proces, rolul hotărâtor revine culturii care a
schimbat mentalităţi şi a orientat societatea românească spre un model european.
Academia Română. Înfiinţată ca „Societatea literară română” (1866), ulterior Societatea
Academică Română (1867), Academia Română primeşte această titulatură în anul 1879. Ea avea
trei secţii: literatură, istorie, ştiinţe. Din iniţiativa unor oameni de cultură din toate provinciile locuite
de români se forma, în 1866, o societate literară care avea ca scop iniţial stabilirea ortografiei,
gramaticii şi editarea dicţionarului limbii române. Treptat, s-au alăturat nu numai filologi şi istorici, ci
şi personalităţi din domeniul economiei, medicinei, ştiinţelor naturale etc. Din 1879, scopul principal
al Academiei Române a fost promovarea „culturii, limbii şi istoriei naţionale, a literelor, ştiinţelor şi
artelor frumoase”. Din acest for au făcut parte importanţi oameni de cultură Academia a rămas pâ-
nă astăzi cea mai importantă instituţie de cultură a României. Încă de la întemeiere, membrii Aca-
demiei proveneau din toate ţinuturile locuite de români (din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi de la
sudul Dunării), fapt semnificativ pentru politica culturală a statului român. În aceeaşi direcţie pan-ro-
mânească a acţionat şi „Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor”, înfiinţată la Bucureşti
în 1890, al cărei suflet a fost Nicolae Iorga. Prin filialele ei, deschise în diferite oraşe ale ţării şi în unele
capitale occidentale, au fost încurajate şi făcute cunoscute eforturile de emancipare culturală şi politi-
că ale românilor transilvăneni.
Academia Română a devenit treptat principalul for de coagulare a forţelor culturii şi ştiinţei,
contribuind la afirmarea spiritualităţii româneşti din toate provinciile. Au luat fiinţă diverse societăţi

59
şi asociaţii culturale. Una dintre cele mai importante a fost Societatea „Junimea” (Iaşi 1863), avân-
du-i ca fondatori pe Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor şi Petre P. Carp. Publicaţia aces-
teia, „Convorbiri Literare” a promovat valori autentice, bazându-se pe criteriul estetic, afirmând în-
semnătatea şi valoarea literaturii. Junimea a reunit nume ilustre ale culturii şi vieţii politice româ-
neşti: Eminescu, Alecsandri, Creangă, Xenopol, Slavici etc. Alături de aceasta au activat şi alte so-
cietăţi: Societatea Culturală „Ateneul Român” (Bucureşti, 1865).
În literatură s-au format mai multe curente, caracterizate printr-o anumită viziune asupra
conţinutului creaţiei literare şi a rolului creatorului în cadrul societăţii: romantismul se întemeia pe
evocarea trecutului, a virtuţilor înaintaşilor ca model de redeşteptare a spiritului naţional, pe evoca-
rea naturii şi a iubirii; sămănătorismul, care prezenta satul românesc ca un mediu ideal de viaţă,
susţinea valorificarea folclorului şi a literaturii originale; poporanismul îşi propunea orientarea lite-
raturii spre reflectarea problemei rurale. Reprezentanţii acestui curent nu credeau în viitorul indus-
trial al României şi preconizau dezvoltarea lumii satelor, militând pentru votul universal şi reforma
agrară.

adunări ad-hoc - adunări întrunite anume pentru un anumit scop.

alternanţă la guvernare (rotativă guvernamentală) - practică politică preluată după model englez, con-
form căreia două partide politice sunt chemate alternativ la guvernare; în România a funcţionat din 1895
până în 1918 şi a fost reprezentată de alternarea liberalilor şi a conservatorilor
amnistie - act al domnitorului, regelui etc. prin care se înlătură răspunderea penală pentru o in-
fracţiune.
armistiţiu - act încheiat între două forţe aflate în conflict care stipulează încetarea temporară a os-
tilităţilor.
balanţă comercială - raportul dintre valoarea generală a importul şi cea a exportului.
caimacam - locţiitor al domnitorului.
capitulare - încetarea ostilităţilor armate între forţele beligerante prin depunerea armelor de către
una din părţi.
Casa Şcoalelor - instituţie creată în 1896 pentru a încuraja construirea noilor localuri de şcoli.
colegiu electoral - categorie de votanţi care cuprinde cetăţenii cu aceeaşi avere sau rang social.
confederaţie - uniune de state independente, având anumite instituţii centrale comune.
de facto - în fapt; ceea ce există în practică.
de iure - de drept; ceea ce există în teorie.
deznaţionalizare - politică practicată în raporturile cu minorităţile şi prin care se urmăreşte ca
acestea să-şi piardă identitatea naţională.
diaspora - grup etnic aflat în afara graniţelor ţării de origine.
domnie ereditară - formă de guvernământ în care succesiunea la conducerea statului avea loc în
cadrul aceleiaşi familii.
drept de veto - atribut al suveranului de a se opune punerii în aplicare a unor legi votate de Par-
lament.
dualismul austro-ungar - alianţa din 1867 prin care împăratul Austriei a devenit şi rege al Ungari-
ei. În urma acestui pact, Transilvania a fost încorporată Ungariei.
elită -un grup restrâns de oameni care se disting prin instruire, talent, avere etc. şi care ocupă
poziţii importante în cadrul societăţii.
gubernie - unitate administrativ-teritorială în cadrul Imperiului Rus care nu dispunea de autonomie.
integritate teritorială - principiu de drept internaţional, potrivit căruia fiecare stat îşi exercită depli-
nul control asupra teritoriului său.
interpelare - procedură de control parlamentar, constând în dreptul unui senator sau deputat de a
cere şi primi explicaţii din partea guvernului în legătură cu modul de rezolvare a unor probleme po-
litice, administrative, diplomatice etc.
lovitură de stat - acţiune de preluare a puterii iară respectarea procedurilor constituţionale.
mesajul tronului - comunicare rostită de monarh, cu prilejul deschiderii sesiunii parlamentului, în
care erau prezentate problemele ţării şi recomandările privind rezolvarea lor.
modernism - curent sau tendinţă, manifestat în special în arta şi literatura secolului al XX-lea, ca-
racterizat prin negarea tradiţiei şi prin adoptarea unor noi principii de creaţie.
modernitate - în sens general, caracteristica de a fi modem, respectiv ceea ce este diferit sau chi-
ar opus preceptelor, normelor şi practicilor tradiţionale, referindu-se la produse ale culturii, instituţii,
forme de organizare socială etc.
monarhie constituţională - formă de guvernământ în care puterea supremă aparţine unei singure
persoane (rege) ale cărei prerogative sunt limitate prin constituţia tării.
neoabsolutism - regim de centralizare şi germanizare impus de austrieci în Transilvania după
1849.
panslavism - curent politic care susţinea unirea tuturor slavilor într-un singur stat.
plebiscit - consultare a cetăţenilor care se pronunţă prin da sau nu asupra unui proiect de lege sau a unui
act de importanţă deosebită (referendum).
a promulga - a dispune, printr-un act oficial, ca o lege să intre în vigoare, să devină executorie.
pronunciament - declaraţie sau acţiune prin care se exprimă protestul faţă de un anumit sistem
social-politic.
războaie balcanice - conflicte militare în Balcani (1912 -1913) cauzate de dominaţia otomană şi
de rivalităţile din zonă.
redută - mic fort de apărare, de formă poligonală, înconjurat de şanţuri.
regim autoritar - formă de guvernare în care şeful executivului are puteri sporite, în dauna legisla-
tivului.

60
responsabilitate ministerială - obligaţia unui ministru de resort de a răspunde politic sau juridic
pentru contrasemnarea unei legi sancţionate de suveran; obligaţia miniştrilor de a răspunde politic
sau juridic pentru actul de guvernare.
a sancţiona - a confirma o lege sau o dispoziţie.
secularizare - trecerea averilor bisericeşti sau mănăstireşti în proprietatea statului.
suzeranitate - dreptul unui stat asupra altui stat care are guvern propriu dar nu are o autonomie
completă.
tarif vamal protecţionist - taxe puse mărfurilor importate pentru protejarea producţiei autohtone.
tradiţionalism - curent sau tendinţă care cultivă sau supraevaluează elementele tradiţionale.
tratat de pace - act care reglementează raporturile dintre statele care s-au aflat în conflict.
vot cenzitar - vot exprimat de cetăţenii „activi” în viaţa politică; criteriul în baza căruia poate fi eva-
luat activismul este dat de o limită a impozitului (cens) perceput de stat.
vot de blam (de neîncredere) - acţiune a Parlamentului prin care politica guvernului este dez-
aprobată. În urma votului de blam guvernul este obligat să demisioneze.

5. PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

5.1. Perioada neutralităţii armate (1914 - 1916)

Contextul internaţional. La începutul secolului al XX-lea marile puteri europene erau gru-
pate în două alianţe politico-militare opuse: Tripla Alianţă sau Puterile Centrale (Germania, Austro-
Ungaria, Italia) şi Tripla Înţelegere sau Antanta (Anglia, Franţa, Rusia). Interesele politice şi eco-
nomice divergente ale acestora, numeroasele crize regionale (marocană, bosniacă, balcanică etc.)
prefigurau un conflict de mari proporţii. Acesta s-a declanşat pe 15 iunie 1914, când a avut loc atenta-
tul de la Sarajevo în urma căruia arhiducele Franz Ferdinand (moştenitorul tronului austro-ungar) şi
soţia sa, Sofia, au fost ucişi de un naţionalist sârb. Asasinatul a servit ca pretext Austro-Ungariei pen-
tru atacarea Serbiei la 15 iulie 1914. Încurajată de Germania, Austro-Ungaria a declarat război Serbi-
ei. În „săptămâna tragică” care a urmat acestui act, a intrat în funcţiune sistemul de alianţe care a
transformat războiul într-unul european şi mondial. Carol I şi oamenii politici români aveau motive înte-
meiate să se teamă de război. Poziţia geografică a României, potenţialul ei economic şi uman făceau
inevitabilă implicarea ţării noastre în conflict. Alianţa cu Puterile Centrale complica însă lucrurile.
Poziţia României faţă de război. Izbucnirea Primului Război Mondial la 15 iulie 1914 a
pus România în fata unei întrebări fundamentale: cu care din cele două tabere politico-militare să
se alieze (Antanta sau Puterile Centrale), pentru a-şi realiza unitatea statală? O hotărâre era
greu de luat, deoarece Rusia (care făcea parte din Antantă) anexase Basarabia, iar Austro-Ungaria
(care se afla în tabăra Puterilor Centrale) stăpânea Transilvania şi Bucovina. Pe de altă parte, Ro-
mânia era legată de Tripla Alianţă printr-un tratat semnat în 1883 cu Austro-Ungaria, la care ade-
raseră Germania şi Italia, tratat care a avut drept scop garantarea securităţii faţă de politica agresi-
vă a Rusiei. În aceste condiţii, România trebuia să ia o hotărâre care să nu-i prejudicieze interesele
naţionale.
Regele Carol I a convocat Consiliul de Coroană la Sinaia, pe 21 iulie 1914, la care au par-
ticipat prinţul moştenitor, Ferdinand, membrii guvernului Brătianu, fruntaşii politici ai ţării. În dezba-
terile care au avut loc, regele Carol I a pledat pentru intrarea în război alături de Puterile Centrale,
fiind susţinut de Petre P. Carp, care vedea în Rusia o primejdie de moarte pentru ţara noastră. Cei-
lalţi oameni politici, printre care Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Ion I. C. Brătianu s-au pro-
nunţat pentru neutralitate, pe motiv că Austro-Ungaria a atacat Serbia şi în acest caz România nu
are nici o obligaţie. Rege constituţional, Carol I a acceptat, în final, formula neutralităţii armate, su-
punându-se majorităţii. În comunicatul oficial se preciza că atitudinea de neutralitate a României se
motiva prin faptul că nu a fost prevenită de aliatul său de izbucnirea războiului, aşa cum prevedea
tratatul de alianţă, iar Austro-Ungaria nu fusese atacată. Hotărârea a fost acceptată şi de urmaşul
său, Ferdinand I (din septembrie 1914). Guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu considera că
ţara trebuia bine pregătită pentru război, iar opţiunea militară să fie decisă în funcţie de evoluţia
evenimentelor. Totodată se urmărea obţinerea sprijinului Marilor Puteri pentru întregirea teritorială.
POZIŢIA FATĂ DE RĂZBOI ÎN 1914-1916: intrarea în război alături de Puterile Cen-
trale – regele Carol I, conservatorii filogermani (P.P. Carp); expectativă armată pentru pregăti-
rea războiului şi realizarea unităţii naţionale – guvernul liberal; intrarea în război alături de
Antanta – majoritatea opiniei publice, opoziţia naţionalistă; neutralitatea definitivă – mişcarea
socialistă.
Negocieri pentru intrarea în război. În perioada neutralităţii, opinia publică românească
şi principalele partide politice erau frământate de posibila intrare a României în război şi de pro-
blema întregirii naţionale. Opinia publică românească şi majoritatea oamenilor politici erau favora-
bili unei apropieri de Antantă. În septembrie 1914, România a încheiat o convenţie secretă cu Ru-
sia prin care, în schimbul unei „neutralităţi binevoitoare”, i se recunoştea dreptul de a-şi uni teritorii-
le româneşti stăpânite de Austro-Ungaria (Transilvania, Banat, Bucovina). Tot acum a fost semnat
un acord cu Italia prin care s-a convenit ca cele două ţări „să acţioneze împreună pentru lichidarea
Austro-Ungariei”, să se informeze reciproc în legătură cu orice schimbări preconizate în politica lor
şi să nu renunţe la neutralitate fără consultări prealabile. Guvernul român a dus tratative şi cu cele-
lalte ţări din Antantă (Franţa, Anglia).
După moartea regelui Carol I (27 sept.1914), responsabilitatea politicii externe a fost asu-
mată de I.I.C. Brătianu. Deşi atât Brătianu, cât şi regele Ferdinand I înclinau spre Antanta, ei nu in-
tenţionau să renunţe la neutralitate fără garanţii complete din partea Aliaţilor privind situaţia Româ-
niei şi realizarea obiectivelor sale naţionale. Brătianu a fost prudent în negocierile cu Antanta pen-

61
tru a nu angaja prematur ţara în război. În acelaşi timp era conştient că România nu putea rămâne
neutră până la sfârşitul războiului, dacă dorea realizarea unirii. Măsurile interne de pregătire a teri-
toriului şi armatei pentru o eventuală intrare a ţării în război şi intensa activitate diplomatică din pe-
rioada neutralităţii (1914-1916) s-au desfăşurat pe fondul unor puternice confruntări între antantişti
şi germanofili.
În anii 1914-1916, cele două tabere politico-militare (Antanta şi Puterile Centrale) au în-
cercat să atragă România de partea lor, mizând atât pe poziţia ei geostrategică, cât şi pe importan-
tele resurse de petrol şi cereale. Viena (cancelarul Otto Czernin) şi Berlinul (împăratul Wilhelm II)
au folosit diverse modalităţi: presiuni asupra primului ministru ungar Istvan Tisza pentru a-l deter-
mina să acorde concesiuni românilor din Transilvania, sau chiar să permită armatei române să
ocupe o parte din această provincie sub pretextul apărării ei împotriva unei invazii ruseşti; promisi-
uni că Bulgaria va conlucra cu România la rezolvarea disputelor teritoriale din sudul Dobrogei
(„cartea bulgară”); încercări de înlăturare a lui Ion I.C. Brătianu şi de instalare a unui guvern con-
servator condus de un politician progerman. La rândul ei, Antanta a uzat de toate mijloacele, îmbi-
nând promisiunile cu ameninţările pentru a-l determina pe Ion I.C. Brătianu să i se alăture; tratati-
vele dintre guvernul român şi Antantă s-au purtat la Bucureşti, Paris, Londra, Petersburg şi au fost
influenţate de evoluţia evenimentelor de pe front. Opinia publică susţinea intrarea ţării în război ală-
turi de Antanta, remarcându-se în fruntea acestui curent Nicolae lorga, Barbu Delavrancea, Octa-
vian Goga, Nicolae Filipescu ş.a. Un rol important îl avea Liga pentru Unitatea Culturală a tutu-
ror Românilor prin articole în presă, demonstraţii, conferinţe, demersuri diplomatice. Exista şi un
curent germanofil (Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Constantin Stere) care, invocând pericolul rus şi
tratatul din 1883, solicita intrarea în luptă alături de Puterile Centrale.
În anii 1914-1916, guvernul român a căutat să asigure înzestrarea şi pregătirea armatei
pentru război: economia a fost orientată spre producţia militară; în vederea cumpărării de echipa-
ment militar s-au obţinut împrumuturi din partea Angliei şi s-au făcut comenzi către Germania şi
Austro-Ungaria. Cu toate aceste măsuri, dotarea armatei române era modestă, căci industria au-
tohtonă nu putea satisface decât o mică parte din cerinţe, iar transportul achiziţiilor din vest se fă-
cea cu dificultate, mai ales după octombrie 1915 când prin atacul bulgar asupra Serbiei a fost tăia-
tă singura rută utilizabilă (Salonic – Turnu-Severin). Ulterior, a trebuit să se recurgă la o rută ocoli-
toare, prin porturile ruseşti de la Marea Albă (Arhanghelsk) şi Pacific (Vladivostok).
Sub presiunea evenimentelor de pe front, Antanta a acceptat garanţiile scrise cerute, dar
a şi somat România, în vara anului 1916, să intre în război „acum ori niciodată”. După îndelungi
tratative, guvernul Brătianu a semnat cu reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Marii Britanii, Rusiei şi
Italiei la Bucureşti, la 4 august 1916, tratatul de alianţă şi convenţia militară. În baza acestor docu-
mente, Antanta ne promitea sprijin militar concretizat în diverse modalităţi: trimiterea zilnică a 300
de tone de muniţii şi armament, armata rusă urma să participe cu trei divizii la apărarea Dobrogei
în cazul unui atac al Bulgariei şi să desfăşoare mari operaţiuni în Galiţia şi Bucovina, trupele aliate
de la Salonic trebuiau să angajeze o puternică ofensivă care să reţină o parte a armatelor Puterilor
Centrale. De asemenea, se recunoştea legitimitatea unirii cu România a Transilvaniei, Banatului şi
Bucovinei şi egalitatea cu ceilalţi membrii ai alianţei, Antanta angajându-se să respecte integritatea
teritorială a statului român. La rândul său, România urma să declare război Austro-Ungariei cel târ-
ziu la 14 august 1916. Consiliul de Coroană din 14 august 1916 a aprobat oficial tratatele şi a decis
intrarea ţării noastre în război alături de Antantă, având convingerea că sosise timpul pentru ca
poporul român să dovedească prin fapte că poate avea o patrie întregită.
TRATATUL DE ALIANŢĂ ÎNTRE ROMÂNIA, RUSIA, FRANŢA, ANGLIA, ITALIA, (4
AUGUST 1916): „I. Rusia, Franţa, Anglia şi Italia garantează integritatea teritorială a regatului Ro-
mâniei în toată întinderea fruntariilor sale actuale. II. România se obligă să declare război şi să
atace Austro-Ungaria în condiţiile stabilite prin convenţia militară. III. Aliaţii recunosc României
dreptul de a anexa teritoriile monarhiei Austro-Ungariei prevăzute şi hotărnicite în art. 4. VI. Româ-
nia se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi aliaţii săi în tot ce priveşte preliminariile, tratativele de
pace, ca şi discutarea chestiunilor care vor fi supuse hotărârii conferinţei de pace.”
CONVENŢIA MILITARĂ RUSO-ROMÂNĂ: „1. România se obligă a mobiliza toate forţele
sale de uscat şi de apă şi a ataca Austro-Ungaria cel mai târziu la 14 august 1916. 2. Armata rusă
se obligă să atace în chipul cel mai energic pe tot frontul austriac. 3. Rusia se obligă să trimită în
Dobrogea două divizii de infanterie şi una de cavalerie, pentru a coopera cu armata română contra
armatei bulgare. Aliaţii se obligă a executa o hotărâtă ofensivă prin armata lor de la Salonic cel mai
târziu cu opt zile înainte de începerea atacului României. 4. [...] se obligă a furniza României mu-
niţiuni şi material.”

5.2. Beligeranţa (1916 - 1918)

Consiliul de Coroană, ţinut la Cotroceni la 14/27 august 1916, a hotărât intrarea României
în război numai împotriva Austro-Ungariei, căreia i s-a declarat război. Germania (15 august), Tur-
cia (17 august) şi Bulgaria (20 august) se vor solidariza cu aliata lor şi vor declara război României.
Conform planului de operaţiuni „Ipoteza Z”, trei armate române (în total, 420.00 de militari) au
acţionat la graniţa cu Austro-Ungaria pentru a elibera Transilvania şi o armată (142.000 de militari)
a acţionat de-a lungul graniţei de sud, cu scopul de a apăra frontiera împotriva unui atac germano-
bulgar şi pentru a asigura acoperirea debarcării trupelor ruseşti în Dobrogea. România a intrat în
război fără ajutorul promis din partea Antantei. În urma mobilizării, armata română cuprindea
813.758 soldaţi şi 19.843 ofiţeri, dar din punct de vedere al echipamentului şi al aprovizionării si-
tuaţia era dificilă: cele mai serioase deficienţe priveau artileria grea, mitralierele şi avioanele; mulţi
militari aveau o instrucţie insuficientă; de asemenea, numărul de locomotive şi vagoane era prea

62
mic pentru a asigura transportul operativ. Toate acestea aveau să se resimtă în timpul participării
la război. Obiectivul iniţial al armatei române era eliberarea Transilvaniei şi apoi înaintarea pe va-
lea Tisei şi pe valea Dunării pentru a tăia sursele de aprovizionare a armatei austro-ungare.
La 14 august 1916, România a intrat în războiul pentru unitatea naţională, declarând răz-
boi Austro-Ungariei şi trecând la eliberarea Transilvaniei, sub deviza „acum ori niciodată”. Ofensiva
peste Carpaţi a debutat victorios: militarii români au preluat sub control principalele trecători ale
Carpaţilor, au eliberat localităţile Braşov, Făgăraş, Miercurea-Ciuc, Odorhei, Orşova Sf. Gheorghe,
Gheorgheni şi Orşova, avansând până aproape de Sibiu şi Sighişoara. Dar această înaintare entu-
ziastă a fost oprită, ca urmare a victoriei obţinută în sud, la Turtucaia (19 - 24 august 1916) de că-
tre germani şi bulgari. S-a creat o situaţie dramatică: Antanta nu şi-a îndeplinit promisiunea de a
trimite trupe ruseşti care să lupte alături de români şi nu a început ofensiva în zona Salonic (prin
care ar fi obligat Bulgaria să nu atace România). În plus, contraofensiva austro-germană din Tran-
silvania a silit armata română să se retragă pe linia Carpaţilor, unde a avut loc „bătălia trecătorilor”.
În Carpaţii Orientali atacul duşman a fost oprit („Pe aici nu se trece”), dar la Jiu şi Olt frontul a fost
rupt şi România invadată. Inamicul a acţionat pe mai multe direcţii: în nord a înaintat pe valea Oltu-
lui şi pe valea Jiului, în sud a ocupat Dobrogea şi a trecut Dunărea la Zimnicea. În acest context,
după lupte grele duse în octombrie-noiembrie 1916 pe Jiu, pe Olt, precum şi la Neajlov-Argeş (16 –
20 noiembrie 1916), o mare parte a ţării, inclusiv Bucureştiul (23 noiembrie 1916), au intrat sub
ocupaţie străină. Armata română a suferit pierderi grele în oameni (250.000 de morţi, răniţi sau pri-
zonieri) şi în echipament: două treimi din dotarea individuală, jumătate din numărul de mitraliere şi
un sfert din totalul tunurilor. După patru luni de luptă, armata română pierdea două treimi din terito-
riul naţional şi jumătate din efectiv. Cauzele acestei înfrângeri au fost multiple: obiectivele încre-
dinţate armatei române erau ambiţioase, dar nerealiste; România era înconjurată din trei părţi de
duşmani; în sud, avea de apărat o frontieră de 1.700 km; avea o armată numeroasă, dar slab echi-
pată şi lipsită de experienţă; aliaţii nu şi-au respectat promisiunile; planul de război obliga la ofensi-
ve pe două fronturi.
La sfârşitul lunii noiembrie 1916, autorităţile şi armata română s-au retras în Moldova. În
acelaşi timp, zeci de mii de locuitori au luat drumul pribegiei spre Moldova, pentru a nu rămâne sub
ocupaţia inamicului. Retragerea s-a făcut în dezordine, mulţi bătrâni, femei şi copii murind de foa-
me şi de frig. Realitatea a arătat că guvernanţii nu au luat măsurile necesare pentru dotarea cores-
punzătoare a armatei, iar planurile de acţiune militară s-au dovedit nerealiste. În conştiinţa publică
se va crea un curent împotriva liberalilor, vinovaţi de „pierderile inutile” din campania anului 1916.
Avându-se în vedere situaţia dificilă în care se găsea ţara, autorităţile au decis să pună la adăpost
în Rusia, temporar, tezaurul Băncii Naţionale a României precum şi alte valori.
În teritoriul cucerit (Oltenia, Muntenia, Dobrogea), Puterile Centrale au organizat un sever
regim de ocupaţie militară care a produs mari pagube materiale şi multe suferinţe populaţiei: rechi-
ziţii, demontarea unor instalaţii industriale şi trimiterea lor în ţările învingătoare, confiscarea mijloa-
celor de locomoţie şi a depozitelor de alimente, pedepsirea celor ce nu se supuneau noilor autori-
tăţi. Germania a dominat prin administraţia şi economia organizate cu eficienţă teutonică. Alimente-
le au fost raţionalizate. Frontul s-a stabilizat în final în sudul Moldovei (ianuarie 1917), pe linia
Focşani - Galaţi. România a fost înfrântă, dar nu a fost scoasă din luptă. Moldova reprezenta spe-
ranţa renaşterii statului român. La Iaşi, oraş devenit capitală provizorie, s-a format un guvern de
uniune naţională (11 decembrie 1916), condus de Ionel Brătianu, în care intrau şi conservatorii-
democraţi în frunte cu Take Ionescu. Principalele obiective pe plan intern ale acestui guvern au
fost reforma agrară şi cea electorală. Moralul scăzut al ostaşilor în urma înfrângerii suferite, teama
faţă de posibilele tulburări sociale şi revoluţia rusă din martie 1917 au dat impuls reformelor. Pentru
impulsionarea rezistenţei militare, la 23 martie 1917, regele Ferdinand a promis armatei înfăptuirea
celor două mari reforme (agrară şi electorală), iar Parlamentul a hotărât să modifice Constituţia (iu-
lie 1917) spre a facilita împlinirea acestor promisiuni.
Situaţia populaţiei din Moldova a fost foarte grea în perioada 1917-1918. Resursele erau in-
suficiente pentru o populaţie de două ori mai numeroasă decât înainte. Suferinţele au fost agravate de
izbucnirea unei epidemii de tifos, care a răpus peste 80.000 de oameni. Cu sprijinul Antantei, până în
mai 1917, armata română s-a refăcut şi a fost dotată cu armament modern. Ea cuprindea 700.000 de
militari din care 460.000 erau pregătiţi pentru operaţiuni, organizaţi în Armata I şi Armata a II-a. La
sporirea capacităţii de luptă, o contribuţie importantă a avut-o misiunea militară franceză condusă de
generalul Henri Berthelot, sosită în ţară în octombrie 1916; totodată, s-au îmbunătăţit comunicaţiile şi
s-a organizat „Crucea Roşie” sub patronajul reginei Maria. Planul armatei române viza o ofensivă în
zona Nămoloasa, în timp ce Puterile Centrale mizau pe atacarea Moldovei de la sud la nord, în zona
Oituz şi de la vest spre est, pe valea Siretului.
Războiul a fost reluat pe frontul din Moldova în iulie 1917. Cu un moral bun şi cu o dotare
tehnică modernă, pusă la dispoziţie de aliaţii României, armata română a dejucat planul comanda-
mentului german de a scoate România din război, făcând imposibilă cucerirea Moldovei. Generalul
Alexandru Averescu a pornit ofensiva de lângă Mărăşti (11 - 19 iulie 1917), în cadrul efortului ge-
neral aliat de pe fronturile de est şi vest de a învinge Puterile Centrale. Dar succesul obţinut de ar-
mata română nu a putut fi exploatat. Situaţia din Galiţia şi Bucovina se agravase, iar trupele ruse
din Moldova se dezorganizau. La 24 iulie 1917, von Mackensen profită de situaţie şi lansează o
ofensivă menită să scoată România din război. În bătălia de la Mărăşeşti (24 iulie – 6 august
1917), ruşii se retrag din faţa atacului german. Dar Armata I română reuşeşte să-i oprească pe ger-
mani, provocându-le pagube importante. În nord, Armata a II-a română a reuşit să respingă un atac
austro-german la Oituz (26 iulie – 9 august). Ca urmare, planul Puterilor Centrale a eşuat, dar eveni-
mentele din Rusia (25 octombrie 1917 - lovitura de stat bolşevică) au schimbat radical situaţia militară
şi politică.

63
 La bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz au luat parte şi voluntari români din monarhia
austro-ungară aflaţi prizonieri în Rusia, la Darniţa. (Istoricul N. Iorga afirma că «Darniţa a fost prima
Alba-Iulia a românilor»). Armata română, comandată de adevărate personalităţi militare, între care
generalii Alexandru Averescu, Eremia Grigorescu, Constantin Prezan, a făcut dovada unui înalt
spirit de sacrificiu în apărarea teritoriului naţional. Nepieritoare pagini de istorie au scris căpitanul
Grigorie Ignat, Ecaterina Teodoroiu ş.a.
Dar, la finele anului 1917, situaţia României s-a înrăutăţit ca urmare a ieşirii Rusiei Sovie-
tice din război. Trupele ruseşti (un milion de militari) au părăsit linia frontului într-o totală dezordine,
dedându-se la agitaţii bolşevice. Armatele ruseşti din Moldova, în curs de dezmembrare, devin
adevărate bande de jefuitori, comiţând jafuri, distrugeri şi provocând incidente la Galaţi, Paşcani,
Iaşi. Forţele române sunt transformate în forţe de poliţie pentru zona din spatele frontului. Aliaţii
României ar fi dorit ca ea să continue să lupte singură. Acest lucru era însă imposibil. Ca urmare,
armata română a intervenit pentru a asigura ordinea, dezarmându-i şi neutralizându-i pe ruşi. În repli-
că, autorităţile bolşevice de la Petersburg au recurs la măsuri dure: arestarea lui Constantin Diamandy
– reprezentantul României în capitala rusă (decembrie 1917), ruperea legăturilor diplomatice (13 ia-
nuarie 1918) şi confiscarea tezaurului statului român.
La începutul anului 1918, presiunile Puterilor Centrale asupra României s-au amplificat,
cerându-se înlăturarea regelui Ferdinand şi încheierea grabnică a păcii. Evenimentele din spaţiul
rus şi ieşirea Rusiei din război prin semnarea armistiţiului şi a păcii de la Brest-Litowsk (18 februa-
rie 1918), precum şi ocuparea Ucrainei de către trupele germane şi austro-ungare, au împiedicat
România să valorifice victoriile din anul 1917 şi au obligat-o să semneze, la rândul său, armistiţiul
de la Focşani (26 noiembrie / 9 decembrie 1917) şi pacea de la Bucureşti (24 aprilie / 7 mai 1918).
În acest context, primul ministru Ion I. C. Brătianu a demisionat, fiind urmat la guvern de Alexandru
Averescu (ianuarie 1918) şi apoi de conservatorul filogerman Alexandru Marghiloman (martie – oc-
tombrie 1918). După ample dezbateri în Consiliul de Coroană (februarie - martie 1918), unde tre-
buia să se aleagă între o pace umilitoare sau ocuparea întregii ţări de inamic (căci frontul din Mol-
dova rămăsese descoperit în urma plecării armatei ruse), s-a optat pentru prima variantă. Între a fi
ocupată complet de inamic şi a supravieţui ca stat, s-a ales ultima soluţie. Misiunea răspunderii
acestei soluţii a fost încredinţată de rege guvernului condus de Alexandru Marghiloman, care şi-a
sacrificat viitorul politic în favoarea intereselor naţionale (el va fi considerat de mulţi români un tră-
dător). Astfel, guvernul Marghiloman a încheiat cu Puterile Centrale pacea de la Bucureşti (la 24
aprilie 1918), care cuprindea prevederi dureroase: Dobrogea era ocupată de Bulgaria; Austro-
Ungaria lua o parte din Munţii Carpaţi, însumând 5.600 km2; Germania instituia un monopol asupra
ţiţeiului pe timp de 90 de ani, a comerţului cu cereale, a exploatării şi prelucrării lemnului; armata
română era demobilizată, iar accesul la Marea Neagră era permis numai de-a lungul unui drum
comercial până la Constanţa. Dintr-un teritoriu de 137.000 km2 cât avusese România înainte de
război, rămânea sub ocupaţia Puterilor Centrale o suprafaţă de 100.000 km2 (Dobrogea şi Munte-
nia până la Siret), cuprinzând 72% din populaţie. Pacea de la Bucureşti, pe care regele Ferdinand
a refuzat s-o semneze, deşi umilitoare, permitea supravieţuirea statului român. Deşi prin Tratatul
de la Bucureşti România devenea dependentă politic şi economic de Puterile Centrale, guvernul a
obţinut recunoaşterea unirii Basarabiei cu România.
În octombrie-noiembrie 1918, pe fondul succeselor militare ale Antantei, guvernul condus
de generalul Constantin Coandă (investit la 24 octombrie 1918), a proclamat mobilizarea generală
şi armata română a reintrat în război, pacea de la Bucureşti fiind considerată un act nul şi neavenit.
Sfârşitul războiului, 29 oct./11 nov. 1918, a găsit România în tabăra învingătoare. Participarea sa la
război a avut drept scop realizarea unităţii naţionale pentru care a dat o imensă jertfa - aproximativ
800.000 morţi, răniţi, dispăruţi şi prizonieri. La 18 noiembrie 1918, într-o atmosferă de entuziasm,
regele Ferdinand şi regina Maria au revenit la Bucureşti, fapt ce simboliza împlinirea idealului de
întregire teritorială. Curând după aceea s-a născut România Mare. Primul Război Mondial a oferit
românilor prilejul de a transpune în realitate ideea reunirii lor într-un singur stat. Dacă decizia efec-
tivă de alipire a noilor teritorii la Regatul Român a intrat în vigoare ca urmare a tratatelor de pace
de la Paris din 1919-1920, participarea la război a României, alături de Puterile Antantei - Franţa,
Anglia, Rusia şi, din 1915, Italia - a constituit argumentul hotărâtor pentru oamenii politici români -
în frunte cu Ion I.C. (Ionel) Brătianu - care au pledat cauza României la tratativele de pace.

neutralitate - situaţia în care, în cazul unui conflict, o ţară nu face parte dintre beligeranţi.
germanofil - simpatizant al alianţei cu Germania.
„acum ori niciodată” - cuvinte care exprimau hotărârea de a intra în război pentru a se realiza
Marea Unire.
armistiţiu - înţelegere între adversari pentru oprirea temporară a luptelor.
casus foederis - clauza prevăzută într-un tratat de alianţă ce prevede, în anumite condiţii, obligaţia state-
lor membre de a acţiona în comun.
neutralitate - situaţie juridică şi politică a unui stat care nu participă la războiul dintre alte state, neacor-
dând sprijin armat statelor aflate în război.
neutralitate permanentă - neutralitatea statelor care nu participă la nici un fel de alianţe militare.

6. MAREA UNIRE DIN 1918

Românii din teritoriile aflate sub dominaţie austro-ungară (Bucovina, Transilvania, Banat),
încurajaţi de intrarea patriei-mame în război (august 1916), sperau într-o apropiată întregire.
Această speranţă s-a păstrat, în ciuda insucceselor militare din toamna anului 1916 şi a măsurilor
severe luate de autorităţile austriece în Bucovina şi de cele maghiare în Transilvania (suspendarea

64
unor publicaţii româneşti, urmărirea şi arestarea fruntaşilor mişcării naţionale, interzicerea activi-
tăţilor politice ş.a.). Obligaţi să se înroleze în armata austro-ungară, numeroşi ardeleni şi bucovi-
neni au trecut linia frontului la fraţii lor români, dovedindu-şi astfel credinţa în împlinirea idealului
Marii Uniri. În mai/iunie 1917, un contingent de ostaşi ardeleni şi bucovineni - foşti prizonieri în Ru-
sia- s-a înrolat în armata română.
Acţiunile vizând înfăptuirea României Mari s-au intensificat în 1918, când în Europa cen-
trală şi de sud-est au apărut o serie de factori favorizanţi: afirmarea ideii autodeterminării popoare-
lor, în urma revoluţiei bolşevice din Rusia (1917) şi a publicării celor 14 puncte ale preşedintelui
american Wilson (ianuarie 1918); victoriile militare ale Antantei; izbucnirea revoluţiilor de la Viena şi
Budapesta (octombrie 1918); eşuarea încercărilor Curţii de la Viena de salvare a imperiului austro-
ungar (la 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I a lansat manifestul „Către popoarele mele credin-
cioase”, în care propunea federalizarea Austro-Ungariei, dar această iniţiativă nu a avut succes);
mutaţiile produse de război în mentalitatea colectivă. Au existat o simultaneitate şi o convergenţă
de acţiune în direcţia realizării Marii Uniri. Astfel, eforturile diplomatice şi militare ale statului român s-
au împletit cu acţiunile pentru autodeterminare naţională ale românilor din teritoriile aflate sub domi-
naţie străină. Realizarea României Mari, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul
Regat, a fost rezultatul acţiunii românilor în conjunctura favorabilă de la sfârşitul primului război mon-
dial, când dispăreau de pe harta Europei Imperiul Ţarist şi cel Austro-Ungar. Unirea cu Regatul Ro-
mâniei a acestor teritorii a fost posibilă în contextul afirmării pe plan internaţional a principiului autode-
terminării şi a celui al naţionalităţilor.

6.1. Basarabia

a) Autonomia. În fruntea mişcării pentru autonomie, s-a aflat Partidul Naţional Moldove-
nesc, creat pe 3 aprilie (martie, pe stil vechi) 1917 şi avându-l în frunte pe Vasile Stroescu. Înce-
pând cu aprilie 1917, în Chişinău şi în celelalte centre urbane s-a trecut la organizarea unor întru-
niri unde se discuta despre atitudinea ce trebuia adoptată în noul context determinat de revoluţia
rusă. Ideile fundamentale erau obţinerea autonomiei, menţinerea ordinii, alegerea unor organe re-
prezentative ale populaţiei româneşti, înfăptuirea reformelor economico-sociale: la întrunirea dele-
gaţilor cooperativelor săteşti (6/19 aprilie 1917) s-a solicitat autonomia administrativă, religioasă,
şcolară şi economică pentru Basarabia; cu ocazia marii adunări de la Odessa, din 18 aprilie / 1 mai
1917, la care au participat peste 10.000 de militari români, precum şi numeroşi profesori, preoţi şi
studenţi, s-a hotărât formarea „cohortelor ostăşeşti” pentru menţinerea ordinii publice tulburată de
trupele ruseşti în dezagregare; congresul preoţimii organizat la Chişinău pe 19 aprilie / 2 mai -20
aprilie / 3 mai 1917 a solicitat formarea unui „Înalt for cu atribuţii legislative şi executive”; dascălii
basarabeni cereau introducerea alfabetului latin în şcoală.
Dacă în primăvara anului 1917 predomina ideea de autonomie a Basarabiei în cadrul statului
federativ rus (atitudine determinată de teama de Rusia şi de urmările în planul mentalităţii produsă de
îndelungata stăpânire ţaristă), treptat, sub impulsul unui puternic proces de redeşteptare naţională a
devenit predominantă aspiraţia unirii cu România. Procesul de redeşteptare naţională a fost încurajat
de diverşi factori: rolul mobilizator al gazetei „Cuvânt moldovenesc” care-i chema pe basarabeni la
„deşteptare din somnul de moarte”; hotărârea voluntarilor ardeleni şi bucovineni de a lupta în armata
română pentru înfăptuirea Marii Uniri (manifestul de la Darniţa, 13/26 aprilie 1917); contribuţia intelec-
tualilor din Ardeal, Bucovina şi vechiul Regat (refugiaţi în Basarabia) la tipărirea unor cărţi şi abeceda-
re în limba română, organizarea cercurilor de istorie, geografie şi cântec românesc, editarea ziarului
„Ardealul” sub redacţia lui Onisifor Ghibu (octombrie 1917); întâlnirile soldaţilor basarabeni cu românii
din celelalte teritorii, pe front, în spitalele de răniţi, în lagărele de prizonieri.
Tendinţele Ucrainei de a-şi extinde stăpânirea asupra acestei provincii au avut ca rezultat,
în vara anului 1917, intensificarea mişcării pentru autonomia Basarabiei. Partidul Naţional Moldo-
venesc s-a străduit să dea coerenţă acţiunilor populaţiei dintre Prut şi Nistru şi să apere Basarabia
atât de pretenţiile naţionaliştilor ucraineni, care doreau s-o integreze într-o Ucraină independentă,
cât şi de bolşevicii ruşi, care încercau s-o câştige de partea revoluţiei proletare. În octombrie 1917
se desfăşoară la Chişinău „Congresul ostaşilor moldoveni” care a proclamat „autonomia teritori-
ală şi politică a Basarabiei' şi a decis constituirea unui organ reprezentativ al Basarabiei numit Sfa-
tul Ţării, avându-l ca preşedinte pe Ion Inculeţ . Puterea executivă era exercitată de Consiliul de di-
rectori generali, care îl avea în frunte pe Petre Erhan. Realizarea deplină a autonomiei îşi găsea
expresia în proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti (2 decembrie 1917), membră cu
drepturi egale a Republicii Federative Ruse.
b) Unirea cu România. În lunile următoare, însă, situaţia Basarabiei se agravează. Destră-
marea armatei ruse, intensificarea agitaţiilor bolşevice ameninţau securitatea politică şi militară a teri-
toriului rămas neocupat. Pentru a pune capăt anarhiei create pe teritoriul Basarabiei, Consiliul de di-
rectori generali a cerut guvernului român să trimită trupe. Acestea au restabilit ordinea şi prestigiul
Sfatului Ţării (ianuarie 1918). În consecinţă, la 13 ianuarie 1918, guvernul Rusiei Sovietice a întrerupt
relaţiile diplomatice cu România şi i-a sechestrat tezaurul, care fusese transportat la Petrograd înainte
de ocuparea Bucureştiului. În noile condiţii, Sfatul Ţării a hotărât independenţa Republicii Democratice
Moldoveneşti (24 ianuarie 1918). Ultima etapă a autodeterminării Basarabiei s-a realizat prin actul din
27 martie 1918. Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi unirea Basarabiei cu România. În Actul ci-
tit de deputatul Ion Buzdugan erau formulate „bazele” pe care se realiza unirea: Sfatul Ţării urma să
funcţioneze până la înfăptuirea reformei agrare; Basarabia îşi păstra autonomia provincială; drepturile
minorităţilor trebuiau respectate; această provincie era reprezentată în Consiliul de Miniştrii de doi
miniştrii fără portofoliu, iar în parlament de un număr proporţional cu totalul populaţiei din acest terito-
riu; erau garantate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Rezultatul votului a fost comunicat preşedintelui

65
Consiliului de Miniştri, Alexandru Marghiloman, aflat la Chişinău. Prin Decretul regal nr. 842/22 aprilie
1918, regele a promulgat actul Unirii.

6.2. Bucovina

a) Autonomia. Încă din perioada războiului, refugiaţii din Transilvania şi Bucovina erau
organizaţi în Asociaţia Românilor Bucovineni şi Transilvăneni. Aceasta a susţinut intrarea Români-
ei în război alături de Antanta.
Situaţia s-a complicat după semnarea păcii de la Brest-Litowsk (18 februarie 1918). Asu-
pra provinciei ridica pretenţii Ucraina. Ca răspuns la Manifestul adresat de împăratul Carol I (3 oc-
tombrie 1918) privind organizarea federalistă a Austro-Ungariei, deputaţii români din Clubul Parla-
mentar din Viena au transformat acest organism în Consiliul Naţional Român din Austria, avân-
du-i în conducere pe Constantin Iosipescu-Grecul şi pe liderul socialist George Grigorovici. La 9
octombrie 1918, C.N.R. a cerut oficial, în numele naţiunii, dreptul la autodeterminare şi a exprimat
dorinţa de secesiune. Deputaţii ucraineni, bazându-se pe sprijinul trupelor ucrainene, s-au opus,
deoarece ridicau pretenţii asupra nordului Bucovinei. La 11/24 octombrie 1918, un grup de intelectuali
de la Universitatea din Cernăuţi, condus de profesorul Sextil Puşcariu, a scos ziarul „Glasul Bucovi-
nei”, care a influenţat puternic conştiinţa colectivă; voluntarii bucovineni, foşti militari în armata austro-
ungară, aflaţi în Basarabia, au exprimat sprijinul pentru unire. La iniţiativa lui Sextil Puşcariu, la 14 oc-
tombrie 1918 s-a convocat o adunare naţională la Cernăuţi, care s-a proclamat Adunare Constituantă.
Aceasta a hotărât „unirea Bucovinei integrale” cu celelalte provincii româneşti din imperiu într-un stat
naţional independent. Tot atunci s-a format Consiliul Naţional, ca organism reprezentativ, şi un Birou
Executiv, condus de Iancu Flondor.
Situaţia Bucovinei s-a complicat în această perioadă. Adunarea Ucraineană, susţinută de
Aurel Onciul (fost deputat român în Parlamentul austriac), acţiona pentru încorporarea nordului
Bucovinei. În aceste împrejurări, Consiliul Naţional a solicitat sprijinul armatei române. Guvernul ro-
mân a aprobat, la 23 octombrie 1918, intrarea unei divizii în Bucovina şi a informat guvernul austriac
în privinţa acestei decizii. La 12 noiembrie 1918, Consiliul Naţional a votat „Legea fundamentală provi-
zorie asupra puterilor Ţării Bucovinei”. Faza autonomiei se încheia, trecându-se la etapa a doua.
b) Unirea cu România. Prin integrarea Bucovinei la România, urma să se asigure acestei
provincii condiţiile necesare unei dezvoltări progresive. Tratativele purtate cu reprezentanţii guver-
nului de la Iaşi au dus la convocarea Congresului General al Bucovinei pentru data de 15 no-
iembrie 1918. Întrunit la data stabilită, Congresul a votat în unanimitate unirea necondiţionată a
Bucovinei cu România. La această hotărâre au aderat locuitorii germani şi polonezi. Evreii şi ucrai-
nenii au refuzat să participe. Unirea Bucovinei cu România a fost consfinţită de regele Ferdinand
prin Decretul-lege din 18 decembrie 1918.

6.3. Transilvania

a) Autonomia. În Transilvania, mişcarea pentru autodeterminare a avut un caracter popular

mai accentuat. Ea s-a bucurat de adeziunea unanimă a populaţiei româneşti. În 1918, emigraţia ro-
mână din Transilvania, Bucovina şi Regatul României şi-a intensificat activitatea în vestul Europei. La
20 septembrie 1918, s-a format, la Paris, Consiliul Naţional pentru Unitatea Românilor, recunoscut de
guvernele francez, englez şi italian, ca reprezentant al tuturor românilor.
În Transilvania, în septembrie 1918 şi-au reluat activitatea cele două forţe politice ro-
mâneşti: Partidul Naţional Român (P.N.R.) şi Partidul Social-Democrat (P.S.D.). Românii au
anunţat oficial hotărârea de autodeterminare prin Declaraţia de la Oradea din 29 septembrie 1918,
elaborată de cele două partide. Aceasta este o declaraţie de principii în care se regăsesc principa-
lele componente ale conceptului wilsonian de autodeterminare pe baza principiului naţionalităţilor:
libertatea naţiunii, separarea politică de Ungaria, asumarea suveranităţii naţiunii în teritoriul său
naţional, plebiscitul. Declaraţia era adresată Parlamentului Ungariei, unde a fost citită de către de-
putatul Alexandru Vaida-Voevod pe data de 5/18 octombrie 1918. Această declaraţie a căpătat va-
loarea unei proclamaţii de independenţă. La 18 octombrie 1918, se constituia, la Budapesta, Con-
siliul Naţional Român Central (C.N.R.C.), ca organ politic unic al românilor din Transilvania, alcătuit
din câte şase membri din fiecare partid (P.N.R. şi P.S.D.). El a devenit centrul de coordonare al
mişcării naţionale din Transilvania, mutându-şi sediul la Arad în 21 octombrie / 3 noiembrie 1918.
În noiembrie, în întreaga Transilvanie s-au format, după modelul C.N.R.C., consilii şi gărzi
naţionale locale. Acestea au preluat controlul politic şi administrativ în întreaga provincie, reuşind
să menţină ordinea în Transilvania. La 9 noiembrie 1918, C.N.R.C. adresa o notă ultimativă guver-
nului ungar, cerând „întreaga putere de guvernare”. În acest context, s-au desfăşurat la Arad în 13-
14 noiembrie 1918 tratativele cu reprezentanţii guvernului ungar, conduse, din partea română, de
Iuliu Maniu. Aceştia au recunoscut organismele politice româneşti, dar au oferit românilor doar au-
tonomia administrativă a Transilvaniei, după modelul cantonal elveţian. Propunerea părţii ungare a
fost respinsă, Iuliu Maniu declarând categoric că dorinţa românilor era „despărţirea totală” de Un-
garia.
b) Unirea cu România. Manifestul Către popoarele lumii adresat de C.N.R.C., la 5 no-
iembrie 1918, lumii civilizate demonstrează opiniei publice mondiale că unirea Transilvaniei cu
România este voinţa întregii naţiuni române. C.N.R.C. a decis, în acelaşi timp, convocarea unei
mari adunări care să dea expresie voinţei românilor transilvăneni. La 7 noiembrie 1918, s-a publi-
cat textul convocării, la Alba Iulia, a Adunării Naţionale a Românilor pentru 18 noiembrie 1918.
Manifestarea a avut un caracter plebiscitar. La Adunarea Naţională de la Alba-Iulia, au participat
peste 100.000 de oameni şi 1.228 delegaţi aleşi. Adunarea, deschisă de Gheorghe Pop de Bă-

66
seşti, a adoptat în unanimitate declaraţia solemnă. Decizia de unire a Transilvaniei cu România a
fost însoţită de un program de înnoiri ce a direcţionat dezvoltarea ulterioară a ţării. În Rezoluţia uni-
rii, căreia i-a dat citire Vasile Goldiş, se preciza că:
„I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească,
adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 noiembrie 1918, decretează
unirea acelor români si a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională pro-
clamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş,
Tisa şi Dunăre. II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la
întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal. III. În legătură cu aceasta, ca principii
fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea Naţională proclamă următoarele: 3. Înfăp-
tuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice. Votul obştesc, di-
rect, egal, secret pentru ambele sexe în vârstă de 21 de ani. 4. Desăvârşita libertate de presă,
asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândirilor omeneşti. 5. Reforma agrară radicală.
6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje care sunt legiferate în cele mai
avansate state industriale din Apus. IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii româ-
ne Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată
îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi
să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.”
La 18 noiembrie s-a constituit Marele Sfat Naţional (cu rol de for legislativ), care a desem-
nat ca organ executiv Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu. Prin Decretul nr. 3631 din 11 de-
cembrie 1918, regele Ferdinand ratifica unirea Transilvaniei cu România. Astfel, se desăvârşea
formarea României Mari. Noul stat românesc, având o suprafaţă de 295.049 km2 şi o populaţie de
peste 18 milioane locuitori, a fost recunoscut pe plan internaţional prin tratatele de pace încheiate
la Paris în anii 1919-1920.

autodeterminare – dreptul unei naţiuni de a-şi alege statutul politic şi calea de dezvoltare
egalitate confesională – principiu conform căruia toate cultele recunoscute ale unui stat sunt ega-
le.
egalitate politică – principiu conform căruia toţi cetăţenii unui stat au aceleaşi drepturi şi aceleaşi
îndatoriri politice.
federalizare - constituirea unei uniuni din mai multe state autonome în cadrul unui stat unitar cu un
guvern central.
Marea Unire – proces politic-naţional în urma căruia provinciile româneşti (Basarabia, Bucovina şi
Transilvania) s-au unit cu Vechiul Regat.
partid etnic – partid bazat (creat) pe apartenenţa etnică a membrilor săi.
ratificare - acţiune prin care un tratat sau o convenţie sunt aprobate de statele semnatare prin in-
termediul organelor lor legislative.
România Mare – stat rezultat în urma evenimentelor din 1918, când provinciile româneşti care
aparţinuseră Imperiului Austro-Ungar şi celui Ţarist s-au unit cu România.
stat naţional unitar – concept politic referitor la un stat aparţinând unei naţiuni; stat care formează un
singur tot (fără provincii autonome).
unificare administrativă – proces în urma căruia este cuprinsă într-un sistem unic administraţia
unui stat.
vot universal – drept acordat tuturor cetăţenilor unei ţări indiferent de rasă, naţionalitate, sex, cre-
dinţă religioasă, grad de pregătire şi stare materială de a participa la alegerile care desemnează
organele reprezentative ale unui stat.

CAPITOLUL 5.
I. Viziuni despre modernizare în Europa secolelor XIX-XX.
Curente şi politici culturale, identităţi naţionale şi identitate europeană

1. EUROPA SECOLELOR XIX-XX ŞI MODERNIZAREA

Secolul al XIX-lea în Europa poate fi considerat un secol al revoluţiilor. Fie că au fost revoluţii
sociale sau naţionale, industriale sau culturale ele au ca rezultat modernizarea statelor europene. În
acelaşi timp, secolul al XIX-lea a fost secolul în care s-au cristalizat noi ideologii cu o contribuţie mar-
cantă la schimbările majore pe care le cunoaşte Europa în secolul al XIX-lea, cu prelungire şi în seco-
lul următor. Societatea europeană a cunoscut în secolul al XIX-lea transformări fundamentale în do-
meniile cultural, economic, politic şi social prin comparaţie cu Vechiul Regim. Aceste transformări
poartă generic numele de modernizare. Procesul modernizării s-a manifestat în viaţa culturală şi soci-
ală a europenilor prin extinderea instrucţiei şcolare, în consecinţă prin alfabetizare, prin crearea unei
culturi omogene, care să fie liantul societăţii de masă ce îşi făcuse apariţia în urma exploziei demogra-
fice şi a urbanizării. Explozia demografică, urbanizarea şi societatea de masă au fost expresia în plan
social a modernizării economice şi politice europene din veacul al XIX-lea, care s-a manifestat prin re-
voluţia industrială, respectiv prin afirmarea ideologiei liberale ori a ideii democratice.
În secolul al XX-lea procesul de modernizare a continuat. Acesta se desfăşoară accelerat
în condiţiile create de globalizare. Globalizarea este un fenomen controversat, dar obiectiv. Datori-
tă globalizării sunt puse în legătură zone ale globului aflate la mare distanţă unele de altele. De
exemplu, activităţi economice sunt transferate în arii în care forţa de muncă este mai ieftină, ceea
ce provoacă mutaţii sociale profunde în structura ocupaţională din acea zonă. Existenţa unor re-
surse naturale într-o anumită parte a pământului transferă în acel loc resurse financiare şi schimbă
modul de viaţă tradiţional; se schimbă funcţiile tradiţionale ale statului.

67
 Atitudini în faţa modernizării. Modernizarea a generat atitudini diverse, în funcţie de
problemele pe care societăţile trebuiau să le rezolve. În societatea românească, odată cu intrarea
în epoca modernă au existat dezbateri în ceea ce priveşte calea dezvoltării şi modernizării. Astfel,
adepţii unei dezvoltări după modelul occidental susţineau necesitatea industrializării şi urbanizării
(Dionisie Pop Marţian, A. D. Xenopol, Petre S. Aurelian etc). Adepţii dezvoltării prin conservarea
societăţii tradiţionale româneşti considerau că un astfel de tip de modernizare se îndepărta de dez-
voltarea naturală, organică a tării noastre. Modernizarea ar trebui să se realizeze ţinându-se cont
de structurile şi valorile culturale româneşti tradiţionale; instituţiile aduse din Occident alcătuiesc
forme care nu au nimic în comun cu fondul constituit din structurile tradiţionale româneşti (teoria
„formelor fără fond” susţinută de junimiştii din jurul revistei „Convorbiri literare”). Ideea dezvoltării
cu prioritate a agriculturii a stat în atenţia aşa-numiţilor sămănătorişti (grupaţi în jurul lui Nicolae
Iorga) şi a poporaniştilor (conduşi de Constantin Stere). După realizarea Marii Uniri, disputa a con-
tinuat între europenişti (între care Eugen Lovinescu, Ştefan Zeletin) şi tradiţionalişti (Nechifor Crai-
nic, Lucian Blaga, Constantin Rădulescu-Motru). După 1989, în general, s-a considerat că moder-
nizarea României este facilitată şi încurajată de revenirea la democraţie şi de reluarea legăturilor
cu lumea occidentală prin aderarea României la Uniunea Europeană, eveniment care a avut loc la
1 ianuarie 2007.
Există şi păreri conform cărora problemele omenirii sunt produse chiar de dezvoltare; as-
tfel, au fost respinse modernizarea şi civilizaţia, propunându-se întoarcerea la epoca preindustrială;
astfel de opinii erau susţinute de membrii mişcării hippy din anii '60 şi începutul anilor '70, în SUA
şi Europa occidentală.

2. MODERNIZARE ÎN PLAN POLITIC

Alexis de Tocqueville (1805-1859), autorul faimoasei lucrări „Despre democraţie în Ameri-

ca” considera că modernizarea se realizează prin democratizarea societăţii. A vizitat Statele Unite
(1830-1832) cu scopul de a studia sistemul de penitenciare din această ţară. Acolo a văzut însă
funcţionând un sistem de guvernare mai democratic decât oricare din Europa acelei vremi. Alexis
de Tocqueville a extras anumite concluzii: pe termen lung democraţia este superioară oricărui alt
sistem de organizare a statului, chiar dacă pe termen scurt viciile sistemului sunt foarte vizibile;
statul democratic asigură prosperitatea pentru întreaga societate, nu numai pentru anumite grupuri
sociale; baza statului democratic o constituie principiul suveranităţii poporului; statele democratice
nu sunt interesate să poarte război împotriva altor state democratice etc. În secolul al XX-lea au
continuat discuţiile asupra democraţiei. Ameninţată de apariţia regimurilor totalitare, democraţia se
dovedeşte a fi cea mai viguroasă formă de organizare a societăţii, în ciuda imperfecţiunilor sale. Ea
a asigurat o lungă creştere economică, prosperitatea cetăţenilor, protecţia drepturilor şi libertăţilor
omului, o lungă perioadă de pace. La aceste realizări au contribuit mai mulţi factori ca, de exemplu,
faptul că există o capacitate de reînnoire manifestată prin alternanţa la putere a oamenilor şi a idei-
lor dată de competiţia dintre partide. Este necesar, însă, ca sistemul democratic să se perfecţione-
ze datorită necesităţii adaptării la schimbările sociale şi la ameninţările la care este supusă societa-
tea prin: globalizare, terorism, criza de materii prime şi surse de energie, pericolul unei catastrofe
ecologice (de exemplu, încălzirea globală), pericolul unui nou conflict generalizat.
Ideologiile semnificative ale secolului al XIX-lea au fost conservatorismul, liberalismul, so-
cialismul, iar cele ale secolului al XX-lea fascismul şi comunismul. Fiecare dintre aceste ideologii
au exercitat influenţe în plan cultural, dar şi invers: actul cultural a reprezentat o sursă de inspiraţie
pentru unele ideologii.
2.1. Conservatorismul. Născut ca o critică a violenţei Revoluţiei Franceze, a raţionalis-
mului ei exacerbat care inventa o societate artificială, conservatorismul secolului al XIX-lea a fost o
ideologie a moderaţiei, ce nu ignora experienţa timpurilor trecute şi tradiţia politică ori culturală. Din
această perspectivă, conservatorii susţineau că modernizarea societăţii nu se putea realiza prin
schimbarea bruscă, necontrolată a instituţiilor existente, validate în timp, ci printr-un reformism lent,
progresiv, care să fie iniţiat şi condus de autorităţile politice legitime. Aşadar, din punctul de vedere
al conservatorismului politic, progresul (noţiune inseparabilă de cea a modernizării), nu era un pro-
ces infinit, continuu, ci unul gradual şi atent contextualizat. În ultimele două secole termenul de
conservatorism a fost folosit mai mult în sensul de opoziţie faţă de progres. Conservatorismul nu
trebuie confundat cu tradiţionalismul care se opune la ce este nou faţă de schimbare şi reformă. Ideo-
logia conservatoare a apărut ca o reacţie la schimbările provocate de revoluţia franceză, dar şi faţă de
liberalism pe care îl considera a fi o concepţie revoluţionară. Esenţa acestei ideologii se află în dicto-
nul contelui Falkland care spunea: „atunci când nu este necesar să schimbi ceva, este necesar să nu
schimbi nimic”.
Cel care a fundamentat ideologia conservatoare a fost englezul Edmund Burke. În lucrarea
„Reflecţii pe marginea revoluţiei din Franţa” arată că a distruge o veche ordine socială pentru a o înlo-
cui cu alta duce la o inutilă vărsare de sânge şi la despotism. Numai statul poate garanta libertatea
oamenilor. În afara statului nu poate exista nici libertate şi nici drepturi. Conservatorii resping concep-
tul burghez de egalitate. Oamenii sunt prin natura lor intimă inegali. Nu se opun reformelor, dar doresc
să amelioreze o situaţie şi nu să o schimbe, fiind preocupaţi de continuitate cu trecutul, susţinând res-
pectarea ordinii tradiţionale, în care fiecare om să-şi accepte poziţia moştenită în ierarhia socială. Mo-
narhia şi aristocraţia trebuie păstrate, iar biserica trebuie să-şi menţină autoritatea spirituală. Conser-
vatorismul românesc se aseamănă cu cel european. A apărut ca o reacţie la liberalism şi a militat pen-
tru dezvoltarea organică a societăţii prin păstrarea tradiţiilor. Crearea instituţiilor moderne trebuia să se
facă, în concepţia lor, în măsura în care societatea însăşi le simţea nevoia. Promova politica „paşilor
mărunţi”, ceea ce însemna un ritm mai lent dar temeinic de înfăptuire a progresului.

68
 2.2. Liberalismul. În veacul al XIX-lea, concurentul ideologic principal al conservatorismu-
lui în lupta politică a fost liberalismul. Liberalii promovau proiectul politic al unei societăţi în care
primau libertatea individuală şi raţionalitatea acţiunii umane, crezând sincer că modernizarea era
un proces neîntrerupt, ce-şi avea izvorul în progresul continuu, întreţinut de competiţia dintre oa-
meni. Din punct de vedere politic, cetăţenii participau la conducerea statului prin reprezentanţii lor
aleşi în parlament. Votul era cenzitar, întrucât liberalii se arătau reticenţi faţă de sufragiul universal,
idee centrală a mişcării democratice de la mijlocul secolului al XIX-lea. Treptat, până către 1918,
regimurile liberale europene au acceptat şi ideea democratică a sufragiului universal. Modelul poli-
tic liberal se mai definea şi prin separaţia puterilor în stat sau prin neintervenţia statului în meca-
nismele de funcţionare ale pieţei libere.
Liberalismul este o doctrină politică şi economică care proclamă principiul libertăţii politice şi
economice a indivizilor şi se opune colectivismului, socialismului, etatismului şi în general tuturor idei-
lor politice care pun interesele societăţii, ale statului sau naţiunii înaintea celor individuale. Liberalismul
„clasic” a apărut în Europa secolelor XVII-XVIII ca un curent filosofic ce pleca de la ideea că fiecare fi-
inţă umană are, prin naştere, drepturi naturale precum: dreptul la viaţă, la libertate şi proprietate. A fost
fundamentat teoretic de gânditorii englezi Thomas Hobbes, Benedict Spinoza şi John Locke şi de ilu-
miniştii francezi, iar ca ideologie politică, de englezul John Mill şi fiul acestuia John Stuart Mill. Libera-
lismul economic este componenta cea mai importantă a ideologiei liberale. Bazele lui au fost puse de
creatorii englezi ai economiei politice moderne, în primul rând de Adam Smith şi de fiziocraţii francezi.
Adam Smith publică în 1776 cartea „Bogăţia naţiunilor”, considerată a fi la originea economiei politice
ca ştiinţă. El consideră că bogăţia unui popor constă în mărfurile create atât în industrie cât şi în agri-
cultură. Pentru a asigura creşterea acestei bogăţii trebuie asigurate diviziunea muncii şi libertatea
concurenţei. După Adam Smith statul nu trebuie să intervină în economie, deoarece oamenii acţio-
nează liber în căutarea propriului interes. Fiziocraţii sunt promotorii unui suflu nou, lansând lozinca „la-
isser faire, laisser passer” (lăsaţi să se facă, lăsaţi să treacă) care a devenit deviza liberalismului de
mai târziu. Bogăţia unei naţiuni nu constă numai în bani sau metalele preţioase pe care le deţin, ci şi
în produsele utile care pot satisface diferitele trebuinţe.
Pornind de la aceste idei din secolul al XIX-lea se afirmă ideologia liberală, considerând
că economia se dezvoltă atunci când este asigurată libertatea individuală, care impune concurenţa
şi reglementează raporturile economice pe baza legii „cererii şi ofertei”. Este totodată respinsă ori-
ce intervenţie a statului în economie. În concepţia liberalilor, statul trebuie să asigure ordinea publi-
că şi să realizeze protecţia întreprinzătorilor, să respecte libertăţile individuale şi să aplice aceeaşi
lege pentru toţi. În România liberalismul a avut pronunţate trăsături naţionale. Liberalii români au
adoptat principiul protecţionismului, susţinând politica „prin noi înşine” care să ducă la dezvoltarea
societăţii prin propriile eforturi. Nu excludeau participarea capitalului străin, însă considerau că
acesta trebuie să fie subordonat intereselor ţării. Liberalii români au constituit în 1875 Partidul
Naţional Liberal, participând la guvernarea ţării, în alternanţă cu Partidul Conservator, până la pri-
mul război mondial. Liberalismul a fost unul din cele mai reprezentative curente social politice ale
secolului al XIX-lea. Aplicarea modelului liberal a asigurat dezvoltarea şi modernizarea societăţii
prin susţinerea liberei iniţiative şi larga participare a cetăţenilor la viaţa publică.
2.3. Socialismul. Ideologia socialistă este un produs al lumii moderne şi în special al dez-
voltării capitalismului industrial în secolul al XIX-lea. Ea apare ca un protest la adresa liberalismu-
lui, a burgheziei în ascensiune. Socialiştii preconizau o formă de organizare socială, în care intere-
sul societăţii primează în faţa interesului individual sau al unui grup restrâns. Primele manifestări
ale ideologiei socialiste aveau un caracter utopic deoarece soluţiile propuse se bazau pe existenţa
egalităţii depline între membrii societăţii. Cei mai de seamă reprezentanţi ai socialismului utopic din
secolul al XIX-lea au fost englezul Robert Owen şi francezii Charles Fourier şi Saint Simon.
Ideologia socialistă propriu-zisă, aşa numitul „socialism ştiinţific”, a fost fundamentată de
germanii Karl Marx şi Friedrich Engels. Aceştia publică în 1848 lucrarea „Manifestul Partidului Co-
munist” care devine baza teoretică a ideologiei socialiste. Marx susţinea că societatea capitalistă
este împărţită în clase sociale antagonice datorită modului inechitabil de repartiţie a mijloacelor de
producţie şi a bunurilor. Socialismul marxist este o teorie bazată pe concepţia materialismului isto-
ric care susţine ideea că „lupta de clasă” este motorul istoriei. Clasa muncitoare este cea oprimată
şi munca ei exploatată de burghezie. De acea „proletariatul” era clasa revoluţionară care va înlocui
capitalismul cu o nouă societate, cea socialistă în care se va institui proprietatea comună, va avea
loc o repartiţie echitabilă a bunurilor, iar membrii societăţii se vor bucura de egalitate deplină.
Ideologia socialistă a cunoscut însă forme diverse de interpretare, determinând ample
confruntări ideologice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Socialiştii anarhişti criticau mult
mai radical societatea capitalistă şi toate formele de guvernare, inclusiv statul şi partidele politice.
Ei sperau că o grevă generală spontană va provoca prăbuşirea acestuia. Folosesc atentatul ca in-
strument politic de destabilizare a societăţii. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea câştigă tot mai mulţi
adepţi socialismul reformator, care preconiza folosirea mijloacelor nonviolente de cucerire a puterii.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea ideile socialiste au pătruns şi în România. Principalul teoretician
al socialismului a fost Constantin Dobrogeanu Gherea, care a publicat în 1886 manifestul „Ce vor
socialiştii români?”. Ideile cuprinse în acest manifest au stat la baza programului Partidului Social
Democrat al Muncitorilor din România, înfiinţat în 1893.

3. MODERNIZARE ÎN PLAN ECONOMIC

Revoluţia industrială, apărută în Anglia sfârşitului de veac al XVIII-lea, s-a generalizat în

Europa Occidentală pe parcursul secolului următor. Inventarea maşinilor cu aburi, folosirea lor în
industria textilă, în minerit şi în transporturi au avut drept consecinţă o creştere fără precedent a

69
productivităţii muncii. Producţia obţinută în fabricile şi uzinele europene a luat drumul pieţei, care,
reglată de mecanismul liber al cererii şi al ofertei, punea în circulaţie produse din ce în ce mai iefti-
ne pentru o populaţie din ce în ce mai numeroasă.
După 1880, lumea a trecut prin „a doua revoluţie industrială”. Înlocuirea în industria side-
rurgică â fierului cu oţelul, descoperirea şi generalizarea unor noi surse de energie (electricitatea,
petrolul, gazele naturale etc.), care se impuneau treptat în faţa celei clasice, cărbunele, au consti-
tuit două dintre cele mai importante elemente ale acesteia. Era perioada în care supremaţia eco-
nomică a Angliei lua sfârşit, locul ei fiind ocupat în spaţiul european de Germania, iar în competiţia
mondială de Statele Unite ale Americii.
Secolul al XIX-lea este secolul revoluţiei industriale, cauza marelui avans al Europei şi a
prelungirilor sale (în primul rând America de Nord) asupra restului lumii. Modernizarea economică
a continuat în secolul al XX-lea, în special în a doua jumătate a veacului, prin introducerea noilor
tehnologii. Utilizarea computerului personal (PC), a comunicaţiilor prin satelit, a roboţilor şi a Inter-
netului reprezintă câteva dintre marile invenţii ale epocii contemporane. A crescut enorm cantitatea
de informaţie care circulă prin diferite medii (în special prin Internet). Toate evenimentele care au
loc sunt transmise în timp real pe întreg globul datorită acestor noi tehnologii. În fenomenele eco-
nomice contemporane cel mai important element al procesului de producţie a devenit informaţia. În
acest mod, cei mai calificaţi oameni nu mai participă în mod direct la fabricarea bunurilor materiale,
ci prin crearea, stocarea şi prelucrarea informaţiei cu ajutorul noilor tehnologii.

4. URBANIZAREA ŞI LUMEA ORAŞELOR

Activităţile industriale, comerciale şi de credit erau în veacul al XIX-lea în mare măsură ur-
bane. Numărul angajaţilor în aceste domenii a crescut sensibil, iniţial prin migraţia populaţiei rurale
către oraş, unde se câştiga mai bine şi erau mai multe oportunităţi. Ulterior, populaţia urbană a cu-
noscut o creştere spectaculoasă ca urmare a revoluţiei demografice, determinată în mare măsură
de îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de progresele din medicină. Dacă în prima parte a secolului
al XIX-lea, oamenii de curând veniţi în oraşe se stabileau în cartiere periferice, insalubre şi accep-
tau salarii mici, în cea de-a doua jumătate a veacului, statele moderne s-au preocupat de îmbună-
tăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiei urbane: apar serviciile publice, oraşele se sistematizează,
iar reţeaua sanitară şi învăţământul primar obligatoriu devin constante ale vieţii cotidiene.
Această populaţie urbană, cu o cultură omogenă, nutrită din lectura foiletoanelor la modă
din periodicele populare de mare tiraj ale timpului, dobândea o nouă identitate. Ea nu mai aparţi-
nea unei lumi ierarhizate, închise, tradiţionale, ci uneia egalitare, deschise, moderne. Se transfor-
mase într-o aşa-numită societate de masă, în interiorul căreia diferenţele dintre diversele categorii
sociale care o compuneau erau minime, atât din punctul de vedere al condiţiilor de trai, cât şi din
cel al instrucţiei şcolare. Totodată, în Europa celei de-a doua părţi a veacului al XIX-lea a apărut şi
clasa mijlocie, o categorie care avea câştiguri financiare însemnate şi o cultură consistentă. Atentă
la modul de viaţă al elitelor burgheze ori aristocratice, clasa mijlocie îşi conturase un mod de viaţă
care includea investiţia în locuinţe mai aspectuoase, o anumită modă în vestimentaţie sau frecven-
tarea anumitor producţii culturale.

5. MODERNIZAREA PRIN ŞTIINŢĂ

Ştiinţa a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă care a schimbat viziunea oamenilor asupra

lumii. La începutul secolului al XIX-lea se credea că ştiinţa reprezintă speranţa pentru un viitor mai
bun al omenirii bazat pe posibilitatea de cunoaştere a adevărului pus în slujba creării unei societăţi
apropiate de perfecţiune. Secolul al XX-lea este veacul unei dezvoltări uluitoare a ştiinţei. Desco-
peririle în fizică, chimie, biologie, cercetarea spaţiului cosmic au fost utilizate în economie şi în
viaţa cotidiană, ducând la creşterea calităţii vieţii. În ziua de astăzi există opinii autorizate care
consideră că problemele complexe cu care se confruntă omenirea (criza de materii prime, criza
energetică, poluarea, încălzirea globală etc.) îşi vor găsi rezolvarea cu ajutorul cuceririlor ştiinţei.
Încrederea necondiţionată în progresul continuu, idee preluată de la enciclopediştii fran-
cezi ai secolului al XVIII-lea, a dus la un optimism excesiv al oamenilor de ştiinţă, care şi-au închi-
puit că pot explica totul în mod raţional. Progresul epocii industriale a fost susţinut de o schimbare
radicală a modului de a gândi. Secolul al XIX-lea este dominat de pozitivismul lui Auguste Comte,
curent care exprima încrederea în puterea raţiunii şi a cunoaşterii. Aflată într-un proces de evoluţie,
societatea umană este guvernată de legi asemănătoare universului fizic, totul fiind supus obser-
vaţiei şi experimentului. Încrederea nemărginită în puterea ştiinţei eliberate de orice implicaţii meta-
fizice a dus la combaterea Bisericii şi la tendinţa de laicizare a societăţii. Oamenii de ştiinţă erau
sfinţii epocii industriale. Pe aceeaşi direcţie se înscrie şi evoluţionismul lui Charles Darwin, potrivit
căruia toate fiinţele vii se înscriu pe o linie de dezvoltare ascendentă, de la simplu spre complex.
Începutul secolului XX a amendat însă rădăcinile pozitivismului şi ale evoluţionismului.
Sigmund Freud (1916) şi Carl Gustav Jung pun în evidenţă rolul inconştientului în viaţa omului,
susţinând că indivizii nu sunt conduşi în acţiunile lor de raţiune, ci de instincte. Albert Einstein rede-
fineşte bazele newtoniene ale fizicii, punând totul sub semnul relativităţii (teoria relativităţii – 1905).
William James propune o abordare pragmatică, potrivit căreia orice idee care „funcţionează” este
adevărată, iar adevărul nu mai este imuabil, ci creat prin acţiunea umană. Henri Bergson analizea-
ză timpul, spaţiul sau libertatea dintr-o perspectivă metafizică, respingând abordările materialiste şi
mecaniciste ale realităţii. Din perspectiva sa, elanul vital este forţa creatoare care determină evo-
luţia vieţii, iar intuiţia este metoda de cunoaştere cu adevărat profundă. Friedrich Nietzsche se
opune cu vehemenţă credinţei în existenţa unei structuri obiective a lumii, unei realităţi profunde,

70
propunând în schimb simţurile şi simţul comun ca mijloace utile de înţelegere a lumii. Având puter-
nice rădăcini în secolul al XIX-lea, materialismul dialectic şi istoric exprimă viziunea marxist-
leninistă despre evoluţia societăţii. Intuiţionismul lui Henri Bergson, fenomenologia lui Edmund
Husserl sau existenţialismul reprezentat de Martin Heidegger şi Jean-Paul Sartre vor influenţa pu-
ternic dezvoltarea ştiinţei, literaturii şi artei secolului XX.

6. MODERNIZARE ÎN CULTURĂ ŞI ARTĂ

Formarea societăţii moderne a impus condiţii favorabile înfloririi literaturii şi artelor. Mai
mulţi factori au făcut ca realizările culturale, până atunci accesibile unui număr restrâns de oameni,
să poată fi apreciate de cercuri din ce în ce mai largi de cetăţeni: dezvoltarea presei şi a tiparului,
deschiderea saloanelor de expoziţie în care erau expuse publicului larg producţiile artiştilor plastici,
creşterea procentului de populaţie instruită în urma extinderii reţelei de învăţământ. Democratiza-
rea accesului la cultură a fost posibilă cu precădere datorită fotografiei, cinematografului, radioului
şi presei scrise. Strălucirea marilor capitale, Paris, Berlin, Viena, Londra, a atras circulaţia ideilor şi
a curentelor culturale şi a demonstrat unitatea intelectuală a elitelor europene occidentale. Princi-
palele curente culturale şi artistice apar în contextul în care omul este capabil să descopere meca-
nismele universului şi încearcă să dirijeze evoluţia societăţii omeneşti. Modernizarea structurilor
politice şi economice, sociale şi juridice în Europa Răsăriteană a generat, în contextul afirmării fi-
inţei naţionale, o nouă ideologie. Conflictul de idei în lumea europeană a condus la noi viziuni des-
pre modernizare în rândul elitei intelectuale, reflectat prin manifestarea succesivă, dar şi concomi-
tentă a curentelor culturale precum: romantismul, realismul, impresionismul, naturalismul, parnasi-
anismul, simbolismul.
6.1. Romantismul. În domeniile literaturii şi artei, secolul al XIX-lea a debutat prin afir-
marea romantismului, curent cultural care respingea canoanele impuse de academism. Exprima-
rea liberă a sentimentelor şi trăirilor, căutarea modelelor eroice în istorie, valorizarea idealurilor
naţionale şi democratice au reprezentat trăsături definitorii ale operelor artistice şi literare romanti-
ce, manifestându-se în proza lui Victor Hugo şi Walter Scott, în poezia lordului Byron, a lui Heinrich
Heine sau Aleksandr Puşkin, în creaţia muzicală a lui Schubert, Schumann sau Chopin, în pictura
lui Eugene Delacroix. Romantismul românesc se adresează deopotrivă istoriei şi folclorului ca sur-
se pentru afirmarea unei spiritualităţi naţionale. La aceasta au contribuit deopotrivă istorici şi oa-
meni politici revoluţionari - Bălcescu şi Kogălniceanu – scriitori – Ion Heliade Rădulescu, Cârlova,
Bolintineanu, Asachi – pictori – Constantin Lecca, Theodor Aman – poeţi ca Alecsandri şi, mai
apoi, ca ultimul mare romantic al Europei, Mihai Eminescu – înnoitor neegalat şi profund al expre-
siei poetice româneşti, gânditor şi spirit superior, cărturar de impresionantă erudiţie.
6.2. Realismul. Dacă romantismul a însemnat exteriorizarea sentimentelor, a emoţiilor,
realismul a căutat să descrie cu atenţie şi răceală societatea acelor vremuri, constituindu-se astfel
într-o reacţie antiromantică. La mijlocul secolului al XIX-lea, realismul aducea o viziune nouă în
creaţia artistică, încercând să realizeze o fotografie a societăţii contemporane aşa cum era ea, prin
reproducerea fidelă şi obiectivă a realităţii şi a psihologiei umane, se manifestă un nou curent cul-
tural şi artistic, realismul. Realismul a lansat în literatură nume prestigioase: Balzac şi Flaubert - în
Franţa, Dickens - în Anglia, Ibsen – în Norvegia, Lev Tolstoi şi Feodor Dostoievski - în Rusia, Mark
Twain - în Statele Unite ale Americii. Realismul românesc – pus în slujba idealurilor naţionale în
epoca Războiului de Independenţă – a oferit creaţii atât în literatură, cât şi în pictură Nicolae Grigo-
rescu şi Ion Andreescu. Critica socială a burgheziei a dat naştere creaţiei dramaturgice a lui Ion
Luca Caragiale.
Progresul cultural românesc se realiza pe fondul înfruntării de idei în jurul problemei nece-
sităţii modernizării, a ritmului şi căilor acesteia. În acest context, dând glas temerilor că un ritm ra-
pid ar putea altera fondul spiritual naţional, ar crea o societate bazată pe valori false şi imitaţie, Titu
Maiorescu lansează teoria „formelor fără fond”, fără a respinge însă nevoia de modernitate. Adepţii
progresului rapid şi profund justificau greutatea schimbărilor şi nu le considerau un motiv de res-
pingere a progresului.
Către sfârşitul veacului, dar mai ales în secolul următor, cultura şi arta modernă au depăşit
graniţele impuse de realism, căutând să dea glas impresiilor abstracte ale artiştilor, ca reflex al
iraţionalităţii umane. Astfel, au apărut, spre exemplu, impresionismul sau cubismul în artele plasti-
ce ori simbolismul în literatură. Societatea de masă, născută în amurgul veacului al XIX-lea, nu
aprecia însă cultura modernă, ea fiind atrasă de spectacole de varietăţi, de cinematograf, de revis-
te ilustrate etc., adică de aşa-numita cultură de masă urbană.
La cumpăna secolelor al XIX-lea – al XX-lea, simbolismul şi parnasianismul exprimau do-
rinţa de desprindere de realitatea imediată şi de căutare a unor noi valori culturale. În artele plasti-
ce, ultimele decenii ale secolului al XIX-lea au fost marcate de impresionism, exprimare a căutărilor
pentru redarea unor nuanţe şi fenomene subtile ale luminii şi ale mişcării. Mijloacele de expresie
utilizate de oamenii de cultură sunt atât de noi şi de neaşteptate, încât se poate vorbi, în a doua
jumătate a veacului al XIX-lea, de o revoluţie în creaţia literară şi artistică.
6.3. Impresionismul. Apariţia impresionismului reprezintă un moment revoluţionar în isto-
ria artelor. Artiştii îşi arată trăirile şi sentimentele fără a se mai preocupa de reprezentarea fidelă a
realităţii, aşa cum este percepută de ochiul omenesc. Pictând în aer liber, impresioniştii fac din lu-
mină elementul principal al compoziţiilor lor. Figurile, obiectele sunt estompate de culoarea străluci-
toare care irumpe din tablourile artiştilor. O astfel de manieră de a picta nu era înţeleasă de publi-
cul vremii, picturile impresioniştilor nefiind expuse în saloanele oficiale de expoziţie. Franţa este
centrul unde apar aceste inovaţii revoluţionare, numele unor artişti precum Monet, Manet, Renoir,
Pissaro, Degas, fiind întâlnite astăzi în cele mai de seamă muzee ale lumii. Curajul impresioniştilor

71
de a se îndepărta de modul tradiţional de a face artă a deschis câmp larg inovaţiilor celor mai în-
drăzneţe. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor a apărut o multitudine de cu-
rente artistice care se îndepărtau de modul tradiţional în care artiştii creaseră timp de două milenii,
pe baza regulilor puse în aplicare încă în antichitatea greacă. Între cele mai însemnate sunt: pos-
timpresionismul (Van Gogh, Cezanne, Gauguin), fovismul (Matisse), cubismul (Picasso) etc.
6.4. Curente culturale europene în secolul al XX-lea. Realităţile şi problemele societăţii
secolului al XX-lea, evenimentele istorice majore şi transformările petrecute în istoria omenirii au
generat noi forme de gândire intelectuală şi de atitudine culturală. Protestul faţă de război, faţă de
uniformizare şi tehnicizare, căutarea unor noi forme artistice au reprezentat câteva dintre trăsături-
le culturii perioadei interbelice. Totodată, apariţia culturii de masă a dus la decăderea culturii tra-
diţionale şi, prin intermediul publicităţii, la încurajarea consumului de masă, dar şi la standardizarea
gusturilor publicului, la impunerea unor modele comportamentale noi. În ţările cu regimuri politice
totalitare, cultura de masă a reprezentat un instrument de propagandă în slujba puterii politice.
O nouă mişcare culturală, modernismul, incluzând domeniile artei, arhitecturii, muzicii şi li-
teraturii, a apărut înainte de 1914, când artiştii se revoltă împotriva tradiţiilor academice şi istorice,
refuză ideea de frumos, de perfecţiune. Temele abordate şi, mai ales, formele noi de expresie ar-
tistică sunt în strânsă legătură cu ideile şi starea de spirit generate de realităţile istorice. Moder-
nismul se caracterizează printr-o varietate de curente literar-artistice sau doar artistice; cubismul,
expresionismul, futurismul, dadaismul, suprarealismul. Proza generează producţii literare moderne
în: romanul istoric, romanul de analiză interioară (Marcel Proust, James Joyce); romanul existenţia-
list (Franz Kafka, Albert Camus, William Faulkner). În creaţia poetică se remarcă poezia revoluţiei,
a rezistenţei, cea militantă socialistă şi lirica personală. În dramaturgie, modernizarea creaţiei se
reflectă în teatrul de idei de către Bernard Shaw, Luigi Pirandello, Eugene O'Neill, Federico Garcia
Lorca.
În artă excelează cubismul, prin picturile francezului Georges Braque şi ale spaniolului Pablo
Picasso, expresionismul germanilor Ernst Ludwig Kirchner, Emile Nolde, dar şi al norvegianului Ed-
vard Munch, futurismul promovat de pictorii italieni Umberto Boccioni, Gino Severini, suprarealismul lui
Salvador Dali, dar şi al românului Victor Brauner. Filosofia europeană interbelică a fost dezvoltată de
gânditori şi scriitori ca Jean Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Albert Camus. Cultura europeană a
continuat să fie percepută, în mare parte, datorită diplomaţiei culturale, ca un model pentru restul lu-
mii. Aceasta s-a dezvoltat cu precădere după al Doilea Război Mondial, urmărind strângerea legături-
lor dintre state. După al Doilea Război Mondial, progresele în plan tehnic şi social, mai ales în statele
occidentale, dezvoltarea rapidă a mijloacelor de comunicare în masă au produs anumite modificări ale
practicilor culturale în favoarea cinematografiei, a televiziunii şi a noilor tehnologii informatice. În peri-
oada postbelică, modelele arhitecturale au accentuat caracterul funcţional şi social al edificiilor, printre
arhitecţii epocii numărându-se Le Corbusier, A. Aalto, M. Breuer, R. Bofil.
Începând cu mijlocul secolului XX, a început să se manifeste o nouă formă de cultură,
specifică tinerilor, care, îmbrăcând forma unei „contra-culturi”, se constituie într-o alternativă la cul-
tura oficială. Foarte influentă, cultura tinerilor indică existenţa unor valori, idealuri şi aspiraţii speci-
fice, o schimbare profundă a raportului dintre generaţii. Din această perspectivă, secolul XX poate
fi perceput şi ca o epocă a protestelor tineretului, a unui conflict tot mai evident între valorile pro-
movate şi maniera de exprimare a diferitelor generaţii. Din punct de vedere al artelor, dar şi al filo-
sofiei, ultimele decenii ale secolului XX fac trecerea de la modernism la postmodernism.
6.5. Preocupări culturale în spaţiul românesc, până la Primul Război Mondial. Dez-
voltarea literaturii şi artei a fost caracterizată, pe de o parte, de racordarea mediului cultural româ-
nesc la cel occidental şi, pe de altă parte, de cultivarea specificului naţional, prin alegerea temelor
de inspiraţie din creaţia folclorică sau din trecutul istoric. Au apărut primele publicaţii în limba ro-
mână (Curierul românesc, Albina românească - 1829; Gazeta de Transilvania - 1838). Un rol deo-
sebit în promovarea culturii naţionale a revenit societăţilor literare, artistice şi ştiinţifice ca de pildă,
Societatea Academică Română (Bucureşti, 1867), devenită, din 1879, Academia Română.
În plan cronologic şi tematic, literatura română modernă s-a structurat pe două etape:
paşoptismul, ataşat valorilor romantismului, reprezentat de I.H. Rădulescu, V Alecsandri, C. Ne-
gruzzi, şi epoca marilor clasici, ilustrată de T. Maiorescu, M. Eminescu, I. Creangă, I.L. Caragiale,
G. Coşbuc, O. Goga, I. Slavici. Arta românească a secolului al XIX-lea fost reprezentată de Th.
Aman, Gh. Tătărescu, N. Grigorescu, I. Andreescu, Şt. Luchian (pictură).
6.6. Tendinţe în cultura românească a secolului al XX-lea. Constituirea statului naţional
unitar şi afirmarea României în rândul statelor europene moderne s-a reflectat în plan cultural
printr-o amplă efervescenţă a formelor şi modalităţilor de expresie, ca şi prin deschiderea spre cul-
tura europeană, fără a nega valoarea specificului naţional. Scriitori din perioada interbelică, precum
Ion Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, George Bacovia, Mircea Eliade, Lucian
Blaga şi Al. Phillipide, au ilustrat curentele culturale ale vremii. Printre reprezentanţii culturii române
s-au numărat şi femei, devenite cunoscute în Europa pentru preocupările lor literare, precum Elena
Văcărescu, prima femeie primită în Academia Română, Martha Bibescu şi Anna de Noailles.
Cultura românească a perioadei interbelice este marcată de confruntarea dintre moder-
nism şi tradiţionalism. Tradiţionalismul rămâne o componentă fundamentală, argumentată de Ga-
rabet Ibrăileanu, teoretician al „specificului naţional”, promovată neobosit de revista Viaţa Româ-
nească, ilustrată de poezia lui Goga, de proza lui Sadoveanu, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu şi
chiar de o parte a creaţiei lui Lucian Blaga. Tradiţionalismul este accentuat de teoreticienii ideolo-
giei de dreapta, Nae Ionescu, în special. Aspiraţia spre europenism, componentă opusă, dar fericit
complementară era cea de-a doua orientare a culturii româneşti. În anii '20, răspunzând curentelor
tradiţionaliste, Eugen Lovinescu susţinea necesitatea sincronizării cu modernitatea occidentală.
Revista Sburătorul şi cenaclul cu acelaşi nume au devenit principalele tribune de imprimare a mo-

72
dernismului în evoluţia literaturii române. Ca scriitori modernişti români s-au consacrat nume pre-
cum Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Ion Barbu, Camil Petrescu, George Călinescu.
În cultura română modernismul a luat şi formele avangardismului, promovat de reviste ca Unu,
Contimporanul şi ilustrat de nume devenite celebre în cultura europeană: Tristan Tzara - doctrina-
rul dadaismului - şi Eugen Ionesco - dramaturgul „absurdului”. Pledoaria pentru concilierea moder-
nism-tradiţionalism a pus în evidenţă fundamentul vicios al polemicii „îndârjirea unei superficialităţi
pe care o ameninţă altă superficialitate” (Camil Petrescu).
Figură centrală în mişcarea artistică modernă şi un pionier al abstractizării, românul Con-
stantin Brâncuşi este considerat părintele sculpturii moderne. Sculpturile sale (Poarta sărutului, Co-
loana fără sfârşit, Pasărea măiastră, Masa Tăcerii) se remarcă prin eleganţa formei şi utilizarea
sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avangar-
dei pariziene. În arhitectură, mişcarea artistică Art Nouveau, cu largă răspândire europeană, dar şi
nord-americană, face tranziţia de la specificul secolului al XIX-lea la modernismul secolului al XX-
lea. Stilul arhitectonic Art Nouveau utilizează noile materiale de construcţie: fierul, betonul şi sticla.
Modernismul este liniar, simplu şi ieftin de realizat, mai apropiat de estetica simplificatoare şi relativ
brută a designului industrial. Postmodernismul respinge graniţele rigide între stiluri şi favorizează
eclectismul, amestecul de idei şi forme: „Reia elemente gotice la o clădire barocă cu intrare neo-
clasică, iar grădina ar putea fi japoneză” (Mircea Maliţa).
Arhitectura românească în secolul al XX-lea dezvoltă atât stilul romantic, cât şi stilul eclec-
tic, în care vechile forme arhitectonice se îmbină cu cele venite din afară. Stilul romantic se evi-
denţiază prin Palatul Suţu şi Casa Filipescu. Stilul eclectic aduce realizări de excepţie ca: Ateneul
Român, Palatul Cantacuzino, Palatul Justiţiei, Palatul Băncii Naţionale, clădirea CEC-ului din Bucu-
reşti, Teatrul Naţional din Iaşi, Casinoul din Constanţa, în timp ce modernismul monumental se re-
găseşte în arhitectura Facultăţii de Drept, a Institutului Agronomic, a Palatului C.F.R.
În perioada postbelică, legăturile culturale dintre România şi restul Europei au fost limitate
de regimul comunist. Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, dirijorul Sergiu Celibidache, mu-
zicianul Constantin Brăiloiu, aflaţi în exil, au continuat să reprezinte cultura românească. După înlă-
turarea regimului comunist, deschiderea politică a României spre spaţiul euro-atlantic a fost însoţi-
tă de dorinţa de a reveni în marea familie culturală europeană.

7. POLITICI CULTURALE

7.1. Politici educaţionale în secolul al XIX-lea. Propagarea revoluţiei industriale, dezvol-

tarea economică, urbanizarea, dar şi afirmarea statelor naţionale au făcut ca, în secolul al XIX-lea,
guvernele să acorde o atenţie sporită educaţiei şi învăţământului. Dezvoltarea învăţământului a
fost însoţită, pe întregul continent european, de modernizarea programelor şcolare, a manualelor,
ca şi de creşterea constantă a numărului de elevi. De o atenţie deosebită s-au bucurat învăţămân-
tul primar şi cel secundar, introducerea gratuităţii şcolarizării primare, reducerea analfabetismului,
dezvoltarea învăţământului de stat. În unele ţări, de pildă în Franţa, au fost luate măsuri în vederea
laicizării învăţământului. Totodată, obiectivele educaţiei şcolare erau acelea de a asigura formarea
unor cetăţeni devotaţi statului căruia îi aparţineau.
Acţiunea de modernizare a învăţământului porneşte din Europa Occidentală aflată în plină
revoluţie industrială. A fost elaborată o legislaţie şcolară corespunzătoare. În Franţa, cu toate
schimbările politice ce au avut loc, învăţământul a fost o preocupare constantă. Prin „legea Guizot”
din 1833 s-a impus fiecărei comune obligaţia de a întreţine o şcoală elementară. În celelalte ţări
europene atenţia guvernelor a fost canalizată în primul rând asupra învăţământului primar, menit
să asigure baza instruită a naţiunii. În Belgia legislaţia şcolară a determinat o vie dispută între cato-
lici, care doreau menţinerea controlului biserici asupra învăţământului şi liberali care au introdus
învăţământul primar public, laic şi parţial gratuit. Diferitele tipuri de şcoli au realizat difuziunea cul-
turii în funcţie de cerinţele fiecărui nivel social. Sporirea numărului cititorilor, alături de înmulţirea
mijloacelor tehnice au asigurat extinderea activităţii editoriale, a publicaţiilor periodice.
Dacă în secolul al XVIII-lea, în Principate, cursurile şcolare erau susţinute îndeosebi în
limba greacă, de la începutul secolului următor s-a trecut la promovarea învăţământului în limba
română, un rol deosebit în acest sens revenindu-le lui Gheorghe Asachi în Moldova (fondatorul
Şcolii de la Trei Ierarhi, Iaşi) şi lui Gheorghe Lazăr în Ţara Românească (Şcoala de la Sfântul Sa-
va, Bucureşti).
Reţeaua şcolară urbană şi rurală s-a dezvoltat în urma adoptării unei legislaţii menite a în-
curaja modernizarea învăţământului. Prima lege specială adoptată în timpul domniei lui Alexandru
Ioan Cuza (Legea Instrucţiunii Publice – decembrie 1864) introducea învăţământul primar obligato-
riu şi gratuit. Ea era menită să asigure educaţia şcolară de bază a naţiunii, garantată şi prin con-
strucţia de şcoli în toate localităţile, tipărirea de manuale, plata salariilor cadrelor didactice din bu-
getul statului. Acesteia i s-a adăugat, mai târziu, legea iniţiată de Spiru Haret, susţinătorul celei mai
cuprinzătoare reforme şcolare din România modernă. Legea Haret (1899) a consolidat şcoala pri-
mară românească, prin extinderea reţelei şcolare ca urmare a construirii „Şcolilor Haret” şi a orga-
nizat şcoala secundară cu opt clase, ca în majoritatea statelor europene. Şi în Transilvania, prin
grija comunităţilor săteşti, ponderea ştiutorilor de carte care frecventau cursurile se ridica la 63%,
în ciuda politicii de maghiarizare a învăţământului public, susţinută de guvernul de la Budapesta.
Ca instituţii fundamentale care au stat la baza modernizării României au fost şi societăţile şi aso-
ciaţiile culturale. Dintre acestea, Societatea literară română (1866), Academia Română din anul
1879, s-a impus ca fiind cea mai importantă instituţie de cultură. Scopul ei principal era promova-
rea „culturii, limbii şi istoriei naţionale, a literelor, ştiinţelor şi artelor frumoase”. Învăţământul su-

73
perior din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost reprezentat de instituţii de prestigiu precum
Universităţile din Iaşi (1860), Bucureşti (1864), Cluj (1871) şi Cernăuţi (1874).
Cultura a fost asumată în secolul al XIX-lea ca o problemă de stat, fiind adoptate măsuri
politice pentru susţinerea ei. Trăsături fundamentale ale epocii au fost perfecţionarea învăţământu-
lui şi eforturile pentru reducerea analfabetismului. Totodată, au fost încurajate constituirea de aso-
ciaţii culturale, academii naţionale manifestările expoziţionale. Preocuparea pentru urbanism a
permis avântul arhitecturii, construirea unor edificii impresionante (gări, biblioteci, monumente, clă-
diri guvernamentale) şi utilizarea unor materiale noi, precum betonul armat, oţelul şi sticla.
7.2. Şcoala şi educaţia în secolul al XX-lea. Evoluţia regimurilor politice, ca şi formarea
noilor state europene după Primul Război Mondial au determinat guvernele să acorde atenţie spo-
rită mediului şcolar şi educaţiei în general. Legislaţia şcolară din perioada interbelică a pus accen-
tul pe răspândirea ştiinţei de carte, pe construirea de şcoli noi şi pe dezvoltarea învăţământului se-
cundar şi superior. În acelaşi timp, mai ales din anii '20, s-au înmulţit şcolile tehnice şi de meserii,
învăţământul răspunzând astfel nevoilor crescute ale industriei în privinţa mâinii de lucru calificate.
Politica educaţională a fost abordată diferit în statele cu regimuri democratice faţă de cele cu
regimuri totalitare. În acestea din urmă, educaţia avea ca scop manipularea cetăţenilor şi transforma-
rea lor în supuşi devotaţi lipsiţi de voinţa de a se opune regimului politic. În Italia fascistă, în Germania
nazistă, în U.R.S.S. sau, după al Doilea Război Mondial, în statele europene cu regimuri comuniste,
şcoala a reprezentat şi un mijloc de înregimentare a tinerilor în structurile sistemului totalitar. În peri-
oada postbelică, evoluţia învăţământului s-a caracterizat prin creşterea alocărilor bugetare pentru do-
meniul educaţiei sporirea numărului elevilor şi al absolvenţilor cu studii medii şi superioare, preocupa-
rea constantă pentru dezvoltarea educaţiei permanente, a educaţiei pentru cetăţenie democratică (în-
deosebi după 1989, când fostele state comuniste europene au revenit la democraţie), pregătirea tine-
rilor pentru societatea bazată pe cunoaştere.
Cultura este astăzi înţeleasă ca un factor care exprimă gradul de dezvoltare al unei socie-
tăţi, calitatea vieţii, integrarea socială a unor grupuri etc. Aderarea la Uniunea Europeană presupu-
ne un proces de echilibru între valorile culturale comune şi cele naţionale, specifice; astfel, diversi-
tatea culturală este înţeleasă ca o bogăţie a patrimoniului european şi nu o sursă de divizare şi
conflicte. În acest context, o funcţie importantă a politicilor culturale vizează conservarea identităţii
şi păstrarea diversităţilor, dar şi stimularea creativităţii cetăţenilor, protecţia minorităţilor etc. În ela-
borarea politicilor culturale se are în vedere: păstrarea patrimoniului, mărturie a unor momente isto-
rice sau a unor realizări culturale remarcabile. Păstrarea patrimoniului are un rol deosebit în con-
servarea identităţii naţionale; dezvoltarea turismului ca o activitate menită să pună în valoare pa-
trimoniul cultural şi natural al unei ţări, cunoaşterea şi înţelegerea reciprocă. În acelaşi timp, turis-
mul aduce venituri necesare pentru proiectarea altor activităţi în cadrul politicilor culturale; conserva-
rea şi dezvoltarea muzeelor, arhivelor şi bibliotecilor; încurajarea industriilor culturale. Acestea includ,
radioul, televiziunea, editurile, casele de discuri, industria mobilei şi a designului, moda, publicaţiile
(ziarele şi revistele) etc.
În acelaşi timp, politicile culturale vizează respectarea unor drepturi ale omului, înscrise în
documente internaţionale: dreptul de acces la viaţa culturală, dreptul de participare la viaţa cultura-
lă, dreptul respectării identităţii culturale, dreptul de acces la patrimoniul cultural etc. În această di-
recţie, Consiliul European din noiembrie 2001 a adoptat „Rezoluţia cu privire la rolul culturii în Uni-
unea Europeană”, care consideră cultura „un element esenţial al integrării europene, mai ales în
contextul extinderii Uniunii.” Uniunea sprijină politicile culturale ale statelor membre prin finanţări
realizate în cadrul unor programe, cum ar fi Cultura 2000 sau Media (aprobate de Parlamentul Eu-
ropean şi Consiliul European în anul 2000). De asemenea, fondurile structurale acordate de UE
pot fi utilizate în condiţiile în care, de exemplu, dezvoltarea unei regiuni sau activităţi economice
prezintă şi o componentă culturală (de exemplu, protejarea unei activităţi tradiţionale sau lucrări de
restaurare).

8. IDENTITĂŢILE NAŢIONALE

În Europa centrală şi răsăriteană, alfabetizarea, industrializarea şi urbanizarea au avut un

ritm foarte lent. Existent încă din Vechiul Regim, decalajul tehnologic sau de civilizaţie faţă de Eu-
ropa occidentală s-a păstrat şi adâncit în prima parte a secolului al XIX-lea. Conştientizarea deca-
lajului de către elita intelectuală sau politică din centrul şi sud-estul bătrânului continent a pus în
circulaţie ideea că Occidentul este modelul ce trebuia urmat (imitat) pentru ca Europa orientală să
se modernizeze. Astfel, îşi vor face apariţia în cultura politică a zonei ideile moderne liberale, care
au constituit esenţa codului libertăţilor civile. Însă tot pe această cale, a prins contur şi ideea dife-
renţei, a identităţii naţionale, cu atât mai mult cu cât majoritatea popoarelor din Europa centrală şi
răsăriteană nu aveau un stat propriu şi se găseau în componenţa imperiilor austriac (Austro-
Ungaria după 1867), german, otoman sau rus.
Din perspectivă politică, concepte precum „naţiune”, „naţionalism” sau „identitate naţiona-
lă” au fost şi sunt încă în centrul proiectelor politice ale lumii moderne. În mod cert, lupta pentru
afirmarea identităţii naţionale reprezintă dominanta secolului al XIX-lea şi a avut fundamente etni-
ce. Italienii, germanii sau românii, dar şi multe alte popoare ale Europei au încercat să se reuneas-
că în graniţele aceluiaşi stat. A fost momentul în care, sub influenţa scriitorilor romantici şi a artişti-
lor militanţi, s-a creat un sentiment de solidaritate care mergea dincolo de orice alte interese. Aso-
cierea ideilor de libertate şi de naţiune a creat o fantastică emulaţie în rândul popoarelor europene
şi a împins aproape întreaga Europă spre revoluţia paşoptistă. Revoluţia romantică nu a putut face
faţă forţei militare concentrate împotriva sa. Ideea de naţiune însă a rămas şi va da roade câţiva
ani mai târziu. Trecând de la romantism la realism, germanii şi italienii îşi vor realiza obiectivul

74
naţional utilizând aceeaşi armă a războiului. La rândul lor, românii folosesc contextul internaţional
favorabil creat de un alt război, cel al Crimeii, şi, prin dubla alegere a lui AI. I. Cuza, fac primul pas
spre statul naţional. În 1867, ungurii obţin un statut preferenţial în cadrul Imperiului Habsburgic, în
cazul polonezilor verdictul fiind însă încă o dată amânat, ca şi în cel al popoarelor din Balcani.
Constituirea statelor naţionale. Expresie a evoluţiei politice şi istorice de la sfârşitul se-
colului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, constituirea naţiunilor – comunităţi umane coe-
rent structurate, cu o identitate etnică, lingvistică şi istorică proprie, a reprezentat totodată rezultatul
impunerii burgheziei în plan social şi politic. Acest proces a marcat cu deosebire perioada dintre
anii 1815 şi 1914 („Secolul naţionalităţilor”). Astfel, de pildă, pe continentul european, în această
perioadă, şi-au îndeplinit treptat năzuinţele de independenţă şi unitate naţională belgienii, românii,
italienii, germanii, norvegienii, în timp ce imperiile multinaţionale, austro-ungar, rus sau otoman, s-
au confruntat cu revoltele popoarelor supuse, ce au determinat, în cele din urmă, dezagregarea lor.
La asigurarea coeziunii statelor naţionale europene au contribuit politicile de stat, manifestate prin
impunerea învăţământului obligatoriu, a limbii oficiale, a votului universal şi a recrutării obligatorii în
sistemul militar.
Secolul al XIX-lea a fost denumit „secolul naţionalităţilor” deoarece în acest secol a avut
loc o puternică afirmare a ideologiilor naţionale şi a acţiunilor în vederea punerii lor în practică. În
prima jumătatea a secolului al XIX-lea se afirmă cu precădere naţionalismul romantic, reprezentat
de gânditori şi oameni politici precum Jules Michelet, Giuseppe Mazzini, Nicolae Bălcescu. Ei por-
neau de la ideea că nu se poate construi nimic durabil decât pornindu-se de la istorie. Lupta pentru
eliberarea şi unitatea naţională a popoarelor aflate sub dominaţia unor state de altă naţionalitate şi
religie este legitimată prin întrebuinţarea unei limbi comune şi apartenenţa la aceeaşi religie. Aso-
ciat cu ideea liberală, naţionalismul romantic considera statul naţional ca fiind ideal pentru dezvol-
tarea societăţii moderne.
Mişcări naţionale în prima jumătate a secolului al XIX-lea. În zona Balcanilor se dez-
voltă după 1815 primele mişcări naţionale, care pun în cauză Actul final al Congresului de pace de
la Viena. Zona Balcanilor formează un veritabil mozaic etnic dar între provinciile din zona respecti-
vă există o anumită unitate dată de religia ortodoxă. În 1821 grecii încep lupta de eliberare naţiona-
lă prin răscoala antiotomană condusă de Alexandru Ipsilanti şi sprijinită de Rusia. În ianuarie 1822
Grecia îşi proclamă independenţa la care turcii răspund cu masacrarea a 22.000 de greci din insula
Chios. Masacrul de la Chios determina intervenţia puterilor Europei. Imperiul Otoman a fost nevoit să
recunoască statul grec prin tratatul de la Adrianopol din 1829. La 3 februarie 1830 ia naştere statul
naţional grec. Mişcarea naţională s-a extins în perioada următoare. Apar tot mai multe societăţi secre-
te: „carbonarii” în Italia, „comuneros” în Spania, „Burchenschaften” în statele germane, „Frăţia” în Ţara
Românească, care vor impulsiona mişcarea liberală şi naţionalistă.
În 1830 în Belgia izbucneşte o revoluţie burgheză şi naţională împotriva hotărârii marilor
puteri din 1815, de unire cu Olanda. Congresul belgian a proclamat independenţa Belgiei la 4 oc-
tombrie 1830, independenţă recunoscută de Olanda în 1839. Aspiraţiile naţionale au avut un rol
deosebit în Imperiul Habsburgic în timpul revoluţiilor de la 1848. Ele au determinat fie o mişcare de
desprindere a naţiunilor dintr-un imperiu formându-se state naţionale – cazul Imperiului Habsburgic
– fie una de reunire într-un stat naţional a unor unităţi statale separate (Germania), fie mixtă, de
deprindere de sub dominaţia străină şi de reunire (Italia, România).
Unificarea naţională. După 1848 în centrul vieţii politice şi social-culturale a Principatelor
Române se află ideea înfăptuirii unităţii naţionale. Situaţia internaţională de după războiul din Crimeea
(1853-1856) devine favorabilă îndeplinirii acestui ideal. Unirea Principatelor Române este luată în dis-
cuţia Congresului de Pace de la Paris din 1856, devenind o problemă europeană. Marile puteri au ho-
tărât aici consultarea românilor cu privire la unire, prin intermediul unor Adunări ad-hoc. Acestea, con-
vocate în anul 1857 la Bucureşti şi Iaşi, se pronunţă în unanimitate pentru unirea Principatelor într-un
singur stat sub numele de România. Ignorând propunerile Adunărilor ad-hoc, Convenţia de la Paris
din 1858 a trasat un cadru incomplet pentru unirea celor două Principate Române. Trecând peste
prevederile Convenţiei şi impunându-şi propria voinţă românii aleg, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la
24 ianuarie 1859 în Muntenia, pe Alexandru Ioan Cuza drept unic domnitor. Alegerea aceluiaşi domni-
tor în ambele Principate a avut rolul hotărâtor în înfăptuirea Unirii.
Unificarea Italiei s-a realizat în mai multe etape, prin mijloace diferite: războiul, acţiunea re-
voluţionară şi calea diplomatică. Iniţiativa acţiunii de unificare a avut-o Piemontul al cărui rege, Victor
Emanuel al II-lea (1849-1878) se bucura de sprijinul naţionaliştilor italieni. Artizanul acesteia a fost în-
să Camillo Cavour, ajuns prim-ministru din 1852. Prima etapă a fost războiul contra Austriei pentru
eliberarea nordului Italiei. Cavour a obţinut promisiunea de sprijin din partea Franţei. Armata franco-
piemonteză îi învinge pe austrieci la Magenta şi Solferino. Prin pacea încheiată, Piemontul eliberează
Lombardia, dar Veneţia rămâne austriecilor. Franţa primea în schimb Nisa şi Savoia. A doua etapă
este reprezentată de cele două acţiuni revoluţionare: ducatele Parma, Modena, Romagna şi Toscana
care au răsturnat vechiul regim şi s-au unit cu Piemontul, iar apoi s-a declanşat o revoluţie naţională în
Sicilia care aparţinea regatului Neapole. Sub conducerea lui Giuseppe Garibaldi, 1.000 de voluntari au
eliberat Sicilia şi apoi Neapole, care s-au unit cu Piemontul. Noul stat italian care reunea cea mai ma-
re parte a teritoriilor italiene l-a proclamat rege al Italiei pe Victor Emanuel al II-lea. Rămâneau în afara
statului italian Veneţia, deţinută de habsburgi şi Statul papal apărat de francezi. În 1866, când izbuc-
neşte războiul dintre Prusia şi Austria, Italia se aliază cu Prusia şi în urma victoriei asupra Austriei, Ita-
lia obţine Veneţia. Unificarea Italiei se încheie în 1870, când trupele franceze se retrag din Roma care
este proclamată capitala statului italian.
Unificarea Germaniei a fost pregătită economic prin uniunea vamală (Zollverein) iniţiată
de Prusia în 1828, la care au aderat cea mai mare parte a statelor germane. Austria dorea ca unifi-
carea statelor germane să se realizeze sub egida sa. Rivalitatea dintre Austria şi Prusia a dominat

75
procesul de unificare al Germaniei. Unificarea, susţinută de cancelarul Bismarck, s-a realizat în
urma a trei războaie iniţiate de Prusia. Primul, în 1864, împotriva Danemarcei, pentru ducatele
germane Schleswig şi Hollstein. Prusia, aliată cu Austria, declară război Danemarcei, pe care o în-
ving. Danemarca cedează ducatele care sunt împărţite între Prusia şi Austria. În 1866 izbucneşte
conflictul între Prusia şi Austria din care victorioasă iese Prusia, în bătălia de la Sadova. Prin trata-
tul de la Praga, din august 1866, Austria este exclusă din Confederaţia Germană. Prusia pune ba-
zele Confederaţiei Germane de Nord. Din Confederaţie nu fac parte statele din sud, care erau
susţinute de Franţa. Unificarea Germaniei se încheie în urma războiului Prusiei cu Franţa, din
1870-1871. Armata franceză suferă o umilitoare înfrângere şi capitulează la Sedan. Statele ger-
mane din sud intră în Confederaţie. Acest moment marchează practic încheierea procesului de uni-
ficare a Germaniei. La 18 ianuarie 1871, regele Prusiei Wilhelm I s-a proclamat împărat al Germa-
niei în Sala Oglinzilor din Versailles. Germania anexa două provincii franceze: Alsacia şi Lorena.
După 1871 ideea naţională şi-a schimbat în parte esenţa. În anumite state (Franţa, Ger-
mania) ideea naţională a fost exacerbată ajungându-se uneori până la şovinism şi xenofobie. La al-
te popoare, îndeosebi la cele care luptau pentru constituirea statelor naţionale sau desăvârşirea
unităţii naţionale, naţionalismul îşi păstrează forma romantică şi liberală. Menţinerea imperiilor mul-
tinaţionale la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea a făcut ca problema
naţională să devină tot mai tensionată.
Odată constituite, statele-naţiune au promovat la sfârşitul secolului al XIX-lea un alt tip de
naţionalism, cel al dominaţiei şi cuceririi. Este cel care creează ierarhii între naţiuni şi chiar neagă
dreptul la existenţă al unor naţiuni. În mod paradoxal, curentul apare în Franţa, este cunoscut şi în
Anglia sau în Rusia, dar va fi împins la extrem în Germania, unde va îmbrăca forme agresive, xenofo-
be şi antisemite. Noul context politic internaţional blochează dorinţa de emancipare a popoarelor slave
din Imperiul Habsburgic (cehi, slovaci, sloveni, croaţi, polonezi) sau a românilor din Transilvania. In-
stalarea în 1867 a dualismului austro-ungar a avut consecinţe nefaste pentru Românii din afara gra-
niţelor. Majoritatea lor, respectiv cei din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, se aflau sub auto-
ritatea maghiară; cei din Bucovina trăiau sub guvernarea austriacă. Ungaria, sub a cărei autoritate se
aflau majoritatea românilor din monarhia dualistă, a căutat să dea statului un caracter maghiar, pro-
movând naţionalismul şi urmărind asimilarea minorităţilor din stat. Românii şi-au declarat opoziţia ca-
tegorică faţă de dualism încă din momentul proclamării sale. Prima manifestare deschisă împotriva
dualismului a fost Pronunciamentul de la Blaj, o reafirmare a programului din 1848, prin care se so-
licita autonomia Transilvaniei şi se cerea aplicarea legilor votate de Dieta de la Sibiu în 1863-1864. În
1869, au fost create cele două partide naţionale: Partidul Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria
(la Timişoara, în ianuarie) şi Partidul Naţional Român din Transilvania (la Miercurea Sibiului, în mar-
tie). Partidul Naţional Român din Transilvania milita pentru recunoaşterea autonomiei Transilvaniei
(obiectiv principal) şi împotriva legilor prin care se urmărea deznaţionalizarea naţiunii române (legea
naţionalităţilor şi legea învăţământului, adoptate de Parlamentul Ungariei în decembrie 1868, potrivit
cărora în Ungaria exista o singură naţiune, cea maghiară, şi o singură limbă oficială, limba maghiară).
Cele două partide au fuzionat în 1881, formând Partidul Naţional Român. Partidul a adoptat tactica
pasivismului politic şi nu a participat la alegerile pentru parlamentul de la Budapesta, declarând că re-
fuză să recunoască actul din 1867. Programul partidului avea ca prevedere centrală autonomia Tran-
silvaniei. Apogeul politicii româneşti bazate pe pasivism a fost Memorandumul din 1892. Memoran-
dumul nu conţinea cereri noi, dar se opunea anexării Transilvaniei la Ungaria şi critica maghiarizarea
forţată, revendicând drepturi pentru naţionalităţi. Principalilor conducători ai acţiunii, în frunte cu Ion
Raţiu, li s-a intentat procesul de la Cluj din 1894, fiind condamnaţi la închisoare. La cererea regelui
Carol I, împăratul i-a graţiat pe memorandişti. Deşi neîmplinită, mişcarea memorandistă a reprezen-
tant apogeul tacticii pasiviste, având un puternic ecou european. La începutul secolului al XX-lea s-au
afirmat noi fruntaşi politici români, îndeosebi tinerii „tribunişti” (Ioan Slavici, Eugen Brote ş.a.), grupaţi
în jurul gazetei politice „Tribuna”. Aceasta şi-a început apariţia în aprilie 1884, la Sibiu, şi susţinea
ideea autonomiei etnice a românilor din întreaga Ungarie. La începutul secolului al XX-lea, tinerii tri-
bunişti au decis aplicarea activismului, idee susţinută totodată de liberalii aflaţi la putere în România.
Astfel, în 1905, Partidul Naţional Român a renunţat la pasivismul politic şi la cererea tradiţională pri-
vind recunoaşterea autonomiei Transilvaniei, reintrând în viaţa politică a Ungariei. Obiectivul său prin-
cipal era acum recunoaşterea individualităţii politice a românilor în cadrul statului maghiar.
În aceeaşi situaţie se găseau însă şi finlandezii, polonezii ori locuitorii statelor baltice, pre-
cum şi celelalte popoare incluse în Imperiul Rus. Deşi în evident declin, şi Imperiul Otoman conti-
nua să blocheze aspiraţia spre independenţă a popoarelor balcanice. În 1912 are loc primul război
balcanic dintre Grecia, Serbia şi Bulgaria pe de o parte şi Imperiul Otoman pe de altă parte, pentru
eliberarea de sub stăpânirea otomană a tuturor teritoriilor balcanice. Neînţelegerile privind împărţi-
rea acestora duc la izbucnirea, unui nou război, în 1913, între Bulgaria şi fostele aliate Grecia şi
Serbia , în care se va implica şi România. Pacea de la Bucureşti din 1913 punea capăt conflictului
printr-o nouă împărţire a teritoriilor eliberate. Se constituia şi statul naţional albanez.
Confruntarea dintre „naţiunile dominante”, pe de o parte, şi aspiraţia spre libertate a naţiunilor
dominate, pe de altă parte, a condus spre declanşarea Primului Război Mondial. Nu întâmplător, unul
dintre principiile care au stat la baza noii lumi a fost acela al dreptului tuturor popoarelor la autodeter-
minare. În fapt însă, deşi pacea de la Versailles recunoaşte aspiraţiile naţionale, nu face acest lucru
decât pentru puterile învingătoare, creând astfel dorinţa de revanşă.
Primul război mondial a reprezentat ultimul act în procesul de formare a statelor naţionale din
Europa. De la un continent dominat de imperii multinaţionale s-a ajuns la unul în care, în linii generale,
a învins principiul autodeterminării naţionale. Dreptul popoarelor la autodeterminare a fost unul din ce-
le 14 puncte ale programului propus de preşedintele american W. Wilson la Conferinţa de Pace de la
Paris (1919-1920). Aplicarea acestui principiu a permis constituirea a noi state naţionale în urma

76
dezmembrării Imperiului Austro-Ungar şi Rus. Se formează astfel Austria, Cehoslovacia, Ungaria, Po-
lonia, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda. Slavii sudici din fosta monarhie austro-ungară s-au unit cu
Serbia în regatul Sârbo-Croato-Sloven, care din 1929 a luat denumirea de Iugoslavia. România şi-a
desăvârşit unitatea naţională prin unirea Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei cu Vechiul Regat. Du-
pă primul război mondial naţionalismul a luat forma radicală a ultra-naţionalismului care a stat la baza
ideologiilor fasciste. S-au instaurat regimuri totalitare în mai multe ţări europene, unele dintre ele pro-
movând o politică revizionistă, care a condus la declanşarea unui nou război mondial.
Primul Război Mondial a pus capăt definitiv încrederii europenilor în raţionalitatea acţiuni-
lor fiinţei umane. Mai mult, civilizaţia bătrânului continent era pusă în cauză de unii gânditori euro-
peni, care, precum Oswald Spengler, vorbeau despre un declin al Occidentului. În această atmos-
feră, marcată şi de trauma Marii Conflagraţii, modernizarea şi-a continuat totuşi drumul în formula
consacrată în veacul al XIX-lea: progres tehnologic şi dezvoltare industrială în economie, urbaniza-
re accentuată, instrucţie şcolară tot mai accesibilă, emancipare intelectuală şi americanizare în
plan social, respectiv democraţie liberală în spaţiul politic. Numai că au existat reacţii violente la
adresa acestui model, favorizate fie de modernizarea incompletă a unor componente ale socie-
tăţilor respective ori de imaturitatea civică a societăţii de masă, fie de dezamăgirea provocată de
întocmirile politice interne sau internaţionale care au urmat Primului Război Mondial. Aceste reacţii,
materializate prin instituirea regimurilor totalitare interbelice (comunist, fascist, nazist etc.) sau a
celor autoritare (Polonia, Portugalia, România etc.), vizau în fapt sistemul democraţiei liberale, că-
ruia i se reproşa fragmentarea puterii şi discontinuitatea în urmărirea unui proiect politic.
Imediat ce elitele elene, româneşti, sârbe, bulgare sau poloneze au fondat propriile state,
şi-au construit şi promovat, prin ample politici educaţionale ori de propagandă, identitatea lor naţio-
nală. Cât priveşte acţiunea de modernizare culturală, economică, politică sau socială, aceasta că-
dea tot în sarcina statului. În linii mari, partidele politice din aceste ţări, deşi apropiate între ele prin
ideologia naţională, pe care o adoptaseră fără echivoc, se deosebeau cu privire la felul în care ve-
deau modernizarea. Partidele de orientare liberală sau de stânga credeau că imitaţia modelului oc-
cidental ducea inevitabil la modernizarea rapidă a societăţii şi la sincronizarea cu civilizaţia Europei
vestice. Partidele conservatoare ori de dreapta susţineau un ritm mai lent al modernizării pentru a
nu bulversa întocmirile funcţionale, tradiţionale, precum şi pentru o mai mare atenţie în adecvarea
formelor occidentale împrumutate la fondul autohton.
După cel de-al Doilea Război Mondial, ideea de naţiune etnică intră într-un con de umbră,
fiind tot mai mult asociată conflictelor armate, mondiale sau regionale, care au devastat secolul XX.
În locul său este pusă naţiunea civică, care ignoră originea etnică şi evidenţiază calitatea de ce-
tăţean al unui stat.
Schimbarea de perspectivă este impusă de evidenţa că pretenţia existenţei unor naţiuni pure
din punct de vedere etnic a devenit o iluzie în condiţiile globalizării şi ale circulaţiei tot mai intense a forţei
de muncă fără să se ţină cont de graniţele etnice. Departe de a soluţiona problematica naţională, crearea
unor entităţi politice suprastatale de tipul Uniunii Europene a creat o nouă problemă: aceea a respectării
identităţii naţionale a cetăţenilor săi. Va reprezenta acest context sursa unei revigorări a sentimentului
naţional? Sau vom asista la dispariţia treptată a naţiunilor şi, implicit, a problemei naţionale?

9. IDENTITATEA EUROPEANĂ

La mijlocul anilor '90, după niciun secol de existenţă, statul naţional constituit pe baze etnice îşi
demonstrase avantajele, dar şi limitele. Elanul revoluţionar specific secolului al XIX-lea s-a aflat la origi-
nea modernizării Europei, dar excesele au generat cele mai mari catastrofe ale umanităţii, cele două răz-
boaie mondiale. Harta politică a Europei a fost reconfigurată, răspunzând unor mai vechi nevoi de identi-
tate naţională, dar au fost frecvente situaţiile în care statele naţionale s-au ridicat unul împotriva celuilalt.
Închis în propriile graniţe, statul naţional nu mai răspundea nici nevoilor dezvoltării economice. Statelor
europene le era tot mai greu să facă faţă concurenţei cu alte zone economice, în special cu cea nord-
americană.
Soluţia imaginată de europeni a fost una deosebit de îndrăzneaţă pentru contextul politic
al acelui moment istoric: unitatea. Ideea în sine nu era nouă. Au existat numeroase încercări de a
pune lumea europeană sub semnul unor valori comune şi al unei conduceri comune. Primele ten-
tative temporar reuşite aparţin antichităţii greco-romane Imperiul Roman), civilizaţia din care şi as-
tăzi mai toţi europenii îşi revendică identitatea. I-a urmat încercarea de creare a Europei creştine
(Imperiul Carolingian), stindard sub care generaţii întregi de cavaleri şi oameni politici au luptat îm-
potriva „necredincioşilor”. Din acest motiv, baza identităţii europene o constituie civilizaţia greacă,
alcătuirea politică romană şi creştinismul. De-a lungul istoriei, această identitate s-a îmbogăţit cu
valori diverse ţinând de existenţa statului de drept, a democraţiei, respectului pentru drepturile
omului, supremaţiei legii, economiei libere de piaţă şi concurenţei loiale etc. Animaţi de valori mai
curând seculare, suveranii Franţei încearcă în două rânduri să se impună în fruntea unei Europe
unite (Ludovic al XIV-lea şi Napoleon Bonaparte). Proiectele politice au fost dublate de cele cultu-
rale, Europa încercând în mai multe rânduri să se autodefinească fie pe principiile umanismului şi
raţionalismului, fie pe cele ale libertăţii şi democraţiei. În ciuda intereselor naţionale ale fiecărui
stat, a păstrării identităţii naţionale, un vis vechi al europenilor la o confederaţie europeană, se ma-
nifestă în faza unui proiect propus de contele Henri de Saint-Simon, încă de la Congresul de pace
de la Viena (1814-1815). Mai târziu, Mazzini lansează proiectul unei federaţii de republici europene
(1834), iar cartea lui Joseph Proudhon – Despre principiul federator (1863) – propune crearea unor
entităţi politice pentru securitate şi progres economic pe baza principiului asocierii. În secolul al XX-
lea, excesul ideologic a condus la explozia orgoliilor naţionale, manifestată prin cele două războaie
mondiale.

77
 În anii 1920, Richard Coudenhove-Kalergi punea în circulaţie ideea PanEuropei (1922),
un organism care ar fi reunit ţările bătrânului continent, iniţial într-o uniune vamală, apoi într-un sis-
tem politic confederal parlamentar. Asemenea lui Kalergi, răspunzând aserţiunilor pesimiste ale ce-
lor care vorbeau despre declinul civilizaţiei continentale, Carlo Sforza stăruia asupra unor State
Unite ale Europei (precum altădată Victor Hugo), iar Aristide Briand, ministru de externe al Franţei,
propunea Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor înfiinţarea unei „uniuni federale europene” (7
septembrie 1929). Toate acestea aminteau de mai vechile proiecte europene datorate ducelui de
Sully (secolul al XVII-lea) ori lui Saint-Simon (1814). După al Doilea Război Mondial, Occidentul a
căutat soluţii postnaţionale pentru viitorul european. Pornind de la noua realitate geopolitică, la 19
septembrie 1946, fostul premier englez Winston Churchill, cu prilejul unei conferinţe la Universitatea
din Zürich, propune constituirea unor state unite ale Europei. În acelaşi an, Charles de Gaulle lansea-
ză ideea Casei Comune a Europei de la Atlantic la Urali. În ţările care fuseseră ocupate de nazişti,
numeroase mişcări de rezistenţă s-au pronunţat în favoarea unei viitoare unităţi europene: în Franţa
mişcarea „Lupta”, în Italia grupul numit „Partidul de acţiune”. În 1949, într-un eseu pe această temă, fi-
losoful spaniol Jose Ortega y Gasset, identificând coexistenţa a două dimensiuni în cadrul naţiunilor
europene, susţinea viziunea „Statelor Unite ale Europei”.
Situaţia în care se afla Europa la mijlocul secolului al XX-lea a impus cu necesitate par-
curgerea drumului de la intenţie la realitate. Proiectele privind formarea Europei unite au fost relua-
te, având ca bază reconcilierea franco-germană şi asigurarea, prin legături economice stimulative,
a unei pieţe comune care să asigure dezvoltarea economică a statelor membre. În anul 1950, Pla-
nul (Declaraţia) Schuman deschidea calea spre construirea cadrului identitar european, pornind de
la valorile democratice comune, dar fără a contesta tradiţiile moştenirea naţională şi culturală a sta-
telor membre ale noii structuri politice. Primul organism politic continental a fost Consiliul Europei,
creat la 5 mai 1949. Apoi, în 1951, şase state (Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Belgia,
Olanda şi Luxemburg) au format Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului. În 1957, repre-
zentanţii acestora au semnat Tratatul de la Roma, fundamentul Comunităţii Economice Europene,
numită şi Piaţa Comună. În timp, statele membre ale Comunităţii au dezvoltat politici comune, care
au fost preluate de Uniunea Europeană. Uniunea Europeană (UE) a fost constituită prin Tratatul de
la Maastricht (7 februarie 1992), care avea o componentă politică (privind armonizarea sistemului
politic european) şi una economică (formarea Uniunii Economice şi Monetare - respectiv adoptarea
monedei unice – euro, intrată în circulaţie din anul 2002). În 2004, a fost elaborat textul unei Con-
stituţii a Uniunii.
Măsurile de ordin administrativ au făcut ca procesul de integrare a statelor europene să
ajungă la un nivel foarte avansat, care a presupus dezvoltarea unei largi zone economice de liber
schimb ce include în acest moment 27 de state membre care funcţionează pe principiile libertăţii
de mişcare a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor. În afara intereselor dictate de com-
petiţia economică, se mai află ceva în spatele construcţiei europene? Răspunsul dat a fost în ge-
neral pozitiv şi s-a referit la existenţa unei identităţi europene. Adică a unui set de valori comune, a
unor idei forţă care au traversat istoria Europei. Prima dintre acestea ar fi ideea de libertate. Invocată
încă din Renaştere, nevoia de libertate a fost consacrată prin Declaraţia drepturilor omului şi ale ce-
tăţeanului. Istoria Europei este una a luptei pentru libertate, a ţăranilor, a oraşelor sau naţiunilor. Din
secolul al XIX-lea, societatea europeană se concentrează pe obţinerea libertăţii de opinie şi a libertăţii
presei, a libertăţii individuale şi a dreptului la vot pentru tot mai largi categorii sociale.
Criza liberalismului şi punerea sa în discuţie de către opţiunile autoritariste şi colectivist-
corporatiste (fascismul, comunismul) a semnalat limitele acestei doctrine, indicând necesitatea re-
gândirii ei. Dar anii '80 şi `90 au propulsat în avanscena social-politică drepturile omului şi ale ce-
tăţeanului. Din acest moment, Europa şi-a pus întreaga experienţă şi pricepere în slujba cetăţeni-
lor, conceptelor de libertate şi democraţie adăugându-li-se cele de toleranţă şi diversitate, accepta-
rea valorilor celuilalt, pacea. Să fie identitatea europeană un bun câştigat odată pentru totdeauna?
Problemă de actualitate, problema identităţii europene are circumscrisă problematica păstrării iden-
tităţii naţionale. Această problematică – într-o Europă unită, supranaţională - constituie o preo-
cupare pentru noile state şi naţiuni care se integrează, cât şi pentru celelalte state care au iniţiat
procesul şi s-au integrat. Chiar şi occidentalii cei mai avansaţi în „postnaţionalism” pledează totuşi
pentru o Europă a statelor, deci a naţiunilor, o Europă „unită în diversitate”, în care „popoarele Eu-
ropei, rămânând mândre de identitatea lor şi de istoria naţională, sunt decise să depăşească vechi-
le divizări şi din ce în ce mai unite, să-şi făurească un destin comun “ (Preambul la Constituţia eu-
ropeană).
În România, mişcarea naţională s-a repliat spre interior după realizarea statului naţional
unitar la 1 decembrie 1918. În acest context, apar şi manifestări tradiţionaliste, de autohtonism şi
naţionalism virulent, aparţinând lui Nae Ionescu, marele guru ideologic al extremei drepte interbeli-
ce. În perioada postbelică, naţionalismul de factură comunistă a fost unul artificial şi propagan-
distic, astfel încât se poate concluziona că România recentă, în ciuda diversităţii etnice, a dispute-
lor româno-maghiare în curs de atenuare şi a unor manifestări izolate de fals naţionalism rezidual,
reprezintă mai degrabă un spaţiu al siguranţei din punctul de vedere al unor posibile conflicte inte-
retnice.
În perioada posdecembristă, ţara noastră a realizat o bază legală a relaţiilor cu UE, prin
semnarea acordului de asociere la 1 februarie 1993. Prin Declaraţia de la Snagov, 21 iulie 1995,
Parlamentul României a susţinut strategii naţionale de pregătire a aderării. Alte etape ale procesu-
lui de integrare s-au realizat în cadrul summitului de la Helsinki - decembrie 1999 -, unde s-a hotă-
rât deschiderea negocierilor pentru aderare, al summitului de la Bruxelles - decembrie 2004 -, când
statele membre au votat pentru semnarea tratatului de aderare, şi 1 ianuarie 2007, când, prin ade-
rarea oficială la UE, a început procesul de integrare efectivă, ce va dura până în 2013.

78
 Europa recentă - graţie noilor proiecte integratoare, dar şi a facilităţilor tehnice de comuni-
care - oferă imaginea unui spaţiu al disponibilităţii pentru cunoaşterea şi înţelegerea celuilalt. Turis-
mul, contactele şi schimburile culturale şi educaţionale, firmele multinaţionale şi circulaţia forţei de
muncă atât în spaţiul Uniunii, cât şi dinspre est spre Occident creează reţele de comuniune bene-
fice construcţiei unei familii europene.
Receptivitatea culturii române la tendinţele europene este susţinută şi de pătrunderea
contestatului curent postmodernist, ca reacţie la modernismul poetic impus oficial în regimul comu-
nist. Este contextul în care se afirmă în literatură Generaţia '80, cea mai orgolioasă generaţie de
scriitori din a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Crizele prin care au trecut naţiunile europene în ultimele două secole au apărut ca urmare
a lipsei de cunoaştere reciprocă, a oglindirii în celălalt, a refuzului comunicării, a ermetizării exis-
tenţelor naţionale şi a mentalităţii de cetate asediată. Globalizarea nu a început în ultimele două
decenii, ci este o manifestare a mersului istoriei: ea a început odată cu explozia dezvoltării tran-
sporturilor şi a sistemelor de comunicare electronică, cu creşterea rolului mass-mediei ca putere
supranaţională şi continuă prin generalizarea Internetului.
Identitatea europeană se manifestă prin:
Identitatea politică, care există prin realizarea unităţii europene, proces început odată cu
Planul Schumann, înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), prin Tratatul
de la Paris (1951), şi a Comunităţii Economice Europene (CEE), prin Tratatul de la Roma (1957).
De-a lungul timpului, gradul de integrare politică a statelor membre a crescut progresiv, în urma
adoptării unor documente, precum Tratatele de la Maastricht (1992), Amsterdam (1997), Nice
(2000). S-a instituit cetăţenia europeană, prin Tratatul de la Maastricht (1992), ale cărei drepturi au
fost stabilite prin Carta Drepturilor Fundamentale (2000). Tot prin Tratatul de la Maastricht a fost
lansat proiectul de Politică Externă şi de Securitate Comună (PESC); în acest fel, Uniunea Euro-
peană se manifestă din ce în ce mai mult ca o prezenţă constantă în relaţiile cu alte state (politice,
economice, culturale etc.).
Identitatea culturală. Cultura europeană se raportează la idei şi valori comune încă din
Evul Mediu. În special în secolul al XX-lea, se poate vorbi de curente culturale comune culturilor
europene.
Identitatea economică. Iniţial, Comunităţile Europene au avut ca obiectiv realizarea unei
mari pieţe comune europene, ridicarea tuturor obstacolelor din calea circulaţiei persoanelor, mărfu-
rilor şi capitalurilor. Integrarea economică a statelor europene a sporit odată cu introducerea mo-
nedei comune, euro.
Simbolurile constituie o manifestare a identităţii europene: steagul european este albastru
cu 12 stele, 12 fiind simbolul perfecţiunii; imnul Europei este Oda bucuriei, parte a Simfoniei a IX-a
a lui Beethoven, pe versurile poetului Schiller; moneda europeană comună euro a intrat în vigoare
în statele Uniunii de la 1 ianuarie 2002; ziua Europei este 9 mai, dată ce se referă la lansarea Pla-
nului Schumann (1950), care a pus bazele Uniunii Europene; paşaportul european a fost lansat în
1986; oraşele europene de care sunt legate anumite evenimente ale istoriei Uniunii Europene
(Roma, Bruxelles, Maastricht etc) şi oraşele „capitale culturale” (în anul 2007, capitală culturală a
Europei a fost Sibiul).
Identitatea naţională este legată de ideea de naţiune şi de cea de stat-naţiune. Există
mai multe puncte de vedere în legătură cu momentul şi cu condiţiile istorice ale apariţiei identităţii
naţionale. Identitatea naţională se caracterizează prin următoarele elemente: limba, care este un
aspect esenţial al identităţii naţionale; cultura naţională, realizări în domeniul literaturii, artei, şti-
inţei, tehnicii etc.; setul de valori care este împărtăşit de o anumită naţiune; religia; simbolurile
naţiunii respective (steag, imn, personalităţi istorice şi culturale, realizări de referinţă etc); teritoriul
istoric, istoria, instituţiile simbol (parlamentul, banca naţională, monarhia în anumite state etc).
Identitatea românească are ca fundament limba română, în care s-au realizat lucrări de
referinţă ale culturii noastre, în special în secolele XIX-XX. Ea include un teritoriu care depăşeşte
graniţele statului naţional. Valorile cele mai des citate, care îi caracterizează pe români sunt legate
de toleranţă, răbdare, spirit diplomatic. Religia majorităţii românilor este creştinismul ortodox, care
a contribuit la păstrarea identităţii româneşti de-a lungul istoriei. Simbolurile naţionale româneşti
sunt:
- Steagul tricolor (roşu-galben-albastru). Pentru prima dată cele trei culori au fost reunite
în timpul domniei lui Alexandru D. Ghica (1834). În aprilie 1848, la Blaj, tricolorul a fost arborat pen-
tru prima oară, având deviza VIRTUS ROMANA REDIVIVA. Steagul tricolor a fost adoptat de revo-
luţionarii din Ţara Românească, prin decretul guvernului provizoriu din 14 iunie 1848. În timpul
domniei lui Alexandru Ioan Cuza, tricolorul a devenit steagul naţional. Stema alipită pe steag a cu-
noscut mai multe variante până la actuala formă care îmbină însemnele heraldice ale provinciilor
istorice româneşti (Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul şi
Dobrogea);
- Imnul naţional „Deşteaptă-te, române”. Muzica a fost compusă de Anton Pann, iar ver-
surile de Andrei Mureşanu (1848);
- Moneda naţională este leul. Încă din timpul domniei lui Cuza s-a încercat introducerea
monedei naţionale cu numele de romanat, tentativă eşuată. În perioada domniei lui Carol I a fost
adoptată moneda naţional cu numele de „leu” (1867), afirmându-se suveranitatea naţională. Nume-
le de „leu” provine de la talerul olandez de argint care a circulat în secolul al XVII-lea pe teritoriul
Ţărilor Române, având gravat un leu pe avers;
- Ziua naţională este 1 Decembrie, dată la care s-a încheiat procesul de desăvârşire a
statului naţional român, prin unirea Transilvaniei cu România.

79
 Ca simboluri naţionale pot fi considerate personalităţile istorice şi culturale intrate în
conştiinţa naţională (Mihai Viteazul, Mihai Eminescu, George Enescu etc., ca şi realizările cultura-
le, ştiinţifice, tehnice - Coloana Infinitului, Rapsodiile române, Luceafărul etc, primul avion cu
reacţie etc.

Introducerea Invenţii şi in- Obţinerea in-

votului uni- ventatori eu- dependenţei
versal ropeni de către state-
le din sud-
estul Europei
până în 1914
1848: Franţa 1769: maşina 1830: Grecia
cu aburi (Ja-
mes Watt)
1849: Dane- 1829: locomo- 1878: Munte-
marca tiva (George negru
Stephenson)
1866: dinamul
(Ernst von Si-
emens)
1864: Grecia 1885: auto- 1878: Româ-
mobilul cu mo- nia
tor cu explozie
(Daimler şi
Benz)
1871: Ger- 1895: cinema- 1878: Serbia
mania tograful (fraţii
Lumiere); tele-
graful fără fir
(Guglielmo
Marconi)
1889: Spania 1908: Bulgaria
1893: Belgia 1912/1914: Al-
bania
1905: Norve-
gia
1909: Portu-
galia
1917/1918:
România
1918: Marea
Britanie

DICŢIONAR
Cubism = curent artistic caracterizat prin analiza şi recompunerea formelor în volume şi planuri
geometrice.
Expresionism = mişcare artistică şi literară care proclamă primatul expresiei asupra formei.
Fiziocraţi = reprezentanţii doctrinei burgheze care critică mercantilismul, analizând ştiinţific economia
capitalistă şi politica liberului schimb.
Futurism = curent artistic şi literar italian de avangardă corespunzând avangardei tehnologice.
Dadaism = curent cultural şi artistic nonconformist îndreptat împotriva rutinei în viaţă, gândire şi ar-
tă.
Suprarealism = curent artistic şi literar antiacademic. Promovează explorarea subconştientului,
deplina libertate de expresie.
Socialism = termenul a fost folosit pentru prima dată în Anglia, în 1827, pentru a-i desemna pe
discipolii lui Robert Owen.
Şovinism = atitudine politică constând în afirmarea superiorităţii unei naţiuni asupra altora, a exclusivis-
mului şi intoleranţei faţă de alte naţiuni.
Xenofobie = ură faţă de străini şi faţă de tot ceea ce este străin.

II. Secolul al XX-lea între democraţie şi totalitarism.

Ideologii şi practici politice în Europa

1. VICTORIA DEMOCRAŢIEI

„Democraţia a trecut ultima şi cea mai grea dintre probe şi triumfă acum în întreaga lume”,
declara, la sfârşitul Primului Război Mondial, omul politic italian Giovanni Giolitti, unul dintre princi-
palii reprezentanţi ai liberalismului în Italia. Giolitti se înşela, deoarece pe ruinele Imperiului Ţarist
apăruse deja, în octombrie 1917, primul regim totalitar al secolului al XX-lea (cel sovietic), iar în
deceniile următoare regimuri totalitare, fasciste sau comuniste, se vor instaura în numeroase ţări
din Europa, Asia şi America Latină. Partidele şi regimurile totalitare au fost principalii adversari ai

80
drepturilor omului şi democraţiei între 1917 şi 1989, iar înfruntarea dintre democraţie şi totalitarism
este una dintre principalele caracteristici ale secolului al XX-lea.
Sfârşitul Primului Război Mondial nu a reprezentat numai victoria militară a Statelor Unite
ale Americii, Franţei şi Angliei împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, ci şi o victorie a democraţiei:
marile imperii multinaţionale s-au destrămat, monarhiile seculare rusă, germană şi austro-ungară
au fost înlăturate. Anul 1918 reprezintă apogeul ideii naţionale în Europa Centrală, locul imperiilor
multinaţionale fiind luat de state naţionale - Germania, Austria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia,
Regatul Sârbo-Croato-Sloven (lugoslavia din 1928), Finlanda şi statele baltice. Noile state au
adoptat fie regimuri politice republicane, fie monarhia parlamentară, în cazul Iugoslaviei. Adoptarea
votului universal şi reformele agrare consolidează regimurile democratice, mai noi sau mai vechi,
din Europa. În Anglia (1918) şi în Statele Unite ale Americii (1920) sufragiul universal devine o rea-
litate, dreptul la vot fiind extins şi asupra femeilor.
a) Caracteristici generale ale evoluţiei regimurilor democratice din Europa. La înche-
ierea Primului Război Mondial, regimurile democratice s-au instaurat în unele dintre statele nou
constituite în centrul şi estul Europei, aşa cum a fost cazul Cehoslovaciei. Totuşi, perioada interbe-
lică a fost dominată de instituirea, inclusiv în noile state europene, a regimurilor autoritare sau dic-
tatoriale (Polonia, Iugoslavia, Austria etc.). Regimurile democratice, bazate pe principiul separării
puterilor în stat, vot universal, alegeri libere, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, pluri-
partidism, s-au consolidat în ţările nordice, precum Danemarca, Suedia sau Norvegia, şi în cele
mai multe state din vestul Europei. În timp, s-au manifestat diferenţe în abordarea problemelor
economico-sociale, potrivit modelelor democratice consacrate.
În secolul al XX-lea are loc o confruntare între regimurile democratice şi cele totalitare. În
timpul primului război mondial principiile democraţiei liberale au avut de suferit datorită intervenţiei
puternice a statului pentru obţinerea victoriei. Mai mult, după încheierea acestuia statul caută să
menţină controlul pentru soluţionarea marilor probleme cu caracter economic sau social. Totuşi,
democraţiile parlamentare din statele învingătoare se consolidează. În cele mai importante state
democratice – Marea Britanie, Franţa, S.U.A. – pentru rezolvarea gravelor probleme cu care se
confruntă după război, electoratul a adus la putere partidele de dreapta: Partidul Conservator în
Anglia, Blocul Naţional în Franţa, Partidul Republican în S.U.A. Acestea au promovat o politică
economică de redresare dar cu efecte antisociale, ceea ce a dus la înmulţirea acţiunilor revendica-
tive. Mai mult, în S.U.A. republicanii promovează o politică izolaţionistă în plan extern, protecţionis-
tă (pe plan economic) şi puritană cu accente xenofobe (pe plan intern). Regimul politic rămâne cel
prezidenţial, puterea preşedintelui fiind controlată de un parlament bicameral. După ce câştigaseră
alegerile din 1912 şi 1916, democraţii se recunosc învinşi de republicani în 1920. Aceste partide
vor domina scena politică până la marea criză economică din 1929-1933. Alături de liberali şi de
conservatori, pe scena politică britanică apare Partidul Laburist. Alegerile din 1920 sunt câştigate
de Lloyd George, care conduce un guvern de coaliţie alcătuit din conservatori şi liberali. Alegerile
ulterioare au asigurat însă alternanţa la putere. Viaţa politică a celei de-a III-a Republici franceze
este mai tumultuoasă: existenţa unui mare număr de partide induce un anumit grad de instabilitate.
Deceniul al treilea a fost dominat de coaliţii cu un contur politic nedefinit (Blocul Naţional şi Uniu-
nea Naţională). Acestea au inclus forţe politice eterogene, de la dreapta moderată la stânga mode-
rată, scopul politic principal fiind blocarea accesului la putere al extremelor politice care începuseră
să-şi facă simţită prezenţa imediat după încheierea războiului.
În Europa centrală şi răsăriteană prăbuşirea marilor imperii (german, austro-ungar şi rus)
a fost urmată de apariţia unor state cu regimuri politice liberal - democratice. Consolidarea siste-
mului democratic depindea în aceste state de rezolvarea a două probleme cheie: cea agrară şi cea
constituţională. Noile state introduc, între 1919 - 1921, legi care, cu mici diferenţe, prevăd desfiinţa-
rea marii proprietăţi în schimbul despăgubirilor şi redistribuirea pământului către ţărani. În acelaşi
timp guvernele elaborează constituţii democratice. Gravitatea problemelor ce le aveau de rezolvat,
rivalitatea dintre partide, ambiţiile conducătorilor şi lipsa de experienţă a electoratului, au dus la deteri-
orarea mecanismelor constituţionale şi la concentrarea puterii în mâinile executivului. În aceste condiţii
viitorul democraţiei este tot mai mult legat de personalitatea şefului statului: dacă acesta respectă re-
gulile constituţionale, regimul respectiv evoluează în sens democratic, cum a fost în Cehoslovacia. În
schimb în alte state, ca de exemplu Polonia, evoluţia a fost spre autoritarism.
La scară globală, asigurarea păcii părea un fapt realizabil. Punând în operă principiile se-
curităţii colective, pentru prima dată în istoria umanităţii majoritatea statelor lumii erau reunite într-o
singură organizaţie internaţională, Liga Naţiunilor (1919). Principalul ţel al noii organizaţii era asigu-
rarea păcii şi a securităţii internaţionale prin respectarea principiilor dreptului internaţional şi al tra-
tatelor internaţionale. În pofida ezitărilor şi a dificultăţilor întâmpinate după cinci ani de război, de-
mocraţia părea consolidată. Oare aşa să fi fost?
Marea criză din 1929 -1933 pune în dificultate democraţiile liberale, care se confruntă cu
grave probleme economice şi sociale. În timp ce în state precum Marea Britanie, Franţa, Olanda,
Belgia, Elveţia, Danemarca, Norvegia, Suedia sau în Cehoslovacia, unde regimurile democratice
supravieţuiesc, în altele- Germania, Italia, Spania, Portugalia, Grecia - se instalează regimuri auto-
ritare.
b) Liberalismul tradiţional şi criza de după 1918. Sfârşitul crizelor politice şi militare re-
prezentate de Primul Război Mondial nu a însemnat însă sfârşitul tuturor crizelor. Regimurile politi-
ce democratice au întâmpinat reale dificultăţi de adaptare la provocările lumii postbelice. Mişcările
sociale, frustrările create de rezultatele tratatelor de pace, fenomenele economice negative apărute
în anii imediat următori încheierii războiului puneau sub semnul întrebării viabilitatea vechilor prin-
cipii liberale. Crizele politice majore generate de victoria sovietelor în Rusia - revoluţia spartakistă

81
de la Berlin (1918-1919) şi proclamarea Republicii Sovietice Ungare (1919) – au fost cu greu so-
luţionate. Europa şi lumea întreagă erau ameninţate de extremismul politic.
Paradoxal, prima sursă a viitoarelor crize politice au fost tratatele de pace ce încheie Pri-
mul Război Mondial. În toate cele cinci cazuri, tratatele continuau distrugerea foştilor adversari, de
data aceasta prin mijloacele diplomaţiei. Cazul cel mai flagrant era cel al Germaniei, declarată unic
vinovat pentru declanşarea războiului şi obligată nu numai să plătească uriaşe despăgubiri de răz-
boi şi să abandoneze orice pretenţii coloniale, dar şi să renunţe complet la propria armată. Germa-
nia pierdea 13% din teritoriu, 12% din populaţie, 48% din minereurile de fier, 15% din producţia
agricolă şi 10% din industrie. Frustrarea poporului german este alimentată şi de criza economică,
de inflaţia galopantă şi de ocuparea de către francezi a zonei demilitarizate a Ruhrului (1923). În
aceste condiţii, tânăra republică de la Weimar (1919) făcea cu greu faţă atât ofensivei extremei
stângi, cât şi celei drepte în curs de constituire. La rândul ei, Italia era departe de a fi o sursă de
stabilitate. În timp ce comuniştii marchează precaritatea situaţiei economice prin greve de proporţii
(1920), forţele ultranaţionaliste fasciste nu ezitau să-şi afişeze violent nemulţumirea atât faţă de
tratatele de pace care nu ofereau Italiei toate teritoriile anterior promise, cât şi faţă de ascensiunea
stângii.
Serioase probleme economice şi sociale au existat însă şi în statele învingătoare. Inflaţia,
creşterea lentă a salariilor, reconversia industriei militare conduc la marile greve ale anilor 1919-
1920. Admiratorii revoluţiei ruse (1917) devin tot mai activi în Europa de Vest, determinând, pe de
o parte, scindarea partidelor social democrate şi apariţia celor comuniste, iar pe de altă parte lovi-
turi de forţă de genul „revoluţiei spartakiste”. Liberalismul tradiţional părea să nu găsească soluţii
pentru această nouă şi complexă realitate economică, socială şi politică. Semnele declinului său
încep să prindă tot mai evident contur în întreaga Europă. Demisia lui Lloyd George (1922), „topi-
rea” liberalilor în diversele grupări de forţe care aveau să conducă Germania, Italia sau Franţa,
ponderea tot mai mare pe care o au în viaţa politică partidele populare, cele socialiste, comuniste
sau naţionaliste sunt numai câteva dintre argumentele care pot fi aduse în acest sens. Deşi situaţia
liberalilor români era mai bună, aceştia reuşind să-şi impună programul politic, concurenţa partide-
lor apărute după război era tot mai acerbă.
Boom-ul economic american al anilor '20 şi cei câţiva ani de creştere economică, de ate-
nuare a problemelor sociale şi de creştere a consumului ce au urmat (aproximativ 1923-1928) pă-
reau să readucă încrederea în soluţiile oferite de liberalismul tradiţional. Declanşată chiar în patria
„laissez-faire-ului”, marea criză economică a anilor 1929-1933 avea să dea acestuia lovitura de
graţie.

2. IDEOLOGII ŞI PRACTICI TOTALITARE

a) Idei şi regimuri totalitare. Scăderea nivelului de trai, instabilitatea din primii ani ai perioa-
dei interbelice, reacţiile faţă de modul cum s-au pus bazele păcii au condus la apariţia unor mişcări ex-
tremiste şi la instaurarea, în multe state europene a unor regimuri dictatoriale. În acest context îşi fac
apariţia ideologiile extremiste: fascistă, nazistă şi comunistă. Opuse celor democratice, regimurile poli-
tice totalitare au avut o serie de trăsături comune: existenţa partidului unic şi a unui dictator în fruntea
statului, încălcarea de către regim a drepturilor omului, lichidarea oricărei forme de opoziţie, suprave-
gherea populaţiei de către poliţia politică, cenzura presei etc. Ideologia fascistă şi practicile politice ale
regimului.
Cele două războaie mondiale au stat la originea apariţiei şi proliferării mişcărilor şi regimu-
rilor totalitare. După 1918, au apărut mişcări politice fasciste mai întâi în ţările învinse în Primul
Război Mondial: Germania (1919), Ungaria sau Bulgaria (1923), ori nemulţumite, ca Italia (1919),
de beneficiile teritoriale şi politice obţinute în urma conflictului. Partide cu caracter fascist au apărut
şi în România (1927), Spania, Portugalia, Belgia, Marea Britanie, Franţa. Toate aceste mişcări
afişau un naţionalism agresiv, erau profund antiliberale, iar multe dintre ele - Partidul Naţional-
Socialist în Germania, Partidul Apărării Rasei în Ungaria, Legiunea Arhanghelului Mihail în Româ-
nia - erau antisemite. Partidele fasciste întrebuinţau în mod obişnuit violenţa în spaţiul public, iar
unele aveau şi o componentă paramilitară. Violenţele de stradă şi asasinatul politic au fost practi-
cate de toate mişcările fasciste. În unele ţări, partidele fasciste au ajuns la putere între cele două
războaie mondiale (Italia 1922, Germania 1933), iar în altele, precum Slovacia, România sau Un-
garia, acestea au fost aduse la putere în ajunul sau în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu
sprijinul direct al Germaniei lui Hitler.
După cucerirea puterii în Rusia de către bolşevici în 1917, au apărut numeroase partide
comuniste pe toate continentele, însă până în 1945 doar în două ţări - Uniunea Sovietică şi Mongo-
lia - au existat regimuri comuniste. Spre deosebire partidele fasciste, partidele comuniste din peri-
oada interbelică formau o organizaţie politică bine integrată - Internaţionala Comunistă - coordona-
tă din capitala sovietică. Aşa se explică faptul că partidele comuniste au jucat în ţările lor rolul de
instrumente de subversiune politică şi de spionaj ale Uniunii Sovietice.
Dacă principalele regimuri fasciste - cel italian şi cel german - au fost învinse în al Doilea
Război Mondial şi s-au prăbuşit, victoria obţinută cu acest prilej de Uniunea Sovietică şi ocuparea
de către armatele acesteia a celei mai mari părţi a Europei centrale şi de răsărit au dus la instala-
rea, între 1944 şi 1948, prin lovituri de forţă şi prin fraudarea alegerilor, a unor regimuri comuniste
în Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria şi în estul Germaniei. După 1944, comuniştii
au luat puterea, cu sprijinul direct sau indirect al Uniunii Sovietice, şi în alte ţări: lugoslavia, Alba-
nia, China, Coreea de Nord, Vietnam, Cuba.
b) Fascismul a apărut în Italia, după încheierea Primului Război Mondial, în condiţiile cri-
zei profunde pe care o traversa această ţară. Mişcarea fascistă era susţinută atât de populaţia de-

82
busolată de război şi de sărăcie, cât şi de mulţi industriaşi şi bancheri, care sperau ca noua for-
maţiune politică să reprezinte o contrapondere eficientă la ideile comuniste. Fascismul a îmbrăcat
forma corporatistă. Acesta preconiza o societate organizată în grupuri profesionale, numite corporaţii.
Pe plan politic corporatismul urmărea înlocuirea Parlamentului cu o Adunare a delegaţiilor corporaţii-
lor, noua organizare urmând, în concepţia iniţiatorilor ei, să asigure prosperitatea tuturor categoriilor
sociale. Fasciştii au pus mare accent pe naţionalism şi pe promisiunile de restaurare a „onoarei naţio-
nale”. Ei considerau că statul naţiune avea viaţa sa proprie, diferită de vieţile fiinţelor umane care-l
compuneau. Regimul fascist a fost instaurat în Italia de Benito Mussolini. Decepţionată în privinţa am-
biţiilor sale teritoriale, zguduită de ample mişcări sociale, provocate şi susţinute de stânga socialistă,
care ameninţa cu instaurarea dictaturii proletariatului, democraţia liberală italiană a devenit incapabilă
să rezolve problemele ţării. În faţa acestor primejdii fascismul a apărut ca singurul capabil să apare
ordinea în stat.
Fasciştii organizează „marşul asupra Romei” (1922) determinându-l pe regele Victor
Emanuel al III-lea , care se temea de tulburări sociale, să demită guvernul şi să accepte numirea
lui Mussolini ca prim-ministru la 29 octombrie 1922. O lună mai târziu Parlamentul îi acordă puteri
depline, iar în urma alegerilor din 6 aprilie 1924 Camera Deputaţilor devine majoritar fascistă, asi-
gurându-i lui Mussolini toate pârghiile puterii. Mussolini a organizat statul după principiile corpora-
tismului. Activitatea sindicatelor a fost redusă la tăcere, libertatea presei a fost suprimată, activita-
tea partidelor politice a fost interzisă, Partidul Naţional Fascist devenind formaţiune politică unică.
Adversarii politici ai regimului au avut de înfruntat represiunea miliţiilor fasciste „Ovra” şi rigorile
Tribunalului special înfiinţat în 1925, care stabilea ani grei de închisoare împotriva adversarilor poli-
tici. Regimul fascist era susţinut de şi de organizaţiile paramilitare Cămăşile negre şi Ballila. Pro-
paganda fascistă susţinea că a luat naştere „statul corporatist” care asigura prosperitatea tuturor
categoriilor sociale, dar în care nu primau interesele individului, ci ale „corporaţiei” din care acesta
făcea parte. Pentru atragerea maselor „il Duce” a impus adoptarea unor măsuri şi programe care
s-au bucurat de susţinere populară: a încercat să controleze marele capital, să stăvilească abuzuri-
le şi corupţia, a luat măsuri împotriva Mafiei. Printr-o propagandă abilă fasciştii au urmărit să re-
deştepte în sufletul italienilor mândria de a fi demni urmaşi ai Romei. Îndoctrinarea cetăţenilor se
făcea prin propagandă şi prin diferite organizaţii fasciste (populaţia matură, prin Dopolavoro, copiii
şi tinerii, prin Avanguardisti şi Ballila). Antrenarea Italiei în agresiuni externe şi în al doilea război
mondial a determinat scăderea popularităţii lui Mussolini şi retragerea sprijinului popular. A fost în-
lăturat de la putere în iulie 1943.
c) Nazismul (naţional-socialismul german) ca ideologie a fost fundament de Adolf Hitler
în lucrarea „Mein Kampf” (Lupta mea). La baza acestei ideologii au stat naţionalismul exacerbat, ra-
sismul şi antisemitismul. Nazismul a apărut într-o perioadă dificilă pentru naţiunea germană. Germa-
nia care fusese învinsă în primul război mondial s-a considerat umilită prin prevederile Tratatului de
Pace de la Versailles. Germanii considerau că li s-a impus un „dictat”. Naziştii au pus un mare accent
pe naţionalism şi pe promisiunile de restaurare a onoarei naţionale. Hitler considera vinovat pentru
problemele economice şi sociale ale Germaniei, sistemul democraţiei parlamentare. Singura soluţie
pe care o susţinea Hitler era dictatura unui singur partid condus de un lider providenţial care să supu-
nă naţiunea în numele binelui general. El urmărea crearea unui imperiu (Reich) care să-i cuprindă pe
toţi germanii. Justifica expansiunea germană prin nevoia de „spaţiu vital” pentru rasa ariană, conside-
rată superioară şi susţinea necesitatea cuceririi acestuia prin război. Spre deosebire de Mussolini, Hi-
tler a făcut din rasism şi în special din antisemitism, o componentă esenţială a programului său. Evreii
erau găsiţi vinovaţi de toate relele societăţii germane şi de aceea naziştii susţineau eliminarea lor prin
exterminare.
Preluarea puterii de către nazişti are loc în ianuarie 1933 când, pe baza rezultatelor alegerilor
din 1932, preşedintele Hindenburg l-a numit cancelar al Germaniei pe Adolf Hitler, conducătorul Parti-
dului Naţional Socialist al Muncitorilor din Germania (NSDAP). Având majoritatea în Parlament (Reic-
hstag), Hitler a obţinut puteri dictatoriale, în martie 1933, devenind ulterior Führer (conducător). Acest
fapt semnifică sfârşitul republicii de la Weimar şi instaurarea dictaturii naziste în Germania. Primele
măsuri luate de Hitler i-a vizat pe adversarii politici: toate partidele au fost scoase în afara legii cu ex-
cepţia Partidului Naţional Socialist, mişcarea sindicală a fost distrusă, au fost eliminaţi adversarii din
propriul partid. În anul 1934, după moartea preşedintelui Hindenburg, a preluat şi atribuţiile acestuia
proclamându-se „Führer”.
De la început evreii au fost ţinta predilectă a persecuţiilor naziste. Până la sfârşitul anului
1934 cei mai mulţi avocaţi, medici, profesori şi funcţionari evrei şi-au pierdut slujbele sau dreptul de
a-şi practica meseriile. Prin Legile de la Nürenberg, din 1935 evreilor le-au fost retrase toate drep-
turile civile în cadrul statului german. Crimele naziste asupra evreilor nevinovaţi s-au înmulţit, aşa
cum s-a întâmplat în 9/10 noiembrie 1938, când mulţi au fost ucişi, în Noaptea de cristal. În timpul
celui de-al Doilea Război Mondial, din 1942, regimul hitlerist a hotărât să aplice soluţia finală împo-
triva evreilor. Astfel a început drama Holocaustului („Shoah”), până în anul 1945, fiind ucişi aproxi-
mativ 6 milioane de evrei, proveniţi atât din Germania, cât şi din ţările ocupate de armatele hitleris-
te, în lagăre de exterminare, precum cele de la Auschwitz, Treblinka sau Maidanek.
Toţi germanii au fost înregimentaţi în organizaţii controlate de Partidul Naţional-Socialist al
Muncitorilor Germani, precum Frontul Muncii, care a înlocuit sindicatele, sau Hitlerjugend (Tineretul
hitlerist). Presa a fost cenzurată, iar propaganda regimului prin publicaţii, radio, cinematografe s-a
intensificat. Temuta poliţie politică a regimului, Gestapo, supraveghea orice activitate. Cultura a
fost subordonată scopurilor regimului. Tineretul era educat în spiritul unui devotament fanatic faţă
de regim şi înregimentat în organizaţii precum „Tineretul Hitlerist”. Controlul regimului a fost instituit
şi asupra bisericii. Aceasta a fost supusă persecuţiilor din cauza valorilor promovate de creştinism -

83
iubire şi respect faţă de aproapele tău - care constituiau contrariul valorilor promovate de naţional
socialişti.
d) Comunismul îşi are originea în operele lui Marx care a fundamentat teoria „luptei de
clasă “. El susţinea că societatea comunistă se va edifica mai întâi în ţările dezvoltate în care prole-
tariatul va prelua pe cale revoluţionară puterea de la burghezie. Lenin a dezvoltat teoria marxistă,
susţinând că revoluţia proletară poate să iasă victorioasă şi într-un stat mai puţin dezvoltat cum era
Rusia.
În concepţia lui Lenin comuniştii reprezentau „avangarda” proletariatului. Ideologia comu-
nistă promitea oamenilor o schimbare totală a modului de viaţă prin realizarea unei societăţi iară
clase, în care să fie instaurate egalitatea şi dreptatea. Teoria marxistă susţinea că în prima etapă,
cea a construirii socialismului, era necesară menţinerea statului, ca instrument al „dictaturii” proletaria-
tului, necesar reprimării oricărei forme de rezistenţă a duşmanilor clasei muncitoare.
În luna februarie a anului 1917, Rusia era afectată de sărăcia generalizată şi de înfrângeri-
le de pe front. În aceste condiţii, a izbucnit, la Petrograd, revoluţia condusă de Partidul Constituţio-
nal Democrat (al burgheziei liberale) şi de menşevici (membrii Partidului Social-Democrat). A fost
instaurat un guvern provizoriu la 16 februarie / 1 martie 1917, iar a doua zi, ţarul a abdicat. Ulterior,
conduşi de Vladimir Ilici Lenin, bolşevicii au declanşat acţiunile în forţă pentru preluarea puterii,
realizată prin lovitura de stat de la 25 octombrie / 7 noiembrie 1917, de la Petrograd. Denumită Re-
voluţia din Octombrie, aceasta este considerată actul de naştere al statului sovietic. Reformele
adoptate de bolşevici au fost: naţionalizarea fabricilor şi băncilor, naţionalizarea pământului, pro-
clamarea dreptului la autodeterminare a naţiunilor. Statul şi-a impus controlul în economie, proprie-
tatea privată fiind înlocuită cu cea de stat sau colectivă. Între anii 1918-1921 s-a desfăşurat un răz-
boi civil între partizanii vechiului regim (albii) şi susţinătorii bolşevicilor (roşii). Mai multe state euro-
pene au intervenit militar împotriva Rusiei Sovietice. Bolşevicii au dezlănţuit teroarea: au înfiinţat
poliţia secretă (cunoscută cu abrevierile CEKA, NKVD apoi KGB) cu misiunea de a-i lichida pe toţi
cei care se opuneau noului regim, a fost suprimată libertatea presei, ţăranilor le-a fost rechiziţiona-
tă recolta, a fost decretată munca obligatorie, a fost înfiinţată Armata Roşie. Cu ajutorul acesteia s-
a asigurat ordinea internă şi a fost respinsă intervenţia străină. În Rusia, apoi în Uniunea Republici-
lor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), stat creat de Rusia Sovietică, Ucraina, Bielorusia şi Transcau-
cazia în anul 1922, toate domeniile de activitate au fost organizate conform concepţiei lui Lenin,
expuse în Tezele din Aprilie 1917.
Orice formă de opoziţie a fost desfiinţată, fiind interzisă funcţionarea tuturor partidelor, în
afara celui comunist (bolşevic) rus, denumit apoi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS).
Totalitarismul şi teroarea s-au consolidat în timpul conducerii lui Iosif Visarionovici Stalin (1924-
1953). Acesta a impus o economie centralizată şi planificată rigid. Din 1929 s-a trecut la colectivi-
zarea forţată a agriculturii (căreia i-au căzut victime milioane de ţărani ce nu vroiau să-şi cedeze
pământurile în gospodăriile colective sau de stat), în paralel cu industrializarea forţată şi planifica-
rea producţiei prin planurile cincinale. Economia URSS a înregistrat unele progrese mai ales în
domeniile: energetic, metalurgic, construcţiilor de maşini. S-a lichidat analfabetismul, au fost adopta-
te unele măsuri de protecţie socială. Activitatea culturală a fost însă treptat subordonată slăvirii lui Sta-
lin, într-un cult al personalităţii de proporţii nemaiîntâlnite, În acelaşi timp, cultul personalităţii lui Stalin
a căpătat proporţii fără precedent, presa era cenzurată sever, întreaga creaţie culturală fiind pusă în
slujba intereselor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi ale dictatorului.. Opozanţii politici fie au
fost executaţi, fie li s-au înscenat procese în urma cărora au fost trimişi la închisoare sau în lagărele
de muncă forţată din ţară, care formau Gulagul, şi unde au murit milioane de oameni. Marii Terori,
desfăşurate la ordinul lui Stalin între anii 1936 şi 1939, i-au căzut victime oameni din rândul tuturor ca-
tegoriilor sociale şi profesionale, inclusiv din rândurile armatei.
După moartea lui Stalin, noul secretar general al partidului, Nikita Hruşciov, a dezvăluit, în
1956, unele crime comise din ordinul lui Stalin şi a condamnat cultul personalităţii acestuia, fără ca
esenţa regimului să fie modificată. Deşi au aplicat modelul sovietic, regimurile comuniste europene
au avut şi trăsături specifice. Astfel, au existat o mai mare libertate economică în Iugoslavia, păs-
trarea proprietăţilor asupra pământului în Polonia, naţionalismul şi interzicerea vieţii religioase în
Albania etc. Totuşi, după al doilea război mondial, comunismul s-a aflat în ascensiune devenind
mondial. dar în ultimul deceniu al secolului al XX-lea el s-a prăbuşit iar statele respective au optat
pentru democraţie. Abia după anul 1985, Mihail Gorbaciov, noul secretar general al partidului, a
iniţiat politica perestroika şi glasnost (reconstrucţie şi deschidere), prin care a încercat reformarea
partidului şi statului sovietic.
e) Asemănări şi deosebiri între ideologiile totalitare. Cu toate că practicile politice ale
fasciştilor şi comuniştilor erau asemănătoare, anticomunismul a fost una dintre caracteristicile
esenţiale ale partidelor fasciste. Pe de altă parte, în sângeroasa confruntare a Războiului Civil din
Spania (1936-1939) şi mai ales după eşecul alianţei dintre URSS şi Germania hitleristă din 1939-
1941, partidele comuniste au reuşit să confişte tema luptei antifasciste.
De fapt, însă, ideologiile totalitare resping principiile fundamentale ale Declaraţiei de In-
dependenţă (1776) sau ale Declaraţiei Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului (1789), propu-
nându-şi distrugerea democraţiei şi nu perfecţionarea acesteia. Atât declinul statului şi al economi-
ei, cât şi crizele sociale erau puse pe seama valorilor liberale şi ale democraţiei, iar pluralismul poli-
tic era privit ca sursă a divizării naţiunii. Ele au fost adversare declarate ale democraţiei şi pluralis-
mului, ale drepturilor şi libertăţilor politice individuale. Toate regimurile totalitare au suprimat aceste
drepturi şi libertăţi, au lichidat orice formă de opoziţie, instituind dominaţia partidului unic, au practi-
cat cultul liderului suprem (Mussolini, Hitler, Stalin, Mao Ze-Dong, Nicolae Ceauşescu), au terori-
zat, închis şi exterminat adversarii politici, reali sau potenţiali. Deşi aparţinea hitlerismului german,
sloganul „Un popor, un Stat, un Conducător” este valabil, sub o formă sau alta, pentru toate regi-

84
murile extremiste. Atât regimurile comuniste, cât şi cele fasciste au creat sau perfecţionat instru-
mente de represiune, de manipulare şi control al societăţii - poliţie politică (Ceka/ NKVD/ KGB în
Uniunea Sovietică, Gestapo în Germania nazistă, Securitatea în România comunistă), propagandă
de stat, organizaţii oficiale de masă pentru înregimentarea şi îndoctrinarea politică a copiilor, tineri-
lor, femeilor, muncitorilor şi intelectualilor. Adversitatea organică faţă de valorile democraţiei a fost
împinsă până la arderea în piaţa publică a cărţilor evreilor şi ale oricăror adversari politici. De aici şi
până la arderea oamenilor înşişi nu a fost decât un pas.
Dacă regimurile extremiste au avut trăsături comune, indiferent dacă vorbim de stânga
bolşevică sau de dreapta naţional-socialistă, acestea au cunoscut şi elemente specifice. Astfel,
stalinismul, ideologia primului regim comunist din istorie, se baza pe principiile fundamentale ale
marxism-leninismului, ţinta sa finală fiind construirea societăţii comuniste, etapă în care atât statul,
cât şi clasele sociale urmau să dispară. Acesta trebuia să fie rezultatul luptei de clasă, care pe plan
extern îmbrăca forma internaţionalismului proletar. Muncitorii de pretutindeni erau încurajaţi să lup-
te împotriva statului capitalist şi a tuturor inamicilor poporului. În cazul german, în schimb, concep-
tul în jurul căruia gravita întreaga sa raţiune de a fi era rasa superioară. Pentru nazişti, poporul
german se identifica cu o astfel de rasă superioară, cea ariană. Pentru Hitler, statul totalitar nu era
altceva decât un instrument capabil să apere această comunitate rasială de elementele impure şi
decadente, precum evreii, ţiganii sau slavii, şi să asigure arienilor spaţiul vital necesar propriei dez-
voltări. Şi cum acest spaţiu era mult extins în raport cu graniţele statului german, războiul a devenit
principalul instrument menit să impună ideologia nazistă.
În faţa acestor evoluţii, statele cu regim democratic au avut o atitudine care a fluctuat în
timp. După preluarea puterii de către bolşevici în Rusia, o serie de state occidentale (Franţa, An-
glia, Statele Unite ale Americii, Japonia) au intervenit direct, prin trimiterea de trupe, sau indirect,
prin susţinerea opoziţiei armate, împotriva noului regim de la Moscova. Implicarea în războiul civil
din Rusia era justificată de diferenţele ideologice, de încercarea de „export al revoluţiei” (promovat
de Troţki) - fapt demonstrat de atacul asupra Poloniei şi apariţia unor „republici ale sfaturilor”
(bolşevice) în Ungaria şi Germania -, dar şi de resentimentele faţă de ieşirea din război din 1917.
Aceasta explică de ce anticomunismul manifestat de regimurile totalitare a contribuit la încercarea
Angliei şi Franţei de a ajunge la o înţelegere cu Germania şi Italia (politica de conciliatorism). Un al
doilea factor este legat de nemulţumirea Statelor Unite ale Americii faţă de unele prevederi ale Tra-
tatului de la Versailles. Absenţa acestora din jocul diplomatic european a contribuit la dezvoltarea
regimurilor totalitare.
Aceasta nu înseamnă că nu au existat eforturi constante de limitare a influenţei regimurilor
totalitare. O serie de tratate şi alianţe internaţionale, cum ar fi Mica Înţelegere şi Antanta Balcanică
sau Pactul Briand-Kellogg, au avut ca scop izolarea militară şi diplomatică a unor state revizioniste
(în primul rând Germania, dar şi Ungaria şi Bulgaria). Un alt instrument al statelor democratice a
fost Liga Naţiunilor, care se dorea a fi un for de dezbateri pentru eliminarea războiul ca instrument
al relaţiilor internaţionale. Cu toate acestea, Liga Naţiunilor nu avea mijloace de a-şi impune punc-
tul de vedere sau de a face respectate „recomandările” adunării - este cazul eşecului embargouri-
lor impuse Italiei sau recomandarea de neintervenţie în Războiul Civil din Spania dintre republicani
şi trupele generalului Franco.

3. STATELE DEMOCRATICE ŞI POLITICA DE STĂVILIRE A COMUNISMULUI ÎN EPOCA

POSTBELICĂ

a) Divizarea Europei. Nici sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial nu a reuşit să
tranşeze competiţia dintre democraţie şi totalitarism. Prin înfrângerea Germaniei, Italiei şi Japoniei
au fost eliminaţi factorii care au determinat cea mai mare tragedie a secolului al XX-lea. Acest obi-
ectiv a fost atins însă printr-un mare compromis istoric, cel pe care conducătorii statelor democrati-
ce ale lumii l-au făcut cu URSS. Odată îndepărtat pericolul comun, această alianţă de conjunctură
s-a dizolvat şi a făcut ca războiul „cald” să fie înlocuit cu cel „rece”. Statele lumii s-au regrupat, de
această dată pe criterii politice, lumea evoluând pentru alte zeci de ani în logica noului tip de con-
flict. Deşi fuseseră aliate cu Uniunea Sovietică împotriva regimurilor fasciste, democraţiile occiden-
tale au sfârşit prin a înţelege pericolul pe care îl reprezenta totalitarismul comunist pentru libertatea
şi reconstrucţia democratică a Europei. Cu toate că nu au putut să împiedice instaurarea de către
sovietici a regimurilor comuniste în Europa de Est, Statele Unite ale Americii au iniţiat, în 1947, po-
litica de containment (stăvilire) a expansiunii comunismului în Europa de Vest şi în restul lumii.
Această politică, concepută de diplomatul american George F. Kennan şi iniţiată de preşedintele
Harry Truman, a reprezentat prima reacţie a „lumii libere” în faţa totalitarismului comunist. Unul din-
tre primele rezultate ale acestei politici a fost lansarea de către SUA a Planului Marshall (iunie
1947) de ajutorare economică a ţărilor europene ruinate de război. Numai ţările din vestul Europei
au putut beneficia de Planul Marshall, deoarece URSS a interzis ţărilor pe care le ocupa militar să
accepte ajutorul economic american. Un alt rezultat al politicii de containment I-a reprezentat crea-
rea, la 4 aprilie 1949, a unei alianţe militare defensive – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
(NATO) – menit să riposteze oricărui atac al URSS asupra Europei de Vest. Tot pe plan militar,
războaiele purtate de Statele Unite ale Americii şi aliaţii lor în Coreea (1950-1953) şi în Vietnam
(1961-1975) au reprezentat acţiuni semnificative de stăvilire a expansiunii comuniste, chiar dacă
numai războiul din Coreea a fost încununat de succes.
Prin constituirea Tratatului de la Varşovia (mai 1955), alianţa militară a statelor comunis-
te îndreptată împotriva NATO, se năştea o lume bipolară, construită în jurul principalelor centre de
putere economică şi militară ale vremii, dar şi în raport cu două viziuni politice divergente. De
această dată, actorii scenei internaţionale nu mai erau statele naţionale, ci blocurile politico-militare

85
constituite în jurul Statelor Unite ale Americii (NATO) şi al URSS (Tratatul de la Varşovia). În pofida
principiului coexistenţei paşnice, tensiunea politică dintre cele două modele de dezvoltare s-a con-
cretizat într-o periculoasă cursă a înarmărilor, dar şi în conflicte locale deschise, precum războaiele
din Coreea şi din Vietnam sau „criza rachetelor” din Cuba. Diferenţa dintre cele două blocuri era
imensă: dacă în primul caz era vorba despre o alianţă naturală a statelor democratice susţinute
economic de SUA, blocul comunist s-a constituit în primul rând ca urmare a ameninţării „Armatei
Roşii”.
b) Evoluţia postbelică a democraţiilor occidentale. Prima grupare, cea a democraţiilor
occidentale, a continuat să-şi fundamenteze demersul politic, construcţia economică şi socială pe
principiile democraţiei pluraliste. Locul liberalismului în declin a fost repede ocupat de ideologiile
populare şi democrat-creştine. Dar democraţia occidentală a permis şi dezvoltarea partidelor soci-
al-democrate şi socialiste (Germania, Franţa) sau chiar a celor comuniste (Italia, Grecia). Au apă-
rut şi s-au dezvoltat mişcări şi partide ecologiste sau puternice organizaţii ale societăţii civile. Fără
să fi putut evita excese de genul „doctrinei McCarthy” în cercetarea activităţilor antiamericane, lu-
mea occidentală a reuşit să asigure pluralismul politic şi dreptul suveran al fiecărui cetăţean de a-şi
exprima propria opţiune politică.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, germanii au fost nevoiţi să trăiască în două state
separate. În zona de ocupaţie militară occidentală, s-a constituit un stat democratic, având ca for-
mă de guvernământ republica federală, care a devenit apoi membru NATO şi al Comunităţii Eco-
nomice Europene (Republica Federală Germană). În acţiunile de reconstrucţie şi de consolidare a
democraţiei în statul vest-german s-a remarcat Konrad Adenauer, de orientare creştin-democrată.
Un rol însemnat în istoria germană l-a avut cancelarul creştin-democrat Helmuth Kohl, în timpul că-
ruia s-a realizat reunificarea Germaniei (1990). Franţa a avut între anii 1918 şi 1940 un regim de-
mocratic republican, caracterizat însă prin instabilitate guvernamentală. După al Doilea Război
Mondial, a fost adoptată o nouă Constituţie, care instituia un regim parlamentar clasic. Charles de
Gaulle, preşedinte al ţării din 1959, a susţinut ideea consolidării puterii şefului statului. Reforma
constituţională din anul 1962 a stabilit ca preşedintele Franţei să fie ales de cetăţeni prin vot uni-
versal, nu de un colegiu electoral, ca până atunci. Franţa a înregistrat progrese economice impor-
tante, dar problemele sociale s-au menţinut. Datorită flexibilităţii articolelor Constituţiei, în Franţa a
fost posibilă şi coabitarea la putere a unui preşedinte şi a unui prim-ministru de orientări diferite.
Astfel s-a întâmplat, de exemplu, în anul 1986, când preşedintele Mitterand era de orientare politi-
că de stânga, iar prim-ministrul Jacques Chirac, de dreapta. În Marea Britanie, prim-ministrul, şef al
majorităţii parlamentare, are un rol însemnat, îşi alege miniştrii şi are puteri executive extinse. Cele
mai puternice formaţiuni politice au fost, după 1918, Partidul Conservator şi Partidul Laburist. În
prima jumătate a secolului al XX-lea; s-a remarcat personalitatea lui Winston Churchill, prim-
ministru din partea Partidului Conservator, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1940-1945),
apoi, după război, între 1951-1955. În perioada postbelică, alt prim-ministru conservator, Margaret
Thatcher, s-a afirmat prin acţiunile de consolidare a economiei, prin privatizarea unor întreprinderi
şi servicii de stat, căt şi prin cele care au vizat creşterea prestigiului extern al ţării.
c) Evoluţia postbelică a regimurilor comuniste. De cealaltă parte se afla blocul comu-
nist al „democraţiilor populare”, reunind URSS, jumătatea estică a Europei, China şi alte câteva
state din Asia şi din Africa. Instaurarea comunismului în jumătatea răsăriteană a Europei a dus la o
divizare fără precedent a continentului nostru – politică, economică şi culturală. Frontierele apuse-
ne ale Ungariei, Cehoslovaciei şi Republicii Democrate Germane, care alcătuiau limita de vest a
sistemului comunist, au fost puternic militarizate, devenind o barieră continuă de mii de kilometri de
sârmă ghimpată, presărată cu posturi de observaţie şi menită să împiedice fuga în Germania de
Vest sau în Austria a cetăţenilor statelor comuniste. Un element aparte al acestei frontiere – care a
devenit şi un simbol al divizării Europei – l-a reprezentat Zidul Berlinului. Acesta a fost ridicat în
august 1961 de către autorităţile comuniste din Germania de Est, la presiunea Uniunii Sovietice,
pentru a împiedica fuga în Berlinul Occidental - care nu făcea parte din Republica Democrată
Germană - a cetăţenilor est-germani. În ajunul ridicării acestui „zid al ruşinii”, pănă la 12.500 de ce-
tăţeni est-germani se refugiau săptămânal în Berlinul Occidental - enclavă capitalistă şi democrati-
că pe teritoriul RDG.
Constituite pe baza modelului stalinist, statele blocului comunist au continuat să fie domi-
nate de sisteme politice monopartide care admiteau o singură ideologie, cea marxist-leninistă. Mo-
delul politico-economico-social propus era unul hipercentralizat, puterea politică şi economică fiind
atent controlate de partidul-stat şi de nomenclatura aferentă. Fenomenele economice dominante
au fost cooperativizarea agriculturii şi industrializarea forţată, ambele realizate pe fondul desfiinţării
cvasitotale a proprietăţii private şi a eliminării fizice a acelui segment social legat de aceasta. Ero-
darea sistemului comunist s-a petrecut treptat, începând din 1953. Puternice mişcări antisovietice,
înăbuşite în cele din urmă, au avut loc în mai multe ţări comuniste: Republica Democrată Germană
(1953), Polonia (1956) şi Ungaria (1956). În această din urmă ţară, revoluţia anticomunistă a fost
înăbuşită în sânge de trupele sovietice. În România, principala formă de rezistenţă anticomunistă a
fost rezistenţa din munţi, la care au participat ţărani, foşti ofiţeri, studenţi şi chiar elevi; aceste
mişcări de rezistenţă armată au fost lichidate oficial abia în 1961. În 1968, mişcarea de reformare a
sistemului comunist, iniţiată în Cehoslovacia, a fost înăbuşită de armata sovietică şi de trupe din
Polonia, Germania de Est, Ungaria şi Bulgaria. România, deşi stat comunist, nu a participat la
această intervenţie militară.
d) Falimentul sistemului comunist. Anii 1970-1989 au scos în evidenţă falimentul economic
al sistemului comunist, incapabil să satisfacă nevoile de bază ale populaţiei, precum şi să renunţe la re-
primarea oricărei forme de contestare politică. Prin contrast, succesele economice ale lumii occidentale şi
forţa de atracţie a libertăţilor cetăţeneşti şi a democraţiei din Europa de Vest şi Statele Unite ale Americii

86
au compromis regimurile comuniste în ochii propriilor cetăţeni. Acest lucru a favorizat apariţia unor
mişcări de disidenţă în ţări ca Polonia şi Cehoslovacia - unde opozanţii regimurilor comuniste şi militanţii
pentru drepturile omului, ca Adam Michnik, Bronislaw Geremek (Polonia) şi Vaclav Havel (Cehoslovacia),
au fost supuşi persecuţiilor politice de către autorităţi, devenind simboluri internaţionale ale rezistenţei an-
ticomuniste.
Aventura militară a URSS în Afghanistan (1979-1988), unde trupele Moscovei n-au putut
învinge rezistenţa mujahedinilor, sprijiniţi de SUA, precum şi revolta muncitorilor polonezi şi crea-
rea sindicatului liber Solidaritatea (1980), condus de Lech Walesa, au marcat începutul sfârşitului
sistemului comunist. Tentativele de reformare a comunismului întreprinse în URSS de către Mihail
Gorbaciov nu au făcut decât să accelereze descompunerea regimurilor comuniste din Europa, iar
unii reprezentanţi ai elitelor comuniste au devenit conştienţi de caracterul inevitabil al acestei des-
compuneri. Teama pe care represiunea comunistă şi URSS o insuflaseră timp de zeci de ani ce-
tăţenilor din statele Europei de Est a început să se risipească. În unele ţări, ca Polonia şi Ungaria,
a început în 1989 un proces de negociere între forţele de opoziţie recent recunoscute şi partidele
comuniste aflate la putere pentru introducerea pluralismului politic şi tranziţia spre democraţie. În
altele, precum Cehoslovacia şi Germania de Est, înlăturarea liderilor comunişti opuşi oricărei re-
forme s-a petrecut în urma unor mari manifestaţii de stradă, care au avut loc în toamna anului
1989. Singura ţară în care sfârşitul regimului comunist, în decembrie 1989, a dus la vărsare de
sânge a fost România. Căderea regimurilor comuniste din Europa de Est în cursul anului 1989 a
prefigurat chiar sfârşitul URSS. Incapabilă să se mai opună revendicărilor democratice şi naţionale
ale popoarelor pe care le indusese cu forţa între graniţele sale, Uniunea Sovietică, devenită o
ficţiune politică, s-a dizolvat oficial în decembrie 1991, iar Mihail Gorbaciov a demisionat din toate
funcţiile pe care le deţinea.

CAPITOLUL 6. ROMÂNIA ÎNTRE DEMOCRAŢIE ŞI TOTALITARISM ÎN SECOLUL XX

În perioada 1918-1938, România a avut un regim democratic. În anii 1938-1940 regimul a

fost de autoritate monarhică, iar între 1940-1944, unul de dictatură militară. Această evoluţie de la
democraţie la autoritarism a caracterizat majoritatea statelor europene. În 1919 România se afla în
rândul celor 28 ţări europene cu regim democratic, iar în 1940 se găsea în categoria celor 12 state
cu regim dictatorial, alături de Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, URSS, Germania, Italia, Grecia, Tur-
cia, Spania, Portugalia, Finlanda. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial s-au înregistrat mu-
taţii majore în privinţa regimului politic. Statele din zona centrală şi de sud-est-europeană, trecute
sub dominaţia sovietică, între care şi România, se supun unui regim totalitar, de extremă stângă,
după modelul sovietic. Anul 1989 nu a găsit toate ţările foste comuniste la acelaşi nivel de dezvol-
tare economică şi socială şi nici la acelaşi nivel de structurare a unor alternative politico-economice
la regimul partidului unic.

I. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ

a) Ideologii şi practici politice în România până în anul 1918. Sistemul politic românesc
de la începutul secolului al XX-lea era organizat potrivit Constituţiei României din anul 1866. România
era o monarhie constituţională, bazată pe principiul separării puterilor în stat, iar regele Carol I (1866-
1914) şi-a îndeplinit rolul de arbitru al vieţii politice. În condiţiile exercitării votului cenzitar (doar de că-
tre bărbaţi), în primii ani ai secolului al XX-lea, cele două formaţiuni care au dominat viaţa politică, Par-
tidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator, au guvernat alternativ (potrivit principiului rotativei guver-
namentale, practică introdusă în 1895). Acestea erau exponentele a două ideologii diferite cu privire la
evoluţia României. Liberalismul, reprezentat de oameni politici precum Ion I.C. Brătianu (preşedinte al
P.N.L. din 1909), se pronunţa pentru dezvoltarea rapidă a ţării, după model occidental, pe baza capi-
talului autohton. Conservatorismul, reprezentat de politicieni ca Gh.Gr. Cantacuzino (conducător al
Partidului Conservator între anii 1899-1907), dorea o dezvoltare organică, treptată, a statului, prin cre-
area instituţiilor moderne pe măsură ce societatea simţea nevoia apariţiei lor.
b) Ideologii şi practici politice în perioada interbelică. Caracterizare generală. Seco-
lul al XX-lea a mai fost numit şi secolul extremelor. Regimurile politice au cunoscut o evoluţie spec-
taculoasă, de la extrema dreaptă la extrema stângă. După 1918, sub influenţa unor diverşi factori
(votul universal, schimbările în plan economico-social, integrarea provinciilor unite, noile mentalităţi
ş.a.), regimul politic din România a cunoscut o importantă evoluţie. În anii '30 în Europa se înregis-
trează o criză a regimului democratic şi o tendinţă de creştere a grupărilor de extremă dreaptă.
Această tendinţă se manifestă şi în România. Dinamica partidelor politice s-a înscris pe două di-
recţii: o tendinţă de fuziune, specifică primului deceniu după război; apariţia în anii '30 a multor par-
tide mici, situaţie alimentată de tendinţele lui Carol al II-lea de a discredita sistemul pluripartidist şi
de creşterea influenţei mişcării legionare.
Factori care au contribuit la afirmarea democraţiei româneşti: adoptarea votului universal
pentru bărbaţii de la 21 de ani în sus, cu excepţia magistraţilor şi a cadrelor militare (16 noiembrie
1918); Constituţia din 1923, unde erau consfinţite drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi se preciza
separaţia puterilor în stat (executivă, legislativă, judecătorească); dinamica sistemului pluripartidist;
unele formaţiuni au părăsit scena politică (conservatorii), altele s-au menţinut (liberalii, socialiştii),
apărând şi partide (grupări) noi, de diverse orientări. În aceste condiţii, numărul partidelor parla-
mentare sau al celor care au reuşit să ajungă la guvernare a sporit. Viaţa politică a devenit mai
complexă, ca urmare a integrării în viaţa politică a partidelor din teritoriile unite în 1918, a confrun-
tării de idei şi multiplicării ofertelor politice adresate electoratului, a mutaţiilor produse în mentalita-
tea colectivă şi afirmarea spiritului civic, a diversificării mijloacelor de informare (de la 16 periodice

87
în 1918, s-a ajuns la peste 2.351 de periodice în 1935), a eliminării rotativei guvernamentale şi or-
ganizării periodice a alegerilor parlamentare.
În perioada interbelică, în viaţa politică românească, adepţi numeroşi au avut ideologii po-
litice democratice, precum neoliberalismul, reprezentat, în esenţă, de Partidul Naţional Liberal, şi
ţărănismul, având ca exponent principal Partidul Naţional Ţărănesc. În condiţiile afirmării în Europa
a unor ideologii antidemocratice, extremismul de stânga (comunismul) şi de dreapta (legionarismul) s-
au manifestat şi în viaţa politică românească, începând din deceniul al treilea al secolului al XX-lea.
Extremismul de dreapta a apărut ca urmare a evenimentelor din Italia fascistă şi ca reacţie la ideologia
comunistă. Formaţiunile politice de extremă-dreapta au avut un caracter antidemocratic, xenofob şi
antisemit.
Monarhia a reprezentat, şi în perioada interbelică, centrul funcţionării sistemului politic din
România, bazat pe prevederile Constituţiei din 1923. Regele în timpul căruia a fost înfăptuită Ma-
rea Unire, Ferdinand I (1914-1927), nu a încălcat principiile vieţii politice democratice. Evoluţia mo-
narhiei a marcat şi practicile politice în stat. Criza dinastică din decembrie 1925, când prinţul Carol
a renunţat la moştenirea tronului, a fost rezolvată de Parlament în ianuarie 1926, prin proclamarea
lui Mihai ca moştenitor al tronului. După moartea regelui Ferdinand I, acesta a condus ţara tutelat
de o Regenţă, fiindcă era minor. Dar, după ce a revenit în ţară, în anul 1930, şi a fost proclamat
rege, de Parlament, în locul lui Mihai I, Carol al II-lea a urmărit reducerea rolului partidelor politice
şi instaurarea unui regim în care monarhul să aibă puteri sporite. Astfel, în anul 1938, acesta a in-
staurat un regim autoritar, în timpul căruia singura formaţiune care a funcţionat a fost cea care îl
susţinea pe rege, Frontul Renaşterii Naţionale denumită, din 1940, Partidul Naţiunii. În condiţiile
pierderilor teritoriale din anul 1940 regele Carol al II-lea a abdicat (septembrie 1940).
Carenţe ale democraţiei interbelice: subiectivismul unor politicieni; abuzurile adminis-
traţiei în timpul alegerilor parlamentare, judeţene, comunale; în perioada 1919-1937, regele a di-
zolvat de opt ori parlamentul prin decret regal, înainte de termenul legal de patru ani, fapt ce a
afectat regimul democratic; Legea electorală din 1926 stabilea că partidul care obţinea minimum
40% din voturi primea 50% din totalul mandatelor în Adunarea Deputaţilor (primă electorală), cea-
laltă jumătate se împărţea proporţional între toate partidele, inclusiv cel câştigător; sistemul „răs-
turnat” prin care regele numea guvernul, dizolva parlamentul, se schimba conducerea admi-
nistraţiei locale şi apoi se organizau alegeri generale; astfel, guvernanţii îţi asigurau succesul elec-
toral; exagerările presei, îndeosebi ale celei de partid, demagogia, recurgerea la cenzură, starea
de asediu, abuzuri ale administraţiei; amestecul tot mai evident al regelui Carol al II-lea (după
1930) în activitatea de guvernare, cu scopul introducerii regimului de autoritate monarhică (fapt
realizat în februarie 1938); ascensiunea organizaţiilor extremiste de dreapta, fapt care a condus la
practici antidemocratice: ameninţarea, şantajul, violenţa, crima (asasinarea lui I.G. Duca în 1933, a
lui A. Călinescu în 1939, a lui N. Iorga în 1940).
c) Liberalismul punea în centrul societăţii individul, teorie care a fost susţinută până la
primul război mondial. După război au loc modificări în ideologia liberală, apărând neoliberalismul
care pune accentul pe intervenţia statului, apreciind că interesul general prima asupra celui indivi-
dual. Această concepţie a fost dezvoltată de personalităţi de marcă, precum: Ştefan Zeletin, Mihail
Manolescu, Vintilă Brătianu, Victor Slăvescu ş.a. Ei au adus importante contribuţii la teoria şi prac-
tica industrializării, punctul esenţial al doctrinei neoliberale. Viitorul era, în concepţia lui Şt. Zeletin -
cel mai de seamă teoretician al neoliberalismului - în industrializare şi urbanizare. Ei au accentuat
rolul industriei şi au întrevăzut o strânsă legătură între industrializare, modernizare şi consolidarea
independenţei politice. Reprezentanţii neoliberalismului au dezvoltat teoria privind „protecţionis-
mul”, concretizată în formula „prin noi înşine” prin care se putea asigura o valorificare superioară a
resurselor naţionale, în primul rând prin forţe proprii. Deviza „prin noi înşine” nu trebuie interpretată
ca o atitudine exclusivistă, de înlăturare a capitalului străin, ci ca o colaborare cu acesta în condiţii
mai avantajoase ca până atunci.
Pentru Ştefan Zeletin, Constituţia din martie 1923 reprezenta documentul oficial de
naştere a neoliberalismului românesc. Regimul politic avea un caracter democratic şi se întemeia
pe separaţia puterilor în stat. El aprecia : “Pentru întâia oară acest act istoric pleacă de la următoa-
rele puncte de vedere, care alcătuiesc esenţa noului liberalism: a) intervenţia puterii de stat şi b)
concepţia libertăţilor individuale ca „funcţii sociale”. Democraţia, idee de bază a gândirii liberale de
pretutindeni s-a bucurat şi ea, pe plan teoretic, de atenţia ideologilor liberali, cu deosebire în peri-
oada interbelică, în care aceasta era virulent combătută de grupările extremiste de dreapta.
În România, liberalismul a fost promovat de Partidul Naţional Liberal, care reprezenta in-
teresele burgheziei industriale şi financiare, precum şi ale unor meseriaşi şi intelectuali. În perioada
interbelică, la conducerea lui s-au succedat politicieni remarcabili: Ion I. C. Brătianu (până în 1927),
Vintilă Brătianu (1927-1930), I. G. Duca (1930-1933), C. I. C. Brătianu (1934-1947); organul central
de presă era Viitorul. Partidul Naţional Liberal, aureolat de înfăptuirea Marii Uniri şi adept al demo-
craţiei parlamentare, a dominat scena politică interbelică. Între realizările de marcă ale guvernelor
PNL se înscriu: Constituţia din 1923, legile de unificare (administrativă, judecătorească, a învăţă-
mântului etc.), stimularea dezvoltării economiei naţionale, mai ales a industriei etc.
d) Ţărănismul a fost cea de-a doua concepţie cu un impact deosebit în societatea româ-
nească. Această concepţie a fost promovată de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache,
Gh. Zane ş.a. Ei susţin că România - ca şi celelalte state agrare - evolua pe o cale necapitalistă,
întemeindu-se pe mica proprietate ţărănească. Reprezentanţii săi puneau accent pe organizarea
ţărănimii în cooperative şi pe ridicarea nivelului cultural al satelor etc. Spre deosebire de poziţia
proindustrială, puternic susţinută în plan politic de Partidul Naţional Liberal - care considera pro-
blema agrară rezolvată, în linii generale, prin aplicarea reformei agrare după primul război mondial
- Partidul Ţărănesc şi, apoi Partidul Naţional Ţărănesc, au acordat o atenţie sporită gospodăriei ţă-

88
răneşti şi agriculturii. Ţărănismul susţinea primatul ţărănimii, ca o clasă omogenă şi independentă,
cu un rol deosebit în evoluţia ulterioară a societăţii româneşti. Se afirma că prin aplicarea doctrinei
ţărăniste şi apoi a „statului ţărănesc” – ca cea mai autentică expresie a democraţiei – se putea rea-
liza gospodăria ţărănească trainică, bazată pe „proprietatea de muncă”. Ţărăniştii susţineau creşte-
rea rolului statului în economie, considerând-o chiar o necesitate. Pornind de la concepţia că Ro-
mânia trebuie să rămână un stat preponderent agrar, reprezentanţii ţărănismului n-au negat nece-
sitatea dezvoltării unor ramuri industriale, în mod special a celor care valorificau produsele agricole
şi bogăţiile subsolului. În schimb ei se împotriveau protecţionismului vamal ridicat, susţinut de libe-
rali. Reprezentanţii ţărănismului apreciau că România nu dispunea de suficient capital pentru
susţinerea dezvoltării economiei şi se pronunţau pentru politica „porţilor deschise “ faţă de capitalul
străin. Din punct de vedere politic, C. Stere aprecia în 1920 că statul român nu poate fi decât un
stat ţărănesc, pentru că poporul român este un popor de ţărani şi pentru că munca ţărănească
condiţiona toată viaţa economică şi socială. La început (1919-1924) ţărăniştii au susţinut „lupta de
clasă” a ţărănimii şi muncitorimii împotriva “burgheziei oligarhice “, apoi (după 1924), au preconizat
“apărarea de clasă” împotriva agresiunii la care ţărănimea era supusă din partea burgheziei. În
moţiunea adoptată în 1935 la Congresul Partidului Naţional Ţărănesc se insista pe ideea de cola-
borare a tuturor forţelor sociale în cadrul statului naţional ţărănesc pe baza unei reale democraţii.
Ţărănismul era susţinut de Partidul Ţărănesc, care s-a înfiinţat în 1918, reprezentând inte-
resele lumii satelor: învăţători, preoţi, ţărani. La 10 octombrie 1926, după mai multe discuţii pre-
alabile, a avut loc fuziunea Partidului Ţărănesc, cu Partidul Naţional Român, constituindu-se Parti-
dul Naţional Ţărănesc, prezidat de Iuliu Maniu. Noul partid, adept al democraţiei parlamentare, a
abandonat teza „ luptei de clasă “ susţinută de ţărănişti; el îşi întemeia doctrina pe principiul eco-
nomic al „porţilor deschise”. După o intensă campanie împotriva guvernului liberal, culminând cu
Marea Adunare de la Alba-Iulia din 6 mai 1928, naţional-ţărăniştii au fost chemaţi la guvernare în
noiembrie 1928, obţinând, pe un val de entuziasm, cea mai categorică victorie electorală, cu
77,76% din voturi.
Guvernările din 1928-1931 şi 1932-1933 au coincis cu criza economică, fapt ce le-a ero-
dat popularitatea. În practica de guvernare, naţional-ţărăniştii nu şi-au putut transpune doctrina; nu
numai că nu au înfăptuit „statul ţărănesc”, dar au şi renunţat (în 1931) la politica porţilor deschise.
În anii de opoziţie s-au pronunţat pentru apărarea regimului democratic, luând atitudine împotriva
forţelor predictatoriale.
e) Naţionalismul. Era ideologia extremei drepte reprezentate de Liga Apărării Naţional-
Creştine, întemeiată de A.C. Cuza în 1923, şi de Legiunea Arhanghelul Mihail, înfiinţată de Corneliu
Zelea-Codreanu care, în 1927, se desprinde din Liga Apărării Naţionale Creştine, iar în 1930 îşi con-
stituie o secţie politică – Garda de Fier. Nereuşind să se impună pe scena politică, Liga Apărării
Naţional-Creştine a fuzionat în 1935 cu Partidul Naţional Agrar, formând Partidul Naţional Creştin;
acest partid a jucat un rol modest, fiind atras de Carol al II-lea în manevrele pentru instaurarea regi-
mului autoritar. Membrii acestor organizaţii erau recrutaţi din rândul burgheziei române aflate la concu-
rentă cu cea evreiască al intelectualilor, al studenţilor, ţăranilor, al săracilor. Aceste formaţiuni nu se
bazau pe o ideologie limpede, dar promovau antisemitismul, anticomunismul şi misticismul; foloseau
formaţii paramilitare care de multe ari recurgeau la violenţe.
Cea mai importantă grupare extremistă de dreapta a fost cea a lui Corneliu Zelea Codrea-
nu. Legionarii aruncau responsabilitatea dificultăţilor din ţară pe seama sistemului democratic de
guvernământ şi a partidelor politice. Adepţi ai regimului totalitar, ei propuneau soluţii radicale: şter-
gerea datoriilor făcute la bănci şi cămătari, stârpirea hoţiei, ameliorarea situaţiei materiale a popu-
laţiei. Pentru atragerea cetăţenilor foloseau diverse modalităţi: procesiuni religioase, repararea sau
construirea unor biserici sau troiţe, organizarea taberelor de muncă, a unor cantine şi magazine
pentru muncitori etc. Doctrina legionară se proclamă, înainte de toate, creştină, element menit să
sublinieze atât orientarea antisemită, cât şi condamnarea morală a oamenilor politici din partidele
democratice acuzaţi de materialism, de lipsa de credinţă în Dumnezeu. Legionarii au lansat teoria
purificării prin moarte, exacerbând misticismul, promovând ura, intoleranţa şi apologia morţii. În vi-
ziunea lor democraţia parlamentară era condamnată la pieire, fiind socotită vinovată de scindarea
naţiunii prin lupta dintre partide, de slăbirea autorităţii statului, sărăcirea populaţiei, lipsa de morali-
tate, facilitarea acaparării avuţiei ţării de către politicieni şi evrei şi subordonarea României marii fi-
nanţe internaţionale evreieşti. În locul sistemului democratic de alegere a conducătorilor ţării, legi-
onarii susţineau teoria elitelor. În planul politicii externe mişcarea legionară a acţionat pentru ali-
anţa României cu Germania şi Italia afirmând că şeful lor, Corneliu Zelea Codreanu va face din
România „ o ţară mândră ca soarele de pe cer”. Interzisă de guvernul liberal, Garda de Fier nu a
ezitat să-l asasineze pe primul-ministru I.G. Duca la 29 decembrie 1933. Peste un an, ea s-a lega-
lizat sub numele „Totul pentru Ţară”.
În deceniul al patrulea, într-un context favorabil (îngăduinţa autorităţilor, dezamăgirea unor
largi categorii sociale faţă de politica guvernamentală, disensiunile dintre liberali şi naţional-
ţărănişti), mişcarea legionară s-a aflat în ascensiune. La alegerile parlamentare din 1937 s-a situat
pe locul al treilea, cu 15,58% din voturi. Toate partidele politice au fost dizolvate prin decretul regal
din martie 1938. Legionarii au ajuns la putere în septembrie 1940. Ei au instaurat un regim dictato-
rial şi au promovat o politică profund antidemocratică, de teroare.
f) Extrema stângă din România este reprezentată de Partidul Comunist, înfiinţat în 1921
care a aderat la Internaţionala a III-a comunistă (aflată în slujba Uniunii Sovietice). Concepţia co-
munistă (marxist-leninistă) aprecia că orânduirea capitalistă e perimată din punct de vedere istoric
şi trebuia lichidată pe calea revoluţiei. Esenţa doctrinei comuniste se află în documentele Partidului
Comunist, care apreciau că România era o „verigă slabă a lanţului imperialist” şi că de aceea tre-
buia pregătită revoluţia în vederea înlăturării de la putere a burgheziei şi moşierimii, instaurării dic-

89
taturii proletariatului, naţionalizării principalelor mijloace de producţie, în scopul edificării societăţii
socialiste. În anul 1923 comuniştii români au adoptat şi susţinut teza cominternistă privind dreptul
popoarelor la autodeterminare, mergând până la despărţirea de stat. Astfel România era conside-
rată „stat multinaţional”, creaţie a „imperialismului apusean” şi trebuia dezmembrată. El a instigat la
tulburări, mai ales în Basarabia. Orientarea antinaţională a PCR a dus la scoaterea lui în afara le-
gii, în anul 1924. Acest partid nu a găsit aderenţă în România, din mai multe cauze: numărul mic
de militanţi, ideile nerealiste din program, puternicul sentiment de proprietate specific ţărănimii,
numărul relativ redus de muncitori. În anii ilegalităţii (1924-1944) influenţa sa a fost restrânsă, par-
tidul având circa 1.000 de membri, cei mai mulţi provenind din rândul minorităţilor naţionale. În au-
gust 1944, însă, în condiţiile înlăturării regimului antonescian şi ale ocupaţiei sovietice, PCR parti-
cipă la guvernare şi treptat reuşeşte să preia treptat întreaga putere.
g) Evoluţia politică a României în perioada interbelică. Mecanismul democratic stabilit
de Constituţia din 1923, s-a dovedit a fi extrem de dificil de pus în aplicare. Dificultatea a fost dată
în primul rând de faptul că şi după 1918 s-a menţinut vechea practică, instituită de Carol I, ca rege-
le să numească guvernul după care urma dizolvarea corpurilor legiuitoare şi organizarea de ale-
geri. Astfel că nu legislativul desemna executivul, ci invers. În perioada interbelică s-a înregistrat o
mare instabilitate guvernamentală; în cei 20 de ani ai perioadei interbelice s-au perindat la cârma
ţării 30 de guverne şi au avut loc 10 alegeri generale.
Primul deceniu interbelic a fost dominat de liberali. Guvernele liberale, punând în aplicare
politica „prin noi înşine” au urmărit, prin măsurile luate, valorificarea bogăţiilor ţării şi emanciparea
economiei ţării de sub dependenţa capitalului străin. A fost adoptată noua Constituţie în 1923; au
fost adoptate legi privind comercializarea şi controlul întreprinderilor statului (1924), legea minelor,
legea energiei (1924) legea pentru organizarea şi exploatarea căilor ferate (1925) etc. Cel de-al
doilea deceniu interbelic are ca trăsătură alternanţa la guvernare a naţional-ţărăniştilor şi liberalilor.
Ţărăniştii au guvernat în intervalele 1928-1931 şi 1932-1933 punând în practică politica economică
a „porţilor deschise”. Reveniţi la guvernare, în 1933, liberalii au promovat măsuri de încurajare a
industriei naţionale şi de creştere a rolului statului în economie. Datorită unui complex de factori in-
terni, dar şi pe un fond internaţional caracterizat prin ofensiva forţelor de extremă dreaptă, regimul
democratic stabilit prin Constituţia din 1923 a început să funcţioneze tot mai defectuos şi a eşuat în
urma alegerilor parlamentare din 1937.

II. ROMÂNIA POSTBELICĂ. STALINISM, NAŢIONAL-COMUNISM

ŞI DISIDENŢĂ ANTICOMUNISTĂ

1. IMPUNEREA MODELULUI SOVIETIC

1.1. Tranziţia spre comunism. Iniţial, actul de la 23 august 1944, prin care România a
ieşit din războiul împotriva Naţiunilor Unite, a reprezentat o speranţă în perspectiva reinstaurării
vechiului regim democratic interbelic. Din păcate însă, urmarea imediată a evenimentelor a consti-
tuit-o ocuparea României de către trupele Armatei Roşii. Principalii artizani ai arestării mareşalului
lon Antonescu, în frunte cu regele Mihai şi generalul Constantin Sănătescu, mareşalul Palatului, nu
aveau cum să ia în calcul o asemenea consecinţă, cu atât mai mult cu cât doi dintre liderii
comunişti, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Emil Bodnăraş, au fost la curent cu desfăşurarea acţiunii. Siste-
matic şi organizat, beneficiind de sprijinul tacit, dar total, al Moscovei, PCR avea să demareze, în
toamna anului 1944, lupta pentru acapararea structurilor de putere ale ţării. Dacă în primul guvern,
format în seara zilei de 23 august 1944 şi condus de generalul Constantin Sănătescu, era un sin-
gur comunist (Lucreţiu Pătrăşcanu), în cel de-al doilea guvern Sănătescu(4 noiembrie 1944 ),
Frontul Naţional Democrat (o alianţă de mici partide de stânga aflate sub controlul total al
comuniştilor) deţinea mai multe portofolii, printre care şi cel de vicepreşedinte al Consiliului de
Miniştri (Petru Groza). La 6 decembrie 1944, era instaurat un nou guvern, prezidat de generalul
Nicolae Rădescu, în fapt o ultimă încercare, nereuşită, de stavilă împotriva tăvălugului sovietic. Şi
în acest guvern, comuniştii şi aliaţii lor erau bine reprezentaţi; mai mult chiar, deţineau unele minis-
tere cheie (ministerele justiţiei, muncii, educaţiei naţionale, comunicaţiilor) şi vicepreşedinţia Consi-
liului de Miniştri.
Drumul spre puterea executivă al PCR este jalonat de o conjunctură internaţională favori-
zantă. La începutul anului 1945, victoria Naţiunilor Unite devenise inevitabilă. În aceste condiţii, li-
derii PCR au fost chemaţi la Moscova, unde li s-a cerut să răstoarne guvernul Rădescu. Deşi con-
ferinţa de la Yalta (4-11 Februarie 1945) adopta Declaraţia cu privire la Europa eliberată, Stalin a
cerut imperativ ca regele Mihai să-i aducă la putere pe comunişti. PCR a trecut la îndeplinirea pla-
nului de preluare a puterii politice. De acum înainte, au fost urmărite ca obiective imediate crearea
unor puternice tensiuni între populaţie şi administraţia locală (tensiuni legate de apropiata reformă
funciară), înlăturarea prin forţă a unor prefecţi şi primari consideraţi reacţionari, organizarea unor
„greve spontane” de către sindicatele comuniste (ceferişti, tipografi), totul fiind dublat de o furibun-
dă campanie de presă îndreptată împotriva a tot ce reprezenta trecutul interbelic. În urma inter-
venţiei directe a comisarului sovietic Andrei Vişinski la regele Mihai, în fapt, un adevărat act de
forţă în relaţiile internaţionale, s-a obţinut şi rezultatul urmărit: instaurarea la 6 martie 1945 a unui
guvern procomunist, condus de Petru Groza. Avocat şi proprietar care afişase în perioada interbe-
lică idei naţionaliste şi democratice, Groza era şi liderul unui minuscul partid ţărănesc, tocmai bun
pentru a gira un cabinet în care comuniştii aveau majoritatea, dar nu deţineau funcţia de prim-
ministru. La 13 martie 1945, noile autorităţi au preluat Transilvania de nord-vest (în fapt eliberată

90
de armata română încă din octombrie 1944) şi au realizat reforma agrară promisă. Practic, din
acest moment drumul comunizării României era deschis. În toate judeţele au fost numiţi prefecţi
din rândul comuniştilor, fără reprezentanţi ai PNŢ sau PNL. Cu ajutorul ministrului justiţiei, Lucreţiu
Pătrăşcanu, a fost elaborată o nouă legislaţie, în mare parte de inspiraţie sovietică, pentru a epura
din viaţa publică pe toţi cei ce se opuneau acaparării puterii de către PCR (la 30 martie 1945 a
fost impusă legea epurării instituţiilor statului, prin care, sub pretextul înlăturării celor care au
colaborat cu regimul antonescian şi cu Germania nazistă, au fost excluse din instituţiile de stat per-
soanele care se opuneau comunizării ţării). Această legislaţie, apărută încă din toamna anului
1944, a facilitat înlăturarea din viaţa publică a elitei intelectuale şi a fost dublată abil de o agresivă
campanie de demascare în presă a „elementelor reacţionare”. Este adevărat că PCR s-a folosit de
un amplu curent de opinie, existent şi în Occident, privind înlăturarea tuturor celor care, sub diferite
forme, colaboraseră cu regimurile politice de dreapta. Locul acestora a fost ocupat iniţial de oameni de
cultură cu vederi de stânga (nu neapărat comuniste), dispuşi la diferite compromisuri cu puterea nou
instalată.
Programul PCR de comunizare a ţării a avut de înfruntat în plan politic două mari obstaco-
le: monarhia şi partidele politice. În contextul nerecunoaşterii guvernului Petru Groza de către SUA
şi Marea Britanie şi luând act de numeroasele încălcări ale prevederilor constituţionale, regele Mi-
hai intră, în august 1945, în „greva regală”, cerându-i lui Petru Groza să demisioneze. Acesta a re-
fuzat, fiind încurajat de reprezentanţii sovietici din Comisia Aliată, condusă de facto de generalul
locotenent sovietic Vladislav P. Vinogradov. Regele s-a retras din viaţa politică, refuzând să mai
semneze actele emise de guvern, în speranţa că va determina astfel înlăturarea acestuia. Iluzorie
speranţă, deoarece Moscova susţinea guvernul Petru Groza şi PCR. Refuzul regelui Mihai nu a
avut astfel consecinţe majore, deoarece regimul instaurat a pus în vigoare, fără semnătura regelui,
actele legislative emise. În sprijinul regelui, la 8 noiembrie 1945, a avut loc o manifestaţie organi-
zată de partidele politice istorice şi de tineretul universitar. Singura consecinţă concretă a grevei
regale a fost condiţionarea, de către SUA şi Marea Britanie, a includerii în cabinet, până la des-
făşurarea alegerilor, a doi miniştri din partea opoziţiei (hotărâre luată la Conferinţa de la Moscova
din noiembrie 1945). Au fost, aşadar, desemnaţi doi miniştri secretari de stat: Emil Haţieganu
(PNŢ) şi Mihail Romniceanu (PNL), a căror influenţă în guvern era însă neînsemnată.
Următorul obiectiv I-a reprezentat eliminarea totală de pe eşichierul politic a vechiului sis-
tem multipartinic. Guvernul a elaborat o nouă lege electorală, prin care sporea numărul alegători-
lor, adăugându-le şi pe femei, şi desfiinţa Senatul, reconstruind Reprezentanţa Naţională în aşa fel
încât să-i fie complet supusă. În acest context, prin diverse metode, comuniştii au reuşit fraudarea
alegerilor de la 19 noiembrie 1946 (primele alegeri parlamentare postbelice), câştigate de Blo-
cul Partidelor Democratice (BPD), alianţă condusă de PCR. Acestea au avut scopul de a legitima
prin vot puterea comunistă, care de acum controla şi puterea legislativă. Deşi SUA şi Marea Brita-
nie au denunţat alegerile, nici una nu a mers mai departe pentru a sprijini partidele istorice. După
acest eveniment, influenţa occidentală practic a încetat. În aceste condiţii, regele Mihai I a partici-
pat, la 1 decembrie 1946, la şedinţa inaugurală a noului Parlament. Dominând de o manieră cate-
gorică legislativul şi controlând celelalte două puteri în stat, puterea executivă şi judecătorească,
comuniştii au trecut la eliminarea PNŢ, PNL şi PSD. Această acţiune s-a desfăşurat pe mai multe
planuri: interzicerea sistematică a organelor de presă ţărăniste şi liberale pe diferite perioade,
campanii agresive în oficioasele comuniste Scânteia şi România liberă împotriva vechilor lideri poli-
tici (nu însă şi împotriva regelui Mihai), arestarea pe termen scurt (pentru început) a unor membri
PNŢ şi PNL, declanşarea unor incidente violente la diverse manifestaţii.
Tot acest climat de teroare nu avea decât un singur scop: introducerea cât mai curând a
sistemului unipartinic, similar celui din URSS. Semnarea, în februarie 1947, a Tratatului de pace de
la Paris, în situaţia în care României nu i se accepta beligeranţa, iar guvernul comunist nu accepta
să participe la Planul Marshall, a accelerat schimbarea vechiului regim. În acest context, a fost or-
ganizată, în iulie 1947, diversiunea de la Tămădău, care a constituit pretextul interzicerii PNŢ. În-
cercarea eşuată de a părăsi ţara a unor lideri ai PNŢ, în scopul informării Occidentului despre ade-
vărata stare de lucruri din ţară, a fost urmată de arestarea întregii conduceri a partidului. Cum era
şi de aşteptat în condiţiile date, finalul s-a dovedit a fi tragic pentru ţărănişti. Unul dintre făuritorii
României Mari, Iuliu Maniu (cel mai redutabil militant anticomunist al timpului), acuzat de trădare şi
conspiraţie cu servicii secrete engleze sau americane pentru răsturnarea guvernului Groza, a fost
condamnat la închisoare pe viaţă şi şi-a găsit sfârşitul în penitenciarul de la Sighet, în 1953, iar lon
Mihalache a primit tot pedeapsa cu închisoare pe viaţă şi a murit, în 1963, în puşcăria de la Râm-
nicul Sărat. În faţa furiei comuniste, PNL-Brătianu şi-a suspendat activitatea în august 1947, clubul
liberal a fost închis, iar la 6 noiembrie 1947 au fost eliminaţi din guvern membrii grupării Tătărescu,
tovarăşi de drum păstraţi doar atâta vreme cât aparenţele unui guvern de coaliţie trebuiau menţinu-
te. Câteva luni mai târziu, ultimul bastion al legalităţii interbelice, monarhia, era înlăturat - regele
Mihai a fost obligat sa abdice la 30 decembrie 1947 şi apoi să părăsească România. Chiar în sea-
ra înlăturării forţate a regelui a fost dată publicităţii Legea nr. 363, prin care era abolită monarhia şi
se proclama Republica Populară Română. Congresul de absorbţie a PSD de către PCR, des-
făşurat în februarie 1948 şi în urma căruia s-a constituit PMR – Partidul Muncitoresc Român, nu a
reprezentat decât un simplu exerciţiu de imagine şi a confirmat acţiunile comuniste de introducere
a modelului sovietic.
Odată încheiată distrugerea vechiului regim politic şi a principalelor sale instituţii, PCR a
continuat sovietizarea României prin impunerea statului totalitar şi a controlului complet asupra so-
cietăţii. Constituţiile din 1948 şi 1952 au dat putere de lege noului regim politic. Principala preocu-
pare a noilor autorităţi a fost aceea de a reprima orice formă de rezistenţă, motiv pentru care, cu
sprijinul direct al URSS şi cu cadre sovietice, a fost organizată, în august 1948, Direcţia Generală

91
a Securităţii Poporului, care avea ca principală îndatorire „apărarea cuceririlor democratice ale
poporului”, adică a poziţiilor câştigate în anii postbelici de comunişti. În decembrie 1948, Securita-
tea şi-a constituit propriile sale trupe, iar în ianuarie 1949 ea se completa cu Direcţia Generală a
Miliţiei, care înlocuia Poliţia şi Jandarmeria. Aceeaşi misiune a primit-o şi justiţia, complet subordo-
nată autorităţii partidului şi a statului. Stalinizarea s-a extins şi în domeniul culturii, unde unicul cri-
teriu acceptat era acela al conformităţii ideologice. Scoaterea din biblioteci a sute de autori acuzaţi
de „naţionalism” sau „cosmopolitism”, eliminarea din expoziţii a tuturor tablourilor sau sculpturilor
socotite decadente şi interzicerea compozitorilor care nu prezentau viaţa nouă a ţării a devenit o
normă curentă. Disciplinele socio-umane (filosofia, istoria sau sociologia) au fost desfigurate, oa-
meni de ştiinţă unanim recunoscuţi fiind îndepărtaţi de la catedră, unii dintre ei pierzându-şi chiar
viaţa după ani grei de detenţie.
1.2. Lupta pentru putere. Imediat după preluarea puterii, asistăm la o acerbă luptă pentru
controlul absolut, purtată de Gheorghiu-Dej, în afara oricărei reguli democratice. Prima victimă, în
1946, a constituit-o fostul conducător comunist din anii celui de-al Doilea Război Mondial, Ştefan
Foriş. A urmat fostul ministru de justiţie, Lucreţiu Pătrăşcanu. Ideolog comunist şcolit în Occident,
acesta putea deveni oricând un contracandidat pentru Dej, fapt ce nu i-a fost iertat niciodată. Ares-
tat din 1948, a fost ţinut în izolare şi anchetat dur pentru a recunoaşte acuzaţii fanteziste vizând
trădarea sa. După moartea lui Stalin, Gheorghiu-Dej decide suprimarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu,
executat în 1954, cu atât mai mult cu cât noul lider sovietic, Nikita Hruşciov, iniţiase un plan de
destalinizare parţială, vizând, pentru început, debarcarea vechilor conducători din ţările satelizate
Moscovei. În 1952, cu sprijinul lui Stalin, Gheorghiu-Dej îi înlăturase pe Ana Pauker, Vasile Luca şi
Teoharie Georgescu, în fapt o grupare formată la vârful PCR, după 1944, care se afla în rivalitate
cu liderul atotputernic. O altă etapă a luptei pentru putere s-a desfăşurat în 1957, când au fost în-
depărtaţi doi dintre apropiaţii lui Dej, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi. Demn de remarcat
este faptul că aceste eliminări, soldate cu arestări şi execuţii (Lucreţiu Pătrăşcanu) sau condamnări
pe viaţă (Vasile Luca), au fost urmate de altele, mult mai numeroase, la toate nivelurile vieţii de
partid.
Moartea lui Stalin, în 1953, şi noua orientare a lui Hruşciov determină o schimbare şi în
România. Se încearcă o cale proprie de construire a socialismului, care duce la o relativă dis-
tanţare faţă de Moscova. În anul 1958 s-a obţinut retragerea trupelor sovietice din România. În cele
din urmă, însă, unda destalinizării a ajuns şi la Bucureşti. Problema lui Gheorghiu-Dej era să conti-
nue programul stalinist, ceea ce a şi decis Congresul al III-lea al PMR. Pentru prima oară, în anii
’60 a început să se vorbească de autonomie, independenţă şi neamestec în treburile interne, co-
munismul fiind asociat cu valorile naţionale. La capătul unor negocieri care s-au purtat de la Bucu-
reşti la Beijing şi de aici la Moscova, liderii PMR au dat publicităţii Declaraţia din aprilie 1964, prin
care se pronunţau împotriva hegemoniei sovietice, pentru independenţă şi egalitate, pentru
neamestec şi pentru cooperare în spiritul avantajului reciproc. Ca să arate că noua orientare nu es-
te doar formală, autorităţile comuniste au eliberat mii de deţinuţi politici şi a fost iniţiat un vast pro-
gram de reconsiderare a valorilor naţionale, fiind readuşi în prim-plan mari oameni de cultură com-
plet ignoraţi până atunci. Relativa relaxare a represiunii, care a atras de partea comuniştilor destule
adeziuni, n-ar fi trebuit să inducă în eroare pe nimeni, deoarece nimic esenţial nu se schimbase în
structura politică a sistemului.
1.3. Naţional-comunismul ceauşist. Decesul lui Gheorghiu-Dej (1965), revenirea parti-
dului la vechea denumire de PCR şi numirea ca secretar general a lui Nicolae Ceauşescu (cu oca-
zia Congresului al IX-lea al PCR din 1965) nu au oprit acţiunile de epurare. Astfel, noul lider de la
Bucureşti i-a înlocuit treptat pe vechii apropiaţi ai predecesorului cu noii săi fideli (Ilie Verdeţ, Paul
Niculescu-Mizil, Ştefan Andrei, Dumitru Popescu etc.). Momentul Congresului al IX-lea a fost folosit
de noul lider de la Bucureşti pentru a se prezenta în ipostaza de mare reformator, afirmând răspi-
cat independenţa (întemeiată însă tot pe industrializare şi resurse proprii), omogenizarea socială şi
etnică a naţiunii, neamestecul în treburile interne şi deci neutralitatea activă în marile dispute ideo-
logice, precum şi unitatea de monolit în jurul partidului şi a secretarului său general. În anii care au
urmat, gesturile de insubordonare faţă de cerinţele Moscovei au fost însoţite de o largă deschidere
spre Occident.
În aprilie 1968, cu prilejul unei plenare a CC al PCR, noul lider de la Bucureşti, Nicolae
Ceauşescu (preşedinte al României din 1974), aducea grave acuzaţii lui Gheorghiu-Dej, privind
implicarea sa în cazurile Ştefan Foriş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, precum şi în crimele săvârşite de Se-
curitate în timpul său. Această acţiune făcea parte dintr-o vendetă politică, menită să ducă la elimi-
narea lui Alexandru Drăghici (fost ministru de interne), bănuit că vrea să-i ia locul, şi a unor cadre
din conducerea Ministerului de Interne. În ciuda acestui exerciţiu de imagine publică realizat de Ni-
colae Ceauşescu, sistemul comunist şi-a protejat vechile cadre, astfel încât cei înlocuiţi şi pensio-
naţi au beneficiat de toate favorurile regimului (pensie de demnitar, case de protocol, aprovizionare
de la magazinele speciale de partid). Prin noua Constituţie din 1965, statul primea denumirea de
Republica Socialistă România (R.S.R.). Până în 1971, politica internă s-a caracterizat prin continu-
area proceselor de desovietizare şi destalinizare începute de Gheorghe Gheorghiu-Dej după 1958;
promovarea unei culturi axate pe evidenţierea trăsăturilor naţionale, care a avut ca scop atragerea
de partea regimului a populaţiei prin exploatarea sentimentelor naţionale; atenuarea politicii repre-
sive a Securităţii, eliberarea deţinuţilor politici. Toate aceste măsuri nu au pus niciodată în discuţie
monopolul puterii deţinut de P.C.R. şi de conducătorul statului.
La toate acestea s-a adăugat şi o importantă relaxare în viaţa culturală, unde dogmele
„realismului socialist” au fost pentru moment abandonate, modelele occidentale reintrând în atenţie
prin numeroase traduceri de opere fundamentale şi prin contacte repetate în domeniul ştiinţific şi
artistic. Viaţa de fiecare zi s-a schimbat, traiul la limita mijloacelor de subzistenţă fiind înlocuit trep-

92
tat cu o viaţă ceva mai decentă, în care a devenit posibilă cumpărarea unui apartament sau a unui
autoturism, petrecerea unei vacanţe în ţară sau în străinătate etc. Bucureştiul a devenit un spaţiu
frecventat de liderii lumii: de la preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, la preşedinţii americani Ni-
xon şi Ford. Ceauşescu, la rândul lui, a beneficiat de vizite la cel mai înalt nivel în SUA şi Europa
Occidentală. La o privire mai atentă asupra lucrurilor, se putea constata că toate aceste schimbări
nu anulau controlul partidului asupra societăţii şi nu anunţau pluralismul şi democraţia. Avea să fie
o scurtă deschidere, urmată imediat de întoarcerea la vechile practici, Ceauşescu pronunţându-se
chiar şi în momentul său cel mai fast (condamnarea invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului
de la Varşovia în 1968) doar împotriva dreptului URSS de a-şi subordona statele socialiste. Nici socia-
lismul democratic şi nici înlocuirea economiei centralizate cu economia de piaţă nu s-au bucurat de
susţinere din partea sa.
În acelaşi timp are loc consolidarea puterii lui Ceauşescu, care acumulează cele mai înal-
te funcţii de partid şi de stat: în 1967 devine preşedinte al Consiliului de Stat, iar din 1968 contro-
lează şi Consiliul Apărării. Din 1971, inspirată din realităţile din China şi Coreea de Nord, ţări pe ca-
re Ceauşescu tocmai le vizitase, a început „revoluţia culturală”, manifestată în special prin exacer-
barea propagandei comuniste şi a cultului personalităţii lui N. Ceauşescu. Direcţiile principale ale
„revoluţiei culturale” au fost cuprinse în „tezele din iulie”, care semnifică, de fapt, reîntoarcerea la
un regim autoritar, de tip neostalinist. În 1974, cu prilejul Congresului al XI-lea al PCR, a fost lansat
Programul partidului ce viza făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintarea Româ-
niei spre comunism. În economie se revine la controlul total asupra întreprinderilor, investiţiile şi
ritmul de dezvoltare fiind stabilite ca urmare a indicaţiilor personale ale lui Ceauşescu. Tot în acest
an debutează aşa-numitul socialism dinastic, la Congresul al XI-lea soţia lui Ceauşescu, Elena,
devenind al doilea om politic în stat. Paralel cu această evoluţie, a fost înlăturată vechea gardă din
timpul lui Dej şi s-a trecut la metoda „rotirii cadrelor” şi la fuziunea dintre responsabilităţile adminis-
trative şi cele de partid. Astfel, regimul ceauşist a putut controla şi anihila orice rival sau nemulţumi-
re.
Treptat, regimul a devenit tot mai restrictiv şi abuziv, ducând, după 1980, la sărăcirea ac-
centuată a populaţiei şi la deteriorarea fără precedent a condiţiilor de viaţă ca urmare a efortului de
a se plăti marile datorii externe ale ţării. Încurajat de modelul asiatic (control ideologic riguros şi
concentrarea puterii), Ceauşescu se considera suficient de popular ca să-şi însuşească şi funcţia
de preşedinte al Republicii (în 1974), oficializând şi prin persoana sa autoritatea supremă a parti-
dului-stat. La jumătatea anilor '70, regimul lui Ceauşescu intrase deja pe o pantă descendentă.
Obsesia continuă neabătută a industrializării forţate, căreia îi era repartizat 30% din venitul naţio-
nal, a continuat să dea naştere unor coloşi care produceau în afara cerinţelor pieţei şi cu enorme
consumuri de energie mărfuri de slabă calitate, abia înghiţite de celelalte ţări socialiste, care la
rândul lor vindeau marfă asemănătoare României. Nici agricultura nu se afla într-o situaţie mai bu-
nă. Lipsită de forţă de muncă (ani de zile canalizată spre oraşele industriale), insuficient mecaniza-
tă, producea doar atât cât puteau să strângă de pe câmp soldaţii, elevii şi funcţionarii publici. Mai
multe calamităţi naturale (inundaţiile din 1970, 1975, 1977, 1980, 1981, dar mai cu seamă cutre-
murul din 4 martie 1977) au contribuit şi ele la această situaţie.
În această situaţie, datoria externă s-a triplat (în 1977 era de 3,6 miliarde dolari, iar în
1981 ajunsese la 10,2 miliarde) şi au fost cerute reeşalonări. În cele din urmă, Ceauşescu s-a an-
gajat să restituie integral sumele împrumutate şi, la recomandarea Fondului Monetar Internaţional,
să limiteze importurile şi să sporească exporturile. Consecinţele au devenit imediat evidente. De pe
piaţă au dispărut produsele de primă necesitate (între timp, în culisele propagandei de partid era
pregătit un „program de alimentaţie raţională”, din care erau aproape excluse chiar alimentele cu
pricina). În câţiva ani, penuria a ajuns atât de mare, încât singura soluţie a rămas cartelizarea ali-
mentelor de bază şi, implicit, raţionalizarea lor. A urmat energia electrică, la rândul ei economisită
în primul rând în detrimentul consumatorilor casnici şi al utilităţilor publice. În iernile grele ale anilor
'80, lipsa luminii şi a căldurii se combătea în apartamentele de la bloc cu „o haină în plus”, cum re-
comandase Ceauşescu. Dacă în Bucureşti nu vedeai pe unde calci odată cu lăsarea întunericului,
plecat în provincie cu trenul la orele serii nu te luminau până acasă decât luna şi stelele. Eşecurile
anilor '80 nu i-au făcut mai înţelepţi pe conducătorii ţării. Foamea şi frigul au continuat să se asoci-
eze şi în acei ani cu lipsa celor mai elementare libertăţi cetăţeneşti, societatea fiind în continuare
supravegheată şi controlată: Desigur, nu mai era vorba de teroarea anilor '50, dar Securitatea ve-
ghea neclintită. O adevărată plasă cu ochiurile din ce în ce mai strâmte prinsese întreaga societa-
te. O armată de informatori (nu puţini atraşi de avantajele acestei situaţii ignobile - un post mai bun,
o călătorie în străinătate, un salariu preferenţial) zăbovea ceasuri întregi ca să umple sute de pa-
gini cu descrierea amănunţită a tot ce făceau zilnic „obiectivele” încredinţate. Pe măsură ce situaţia
României devenea din ce în ce mai complicată, se dezvolta până la proporţii aberante cultul con-
ducătorului. Chiar dacă funcţionase încă din primii ani ai „epocii Ceauşescu”, proporţiile cultului
persoanei sale au crescut odată cu trecerea timpului, în completă contradicţie cu starea ţării şi ai
locuitorilor ei şi cu rolul politic real pe care Ceauşescu îl mai juca în lume în anii ’80.

2. TRANSFORMAREA SOCIETĂŢII

2.1. Noile realităţi social-economice. Politica de industrializare. O dată cu înlăturarea

monarhiei, România a devenit un stat totalitar, cu un sistem politic de tip stalinist, bazat pe concen-
trarea puterii în mânia unui singur partid: P.C.R., condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Linia eco-
nomică impusă forţat de Moscova, cu sprijinul guvernului Groza, s-a bazat pe o intensă propagan-
dă, dublată de popularizarea modelelor sovietice. Impunerea modelului sovietic (sovietizarea) în
economie s-a bazat pe câteva componente importante: înlocuirea proprietăţii private cu proprieta-

93
tea de stat prin naţionalizarea mijloacelor de producţie, colectivizarea agriculturii şi etatizarea ban-
cară, centralizarea economică şi planificarea cincinală (mai întâi s-au impus două planuri anuale,
în 1949 şi 1950, iar din 1951 s-au introdus planurile cincinale, principalul instrument al politicii de
dezvoltare centralizată şi de control asupra economiei şi societăţii). Unele realizări au fost abil folo-
site de propaganda regimului pentru a stimula munca peste normă. Modalităţile prin care s-a pus în
practică această politică au fost şantierele tineretului (Bumbeşti-Livezeni, Salva-Vişeu etc.) şi mun-
ca în echipă a brigadierilor, asemenea stahanovismului rusesc. În 1951 s-a instituit distincţia Erou
al Muncii Socialiste.
Un prim pas în transformarea economiei I-a reprezentat acordul cu URSS semnat la 8 mai
1945, prin care se înfiinţau sovromurile. Întreprinderi mixte româno-sovietice, acestea erau în rea-
litate forme mascate de spoliere a ţării, funcţionând exclusiv în favoarea Moscovei. Prin Legea din
11 iunie 1948 privind naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, au fost confiscate, într-o
primă etapă, peste 1.000 de întreprinderi industriale şi miniere, cu capital românesc sau străin.
Practic, de acum înainte, proprietatea privată în industrie era trecută în administrarea statului, care
schiţa, prin intermediul planurilor unice şi al Comisiei de Stat pentru Planificare, obiectivele de rea-
lizat. Odată cu răcirea treptată a relaţiilor româno-sovietice, după 1958, accentuată de încercarea
Moscovei de impunere a Planului Valev, în 1964, prin care România era menită să fie doar o furni-
zoare de produse agrare pentru ţările CAER (organism de cooperare economică a ţărilor comunis-
te înfiinţat în 1949, prin care, de fapt, se realiza controlul URSS asupra economiei statelor socialis-
te), industrializarea devenea o necesitate organică a regimului. Acest fapt va avea consecinţe
dramatice după 1980, industrializarea având un caracter voluntarist, care nu ţinea cont de nevoile
şi resursele reale ale ţării. Investiţiile au început să fie orientate precumpănitor spre industria grea,
infrastructură şi petrochimie. Nevoia de fonduri pentru aceste investiţii a fost dublată însă de raţio-
nalizări drastice ale consumului populaţiei, astfel încât asistăm lent, dar sigur, la conturarea unui
decalaj evident, în ceea ce priveşte nivelul de trai, între România şi alte state comuniste. Împrumu-
turile financiare contractate la diferite organisme internaţionale au fost rambursate cu mari eforturi,
mai ales datorită ambiţiei regimului naţional-comunist al lui Nicolae Ceauşescu de a le finaliza în
scurt timp. Deşi România anunţase, ca pe o mare victorie, încheierea plăţii datoriei externe în mar-
tie 1989, criza la toate nivelurile se acutiza tot mai rapid, iar regimul se găsea într-o izolare diplo-
matică, chiar în cadrul blocului comunist.
2.2. Colectivizarea şi lumea satului. La 23 martie 1945, guvernul Petru Groza legifera
noua reformă agrară, prin care erau expropriate 1.468.946 ha (a noua parte din suprafaţa agricolă
a ţării), cu care erau împroprietărite 917.777 familii de ţărani. Foştii proprietari îşi puteau păstra,
deocamdată, doar 50 ha de teren. Această măsură, cu care erau de acord toate partidele, a urmă-
rit un scop mai curând politic decât economic: înlăturarea marilor proprietari de pământ, încercân-
du-se astfel o atragere a ţărănimii de partea comuniştilor. Plenara CC al PMR din 3-5 martie 1949
a decis transformarea socialistă a agriculturii, altfel spus, lichidarea completă a micii proprietăţi ru-
rale prin colectivizarea agriculturii după model sovietic. În rezoluţia acestei plenare se afirma: „poli-
tica noastră faţă de ţărănime trebuie să fie clară: ne sprijinim pe ţărănimea săracă, strângem ali-
anţa cu ţărănimea mijlocaşă şi ducem o luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii”. Acum au luat
naştere, după modelul sovietic al colhozurilor, gospodăriile agricole de stat (GAS), cooperative-
le agricole de producţie (CAP), precum şi „întovărăşirile”, ca formă intermediară, între cele două
forme de proprietate. Cu toată campania de ameninţări, intimidări şi abuzuri comise pentru a con-
vinge micii proprietari rurali să-şi cedeze pământurile, rezistenţa ţărănimii la colectivizare a fost ma-
re. Pentru realizarea colectivizării, după anul 1953, autorităţile comuniste au făcut apel la organele
de represiune, justiţie, administraţie şi la un uriaş aparat de propagandă, în scopul convingerii ţă-
ranilor de „binefacerile” sistemului comunist în agricultură, metodele dure alternând cu diferite pro-
misiuni. Această politică, de brutalitate şi concesii temporare, a fost dublată de o continuă presiune
fiscală, în privinţa plăţii cotelor, din ce în ce mai mari, şi de măsuri punitive. La 27 aprilie 1962,
Gheorghiu-Dej anunţa oficial încheierea procesului de colectivizare a agriculturii, 3.201.000 de fa-
milii din mediul rural fiind încadrate în structuri colectiviste, ceea ce reprezenta circa 96% din su-
prafaţa agricolă a ţării. Consecinţele sociale pe termen lung au fost nefaste, determinând un ade-
vărat „exod rural” (migraţia masivă a ţăranilor spre oraşe). În acelaşi timp, concentrarea pământului
a creat premise pentru modernizarea agriculturii.
2.3. Economie şi viaţă cotidiană în statul comunist. A doua jumătate a secolului al XX-
lea a însemnat pentru societatea românească perioada unui experiment eşuat: comunismul. Aces-
ta a marcat însă viaţa a milioane de oameni şi a determinat înapoierea economică a ţării, distruge-
rea valorilor tradiţionale, mutaţii profunde în plan psihologic şi social în general. În economie, in-
staurarea controlului puterii comuniste a început cu naţionalizarea întreprinderilor, băncilor, socie-
tăţilor de asigurări, magazinelor, cabinetelor medicale şi spitalelor, circa 10 000 de obiective eco-
nomice fiind expropriate fără despăgubire. Locuinţele, îndeosebi cele aparţinând categoriilor medii
şi înstărite nu au făcut, de asemenea, excepţie de la măsurile de confiscare. Prin colectivizarea
agriculturii, puterea comunistă a urmărit vulnerabilizarea ţăranilor în faţa noilor structuri politice,
precum şi exploatarea acestui domeniu în vederea asigurării resurselor necesare susţinerii proce-
sului de industrializare a ţării, Industrializarea forţată a creat adevăraţi „coloşi” industriali (combina-
tele de la Galaţi, Slatina. Călăraşi etc.), mari consumatori de materii prime şi energie. Dezvoltarea
platformelor industriale şi mutaţiile din lumea satului au provocat o mişcare de amploare de redu-
cere a populaţiei rurale în favoarea celei urbane, ceea ce a afectat însă profund tradiţiile şi valorile
satului. După 1970, continuarea industrializării forţate în condiţiile deteriorării climatului economic
mondial şi iniţierea unor construcţii megalomanice, care solicitau eforturi financiare uriaşe (Canalul
Dunăre-Marea Neagră, Transfăgărăşanul, Hidrocentrala Porţile de Fier, Casa Poporului din Bucu-
reşti), au determinat creşterea fără precedent a datoriei externe a ţării, achitată cu preţul raţionali-

94
zării drastice a tuturor produselor ce ţineau de consumul populaţiei (alimente, medicamente, ener-
gie electrică şi termică, gaze naturale) şi sacrificării nivelului de trai al populaţiei.
2.4. O societate controlată. Fiecare moment din viaţa unui locuitor al României era su-
pravegheat de instituţiile statului, iar înregimentarea politică era instituită de la vârste fragede. As-
tfel copiii din grădiniţe erau cuprinşi intr-o organizaţie politică specifică, numită „Şoimii Patriei”, prin
care erau educaţi în spiritul devotamentului faţă de partid şi conducătorul acestuia. De la vârsta de
şapte ani, elevii deveneau, fără excepţie, membri ai Organizaţiei Pionierilor, care urmărea aceleaşi
scopuri de manipulare şi control. Costumele obligatorii ale organizaţiilor de copii indicau, de aseme-
nea, tendinţa de anihilare a personalităţii şi uniformizare a membrilor societăţii. La 14 ani, pionierii tre-
ceau într-o nouă etapă socială şi politică, devenind membri ai Uniunii Tineretului Comunist (U.T.C.)
pregătindu-se pentru a deveni „oamenii noi” pe care regimul dorea să ii creeze. După vârsta de 18
ani, adulţii puteau fi membri ai Partidului Comunist Român sau, în funcţie de locul de muncă, erau în-
cadraţi în organizaţiile sindicale aflate, de asemenea, sub controlul P.C.R. Viaţa privată era suprave-
gheată îndeaproape, prin măsuri care lezau adeseori demnitatea umană, aşa cum au fost cele privind
controlul naşterilor. Alimentaţia populaţiei era stabilită prin măsuri „raţionale”, instituite prin legi specia-
le. Munca „voluntară” sau „patriotică” în folosul statului era, de fapt obligatorie, fiind reglementată la un
anumit număr de zile pe an. Construirea marilor cartiere de locuinţe din zonele urbane, dincolo de ne-
cesitatea de a asigura adăpost pentru masele de muncitori, era şi o formă de a ţine sub supraveghe-
re, în spaţii limitate, un mare număr de persoane, în vreme ce distrugerea unor sate şi comasarea
forţată a locuitorilor in centre rurale, practicată în anii '80, a urmărit acelaşi scop.

3. REPRESIUNE ŞI DISIDENŢĂ ANTICOMUNISTĂ

3.1. Represiunea comunistă. Încă din 1945, acţiunile P.C.R. îndreptate împotriva
opoziţiei democratice, de intimidare şi manipulare a opiniei publice, anunţau politica represivă ce
avea să fie aplicată odată cu preluarea puterii depline. Ulterior, sub acuzaţiile de „colaboraţio-
nism”, „duşmani de clasă”, „duşmani ai poporului”, „fascişti”, au fost arestaţi şi închişi membri ai
P.N.L. şi P.N.Ţ., foşti demnitari din perioada interbelică, bancheri şi industriaşi.
Prin Decretul din 30 august 1948 era organizată Direcţia Generală a Securităţii Poporului
(după modelul poliţiei politice sovietice), în cadrul căreia erau plasaţi în funcţii-cheie vechii agenţi
de la Moscova Gheorghe Pintilie, Pantelei Bodnarenko, Alexandru Nicolski şi Vladimir Mazuru.
Această structură represivă a instaurat un regim de teroare internă. Ei i se vor adăuga, ca instru-
mente ale represiunii, trupele de securitate ale Ministerului de Interne (decembrie 1948) şi Miliţia
populară (ianuarie 1949). Din rândul „duşmanilor poporului”, anihilaţi fizic de către organele de re-
presiune comuniste, au făcut parte membri marcanţi ai partidelor istorice interbelice (Iuliu Maniu,
lon Mihalache, C.I.C. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu, Constantin Argetoianu, Ioan Lupaş, Mihail
Manoilescu, Radu Rosetti etc.), oameni de cultură (Anton Golopenţia, Mircea Vulcănescu), slujitori
ai bisericii (monseniorul Vladimir Ghica) şi mulţi alţii. Majoritatea celor care au avut o funcţie publi-
că, în orice domeniu, până în 1945, au cunoscut teroarea sistemului comunist al penitenciarelor şi
coloniilor de muncă (constituite prin Decretul din 1950 privind înfiinţarea coloniilor de muncă şi ad-
ministrate de Ministerul de Interne). S-au aplicat măsuri de tortură, execuţii, sau aşa-numita „ree-
ducare” (fenomenul Piteşti). Se poate vorbi, aşadar, de existenţa, până în 1964, a unui adevărat
gulag în România. Este cazul închisorilor de la Sighet, Gherla, Galaţi, Râmnicul Sărat, Aiud, Piteşti
şi Miercurea Ciuc, al şantierelor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, precum şi al coloniilor de
muncă forţată de la Cavnic, Baia Sprie, Periprava şi Salcia. O altă caracteristică a represiunii co-
muniste în perioada 1945-1964 a reprezentat-o fenomenul deportării unor comunităţi întregi (ger-
manii din Transilvania, imediat după război, şi sârbii din Banat, începând cu 1951, pe fondul acuti-
zării conflictului dintre Stalin şi Tito). Deportările în zonele aride din Bărăgan au însemnat distruge-
rea a numeroase cămine, familii şi destine. Iniţial, deportarea în Bărăgan a vizat aproximativ
40.000 de persoane. Deportaţilor li s-a permis să-şi ia doar bunurile pe care le puteau duce singuri,
restul avutului lor fiind cumpărat de comisii special constituite, care plăteau mult mai puţin decât
preţul real. Mai mult, întreaga societate a fost trecută sub un strict control, prin intermediul reţelelor
de informatori, pentru a fi preîntâmpinată orice formă de opoziţie. Ulterior, s-a trecut la eliberarea
deţinuţilor politici (proces care se încheie în 1964), fără a se renunţa însă la supravegherea popu-
laţiei şi la reprimarea opozanţilor. După 1964, represiunea comunistă se adaptează la noile reali-
tăţi, utilizând instrumente mai rafinate de reprimare a opozanţilor: impunerea domiciliului obligato-
riu, supravegherea foştilor deţinuţi politici, utilizarea spitalelor de psihiatrie ca locuri de recluziune,
arestarea şi anchetarea sub pretextul unor delicte de drept comun etc.
Ultimul obstacol în calea impunerii modelului stalinist a fost Biserica. Prin Legea cultelor
din 1948, statul cerea Bisericii să se alăture industrializării şi colectivizării şi să promoveze politica
sa externă. În 1948, 600 de preoţi uniţi au fost arestaţi iar Biserica greco-catolică a fost desfiinţată.
Biserica a fost deposedată de toate bunurile sale, devenind dependentă de stat. O victimă a regi-
mului comunist a fost şi Academia Română, transformată în Academia Republicii Populare Româ-
ne, în care au fost primite personaje minore ca poetul Dumitru Theodor Neculuţă sau istoricul Mihai
Roller. La baza învăţământului au fost puse manualele unice, de inspiraţie marxist-leninistă, adevă-
rate instrumente de impunere a monopolului cultural al partidului, iar principiul dosarului şi al origi-
nii sănătoase din punct de vedere politic a devenit pilonul principal al admiterii într-o unitate de în-
văţământ superior.
3.2. Forme de rezistenţă anticomunistă. Mişcarea de rezistenţă armată împotriva regi-
mului comunist, care a fost expresia unei nemulţumiri generale şi a avut un caracter naţional, con-
stituie un aspect relativ necunoscut al istoriei contemporane româneşti. Istoriografia occidentală
nu-l abordează decât rar sau îl ignoră în raport cu celelalte state din fostul lagăr socialist. Partizanii

95
anticomunişti şi-au făcut apariţia în primăvara lui 1944, în momentul în care trupele sovietice pă-
trundeau în Bucovina şi în nordul Moldovei. După 23 august 1944, deşi armata sovietică a preluat
controlul unei mari părţi din teritoriul României, mişcarea de partizani s-a extins la nivel naţional.
Grupuri compacte de foşti combatanţi în Est au constituit nucleul acestei mişcări. În noiembrie
1944 erau semnalate astfel de grupări în Gorj, Mehedinţi şi mai ales în Transilvania muntoasă, în
sectorul Braşov-Hunedoara, dar şi în Banat. Astfel, primul grup de partizani antisovietici s-a consti-
tuit pe 15 mai 1944, sub conducerea lui Vladimir Macoveiciuc, în Bucovina, zonă în care au mai
activat Gavril Vatamaniuc, Cozma Pătrăucean şi Dimitrie Rusu. În mai 1946, organele N.K.V.D. şi
ale Siguranţei, sub comanda lui Manole Bodnăraş, arestează conducerea Sumanelor Negre din
Vatra Dornei, în frunte cu Gavrilă Olteanu. Aceste prime mişcări de rezistenţă împotriva comuniză-
rii au acţionat până în iunie 1946, dată la care Ministerul de Interne anunţa descoperirea organi-
zaţiilor anticomuniste Sumanele Negre, Haiducii lui Avram Iancu, Graiul Sângelui, Mişcarea de Re-
zistenţă Naţională şi arestarea principalilor lideri, printre care generalul Aurel Aldea, generalul
Gheorghe Moşoiu, generalul C. Eftimiu, Elena Basarabeanu (secretara lui Ion Antonescu). Grupări-
le de partizani din Bucovina vor rezista, totuşi, până în ianuarie 1958. Din acest motiv, în deceniile
cinci şi şase, trupele de securitate au avut misiunea de a anihila rezistenţa puternică de partizani
din zonele de munte şi de a păzi lagărele de muncă.
Între 1948-1959, în Munţii Carpaţi a existat o activă rezistenţă anticomunistă armată. Gru-
pările organizate după legile conspiraţiei, destul de mici, s-au constituit în zonele de deal şi munte
şi erau alcătuite din foşti ofiţeri din armată, legionari, foşti membri ai Partidului Naţional Liberal şi
Partidului Naţional Ţărănesc, ţărani, intelectuali etc. Formaţiunile cu supravieţuire mai mare au fost
„Haiducii Muscelului”, organizat pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş de doi foşti ofiţeri (Gheor-
ghe Arsenescu, arestat în 1960, şi Toma Arnăuţoiu, arestat în 1958), şi cea condusă de Ion Ga-
vrilă Ogoreanu, pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş. În Dobrogea, partizanii anticomunişti au
acţionat în pădurile Babadagului sau în Deltă, remarcându-se fraţii N. şi D. Tubulea, fraţii Croitoru
şi Ghiţă Tomoşoiu. În Transilvania (Munţii Apuseni), acţionau partizanii conduşi de maiorul Nicolae
Dabija, grup lichidat în octombrie 1949. Armamentul lor era, în general, cel folosit în al doilea răz-
boi mondial. Toate aceste grupări au fost sprijinite de locuitorii din zonele respective, dându-le ali-
mente, îmbrăcăminte şi adăpost. Ei sperau că, „în curând” va izbucni un război între Uniunea So-
vietică, pe de o parte, şi Statele Unite şi Marea Britanie, pe de altă parte, care va avea ca rezultat
eliberarea României. Ideea că „vin americanii” anima o bună parte a poporului român, aflat sub
ocupaţie sovietică. Intervenţia sovietică în Ungaria şi pasivitatea Occidentului i-au demoralizat pe
partizani, ducând la încetarea mişcării spre sfârşitul deceniului şase (1956-1959). De asemenea,
eşecul luptei anticomuniste desfăşurate de partizani a fost determinat şi de inexistenţa unui orga-
nism de coordonare a acţiunilor diverselor grupări la nivel naţional, încercarea generalului Aurel Al-
dea în acest sens, concretizată în constituirea Mişcării Naţionale de Rezistenţă, eşuând în 1946, prin
desfiinţarea mişcării şi arestarea generalului. La rândul lor, femeile au susţinut mişcarea de rezistenţă
a poporului român. Sunt cunoscute numele Mariei Pop şi al Mariei Jumbleanu, membre ale grupului
Arsenescu – Arnăuţoiu, ca şi cel al Elenei Rizea din Nucşoara (Muscel). Depăşite numeric şi fără prea
multe provizii şi muniţii, aceste grupuri au fost decimate de către puterea comunistă. În mediul rural,
rezistenţa a corespuns cu deosebire perioadei colectivizării agriculturii. Conform unor estimări, peste
80.000 de ţărani au fost arestaţi, aproximativ 30.000 dintre ei fiind judecaţi în procese publice. În 1964,
după Declaraţia din aprilie, Gheorghiu-Dej se decide să pună capăt calvarului deţinuţilor politici din
penitenciarele româneşti. Prin decretele nr. 176 şi nr. 411 au fost eliberaţi ultimii 10.410 deţinuţi poli-
tici, însă până la libertatea totală, în cadrul limitelor permise de sistemul comunist, unii au avut de tre-
cut mai multe etape, cum ar fi domiciliul obligatoriu, lipsa unui loc adecvat de muncă, verificările perio-
dice, dar şi încercările de şantaj din partea organelor de Securitate.
Comunismul naţional al lui Nicolae Ceauşescu se raportează la cu totul alte coordonate
decât cel al lui Gheorghiu-Dej. În fapt, nu s-au schimbat decât mijloacele, scopul urmărit rămânând
acelaşi: menţinerea sistemului comunist la putere şi implicit a noului secretar general al PCR. Fe-
nomenul disidenţei în perioada Ceauşescu, fără să fie prea cunoscut sau recunoscut, acoperă mai
multe etape. Anul 1977 a reprezentat pentru regim primele opoziţii majore, venite din interiorul ţării.
În prima parte a anului, scriitorul Paul Goma, fost deţinut politic, iniţiază o mişcare de solidaritate
cu mişcarea din Cehoslovacia Charta 77, lucru ce stârneşte reacţia dură a autorităţilor. Disidenţii,
precum Paul Goma, Doinea Cornea, Gheorghe Ursu, Mihai Botez, Vlad Georgescu, Mircea Dines-
cu, Ana Blandiana etc. au opus o rezistenţă individuală în anii ’70 şi ’80, adresând scrisori deschise
către posturile de radio occidentale Vocea Americii, Europa Liberă sau BBC. Împotriva lor s-au luat
măsuri cum ar fi domiciliul forţat, sau au fost concediaţi.
În august 1977, autorităţile comuniste sunt puse în faţa revoltei minerilor din Valea Jiului.
Peste 10.000 de mineri de la mina Lupeni întrerup lucrul pentru o săptămână, cerând condiţii de-
cente de viată şi muncă. Minerii nu reiau lucrul decât în urma sosirii lui Nicolae Ceauşescu în zonă
şi a promisiunilor acestuia privind rezolvarea revendicărilor. La scurt timp însă, Securitatea trece la
arestarea principalilor lideri ai mişcării. La 15 noiembrie 1987, asistăm la cea mai cunoscută acţiu-
ne de protest din timpul lui Nicolae Ceauşescu. A început ca o manifestaţie a muncitorilor de la
Uzina „Steagul Roşu” din Braşov, privind îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă; mii de persoane au tra-
versat oraşul, scandând lozinci anticomuniste şi devastând sediul judeţean al PCR. Numeroşi par-
ticipanţi au fost arestaţi şi judecaţi (peste 300, din care 88 au fost deportaţi în alte zone ale ţării, s-
au li s-a instituit domiciliul obligatoriu).
Disidenţa împotriva lui Nicolae Ceauşescu s-a manifestat şi în rândul foştilor demnitari
comunişti, cu toate că aceasta nu reprezintă o caracteristică a sistemului. Reproşurile pe care le-a
adus, în cadrul Congresului al XII-lea al PCR, Constantin Pârvulescu, ca şi „Scrisoarea celor şase”
(semnată de Corneliu Mănescu, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Apostol, Grigore

96
Răceanu şi Constantin Pârvulescu) nu reprezintă altceva decât încercări ale veteranilor ilegalişti de
a critica evoluţia nefastă a politicii lui Ceauşescu şi nicidecum o critică reală a sistemului.

5. CONSTRUCŢIA DEMOCRAŢIEI POSTDECEMBRISTE

5.1. Înlăturarea regimului comunist şi revenirea la democraţie. În anul 1989, în majori-

tatea statelor comuniste din Europa populaţia a reuşit, în general prin mijloace paşnice, să înlăture
regimurile politice comuniste în Ungaria, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Republica Democrată
Germană. Acest proces a fost posibil şi datorită politicii de destindere şi reforme promovate de lide-
rul sovietic Mihail Gorbaciov, după 1985. Evenimentele desfăşurate în fostele state comuniste din
Europa au încurajat populaţia României să se revolte împotriva regimului dictatorial al lui Nicolae
Ceauşescu. La 16 decembrie 1989, la Timişoara, au început primele acţiuni împotriva regimului,
continuate, din 21 decembrie, la Bucureşti. La 22 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a fost înlă-
turat. Puterea a fost preluată de un organism provizoriu, Consiliul Frontului Salvării Naţionale, în
fruntea căruia s-a aflat Ion Iliescu. De la început, noua structură politică, constituită pe baza pro-
gramului în 10 puncte al FSN, şi-a propus reinstaurarea unui regim democratic şi edificarea statului
de drept în România, după cinci decenii de regimuri politice autoritare şi dictatoriale. Principalele
trăsături ale schimbării regimului politic în România după 1989, la fel ca şi în alte state europene
foste comuniste, au constat în revenirea la pluralismul politic, organizarea alegerilor libere, structu-
rarea şi manifestarea neîngrădită a societăţii civile. În plan economic, reformele au urmărit în prin-
cipal trecerea de la economia centralizată, de tip comunist, la cea de piaţă, bazată pe proprietatea
privată şi pe libera iniţiativă. Fundamentul legislativ al noii evoluţii postcomuniste a fost reprezentat,
în România, de Constituţia din anul 1991 (supusă revizuirii în 2003).
5.2. Pluralismul politic şi construcţia democraţiei în România, după 1989. Încă de la
sfârşitul anului 1989, au fost reînfiinţate vechile partide politice (Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul
Naţional Liberal, Partidul Social Democrat), iar ulterior s-au constituit partide şi formaţiuni politice
noi - Frontul Salvării Naţionale, Partidul Unităţii Nationale Române, Uniunea Democratică a Ma-
ghiarilor din România etc. Alegerile parlamentare din 1990 au fost câştigate de formaţiunea condu-
să de Ion Iliescu, Frontul Salvării Naţionale, iar cele din 1992 de aceeaşi formaţiune, dar denumită
Frontul Democrat al Salvării Naţionale. Prima schimbare paşnică de putere, prin votul exprimat al
alegătorilor, a avut loc după alegerile din 1996, câştigate de Convenţia Democrată din România
(condusă de Emil Constantinescu). În anul 2000, alegerile au fost câştigate de partidul condus de
Ion Iliescu (Partidul Democraţiei Sociale din România, ulterior Partidul Social Democrat), iar în ur-
ma scrutinului din anul 2004, Alianţa Dreptate şi Adevăr (formată din Partidul Democrat şi Partidul
Naţional Liberal), condusă de Traian Băsescu, a preluat conducerea ţării. Revenirea la regimul
democratic nu a fost lipsită de momente tensionate, aşa cum au fost conflictul interetnic de la Târ-
gu-Mureş (martie 1990), fenomenul manifestaţiei-maraton din Piaţa Universităţii din Bucureşti
(1990), descinderile minerilor în Capitală (1990, 1991, 1999). După 1989, responsabilitatea creării
societăţii civile a fost preluată de intelectualitate, care a militat pentru respectarea drepturilor omu-
lui, înfiinţând o serie de instituţii neguvernamentale: Alianţa Civică, Grupul pentru Dialog Social şi
Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Solicitat ani de-a rândul pentru a regla conturile cu un trecut care încă ne stăpâneşte,
„procesul comunismului” a avansat lent, mai cu seamă după 2004. Constituirea CNSAS, deschide-
rea arhivelor Securităţii şi constituirea mai multor instituţii de cercetare, dar şi asumarea de către
preşedintele României a unui raport în acest sens au marcat paşi importanţi înainte. Votată de Par-
lament şi aprobată de populaţie prin referendum în 1991, legea fundamentală a statului este con-
formă cu reglementările europene actuale şi are un caracter democratic. Progresele realizate de
România în construcţia sistemului democratic au fost recunoscute pe plan internaţional prin admi-
terea ţării. ca membru al Alianţei Nord-Atlantice (NATO, 2004) şi al Uniunii Europene (2007).

III. CONSTITUŢIILE ROMÂNIEI

3.1. Constituţia din 1923. Prin decretul regal din 23 ianuarie 1922, Parlamentul a fost di-
zolvat şi s-au anunţat alegeri pentru Adunarea Naţională Constituantă. Procedura nu era legală,
deoarece era încălcat articolul 128 din Constituţia adoptată în anul 1866. Toate partidele din
opoziţie au criticat aducerea liberalilor la putere în acest mod. Campania electorală s-a desfăşurat
într-o atmosferă de tensiune şi violenţă. Partidul Naţional Liberal şi-a asigurat majoritatea parla-
mentară şi a adus în dezbaterea Parlamentului proiectul noii Constituţii. Opoziţia nu putea accepta
iniţiativa şi a făcut tot posibilul pentru a o împiedica. Dar noua constituţie a fost votată de majori-
tăţile liberale din cele două Camere; la 28 martie 1923 legea fundamentală a fost promulgată, iar
la 29 martie a fost publicată în Monitorul Oficial. Constituţia din 1923 avea un caracter democratic
şi răspundea unei reale necesităţi istorice. Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc, care au
combătut-o vehement, au acceptat-o ulterior şi au guvernat pe baza ei.
Principii. Constituţia unificării, aşa cum i-a rămas numele în istorie, avea 8 titluri şi 138 de
articole (din care 76 au fost preluate din vechea Constituţie), păstrând principiile esenţiale stabilite
în 1866 privind puterile statului. Ea proclama independenţa, unitatea şi suveranitatea României,
menţinând principiul democratic al separării puterilor în stat: puterea legislativă, executivă şi jude-
cătorească. Totodată, ea consfinţea că statul român este o monarhie constituţională. În textul Con-
stituţiei erau integrate modificările din 1917 referitoare la corpul electoral şi Adunările legislative.
Dreptul de vot pentru Adunarea Deputaţilor aparţinea tuturor cetăţenilor români majori (care împli-
niseră vârsta de 21 de ani – prevedere care situa România între statele europene avansate); votul
era universal, direct, secret şi obligatoriu. La Senat era menţinută limita inferioară de vârstă de 40

97
de ani a candidaţilor. Senatorii erau aleşi de patru categorii de corpuri electorale. Alături de senato-
rii aleşi, în Parlament intrau şi senatorii de drept.
Puterile în stat. Potrivit articolului 34, puterea legislativă era exercitată colectiv de rege şi
de Parlamentul bicameral (Adunarea Deputaţilor şi Senatul). În sistemul politic românesc, Parla-
mentul avea rolul principal. De altfel, Constituţia preciza că „Membrii Adunărilor reprezintă naţiu-
nea” (art.42). Adunarea Deputaţilor şi Senatul exercitau puterea legislativă şi controlau puterea
executivă. Deputaţii şi senatorii aveau drept de anchetă, puteau adresa miniştrilor interpelări, le pu-
teau trimite petiţiile cetăţenilor, la care aceştia trebuiau să dea explicaţii. De asemenea, puteau ce-
re urmărirea miniştrilor şi trimiterea lor înaintea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Potrivit articolului 39, puterea executivă era încredinţată regelui care o exercita prin inter-
mediul guvernului, format din miniştri. Persoana regelui era inviolabilă, actele monarhului având
valabilitate doar dacă erau contrasemnate de un ministru, care astfel îşi asuma răspunderea pen-
tru ele (responsabilitate ministerială – art.87). Pentru toate actele îndeplinite în exercitarea puterii,
miniştrii aveau o triplă răspundere: politică, faţă de Corpurile legiuitoare; penală, în faţa Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie; civilă, faţă de orice parte vătămată (art. 99). Prerogativele regelui rămâneau
cele stabilite în 1866, dar în realitate erau diminuate, ca urmare a creşterii rolului Parlamentului
ales prin vot universal. Totuşi, regele rămânea un element cheie al vieţii politice. El exercita pute-
rea executivă (art.39), numea şi revoca miniştri, sancţiona şi promulga legile, era şeful armatei,
avea drept de veto, drept de amnistie în materie politică şi dreptul de a ierta sau micşora pedepse-
le în materie criminală (art.88), putea bate monedă şi conferea decoraţii. De asemenea, el convoca
şi dizolva Parlamentul (art.90) şi putea încheia tratate, care deveneau valabile după ce erau apro-
bate de Parlament. Totodată, regele dispunea de largi posibilităţi de interpretare a legilor, deoarece
putea emite regulamente prin care dădea oficialităţilor instrucţiuni de aplicare a legilor în vigoare.
Puterea judecătorească se exercita prin organele ei, care pronunţau hotărârile în virtutea legilor
existente. Pentru întregul stat exista o singură Curte de Casaţie şi Justiţie, care dobândea atribuţii
mai largi faţă de cele stabilite prin Constituţia din 1866. Curtea putea judeca constituţionalitatea le-
gilor şi le putea declara inaplicabile pe cele care erau contrare Constituţiei.
Prin prevederile sale, Constituţia din 1923 a dus la creşterea rolului statului, înscriindu-se
pe linia neoliberalismului interbelic. Legea fundamentală introducea ideea că proprietatea devine o
funcţie socială şi interesele colectivităţii trebuie să primeze asupra celor individuale, exprimată prin
faptul că era posibilă exproprierea cu despăgubire pentru cauze de utilitate publică (art.17). Pe
această bază au fost adoptate legile care permiteau intervenţia statului în orientarea politicii eco-
nomice a ţării, cum a fost, de pildă, legea minelor din 1924. Cetăţenii se bucurau de largi drepturi şi
libertăţi: votul universal; egalitatea în faţa legii (art.8); libertatea conştiinţei, a presei, a învăţământu-
lui, a întrunirilor şi de asociaţie (art.5); garantarea proprietăţii (art.17); inviolabilitatea domiciliului
(art.13). Constituţia consacra hotărârile luate de poporul român în 1918 privind unirea Basarabiei,
Bucovinei şi Transilvaniei cu România. Noul aşezământ constituţional a dus la creşterea rolului sta-
tului, a favorizat dezvoltarea instituţiilor democratice, a determinat activizarea politică şi creşterea
spiritului civic al cetăţenilor. Semnificaţia Constituţiei din 1923 este cu atât mai mare cu cât, în acea
perioadă, în alte ţări s-a trecut la instaurarea regimurilor totalitare, lichidându-se libertăţile demo-
cratice (U.R.S.S., Ungaria, Italia, Bulgaria etc,).

„Art. 1. Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil.” „Art. 2. Teritoriul României este
nealienabil. Hotarele Statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi”. „Art. 6.
Drepturile civile ale femeilor se vor stabili de legile civile pe baza deplinei egalităţi a celor două se-
xe. Legi speciale, votate în majoritate de două treimi, vor determina condiţiunile sub care femeile
pot avea exerciţiul drepturilor politice.” „Art. 7. Deosebirile de credinţe religioase şi confesiuni, de
origine etnică şi de limbă nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi poli-
tice şi a le exercita. Numai naturalizarea aseamănă pe străin cu Românul pentru exercitarea drep-
turilor politice.” „Art. 8. Nu se admite în Stat nici o deosebire de naştere sau de clase sociale. Toţi
românii sunt egali înaintea legii si datori a contribui fără osebire la dările şi sarcinile publice. Numai
ei sunt admisibili în funcţiunile şi demnităţile publice, civile şi militare.” „Art.11. Libertatea individua-
lă este garantată. Nimeni nu poate fi urmărit sau percheziţionat, decât în cazurile şi după formele
prevăzute în legi. Nimeni nu poate fi deţinut sau arestat, decât în puterea unui mandat judecăto-
resc motivat. „Art. 19. Zăcămintele miniere precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului sunt
proprietatea Statului.” „Art. 21. Toţi factorii producţiunii se bucură de o egală ocrotire. Statul poate
interveni, prin legi, în raporturile dintre aceşti factori pentru a preveni conflicte economice sau soci-
ale. Libertatea muncii va fi apărată.” „Art. 25. Constituţiunea garantează tuturor libertatea de a co-
munica şi publica ideile şi opiniunile lor prin grai, prin scris, prin presă, fiecare fiind răspunzător de
abuzul acestor libertăţi în cazurile determinate prin codicele penal, care nici într-un caz nu va putea
restrânge dreptul în sine.” „Art. 33. Toate puterile Statului emană de la naţiune, care nu le poate
exercita decât numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea de
faţă” (suveranitatea poporului).

3.2. Constituţia din 1938. În urma crizei apărute după alegerile din decembrie 1937, în
care nici un partid nu reuşise să-şi asigure majoritatea, şi în condiţiile în care regele Carol dorea să
instituie un regim de guvernare personală, la 20 februarie 1938 o nouă Constituţie este înfăţişată
poporului român de către rege, printr-o proclamaţie. „Învoirea” poporului s-a făcut printr-un plebis-
cit, în care votul s-a făcut prin declaraţie verbală, consemnată pe liste separate cu cei ce votau
pentru şi cei ce votau contra. Noua Constituţie a fost proclamată de regele Carol al II-lea prin De-
cretul regal nr.1045 din 27 februarie 1938, iar la o lună după aceea regele avea să suspende şi
partidele politice (înlocuite cu alcătuiri inconsistente de tipul Frontului Renaşterii Naţionale sau Par-

98
tidului Naţiunii). Noua Constituţie reprezenta un abuz, nu mai emana de la naţiune, ci de la puterea
executivă, şi nu fusese adoptată potrivit procedurilor de revizuire a actului fundamental. Ea a re-
prezentat temeiul juridic al monarhiei autoritare şi a pus capăt continuităţii constituţionale.
Elaborată de Istrate Micescu, reputat jurist al perioadei interbelice, Constituţia carlistă se
întemeia pe critica regimului de partide (dintr-o perspectivă reacţionară) şi pe doctrina corporatis-
mului. Principiile noii Constituţii încetaseră de a mai fi liberale, aşa cum se observă din Titlul II, ca-
re, tratând despre drepturile omului, vorbeşte mai întâi „Despre datoriile românilor”, şi de-abia apoi
„Despre drepturile românilor”.
Prin Constituţia din 1938 era desfiinţată separarea puterilor în stat şi se producea o con-
centrare a puterii în mâinile regelui, care devenea capul statului. Puterea legislativă se exercita de
către rege prin Reprezentanţa Naţională, iar puterea executivă era încredinţată tot regelui, care o
exercita prin guvernul său. Regele deţinea iniţiativa legislativă, Parlamentul fiind mult limitat în
acest domeniu. De asemenea, putea convoca, închide, dizolva ambele adunări sau numai una şi le
putea amâna lucrările. Parlamentul, chiar redus la un rol decorativ, era controlat şi prin numirea de
către rege a unui mare număr de senatori. Tot regele făcea regulamentele necesare pentru aplica-
rea legilor, dar fără să poată modifica legile şi scuti pe cineva de executarea lor. Pe perioada va-
canţelor parlamentare şi atunci când adunările legiuitoare erau dizolvate, regele putea emite decre-
te cu putere de lege, care ulterior erau ratificate de Parlament. Miniştrii erau răspunzători numai
faţă de rege, iar iniţiativa revizuirii Constituţiei îi aparţinea tot acestuia. De asemenea, regele era
capul oştirii, avea dreptul de a declara războiul şi de a încheia pacea, conferea decoraţiile şi grade-
le militare. În fapt, exerciţiul puterilor constituţionale trecerea în mâinile regelui. România devenea
o monarhie autoritară, în care regele nu numai că domnea, dar şi guverna.
Se aduceau importante modificări şi legislaţiei electorale, dreptul de vot pentru Adunarea
Deputaţilor fiind acordat doar persoanelor ştiutoare de carte care împliniseră 30 de ani. Pe de altă
parte, însă, pentru prima oară în România, se acorda drept de vot femeilor, acestea nefiind însă
eligibile. Prin toate aceste modificări, scădea numărul alegătorilor de la 4,6 milioane în anul 1937,
la 2 milioane în anul 1939. O altă consecinţă izvorâtă din Constituţia carlistă a fost instituirea, la 30
martie 1938, a Consiliului de Coroană, ca organ permanent consultativ, cu membri numiţi de rege.
Este cert astăzi că, în anii 1938-1940, regimul personal al lui Carol al II-lea a modificat raportul de
forţă dintre puterile statului, anulând dreptul de control reciproc, şi a eliminat garanţiile care prote-
jau libertăţile individuale. Constituţia din 1938 a fost suspendată la 5 septembrie 1940, în condiţiile
prăbuşirii regimului de autoritate monarhică.
Regimul antonescian care i-a urmat a făcut un pas mai departe. Preşedintele Consiliului
de Miniştri concentra toate puterile, devenind conducătorul statului, în vreme ce regele, aruncat
într-o poziţie strict ceremonială, funcţionează în umbra sa. Generalul Antonescu a mai deţinut, în
afara funcţiei legiferării şi guvernării, şi dreptul de a încheia convenţii şi tratate (preluat din prece-
denta Constituţie de la şeful statului) şi acela, care se va arăta foarte important în condiţiile de
atunci, de a declara război şi de a încheia pacea. O succintă caracterizare a regimului Antonescu
trebuie să reţină şi discriminarea evreilor (legislaţia rasială având precedente încă în anii autorita-
rismului carlist), suspendarea tuturor activităţilor politice (implicit a parlamentului), guvernarea prin
decrete-legi (cu recursul la plebiscit), cultul personalităţii (preluat de la Carol al II-lea). Lipsa parti-
dului unic şi a mobilizării politice a naţiunii nu pot aşeza regimul Antonescu în categoria celor totali-
tare, ci mai degrabă a celor fascist-corporatiste alcătuite pe fondul autohton al antiparla-
mentarismului şi autoritarismului.
3.3. Constituţia din 1948. După cel de-al Doilea Război Mondial, în condiţiile ocupării ţării
de către sovietici, a cuceririi puterii politice de către comunişti şi a înlăturării monarhiei, s-a pus pro-
blema adoptării unei noi Constituţii. În martie 1948, după autodizolvarea fostului parlament, au fost or-
ganizate alegeri pentru noul organ reprezentativ, numit de acum înainte Marea Adunare Naţională.
Noua Constituţie era adoptată în unanimitate la 13 aprilie 1948 şi se inspira din Constituţia sovietică
(stalinistă) a anului 1936. Se consfinţea noua titulatură a statului, de Republica Populară Română, şi
se preciza caracterul său de „stat populari, unitar, independent şi suveran”, care „a luat fiinţă prin lupta
dusă de popor în frunte cu clasa muncitoare, împotriva fascismului , reacţiunii şi imperialismului”. În
această Constituţie, prevederile economice prevalau asupra celor politice, fiind instrumentul legal prin
care se pregătea trecerea întregii economii sub controlul statului. Astfel, articolul 11 prevedea că mij-
loacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare pot deveni proprietatea statului atunci când in-
teresul general o cere, iar articolul 14 prevedea că atât comerţul intern, cât şi cel extern trec sub con-
trolul statului. Articolul 15 prevedea planificarea economiei naţionale. Toate aceste prevederi econo-
mice erau cuprinse într-un titlu special, nemaiîntâlnit în celelalte legi fundamentale, intitulat Structura
social-economică.
Aparent, legea fundamentală consfinţea principii democratice, precum suveranitatea po-
porului, votul universal: „întreaga putere emană de la popor şi aparţine poporului” (art.3), care „îşi
exercită puterea prin organe reprezentative, alese prin vot universal, egal, direct şi secret”. De
asemenea, statua egalitatea în faţa legii pentru toţi cetăţenii Republicii Populare Române, fără de-
osebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură. Aceştia puteau fi aleşi (la 23 de ani)
şi puteau alege (participau la vot de la 18 ani) toate organele statului. Printre drepturile cetăţeneşti
afirmate în Constituţie se aflau dreptul la muncă, la odihnă, la învăţătură. Se stipula că femeia avea
drepturi egale cu bărbatul, minorităţile naţionale se bucurau de toate drepturile; sănătatea publică
era organizată de stat, se afirma protecţia de către stat a familiei. Teoretic, prin Constituţie erau
afirmate libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă; libertatea individuală a cetăţeanului; libertatea
presei, a cuvântului, a întrunirilor, mitingurilor, cortegiilor şi manifestaţiilor. Practic însă, toate afir-
maţiile aparent democratice nu erau acoperite de garantarea acestor drepturi, care au fost, în ma-
rea lor majoritate, încălcate sistematic în timpul regimului comunist. În plus, ea conţinea şi o serie

99
de restricţii pe plan politic, lipsind de drept de vot „persoanele interzise, lipsite de drepturi civile şi
politice şi nedemne, declarate ca atare de organele în drept, conform legii” (art.18). Pe baza aces-
tei prevederi au fost privaţi de drepturi politice numeroşi cetăţeni, adversari ai regimului, puşi sub
acuzaţia că desfăşoară activitate fascistă, hitleristă, ostilă Uniunii Sovietice.
Constituţia din 1948 nu mai prevedea principiul separării puterilor în stat, întrucât Marea
Adunare Naţională (MAN) devenea „organul suprem al puterii de stat a Republicii Populare Româ-
ne”, deci legislativul şi executivul se confundau. Prerogativele MAN erau: alegerea Prezidiului Marii
Adunări Naţionale; formarea guvernului Republicii Populare Române; modificarea Constituţiei; sta-
bilirea numărului, atribuţiilor şi denumirilor ministerelor şi desfiinţarea, contopirea sau redenumirea
celor existente; votarea bugetului, fixarea impozitelor şi a modului de percepere a lor; deciderea
consultării poporului prin referendum; acordarea amnistiei.
Primul preşedinte al Prezidiului MAN a fost profesorul Constantin I. Parhon, care oficial
era şeful statului român. Prezidiul convoca Marea Adunare Naţională în sesiuni ordinare şi extraor-
dinare; emitea decrete; interpreta legile votate de MAN; exercita dreptul de graţiere şi comuta pe-
depsele; conferea decoraţiile şi medaliile Republicii Populare Române; reprezenta Republica Po-
pulară Română în relaţiile internaţionale; acredita şi rechema, la propunerea guvernului, pe repre-
zentanţii diplomatici ai Republicii Populare Române; în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări
Naţionale, numea şi revoca miniştri la propunerea preşedintelui Consiliului de Miniştri; stabilea
gradele militare, rangurile diplomatice, la propunerea guvernului; în caz de agresiune, declara stare
de necesitate (în intervalul dintre sesiunile MAN); ratifica sau denunţa tratatele internaţionale. Pute-
rea executivă (în fapt, singura putere reală în stat) aparţinea Consiliului de Miniştri, compus din
preşedintele Consiliului de Miniştri, din unul sau mai mulţi vicepreşedinţi şi din miniştri. Organele
locale ale puterii de stat erau consiliile populare locale. Puterea judecătorească era reprezentată de
instanţele de judecată şi de Curtea Supremă, dar independenţa justiţiei era practic desfiinţată prin in-
tervenţia factorului politic. Deşi Constituţia susţinea garantarea proprietăţii private „agonisită prin mun-
că şi economisire”, aceasta anunţa şi măsurile de cooperativizare, care aveau să fie puse în practică
mai târziu. Legea fundamentală din 1948 nu prevedea în mod expres că rolul conducător revenea
Partidului Muncitoresc Român, dar organele de stat erau subordonate acestuia. În plus, era înlăturat
principiul pluripartidismului şi se creau condiţiile pentru încălcarea unor drepturi fundamentale ale ce-
tăţenilor.
3.4. Constituţia din 1952. În 24 septembrie 1952, în condiţiile unor epurări în rândurile
partidului, a fost promulgată şi o nouă constituţie, care nu aducea însă modificări esenţiale celei din
1948. Aceasta consfinţea însă totala aservire a României faţă de Uniunea Sovietică, cuprinzând
prevederi care reliefau desfăşurarea procesului de sovietizare şi stalinizare a României. Ea definea
baza politică a statului „democrat-popular”, fundamentată pe dictatura proletariatului. Principiile
fundamentale ale acestei Constituţii sunt suveranitatea poporului, unitatea puterii de stat şi exerci-
tarea acesteia prin organe reprezentative, centralismul democratic, planificarea naţională, legalita-
tea populară, activismul social şi politic al cetăţenilor. Statul român era definit ca un „stat democrat-
popular”, unitar, suveran şi independent, lipsind însă referirile la caracterul său indivizibil sau inali-
enabil.
În această Constituţie se vorbeşte pentru prima dată de proprietatea socialistă (art.6), care
a constituit mijlocul economic de aservire a cetăţeanului, precum şi de „rolul conducător al Partidu-
lui Muncitoresc Român” (art.86), mijlocul politic de aservire a acestuia. Principiul suveranităţii
naţionale este înlocuit cu o nouă formulare: „Baza puterii populare în R.P.R. este alianţa clasei
muncitoare cu ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparţine clasei muncitoare” (art.2) şi
„În R.P.R. puterea aparţine oamenilor muncii de la oraşe şi sate” (art.4). Noua Constituţie menţio-
nează noile forme de proprietate, sistemul planificat al economiei, monopolul statului asupra co-
merţului etc. În ceea ce priveşte drepturile electorale, sunt menţinute cele din Constituţia preceden-
tă, cât şi restricţiile referitoare la acest drept.
3.5. Constituţia din 1965. Marea Adunare Naţională a adoptat, la 21 august 1965, o nouă
Constituţie, care proclama ţara noastră „Republica Socialistă România” (art.1), considerându-se că
s-a ajuns la un înalt stadiu de dezvoltare în drumul ei spre comunism, cu o economie socialistă
(art.5), cu o proprietate socialistă (art.6), ca bază a oricărei proprietăţi, şi cu monopol asupra co-
merţului exterior (art.8). Prin aceste prevederi se reflecta încheierea procesului de colectivizare a
agriculturii şi de distrugere a proprietăţii private în economie. Constituţia prevedea în mod explicit că
forţa conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român (art.3) şi că scopul tuturor „oa-
menilor muncii” (nu se vorbea prea mult de naţiune) este construirea societăţii socialiste şi asigurarea
condiţiilor pentru trecerea la comunism.
Constituţia din 1965 nu aducea modificări importante atribuţiilor Marii Adunări Naţionale,
care reprezenta în continuare „organul suprem al puterii de stat, unicul organ legiuitor al Republicii
Socialiste România” (art. 42). Suveranitatea poporului era exercitată prin intermediul Marii Adunări
Naţionale, ai cărei membri erau aleşi prin vot universal, direct, egal şi secret de către toţi cetăţenii
de la vârsta de 18 ani. Nu mai erau prevăzute restricţii în exercitarea drepturilor politice. Erau pre-
văzute drepturi precum libertatea cuvântului, presei, întrunirilor şi demonstraţiilor, care nu puteau fi
însă folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi interesului celor ce muncesc (art.29). Gu-
vernul îşi păstra numele de Consiliu de Miniştri şi era definit ca organul suprem al administraţiei de
stat. Tribunalele şi procuratura rămâneau subordonate factorului politic, reprezentat de Partidul
Comunist. Constituţia consfinţea caracterul socialist (şi cooperatist) al proprietăţii şi al economiei.
Statul era proprietarul bogăţiilor de orice natură ale subsolului, minele, terenurile din fondul funciar
de stat, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală; fabricile şi uzinele, întreprinderile agricole de
stat, staţiunile pentru mecanizarea agriculturii; căile de comunicaţie, mijloacele de transport, tele-

100
comunicaţiile de stat; fondul de clădiri şi locuinţe; baza materială a instituţiilor social-culturale de
stat.
În 1967, în locul prezidiului Marii Adunări Naţionale s-a prevăzut crearea Consiliului de
Stat. Prima modificare cu adevărat importantă a Constituţiei din 1965 datează, însă, din februarie
1968, când a avut loc reorganizarea administrativă a teritoriului. Se revenea la judeţe ca forme de
administrare locală, în locul regiunilor şi raioanelor de inspiraţie sovietică, se introducea calitatea
de municipii pentru oraşele mari. Pe măsură ce puterea personală a lui Nicolae Ceauşescu
creştea, a devenit necesară şi consfinţirea acestui proces prin modificări instituţionale. După ce a
devenit secretar general al PCR, ales de Congresul partidului, fără a mai depinde de Comitetul
Central, următorul pas pe calea consolidării sale a fost înfiinţarea funcţiei de preşedinte, la 28 mar-
tie 1974, prin modificarea Constituţiei din 1965. Prerogativele preşedintelui, ales de MAN, erau
foarte largi: prezida Consiliul de Stat; reprezenta puterea de stat în relaţiile interne şi internaţionale;
era comandantul suprem al forţelor armate şi preşedintele Consiliului Apărării RSR; prezida
şedinţele Consiliului de Miniştri, atunci când era necesar; stabilea măsurile de importanţă deosebi-
tă ce priveau interesele supreme ale ţării, care urmau să fie supuse, de către Marea Adunare
Naţională, spre consultare poporului, prin referendum; numea şi revoca, la propunerea prim-
ministrului, viceprim-miniştrii, miniştrii şi preşedinţii altor organe centrale ale administraţiei de stat;
numea şi revoca preşedintele şi membrii Tribunalului Suprem; conferea decoraţii; încheia tratate
internaţionale în numele Republicii Socialiste România; stabilea rangurile misiunilor diplomatice;
proclama starea de necesitate in caz de urgenţă; emitea decrete prezidenţiale şi decizii. Cu modifi-
cările ulterioare, Constituţia din 1965 a fost aplicată până la înlăturarea regimului comunist, în de-
cembrie 1989.
3.6. Constituţia din 1991. După căderea regimului comunist, în decembrie 1989, Româ-
nia a revenit la tradiţiile democratice dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, în contextul mar-
cat de evenimente care avuseseră loc pe plan mondial în ultimele decenii. Schimbarea politică ma-
joră a societăţii româneşti a fost oglindită în Constituţia adoptată de către Adunarea Constituantă la
21 noiembrie 1991 şi aprobată prin referendum la 8 decembrie 1991 şi modificată apoi în anul
2003, pentru a permite aderarea României la Uniunea Europeană. Constituţia a reflectat reinstau-
rarea statului de drept, a regimului democratic, a suveranităţii poporului, a responsabilităţii guver-
namentale, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, a separării puterilor în stat şi a revenirii la pluri-
partidism. Noua lege fundamentală urma unei revoluţii, dar prelua din vechiul regim comunist o
formă de stat, republica, impusă printr-un act de forţă, fără nici o confirmare a naţiunii. Dorinţa de a
marca diferenţe vizibile faţă de precedentele constituţii liberale, pe care, de fapt, le urma, avea în ve-
dere adaptarea unor instituţii precum Curtea Constituţională sau Avocatul Poporului. Documentele
Naţiunilor Unite, reprezintă sursa unor drepturi sociale şi economice introduse, de asemenea, pentru
prima dată.
Potrivit Constituţiei, statul român este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi
indivizibil. Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă,
executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale. Suveranitatea naţională
aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum. Au-
torităţile statului român sunt: administraţia publică exercitată prin consiliile locale şi primării, prefec-
turi şi consilii judeţene; autoritatea judecătorească reprezentată de instituţiile juridice; autoritatea
legislativă exercitată de Parlament şi Preşedintele României.
Parlamentul este „organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate le-
giuitoare a ţării” (art. 58). Parlamentul României este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, ale-
se prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale, pentru un mandat
de 4 ani. Preşedintele României „reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale,
al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării. El veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţiona-
re a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statu-
lui, precum şi între stat şi societate” (art.80). Preşedintele este ales prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat (art.81); poate exercita cel mult două mandate, care pot fi şi succesive; nu
poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată; desem-
nează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte guvernul pe baza votului de încrede-
re acordat de Parlament (art. 85). Mandatul Preşedintelui este de 5 ani (potrivit modificării operate
în 2003). Guvernul „asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea ge-
nerală a administraţiei publice” (art.101). Este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri sta-
biliţi prin lege organică. Guvernul are şi alte atribuţii: adoptă hotărâri şi ordonanţe; prim-ministrul
prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica guvernului;
miniştrii au obligaţia de a răspunde la întrebările sau interpelările deputaţilor sau senatorilor. Jude-
cătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi se reali-
zează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti.
Drepturi şi libertăţi fundamentale prevăzute de Constituţie sunt garantate: dreptul la viaţă;
interzicerea pedepsei cu moartea; libertatea individuală; libertatea conştiinţei; libertatea de expri-
mare; dreptul la informaţie; libertatea cultelor religioase; egalitatea în drepturi; dreptul la vot; drep-
tul de a fi ales; acces liber la justiţie; protecţia proprietăţii private; dreptul la învăţătură (inclusiv în
limba maternă, pentru minorităţile naţionale). Constituţia prevede şi o serie de drepturi noi: liberta-
tea circulaţiei (art.25), iniţiativa legislativă a electoratului (art.73). Dreptul de vot este asigurat tutu-
ror cetăţenilor cu vârsta de 18 ani şi este universal, egal, direct şi liber exprimat.

a abroga – a suprima o lege sau o dispoziţie oficială.

clasă politică – clasa conducătoare care există în organismele politice şi căreia n revine sarcina
conducerii vieţii politico-sociale.

101
extremism politic – atitudinea unor curente sau partide politice care pe baza doctrinei lor unilate-
rale sau extreme urmăresc prin măsuri radicale şi violente să impună propriul program.
proces electoral – totalitatea etapelor care se succed în pregătirea şi organizarea alegerilor.
radicalism politic – ansamblu de atitudini şi concepte care preconizează practicarea metodelor radicale
în soluţionarea problemelor politice.
Consiliu de Coroană – consiliu format din oameni politici reprezentativi, având caracter consulta-
tiv, pe care regii României îl convocau în situaţii deosebite.
„prin noi înşine” – concepţie liberală care considera că evoluţia ţării se putea realiza prin valorifi-
carea potenţialului economic şi uman intern şi punerea de stavile în calea capitalului străin.
„porţile deschise” – concepţie naţional-ţărănistă, care socotea că, România trebuia să recurgă la sprijin fi-
nanciar extern pentru a se dezvolta.
stat ţărănesc – obiectiv naţional-ţărănist formulat la congresul din aprilie 1935, întemeiat pe prima-
tul ţărănimii şi pe colaborarea ţărănimii cu alte categorii sociale în cadrul „democraţiei rurale”.
pact de neagresiune – înţelegere, tratat între două state sau grupări politice pe bază de reciproci-
tate, prin care semnatarii se angajează să se abţină de la atacuri militare sau politice.
Comintern = Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste, denumire sub care este cunoscută
Internaţionala a III-a (1919-1943), organizaţie a partidelor comuniste patronată de Moscova.
totalitarism = formă de organizare şi funcţionare a societăţii în care statul controlează toate as-
pectele vieţii sociale şi individuale.
protecţionism = politică economică de protejare şi de promovare a unor activităţi economice indi-
gene prin măsuri de îngrădire a puterii concurenţilor externi pe piaţa internă.
brigadier – conducătorul şi organizatorul unei brigăzi; membru al unei brigăzi.
centralism economic – sistem de decizie al unei autorităţi centrale în economie.
chiabur – ţăran înstărit, fruntaş al satului, apreciat de comunişti ca fiind un „element exploatator” care trebuie
să dispară în noua orânduire socialistă.
colectivizare (cooperativizare) – acţiunea de a cooperativiza agricultura după principii socialiste;
proces prin care gospodăriile agricole colective au luat locul celor individuale. Cooperativizarea
agriculturii a fost considerată „o necesitate obiectivă şi o parte inseparabilă a planului de construire
a socialismului”.
mic-burghez – 1) deţinătorul unei poziţii sociale intermediare între burghezie şi proletariat, care îşi
întemeiază activitatea pe mica producţie de mărfuri; 2) pentru regimul comunist, persoană cu ve-
deri înguste.
naţionalizare – acţiunea de a trece în proprietatea statului unele întreprinderi, zăcăminte etc. afla-
te în proprietate particulară; în România aceasta s-a făcut fără despăgubirea vechilor proprietari, fi-
ind considerată „un act revoluţionar prin care a fost lichidată dominaţia economică a marii burghezii
şi s-a creat baza economică a puterii politice a proletariatului”.
plan cincinal – instrumentul principal de realizare a conducerii planificate a economiei şi societăţii.
proprietatea întregului popor – sintagmă desemnând proprietatea socialistă.
sovrom – societate mixtă româno-sovietică.
C.A.E.R. – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc; organizaţie internaţională de colaborare eco-
nomică între statele socialiste, creată la iniţiativa Uniunii Sovietice în ianuarie 1949.
erou al muncii socialiste – înaltă distincţie a statului comunist român, instituită în 1951; se acorda
„persoanelor care s-au distins în mod deosebit în opera de construire a socialismului”.
sector cooperatist – parte a unei economii care cuprinde proprietatea cooperatistă.
societate socialistă multilateral dezvoltată – ultima etapă înaintea transformării societăţii socia-
liste în societate comunistă. Conform documentelor de partid, etapă atinsă de România în timpul
regimului Ceauşescu şi care trebuia depăşită în jurul anului 2000.
cenzură – putere dată unei autorităţi sau persoane de a exercita un control asupra conţinutului co-
respondenţei, publicaţiilor etc., de a interzice sau suprima apariţia unor articole sau publicaţii în
numele protejării anumitor valori.
activist – membru al Partidului Comunist care se consacra exclusiv muncii de partid.
proletcultism – curent cultural ale cărui principii estetice erau reduse la ideea formării unei culturi
proletare cu respingerea moştenirii culturale a trecutului.
disidenţă – deosebire de opinii, dezacord în raport cu majoritatea, care poate provoca sciziuni în
interiorul unui partid sau în societate.
revoluţie culturală – concept aplicat în China maoistă şi transpus în practică prin tezele plenarei
P.C.R. din iulie 1971.
disident – persoană care avea opinii contrare regimului.
rezistenţă anticomunistă – mişcare anticomunistă care viza revenirea la regimul democratic.
deportare – a condamna pe cineva, dislocându-l din locul de baştină.
gulag – sistem concentraţionar dintr-un stat comunist (închisori, lagăre, şantiere care foloseau
munca forţată etc.)
pluralism politic – ordine politică şi juridică în care existenţa mai multor partide politice permite
cetăţenilor unui stat să-şi afirme opinii şi interese diferite într-o confruntare liberă.
privatizare – proces de revenire în proprietatea privată a unităţilor economice şi a terenurilor aflate
în proprietatea socialistă.
stat de drept – stat în care raporturile dintre autorităţi şi cetăţeni se bazează pe drept (sistemul de
legi compus din instituţie, legislaţie, regulamente) şi care se supune controlului unor instituţii juridi-
ce independente.

CAPITOLUL 7. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ALE ROMÂNIEI

I. POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI PÂNĂ LA MAREA UNIRE

102
 1. Relaţiile externe ale României în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Acţiunile
diplomatice ale României înainte de recunoaşterea independenţei de stat. Ministerul Afacerilor
Străine al Principatelor Unite a început să funcţioneze în august 1862. Deşi nu erau încă indepen-
dente, Principatele Unite au realizat legături speciale cu alte ţări: în 1863, a fost încheiată cu Ser-
bia o convenţie de extrădare, iar în 1865, cu Austria, o convenţie privind sistemul poştal şi cel de
telegraf. În anul 1865, Principatele Unite au semnat, la Paris, o convenţie telegrafică, dovedindu-se
că erau deja considerate stat suveran de alte ţări din Europa. După anul 1866, a crescut numărul
convenţiilor semnate de România cu alte state, precum cele comerciale şi de navigaţie cu Austro-
Ungaria, din 1875, şi cu Rusia, în 1876. Prin tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin, din anul
1878, a fost recunoscută independenţa de stat a României. Astfel, România a putut să stabilească
relaţii diplomatice cu alte state bazate pe suveranitate şi egalitate. Statul român a deschis primele
reprezentanţe diplomatice, care se numeau legaţii, în alte capitale sau a ridicat la nivel de legaţie
fostele agenţii diplomatice care funcţionau în ţările respective. În anul 1878, Austro-Ungaria, Rusia
şi Turcia au stabilit relaţii diplomatice cu România, iar Italia, în 1879. Germania şi alte ţări au con-
diţionat recunoaşterea independenţei României de modificarea articolului 7 din Constituţie cu privi-
re la acordarea cetăţeniei române celor de altă religie decât cea creştină şi de răscumpărarea de
către statul nostru a acţiunilor concernului falimentar Strousberg. Independenţa României a fost re-
cunoscută de Germania, Franţa şi Anglia în anul 1880. Astfel, România a promovat mai eficient
acţiunile de politică externă, în conformitate cu interesele sale politice şi economice. De exemplu,
pentru a-şi proteja economia de concurenţa mărfurilor din Austro-Ungaria, România a dorit să ne-
gocieze, în 1886, o nouă convenţie comercială cu acest stat, ceea ce a determinat un adevărat
război vamal între cele două ţări, care a durat până în 1891.
2. Războaiele balcanice şi Primul Război Mondial. Cancelarul Bismarck inaugurase un
sistem de alianţe, bazat pe semnarea unor acorduri secrete, ceea ce-i oferea o mai mare libertate
de mişcare şi împiedica Franţa, principalul rival, să realizeze o coaliţie antigermană. Aceste acor-
duri au stat la baza încheierii, în 1882, a primului sistem politico-militar, Tripla Alianţă sau Puterile
Centrale. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul celui următor, România trebuia să ţină cont
de raporturile dintre marile puteri. Teama de Rusia, care ocupase sudul Basarabiei, în 1878, a de-
terminat apropierea de Germania şi de Austro-Ungaria, devenind membră a Triplei Alianţe în anul
1883 printr-un tratat secret, care putea fi reînnoit. Aceste mari puteri considerau România un
avanpost în politica lor de consolidare a poziţiilor în sud-estul Europei. Politica germană nu putea
rămâne însă fără o reacţie din partea celorlalte puteri europene. Echilibrul de forţe a fost redimen-
sionat la începutul secolului al XX-lea. Acordul anglo-francez din 1904, cunoscut şi sub numele de
Antanta Cordială, a fost urmat, în 1907, de un acord anglo-rus. În felul acesta a apărut cel de-al
doilea sistem politico-militar, Antanta sau Tripla Înţelegere.
Peninsula Balcanică a continuat să rămână la sfârşitul secolului al XIX-lea si la începutul
secolului al XX-lea un adevărat butoi cu pulbere. Statele naţionale apărute după prăbuşirea domi-
naţiei otomane promovau şi susţineau curente naţionaliste ale căror manifestări erau de multe ori
violente. De asemenea, interesele strategice ale marilor puteri se intersectau în sud-estul Europei
şi determinau complicarea unei situaţii deloc simple. Primul Război Balcanic a izbucnit în toamna
anului 1912 şi a adunat Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru împotriva unei Turcii repede de-
păşite de diferenţa de forţe. Tratatul de pace semnat la Londra părea că a rezolvat, cel puţin deo-
camdată, problemele. Neînţelegerile dintre aliaţi s-au manifestat însă repede, mai ales datorită pre-
tenţiilor exagerate ale Bulgariei, ceea ce a determinat o acţiune comună a foştilor aliaţi, la care s-
au adăugat Turcia şi România. România a fost un factor de stabilitate în sud-estul Europei, impli-
cându-se în al doilea război balcanic, împotriva Bulgariei, numai în momentul în care situaţia de la
sud de Dunăre a devenit periculoasă pentru securitatea ţării. Armata română a fost desfăşurată în
Bulgaria, iar pacea semnată la Bucureşti în 1913 permitea României să anexeze două judeţe din
sudul Dobrogei, Durostor şi Caliacra, regiune cunoscută şi sub numele de Cadrilater. Asasinarea la
Sarajevo, la 28 iunie 1914, a arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Imperiului Austro-
Ungar, a declanşat o reacţie în lanţ, care a dus în cele din urmă la izbucnirea Primului Război
Mondial. În aceste condiţii, România şi-a intensificat acţiunile diplomatice pentru realizarea Marii
Uniri. Prim-ministrul Ion I.C. Brătianu a negociat, în secret, cu Antanta (Franţa, Anglia, Italia şi Ru-
sia) participarea la Primul Război Mondial alături de aceasta, obţinând, în 1916, recunoaşterea
drepturilor Românei asupra Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei. Intrată în război după doi ani de
neutralitate, în 1916, România şi-a îndeplinit obiectivul naţional. Pentru aceasta, diplomaţia română
a acţionat în timpul războiului şi la Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920). România a conti-
nuat războiul şi după încheierea marii conflagraţii mondiale. În Ungaria s-a instaurat un regim co-
munist condus de Bela Kun, care urmărea să păstreze graniţele statului maghiar. În condiţiile pri-
mejdiei pe care ar fi constituit-o existenţa a două state comuniste la est (Rusia sovietică) şi la vest
(Republica Ungară a Sfaturilor), care nu recunoşteau alipirea la România a Basarabiei şi a Transil-
vaniei, armata română a pornit la ofensivă, ocupând Budapesta (4 august 1919) şi lichidând regi-
mul comunist din Ungaria.
3. Conferinţa de pace de la Paris. Sistemul Versailles. Primul război mondial a deter-
minat mari schimbări, cu consecinţe deosebite asupra Europei şi lumii. A dus la modificarea rapor-
tului de forţe în rândul marilor puteri. La sfârşitul războiului a învins principiul naţionalităţilor. Marile
imperii – german, austro-ungar, ţarist şi otoman – s-au prăbuşit ca urmare a voinţei popoarelor
constituindu-se, pe ruinele lor, noi state; altele, între care şi România şi-au desăvârşit unitatea
naţională.
Între anii 1919-1920 s-au încheiat tratatele semnate în cadrul Conferinţei de pace de la
Paris (1919-1920), cunoscute sub numele de sistemul Versailles: cu Germania la Versailles (28 iu-
nie 1919), cu Austria la Saint-Germain (10 septembrie 1919), cu Bulgaria la Neuilly (27 noiembrie

103
1919), cu Ungaria la Trianon (4 iunie 1920), cu Turcia la Sevres (10 august 1920). Statele învinse
erau dezarmate, se desfiinţa serviciul militar obligatoriu şi li se interzicea producerea unor categorii
de armament. Se trece de la Europa imperiilor la Europa naţiunilor: Germania ceda Franţei Alsacia
şi Lorena ; prin dezmembrarea Imperiilor german, austro-ungar, ţarist şi otoman luau fiinţă noi sta-
te: Austria, Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda; terito-
riile turceşti din Orientul Apropiat intrau sub stăpânire engleză şi franceză. Considerate vinovate de
declanşarea războiului, statele învinse erau obligate la plata reparaţiilor. Pacea realizată la Paris n-
a fost durabilă deoarece: contrar celor petrecute la congresele de pace anterioare (Viena, 1815;
Paris, 1856) statele învinse n-au fost admise la tratativele de pace ; statele mici din tabăra învingă-
toare au fost discriminate; alte state (ex. Rusia Sovietică) n-au fost invitate să participe la Confe-
rinţa de pace; doar statele învinse au fost considerate responsabile de declanşarea războiului; deşi
s-a constituit Societatea Naţiunilor care avea drept obiectiv menţinerea păcii în lume, aceasta nu
avea mijloacele necesare pentru a o impune.
În ciuda faptului că terminarea războiului a găsit România de partea învingătorilor, tratati-
vele de pace au fost foarte dificile. Prim-ministrul României, Ion I. C. Brătianu, nu a dorit să sem-
neze „tratatul minorităţilor” şi Tratatul de pace cu Austria (de la Saint-Germain-en-Laye), întrucât
aceste tratate aduceau atingere suveranităţii României; sub pretextul asigurării protecţiei minori-
tăţilor de pe teritoriul statelor succesoare Austro-Ungariei, marile puteri (Anglia, Franţa, SUA, Italia)
doreau să supravegheze regimul la care erau supuse aceste minorităţi. Succesorul lui Brătianu la
conducerea guvernului, Alexandru Vaida-Voevod, a fost silit să semneze tratatele respective (10
decembrie 1919). Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (10 septembrie 1919, semnat de România
la 10 decembrie) a recunoscut apartenenţa Bucovinei la România; Tratatul de la Trianon (4 iunie
1920) recunoştea unirea Transilvaniei cu România. Un alt tratat, semnat la Paris (28 octombrie
1920), însemna recunoaşterea unirii Basarabiei cu România de către Marea Britanie, Franţa, Italia
şi Japonia. Primele trei state au ratificat tratatul cu întârziere, în timp ce Japonia nu l-a ratificat, din
cauza unor înţelegeri de natură economică încheiate cu Uniunea Sovietică.

II. POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ. MARILE ALIANŢE

Politica externă în perioada interbelică a avut ca obiectiv de bază apărarea independenţei

şi a graniţelor întregite în anul 1918, în condiţiile în care revizionismul era în ascensiune. Unele
state vecine, URSS, Ungaria şi Bulgaria, revendicau teritorii româneşti. Sistemul defensiv al Ro-
mâniei s-a construit pe convingerea că Franţa, şi Marea Britanie, ca principale autoare ale „siste-
mului de la Versailles” îl vor apăra iar Societatea Naţiunilor îşi va dovedi eficienţa în apărarea păcii.
Diplomaţia românească a acţionat în direcţia creşterii rolului acestei organizaţii în viaţa internaţională.
În acest cadru, s-a militat pentru adoptarea unor măsuri concrete de dezarmare şi de descurajare a
forţelor revizioniste.
După încheierea Tratatului de pace de la Paris (1919-1920), adevărat instrument de lucru
în relaţiile internaţionale, Europa a fost pusă în faţa unor noi raporturi de putere, care au confirmat
schimbările teritoriale de pe harta politică a continentului. În acest nou cadru, România a urmărit
încheierea unor alianţe politico-militare, reluarea relaţiilor cu foştii adversari din război, precum şi o
activizare a diplomaţiei la scenă europeană. Din iniţiativa ministrului de externe român, Take Io-
nescu, în anul 1921 s-au semnat o convenţie politică şi una militară între România şi Polonia - în
fapt, o alianţă zonală cu caracter strict defensiv, prin care cele două diplomaţii încercau fundamen-
tarea unui sistem de securitate. Convenţia militară, care decurgea din cea politică, specifică măsu-
rile ce se impuneau în cazul unei agresiuni în partea răsăriteană a unuia dintre cele două state. În
anul 1926, a fost semnat Tratatul de alianţă cu Polonia, care înlocuia cele două convenţii şi acorda
garanţii generale împotriva oricărui tip de agresiune, nu doar la graniţele răsăritene. În anul 1921, a
fost creată prima alianţă regională în Europa, în spiritul Societăţii Naţiunilor: Mica Înţelegere sau
Mica Antantă, care reunea România, Cehoslovacia şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven (denumit, din
1929, Iugoslavia).
La 15 iulie 1926, a fost parafat Tratatul de alianţă şi amiciţie între România şi Franţa.
România a încercat să compenseze lipsa unei înţelegeri militare prin acordurile politice. Tratatul a
oferit Bucureştiului un plus de garanţie doar cu caracter moral, deoarece ambele state erau intere-
sate în menţinerea principiilor care au stat la baza Pactului Societăţii Naţiunilor. În lipsa unui acord
militar, refuzat de Paris, Tratatul româno-francez nu a avut o consistenţă practică, reprezentând, în
fond, o repetare a celor statuate în Pactul Societăţii Naţiunilor. În ciuda acestor carenţe, acordul
dintre Franţa şi România a putut constitui, cel puţin la nivel declarativ, un sprijin în menţinerea sta-
tu-quo-ului teritorial. Concomitent cu negocierile româno-franceze, în vederea finalizării tratatului,
diplomaţia de la Bucureşti a demarat tratativele şi cu Italia, urmărindu-se în principal atât obţinerea
sprijinului Romei pentru ratificarea Tratatului de la Paris (28 octombrie 1920), prin care era recu-
noscută apartenenţa Basarabiei la România, cât şi întărirea sistemului de garanţii. Tratativele din-
tre cele două state au fost îndelungate, Italia acceptând, în final, formula unui Tratat de amiciţie şi
colaborare cordială, încheiat la Roma, la 16 septembrie 1926. Prin acest tratat, prelungit succesiv
din şase în şase luni, până în 1934, ambele părţi aveau obligaţia să-şi acorde sprijin pentru înde-
plinirea obligaţiilor asumate. Din nefericire, Tratatul italo-român nu a cuprins clauze cu caracter mi-
litar, fiind considerat inferior celui semnat cu Franţa. Pe lângă tratatele bilaterale, România a fost
semnatară, în toată perioada dintre cele două războaie mondiale, şi a unor numeroase tratate mul-
tilaterale, constituindu-se parte în luarea de deciziilor de către concertul european. Astfel, încă din
1919, România a aderat la Societatea Naţiunilor, la momentul respectiv unica organizaţie la nivel
mondial care milita pentru menţinerea securităţii internaţionale. De asemenea, România a semnat,
printre altele, Convenţia internaţională privind statutul definitiv al Dunării (1921), Protocolul de la

104
Geneva (1924), care preciza legătura dintre securitate şi dezarmare, Pactul Briand-Kellogg (1928),
de reglementare a relaţiilor internaţionale, şi Protocolul de la Moscova (1929). A participat, cu dife-
rite propuneri, şi la pregătirea Conferinţei asupra dezarmării (1926-1932) şi la lucrările acesteia, la
Geneva, în anii 1932-1933.
La 9 februarie 1929, în capitala Rusiei Sovietice, România semna, împreună cu ceilalţi ve-
cini ai URSS, un protocol, în mare parte asemănător cu Pactul Briand-Kellogg, care propunea eli-
minarea războiului în relaţiile dintre ele, fără însă a se menţiona explicit inviolabilitatea graniţelor.
Această problemă a fost dezbătută şi în cadrul negocierilor româno-sovietice din 1932, de la Riga,
fără ca delegaţia noastră să obţină vreun rezultat, datorită cramponării Moscovei de problema Ba-
sarabiei. Fără succes s-au soldat şi convorbirile din 1934, dintre miniştrii de externe ai celor două
state, Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov, chiar dacă în urma lor au fost restabilite raporturile di-
plomatice, iar doi ani mai târziu s-a ajuns la negocierea unui tratat de asistenţă mutuală româno-
sovietică. Din păcate, caracterul ambivalent al diplomaţiei Kremlinului a făcut ca şi această acţiune
să eşueze. Cel mai cunoscut diplomat român din perioada interbelică, Nicolae Titulescu, fervent
susţinător al politicii de securitate colectivă, a fost ales de două ori, în 1930 şi 1931, preşedintele
Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor. Cele două mandate succesive ale sale s-au desfăşurat
într-un context internaţional incert, datorită crizei economice, la nivel mondial, cât şi tensionării
treptate a situaţiei politice. În anul 1933, Nicolae Titulescu a elaborat textul documentelor cu privire
la definiţia agresiunii în relaţiile internaţionale. La iniţiativa statului român, la Atena, în 1934, Ro-
mânia împreună cu Iugoslavia, Grecia şi Turcia, au constituit Înţelegerea Balcanică, prin care cele
patru state semnatare îşi garantau reciproc frontierele şi militau pentru o politică de pace, coopera-
re internaţională şi menţinere a statu-quo-ului teritorial. În 1935, tot prin vocea lui Nicolae Titulescu,
România a condamnat agresiunea Italiei împotriva Abisiniei.
Acordul de la Munchen, din septembrie 1938 (prin care Germania ocupă regiunea sudetă din
Cehoslovacia), a reprezentat pentru România, în general, sfârşitul sistemului său de alianţe, iar în
particular, destrămarea Micii Înţelegeri. Ofensiva politico-militară a Germaniei pe continent a făcut
ca România să demareze negocierile pentru finalizarea unei înţelegeri economice bilaterale, sem-
nate la 23 martie 1939, în termenii impuşi de Berlin. După parafarea acordului economic româno-
german, România a beneficiat de atenţia sporită a Franţei şi Angliei, care, în contextul mai amplu
al renunţării la politica de conciliere, nu doreau să-şi piardă influenţa în zona de sud-est a Europei.
Astfel, cele două puteri au încheiat acorduri economice cu România, urmărind, de fapt, o contraba-
lansare a tratatului cu Germania. Încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov, prin care Germania şi
apoi izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939, au găsit diplomaţia de la
Bucureşti într-o fază avansată de izolare. Semnat la 23 august 1939, Pactul de neagresiune sovie-
to-german (Ribbentrop-Molotov) a împărţit Europa în sfere de influenţă şi a grăbit izbucnirea celei
de a doua conflagraţii mondiale. Anexa secretă a pactului a prevăzut dreptul U.R.S.S. de a ocupa
Basarabia. Astfel, în vara lui 1939, eşecul total al politicii de securitate colectivă şi ascensiunea pu-
terilor revizioniste au găsit România prinsă între două mari puteri, cu care nu avea deloc relaţii bu-
ne, şi complet izolată de aliaţii tradiţionali care îi garantaseră integritatea. La 1 septembrie 1939,
prin atacarea Poloniei de către Germania, a început al doilea război mondial. Rămasă izolată şi
devenind o „ţară pândită” (expresie a lui Nicolae Iorga), România avea să cunoască marile pierderi
teritoriale din vara anului 1940. Mai mult, datorită evoluţiei operaţiilor militare în vestul Europei,
România a fost nevoită să semneze cu Germania „Pactul petrolului”, prin care Bucureştiul livra
Berlinului mari cantităţi de ţiţei, iar acesta Bucureştiului arme.
Anul 1940 a fost un an tragic în istoria României, deoarece au avut loc importante cedări
teritoriale, toate realizate în contextul poziţiilor de forţă, adoptate de URSS, Germania şi Italia. În
urma notelor ultimative din 26-27 iunie 1940, adresate de Moscova guvernului român, acesta a fost
nevoit să cedeze Basarabia, partea de nord a Bucovinei şi ţinutul Herţa. În numai câteva zile, Ro-
mânia a cedat 50.762 kmp, cu o populaţie de 3.776.309 locuitori. Pentru românii din teritoriile ce-
date a început o tragică experienţă, care a cuprins, printre altele, ocupaţia sovietică, comunizare şi
prigoana Kremlinului, totul culminând cu deportările masive in zone îndepărtate din URSS. Din pă-
cate, odată cu satisfacerea de către România a doleanţelor Kremlinului, Ungaria şi Bulgaria şi-au
accentuat demersul revizionist, ambele fiind puternic susţinute de Germania, Italia şi URSS. La 30
august 1940, României i s-a impus semnarea Arbitrajului de la Viena, de fapt, un dictat şi un act de
forţă în relaţiile internaţionale, prin care s-a cedat Ungariei partea de nord-vest a Transilvaniei, re-
prezentând 42.243 kmp, cu o populaţie de 2.628.238 locuitori. La 7 septembrie 1940, era parafat
Tratatul de la Craiova, în urma căruia România ceda Bulgariei sudul Dobrogei (Cadrilaterul, cu ju-
deţele Durostor şi Caliacra), cu o suprafaţă de 6.921 kmp şi o populaţie de circa 425.000 locuitori.
Consecinţele cedărilor teritoriale din 1940 au fost numeroase şi pe termen lung. În primul rând, a
fost o lovitură morală, deoarece s-a prăbuşit întregul sistem politico-diplomatic realizat în 1918.
România a avut de suferit urmări imediate în toate domeniile de activitate: politic, economic, social,
învăţământ, cultural etc. În urma mişcărilor de stradă din Bucureşti şi din provincie împotriva politi-
cii de cedare teritorială, regele Carol al II-lea a abdicat în favoarea fiului său Mihai, la 6 septembrie
1940. Imediat, acesta a depus jurământul de credinţă într-o formulă schimbată, impusă de genera-
lul lon Antonescu, noul preşedinte al Consiliului de Miniştri.
La 23 noiembrie 1940, cu ocazia vizitei lui lon Antonescu în Germania, România a aderat
la Pactul Tripartit, intrând astfel în sistemul de alianţe al Axei Berlin-Roma-Tokyo. Alianţa româno-
germană, in ciuda unor neînţelegeri, a durat 4 ani şi a reprezentat singura alternativă pentru „di-
plomaţia de război” a Bucureştiului de a recâştiga teritoriile pierdute în vara anului 1940. În toată
perioada colaborării româno-germane (23 noiembrie 1940-23 august 1944), problema statutului
României s-a aflat în centrul atenţiei diplomaţiei de la Bucureşti, dezbaterea ei survenind însă doar
în momentele tensionate, în funcţie de evoluţia ostilităţilor. La 22 iunie 1941, România intra in răz-

105
boi, alături de Germania şi aliaţii săi, împotriva URSS, având drept unic scop recuperarea teritorii-
lor pierdute ca urmare a raptului teritorial din iunie 1940. Continuarea războiului antisovietic, după
eliberarea provinciilor, a adus numeroase critici mareşalului lon Antonescu, mai ales odată cu în-
frângerile suferite de armata română la Cotul Donului şi Stalingrad. După 1943, când situaţia pe
frontul de luptă devenise critică pentru aliaţii Germaniei, diplomaţia de la Bucureşti a demarat trata-
tive în vederea scoaterii ţării din războiul împotriva Naţiunilor Unite. Un rol major în angajarea
acestor tratative secrete cu tabăra adversă I-a avut ministrul de externe Mihai Antonescu; prin re-
prezentanţi, acesta a acţionat consecvent în diversele întâlniri avute la Istanbul, Ankara, Stoc-
kholm, Berna şi Lisabona cu diplomaţii anglo-americani şi sovietici. Desfăşurate într-o discreţie
maximă, aceste negocieri au ajuns însă şi la cunoştinţa Berlinului, motiv de sporire a tensiunilor
deja acumulate. Continuarea de către Bucureşti a negocierilor secrete cu aliaţii a demonstrat inefi-
cacitatea presiunilor Berlinului în privinţa sistării lor.
Continuarea războiului în răsărit s-a dovedit a fi ruinătoare pentru România, deoarece, în
trei ani de lupte, armata română a pierdut circa 625.000 de militari, morţi şi dispăruţi. În aceste
condiţii, pe fondul continuării tratativelor de ieşire a României din război, regele Mihai, sprijinit de
principalele forţe politice, a decis, la 23 august 1944, arestarea mareşalului lon Antonescu şi alătu-
rarea ţării la coaliţia Naţiunilor Unite. Acest act a marcat o cotitură evidentă în evoluţia militară pe
Frontul de Est, armata română aducându-şi o contribuţie însemnată la eliberarea Transilvaniei şi
apoi la înfrângerea Wehrmachtului, în luptele purtate în Ungaria, Cehoslovacia şi Austria. Sfârşitul
celui de-al Doilea Război Mondial a găsit România în sfera de influenţă sovietică, ca urmare direc-
tă a ocupării ţării de către Armata Roşie. Ceea ce a urmat a constituit rezultatul unei evoluţii pe ca-
re diplomaţii de la Bucureşti nu au prevăzut-o. După 1945, consecinţele intrării României în sfera
de hegemonie a Moscovei devin din ce în ce mai evidente. În cadrul Conferinţei de pace de la Pa-
ris, după al Doilea Război Mondial, delegaţia română, condusă de ministrul de externe Gheorghe
Tătărescu, nu a ridicat deloc problema Basarabiei, semn clar al interdicţiei Kremlinului. România a
semnat, la 10 februarie 1947, Tratatul de pace, în urma căruia, nerecunoscându-i-se cobeligeranţa
alături de Naţiunile Unite, a avut de plătit o enormă despăgubire de război către URSS.

III. ROMÂNIA ÎN PERIOADA RĂZBOIULUI RECE

1. Politica externă în primii ani ai regimului comunist. „De la Stettin, în Baltica, la Tri-
est, în Adriatică, o cortină de fier a căzut peste continent. În spatele ei se găsesc capitalele tuturor
ţărilor Europei Orientale: Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Bucureşti, Sofia. Toate aceste
oraşe celebre, toate aceste naţiuni se găsesc în sfera sovietică şi toate sunt supuse, sub o formă
sau alta, nu doar unei influenţe sovietice, dar şi controlului foarte strâns şi în continuă creştere al
Moscovei (...).” Cu toate că acest discurs, ţinut de Winston Churchill la 5 martie 1946, în faţa stu-
denţilor Universităţii din Fulton (Missouri, SUA), este considerat a fi începutul Războiului Rece, de
fapt, nu reprezintă decât o definire a unei realităţi existente de mai mult timp. Mesajul transmis de
Churchill, cu prilejul discursului de la Fulton, s-a dorit, în principal, a fi o alarmă pentru „lumea libe-
ră” şi mai ales pentru SUA. Interesul imediat era realizarea unui baraj în Europa, care să pună as-
tfel la adăpost statele occidentale de „mareea sovietică”. Acordurile încheiate între marile puteri în
cadrul conferinţelor de la Ialta (februarie 1945) şi Potsdam (iulie-august 1945) au contribuit, neîn-
doios, atât la crearea condiţiilor favorabile pentru întărirea poziţiilor Moscovei în România, cât şi
pentru aducerea şi menţinerea la putere a unui guvern procomunist condus de Petru Groza.
Gheorghe Tătărescu a fost conducătorul delegaţiei oficiale a României la Conferinţa de
pace de la Paris, după cel de-al Doilea Război Mondial (29 iulie - 15 octombrie 1946), fapt intens
utilizat de propaganda comunistă în exterior pentru a încerca să demonstreze legalitatea guvernu-
lui Groza. Prin Tratatul de pace, semnat la 10 februarie 1947, s-a consfinţit statutul politico-juridic
al României, ce cuprindea şi partea de nord-vest a Transilvaniei, cedată Ungariei în 1940. Cu toate
acestea, delegaţia oficială a României nu a ridicat deloc, conform instrucţiunilor primite de la Mos-
cova, problema Basarabiei. Ca urmare, graniţa de est rămânea cea impusă în iunie 1940 prin Pac-
tul Ribbentrop-Molotov. Temându-se de expansiunea comercială şi politică a SUA în sfera ei de in-
fluenţă, Moscova a impus adoptarea unei linii politice care nu ţinea cont de interesele reale ale eco-
nomiilor statelor din răsăritul european. Kremlinul a reacţionat aşadar prompt şi, în iulie 1947, respin-
gea Planul Marshall, impunând aceeaşi linie politică şi ţărilor-satelit. La 9 iulie 1947, România denunţa
în termeni fermi acest plan, ca de altfel toate ţările aflate în zona sovietică de influenţă. Într-un aseme-
nea context de ofensivă a comunismului, la 5 noiembrie 1947, Gheorghe Tătărescu era înlocuit din
funcţia de ministru de externe cu Ana Pauker, fapt ce marca preluarea de către PCR a controlului total
asupra diplomaţiei româneşti.
Având în vedere succesiunea periculoasă a evenimentelor la scară mondială, apariţia
unor alianţe politico-militare, dar şi economice, aparţinând celor două sisteme, nu reprezenta decât
o problemă de timp. Crearea Consiliului Economic de Ajutor Reciproc (CAER), în 1949, a constituit
iniţial o ripostă' imediată la aplicarea Planului Marshall, dar şi o alternativă a blocului comunist la
Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană. Pe lângă hotărârile strict economice, între
statele membre, în cadrul CAER au fost adoptate şi unele hotărâri politice vizând relaţiile cu lu-
goslavia, după sciziunea Stalin-Tito. România, ca exportatoare de materii prime, a fost nevoită să-
şi limiteze orizontul comercial doar la ţările din cadrul CAER, ca de altfel şi importurile de tehnică
sau de produse industriale, într-o primă perioadă. La 4 aprilie 1949, la Washington are loc ceremo-
nia de semnare a Pactului NATO, ce cuprindea majoritatea statelor democratice din Europa şi de-
sigur SUA (pe parcurs vor adera şi alte state). La 14 mai 1955, statele aflate în sfera de influenţă
sovietică (mai puţin lugoslavia) semnează în capitala Poloniei un tratat de alianţă militară, cunoscut
sub numele de Tratatul de la Varşovia.

106
 2. Raporturile româno-sovietice în perioada dintre moartea lui Stalin şi retragerea
Armatei Roşii. Moartea lui Salin, la 5 martie 1953, nu a fost de natură să genereze vreo modifica-
re, imediată şi de substanţă, a atitudinii liderilor români, ca de altfel a tuturor celor din spaţiul sovie-
tic. Teama că timidul dezgheţ început la Moscova, după decesul lui Stalin, ar fi putut readuce în
prim-planul vieţii de partid pe unii dintre rivalii săi I-a determinat pe Gheorghiu-Dej să ordone neu-
tralizarea acestora (închisoare pe viaţă pentru Vasile Luca şi condamnarea la moarte a lui Lucreţiu
Pătrăşcanu). Chiar şi acum, când Gheorghiu-Dej îşi consolidează puterea în PMR, acesta nu are
încă curajul necesar pentru a recurge la o distanţare fermă de Moscova. Demascarea cultului per-
sonalităţii lui Stalin, în raportul secret prezentat de Nikita Hruşciov, în cadrul Congresului XX al
PCUS, desfăşurat în februarie 1956, a constituit o primă încercare, venită din interiorul sistemului,
de cercetare şi dezvăluire a crimelor perioadei staliniste. Revoluţia anticomunistă din Ungaria,
schimbările de conducere din Polonia şi Cehoslovacia, precum şi reluarea raporturilor cu lugosla-
via au determinat Kremlinul să aibă în vedere o reconsiderare a raporturilor politice din cadrul Tra-
tatului de la Varşovia. Evenimentele desfăşurate la Budapesta, în toamna anului 1956, au arătat cu
prisosinţă că Moscova nu accepta desprinderea din sfera sa de influenţă, astfel că intervenţia mili-
tară pentru înăbuşirea revoltei a reprezentat doar o chestiune de decizie politică. Înfrângerea revo-
luţiei anticomuniste maghiare prin intervenţia Armatei Roşii, acordarea azilului politic unor membri
ai guvernului de la Budapesta şi apoi extrădarea lor, pentru a fi condamnaţi şi executaţi, au permis
lui Gheorghiu-Dej să-şi consolideze prestigiul în cadrul blocului comunist. Lucrul acesta a fost po-
sibil şi datorită înfrângerii oricărui tip de opoziţie internă, atât din partea populaţiei, cât şi la vârful
conducerii de partid. Sporirea încrederii Moscovei în liderii PMR a făcut ca aceştia să abordeze
problema retragerii trupelor sovietice din ţară. În memoriile sale, Nikita Hruşciov nota: „Cu cât mă
gândeam mai mult la această problemă, cu atât mi se părea mai raţional să retragem cele câteva
divizii pe care le aveam în România şi să le cantonăm în apropiere, în Moldova şi Ucraina (...). I-
am informat pe tovarăşii români de schimbarea condiţiilor şi acum ne aflăm în poziţia de a retrage
trupele din ţara lor fără a ne expune”. La 24 mai 1958, era anunţată decizia Kremlinului de retrage-
re a trupelor sovietice din România, retragere ce a fost încheiată, practic, în luna august. Plecarea
Armatei Roşii a însemnat pe plan extern primul pas al unei desprinderi relative de Moscova, în limi-
tele acceptate de aceasta, iar pe plan intern a prilejuit declanşarea unui nou val de represiuni,
având ca scop descurajarea oricăror tentative de opoziţie la sistem.
3. Politica externă în ultimii ani ai regimului Gheorghiu-Dej. Până în anul 1962, con-
ducerea PMR a continuat să susţină necondiţionat poziţia URSS în arena internaţională, liderii
comunişti români confirmând statutul lor de credincioşi ai Kremlinului. Însă izbucnirea conflictului
sovieto-chinez în acest an, precum şi dificultăţile prin care trecea Moscova, ca urmare a declanşării
„crizei rachetelor” din Cuba, i-au permis lui Gheorghiu-Dej să se distanţeze treptat de aceasta. Pe
măsură ce „schisma” se adâncea, PMR şi-a atribuit tot mai pronunţat un rol de mediator între cele
două puteri, URSS şi China. Acest rol avea să fie însă unul periferic, judecând după rezultate. Cu
toate că România s-a pronunţat de mai multe ori împotriva divizării economice planificate între
membrele blocului comunist, adevărata luare de poziţie s-a petrecut cu ocazia plenarei CC al PMR
din aprilie 1964, care s-a concretizat prin elaborarea Declaraţiei din aprilie. Devierea PMR de la li-
nia moscovită a reprezentat momentul de început al naţional-comunismului, care asimila o seamă
de valori şi precepte naţionaliste, fără însă a repudia, de o manieră hotărâtă, internaţionalismul
proletar. Presiunile Moscovei în direcţia accelerării sistemului economic de integrare a statelor din
blocul comunist au fost percepute de Gheorghiu-Dej ca un atentat la adresa suveranităţii ţării, fapt
ce a grăbit căutarea unei proprii căi de dezvoltare. Disputa româno-sovietică, în principal de natură
economică, s-a acutizat din 1963, în urma controverselor privind integrarea economiilor est-
europene în cea sovietică şi a dorinţei Kremlinului de a transforma România într-o sursă agrară
pentru statele mai dezvoltate din CAER. La presiunea Kremlinului, CAER a lansat Planul Valev,
care propunea o diviziune a muncii în cadrul blocului socialist, între anumite complexe economice
supranaţionale, agrare sau industriale. Declaraţia din aprilie, considerată un adevărat manifest de
ieşire a ţării de sub influenţa Moscovei, a relevat faptul că discuţiile pe marginea Planului Valev, au
convins conducerea PMR că industrializarea se putea face doar prin ruperea de Kremlin. Trebuie
subliniat însă faptul că această ieşire de sub influenţa Moscovei s-a realizat doar în termenii accep-
taţi de aceasta şi a fost folosită de URSS pentru a sublinia neamestecul ei în problemele celorlalte
partide comuniste. Programul de industrializare rapidă a României a fost susţinut asiduu şi în ca-
drul CAER, prin delegatul său permanent Alexandru Bârlădeanu, desigur având sprijinul total al lui
Gheorghiu-Dej, pe fondul unei tensionări crescute a relaţiilor cu URSS.
Teoretic, PMR era interesat să implementeze un sistem politic care, pornind de la deso-
vietizare, să ducă la o liberalizare internă. Distanţarea PMR de Kremlin a provenit din dorinţa de a
decide singur propria politică, pe fondul creşterii pretenţiilor de patriotism ale regimului. Ambiva-
lenţa aşa-numitei „politici de independenţă” promovate de Gheorghiu-Dej, s-a datorat, în principal,
fricii comuniştilor români că timida liberalizare începută pe plan intern ar putea pune în pericol mo-
nopolul pe care îl aveau asupra societăţii româneşti.
4. Politica externă în primii ani ai regimului Nicolae Ceauşescu. La 19 martie 1965,
Gheorghe Gheorghiu-Dej a încetat din viaţă, lăsând deschisă lupta pentru succesiune. Secretar
general al partidului a devenit Nicolae Ceauşescu. După 1965, politica de distanţare a regimului
comunist din România faţă de Moscova se menţine, fiind chiar accelerată, cel puţin la nivel propa-
gandistic. Acest lucru este dovedit şi de vizita făcută la Moscova, în septembrie 1965, de
Ceauşescu, vizită care, cu toate că s-a dorit a fi una de confirmare, a nemulţumit în parte conduce-
rea sovietică, prin accentele programului său de guvernare. Oricum, independenţa politicii lui
Ceauşescu se va manifesta doar în limitele concesiilor oferite de Moscova.

107
 Dacă pe plan intern perioada de început a regimului Nicolae Ceauşescu s-a caracterizat
prin plasarea apropiaţilor săi în posturi-cheie, pe plan extern asistăm la continuarea politicii externe
din ultimii ani de viaţă ai lui Gheorghiu-Dej. Teoria „căii naţionale în construcţia comunismului ro-
mânesc° a fost repede îmbrăţişată de Occident, care avea interesul de a promova şi lărgi ruptura
faţă de Kremlin. Nimic nu-l putea face mai popular pe Nicolae Ceauşescu, atât pe plan intern, dar
mai ales pe plan extern, decât discursul cu accente antisovietice. De asemenea, România a fost
primul stat din Estul comunist care a stabilit relaţii diplomatice cu RFG, în 1967, şi care nu a rupt legă-
turile diplomatice cu Israelul, după Războiul de Şase Zile. În aprilie 1968, preşedintele Franţei, Char-
les de Gaulle, efectua o vizită în România, prilej de a-l felicita pe Nicolae Ceauşescu, conform
uzanţelor diplomatice, pentru pretinsa lui politică de independenţă.
În noaptea de 20/21 august 1968, a avut loc intervenţia militară a trupelor Tratatului de la
Varşovia în Cehoslovacia, intervenţie ce a pus capăt „Primăverii de ta Praga”, în fond un curent re-
formist manifestat la nivelul conducerii acestei ţări, care milita pentru liberalizarea regimului politic
în interior şi apropierea de statele occidentale. Din punctul de vedere al Kremlinului, intervenţia mi-
litară a fost pe deplin justificată, deoarece, conform „doctrinei Brejnev”, a suveranităţii limitate, evo-
luţia politică din Cehoslovacia punea sub semnul întrebării însăşi existenţa sistemului comunist.
Reacţia lui Nicolae Ceauşescu fată de intervenţia militară în Cehoslovacia a trupelor Tratatului de
la Varşovia s-a înscris în cursul politicii sale de distanţare de Moscova. Atitudinea fată de inter-
venţia militară a URSS în Cehoslovacia a reprezentat refuzul său de a da curs solicitărilor Mosco-
vei de a avea sub control întreg blocul comunist. Acum s-a fundamentat naţional-comunismul lui
Nicolae Ceauşescu, prin discursul de condamnare a intervenţiei militare a Moscovei, ţinut la 21
august 1968, în Bucureşti. Semnalele trimise în lumea liberă privind linia nouă în politica externă
promovată de Nicolae Ceauşescu nu au avut cum să scape Washingtonului, care a încurajat
această politică, sperând într-o lărgire a breşei în blocul comunist. Vizita lui Richard Nixon la Bucu-
reşti a prins contur odată cu amplificarea politicii de distanţare a României faţă de Moscova, dis-
tanţare care trebuia accentuată în opinia SUA, cu toate că Bucureştiul nu a cochetat niciodată cu
ideea părăsirii blocului sovietic. Faptul că România a fost folosită ca un ghimpe în coasta Moscovei
reieşea şi din invitaţia adresată lui Nicolae Ceauşescu şi acceptată de acesta de a efectua o vizită
oficială în SUA, în octombrie 1970. Cinci ani mai târziu, un al doilea preşedinte SUA, Gerald Ford,
vizitează Bucureştiul. Nu întâmplător, România a beneficiat de o serie de favoruri economice: este
primită în GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ), în 1971, iar în 1972 România este ac-
ceptată în FMI (Fondul Monetar Internaţional) încheind ulterior acordul cu Banca Internaţională
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD).
Relaţiile la cel mai înalt nivel cu Occidentul au fost reflectate şi de vizita lui Nicolae
Ceauşescu la Paris, unde, în cadrul întrevederilor cu preşedintele francez Georges Pompidou, a
fost subliniat rolul jucat de România în progresul securităţii europene. Era însă vorba de limbajul
diplomatic, menit să ascundă interese ambivalente. Între 30 iulie şi 1 august 1975, are loc la Hel-
sinki ultima reuniune a Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, unde au fost prezenţi
şefii de stat sau de guvern din cele 35 de ţări participante. Dincolo de stările conflictuale latente
existente, s-au găsit şi căi de ameliorare a neînţelegerilor. Pentru statele aflate sub controlul Mos-
covei, deci şi pentru România, conferinţa a fost o reuniune cu rol propagandistic, axată pe ideea
înţelegerii internaţionale. Pentru Occident, conferinţa a reprezentat, pe lângă atingerea unor obiec-
tive imediate, şi premisa liberalizării progresive a regimurilor comuniste din estul Europei.
5. Relaţiile diplomatice ale României în ultimul deceniu al regimului Nicolae
Ceauşescu. După ce a devenit preşedinte al României, în 1974, şi mai ales după semnarea Actu-
lui final al Conferinţei de la Helsinki, Nicolae Ceauşescu a urmărit obţinerea unei poziţii mai vizibile
pe arena internaţională şi înlăturarea oricărei posibilităţii a Kremlinului de a interveni în politica
PCR. Niciodată, după 1965, nu s-a pus problema părăsirii Tratatului de la Varşovia sau CAER, aşa
cum a fost pusă în timpul evenimentelor de la Budapesta, din 1956. A fost vorba strict de manifes-
tări de independenţă, dar în limitele impuse de regimul comunist. Atât timp cât luările de poziţie ale
lui Nicolae Ceauşescu, în plan extern, nu au afectat sistemul, poziţia sa la conducerea PCR nu era
ameninţată, chiar dacă pe plan intern s-a trecut la un regim cu accente staliniste.
După anul 1980, s-a observat o degradare continuă a vieţii, urmată desigur şi de o res-
trângere treptată a contactelor diplomatice de interes major pentru România. Nicolae Ceauşescu a
încercat să se implice în rezolvarea tensiunilor dintre Israel şi statele arabe, precum şi în conflictul
din Vietnam, fără prea mare succes însă. Am asistat astfel, în ultimii ani ai dictaturii lui Ceauşescu,
la încheierea unor relaţii diplomatice şi economice aproape exclusiv cu ţări din Lumea a Treia şi din
Liga Arabă, care le-au înlocuit treptat-treptat pe cele cu Occidentul. Venirea lui Mihail Gorbaciov la
putere în URSS şi lansarea politicii sale de „glasnost” şi „perestroika” au zdruncinat din temelii re-
gimurile comuniste din Europa. De acum înainte, Nicolae Ceauşescu nu a mai reprezentat un favo-
rit al cancelariilor occidentale, ci a devenit o simplă problemă a Moscovei, fapt ce nu a fost sesizat
de diplomaţia românească decât cu întârziere. Impactul acestor reforme politico-economice asupra
regimurilor din zona sovietică era din ce în ce mai mare, pe măsura accelerării lor. În România în-
să, această politică a avut un efect contrar, deoarece au fost impuse noi reduceri la consumul de
carburanţi şi electricitate, cu toate că în 1989 a fost anunţată, ca o victorie a regimului, plata inte-
grală a datoriei externe. Mihail Gorbaciov a vizitat România în luna mai a anului 1987 şi a abordat,
aluziv, în discuţii tema introducerii unor reforme. Într-un discurs transmis în direct, în timpul vizitei
sale la Bucureşti, la 26 mai 1987, Gorbaciov a prezentat noile concepte ale politicii sale, de refor-
mă şi deschidere, criticând prin aceasta, implicit, şi starea de lucruri din România. Vizita a rămas
practic fără efect, deoarece până în 1989 nu s-a simţit o îmbunătăţire a vieţii economice. Politica
de destindere şi reconciliere promovată de liderii reformişti de la Kremlin în relaţiile cu SUA a con-

108
stituit factorul primordial în prăbuşirea sistemului comunist din Europa şi în disoluţia URSS, fapt ce
a marcat sfârşitul Războiului Rece.

Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (General Agreement on Tariffs and Trade - GATT) -
tratat multilateral interguvernamental cu privire la tarife vamale şi alte probleme de comerţ inter-
naţional, încheiat în anul 1947.
Cortina de Fier - termen folosit pentru a denumi împărţirea Europei după sfârşitul celui de-al Doi-
lea Război Mondial între Estul comunist si Vestul democratic.
Războiul Rece - starea de neîncredere şi ostilitate reciprocă, între lumea comunistă şi cea liberă
(1945-1989).
Perestroika - încercare de restructurare şi modernizare a sistemului economic din URSS.
Sistemul Versailles = ansamblul tratatelor de pace semnate în cadrul Conferinţei de pace de la
Paris (1919 - 1920).
revizionism = politica de revizuire a graniţelor; curent politic care îşi propune modificarea unor tra-
tate internaţionale.
Zona Renană = zonă demilitarizată creată după primul război mondial între Franţa şi Germania
pentru a evita conflictul între aceste ţări.
Pactul Ribbentrop-Molotov = înţelegerea dintre Germania şi U.R.S.S. pentru delimitarea sfere-
lor de influenţă (1939).
Consiliu de Coroană = consiliu format din oameni politici reprezentativi, având caracter consulta-
tiv, pe care regii României îl convocau în situaţii deosebite.
dictat (diktat) = act prin care un stat impune altui stat condiţii împotriva voinţei acestuia.
ultimatum = comunicare cuprinzând condiţiile irevocabile pe care o putere, un stat, le pune altuia,
în vederea rezolvării unei situaţii litigioase de care depind relaţiile reciproce.
Organizaţia Naţiunilor Unite = organizaţie cu caracter internaţional, constituită în 1945, care îşi propune
apărarea păcii şi securităţii în lume.
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) = alianţă militară înfiinţată în 1949 de ma-
rile puteri occidentale ca o contrapondere la extinderea comunismului.
Tratatul de la Varşovia = alianţă militară a statelor comuniste, fondată în 1955 sub egida Uniunii
Sovietice.
Uniunea Europeană = organizaţie politică şi economică a statelor din Europa occidentală. Tratatul
privind crearea Uniunii Europene s-a semnat în 1992 la Maastricht; comunitate juridică apărută în
1992, având ca obiective integrarea economică, cetăţenia europeană şi o politică externă comună.

109