ROMANITATEA ROMÂNILOR

Ideea de romanitate a românilor se referă la originea romanică/latină a

poporului şi limbii române. Această idee a fost cultivată şi răspândită pe cale orală,
pe parcursul mai multor secole, iar apoi şi pe cale tipărită (scrisă), având un rol
esenţial în trezirea şi dezvoltarea conştiinţei naţionale.
1. Identitatea românilor (strămoşii românilor)
Cei mai vechi strămoşi ai poporului nostru sunt tracii, care fac parte din marea familie a
triburilor indo-europene şi care s-au aşezat în zona de sud-est a Europei. Din rândul acestora s-a desprins
ramura nordică, numită geto-daci, care s-au stabilit în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Chiar dacă
poartă denumiri diferite ei reprezintă unul şi acelaşi popor, după cum ne informează istoricul antic
Starbon, în secolul I î.Hr.(daci i-au numit romanii şi geţi i-au numit grecii)
Geto-dacii erau organizaţi în triburi şi uniuni de triburi care stăpâneau un teritoriu care avea un
centru administrativ (o reşedinţă), fortificat, numit- dava.
Triburile geto-dace au fost unificate prima dată de Burebista(82-44 î.Hr.), punându-se astfel
bazele statului dac. După moartea regelui Burebista regatul s-a destrămat, rămânând doar un nucleu în
zona Munţilor Orăştie. Reunificarea triburilor dacice într-un singur stat, cu capitala la Sarmizegetusa
Regia, s-a realizat în sec. I d.Hr., de către regele Decebal (87-106). În timpul acestuia au avut loc cele
ami puternice confruntări militare cu romanii iar în urma războaielor daco-romane din 101-102 şi 105-
106, Dacia este cucerită şi ocupată de Imperiul Roman, fiind transformată în provincie romană.
2. Romanizarea - reprezintă procesul istoric de sinteză între cultura şi civilizaţia autohtonilor
geto-daci şi cea a cuceritorilor romani.
Acest proces stă la baza formării poporului român.
Cea mai importantă componentă a procesului de romanizare este limba latină. Adoptarea limbii
latine face ca acest proces să fie ireversibil (nu s-a mai ajuns niciodată la situaţia anterioară romanizării).
Procesul de romanizare s-a desfăşurat în 3 etape:
 etapa preliminară sau anterioară cuceririi romane (sec.I d.Hr-106 d.Hr.) când pătrund
la nordul Dunării elemente ale culturii materiale şi spirituale romane, prin intermediul
schimburilor economice. Acest fapt a fost favorizat de cucerirea Dobrogei de către
romani în anul 28 î.Hr. şi includerea acesteia în provincia Moesia în anul 46 d.Hr.
 etapa stăpânirii romane etapă decisivă (între 106-271/275) când are loc romanizarea
oficială.
În această etapă un rol important l-au avut o serie de factori care au contribuit la asimilarea geto-
dacilor.
 etapa finală, ulterioară stăpânirii romane (271/275-602). În anul 271/275 Împăratul
Aurelianus retrage din Dacia armata şi administraţia romană (Retragerea aureliană) şi
tot atunci părăseşte provincia şi o parte a populaţiei, legată de interesele imperiului.
Cea mai mare parte a populaţiei romanizate de la nordul Dunării rămâne însă pe loc, fapt
demonstrat de descoperirile arheologice. în această etapă procesul de romanizare se extinde asupra
dacilor liberi, care locuiau în zonele necucerite de romani şi este susţinut de contactele intense cu
romanitatea de la sudul Dunării.

*** Factorii romanizării (doi la alegere!)

- Administraţia-
După cucerire, Dacia va fi integrată în Imperiul Roman, devenind provincie romană de rang
consular, cu capitala la Ulpia Traiana Augusta Dacia Sarmizegetusa . Aparatul administrativ roman din
Dacia va contribui intens la procesul de romanizare.
-

1
 - Coloniştii/Colonizarea
După cucerirea Daciei va urma un intens proces de colonizare care reprezintă un factor
esenţial al romanizării. Tot pământul Daciei cucerite a devenit ager publicus şi a fost distribuit
coloniştilor şi trupelor. Traian a adus în Dacia cca 40.000 de colonişti din toată lumea romană ("ex
toto orbe Romana") conform informaţiilor istoricului antic Eutropius, pentru "a popula oraşele şi
a cultiva ogoarele".
Coloniştii erau latinofoni (vorbitori de limbă latină) şi au acţionat în toate domeniile
economiei. Ei au contribuit la răspândirea culturii materiale şi spirituale romane, au creat familii
mixte daco-romane.
- Armata-
Pentru a proteja provincia Dacia, care era o provincie de graniţă, romanii au menţinut aici
o armată numeroasă, aproximativ 55.000 de soldaţi, organizaţi în legiuni şi trupe auxiliare.
Trupele romane erau staţionate în tabere militare numite castre care se aflau pe teritoriul
provincie Dacia şi în Dobrogea.
Descoperirile arheologice, epigrafice((inscripții), dovedesc faptul că unii autohtoni vor intra
în trupele auxiliare romane.
-Veteranii-
Erau soldaţii care îşi încheiaseră serviciul militar obligatoriu (25 de ani) şi erau lăsaţi la
vatră. Ei erau încurajaţi să rămână în provincie prin acordarea unor funcţii administrative, a
unor suprafeţe de pământ în proprietate. În zonele rurale ei au întemeiat ferme agricole -villa
rustica- şi au dreptul de a se căsători în provinciile apărate. Veteranii erau latinofoni şi devin un
important factor al romanizării.
-Urbanizarea-
În Dobrogea existau oraşe şi înainte de cucerirea romană, datorită coloniilor întemeiate de greci
(Histria, Tomis, Callatis)
În Dacia urbanizarea se datorează romanilor, fiind considerată o caracteristică specifică modului
superior de organizare a sistemului administrativ roman. Oraşele din Dacia aveau statut de :
- colonia (de rang superior) cum au fost Ulpia Traiana Augusta Sarmizegetusa, Romula Napoca
Apulum
-municipia (de rang inferior) cum au fost Potaisa, Drobeta, Porolissum
Aceste centre urbane au fost raelizate după modelul Romei şi aici se aflau concentrate
majoritatea instituţiilor specific romane: administraţia, instanţele judecătoreşti, centrele religioase, teatre,
şcoli.
Ele vor fi împodobite cu clădiri care ilustrează geniul ingineresc roman: foruri, amfiteatre,
apeducte, therme, etc.

- Religia-
Ilustrează sinteza spirituală daco-romană, fiind un factor important al romanizării. În perioada
stăpânirii romane principalele caracteristici ale vieţii spirituale au fost:
- varietatea divinităţilor/zeităţilor. Cele romane sunt predominante, dar erau adorate şi
divinităţi greceşti şi orientale (în special în Dobrogea )
- apare fenomenul interpretatio romana (adorarea sub nume romane a unor divinităţi
neromane, dacice)
- se manifestă sincretismul religios (contopire într-o singură divinitate a caracteristicilor mai
multor divinităţi)
În spaţiul de la nordul Dunării pătrunde sporadic, până în sec.IV, religia creştină, dar se va
răspândi pe scară largă începând cu sec.IV, când împăraţii Constantin cel Mare (prin Edictul de
al Milano din 313 acordă libertate de cult creştinilor) şi Teodosius (în 391 interzice cultele păgâne
din Imperiu şi face din creştinism religie oficială a Imperiului), susţin această religie.
Datorită acestor factori romanizarea dacilor a fost un proces istoric real, profund şi durabil.

2
 3. Procesul de etnogeneză românească este procesul istoric de formare a poporului
român şi a limbii române.
Acest proces se încadrează într-un proces complex, european al etnogenezei popoarelor europene.
Acest proces al etnogenezei româneşti a avut la bază două sinteze:
- prima, reprezentată de sinteza dintre autohtonii daco-geţi şi cuceritorii romani. Acesta
reprezintă procesul de romanizare.
- a doua sinteză a constat în asimilarea migratorilor de către populaţia daco-romană.
Această sinteză poate fi încadrată în perioada secolelor IV-VII.
Spaţiul istoric de formare a poporului român îl reprezintă străvechea vatră traco-geto-
dacă , aflată între Tisa, Nistru, Carpaţii Nordici şi Munţii Balcani.
Procesul de etnogeneză se încheie în sec.VII când ultimul val de migratori, slavii, traversează
teritoriul românesc în drumul lor spre Peninsula Balcanică (în 602 slavii trec linia Dunării şi se revarsă
masiv în Peninsula Balcanică). Aşezarea slavilor în Balcani a separat lumea romanică orientală în două
grupuri distincte:
- romanicii nord-dunăreni care vor da naştere poporului român
- romanicii sud-dunăreni (macedoromânii sau aromânii, meglenoromânii, istroromânii) care se
vor "topi" în marea masă a slavilor şi vor păstra doar "insule" izolate, în diferite regiuni din
Peninsula Balcanică.
Procesul de formare a limbii române s-a desfăşurat concomitent cu cel de etnogeneză. Limba
română face parte din familia limbilor romanice, neolatine şi aparţine romanităţii orientale.
Limba română comună sau străromânească (protoromânească) este prima etapă de evoluţie a
limbii române, încadrată între secolele II-VIII d.Hr.. Aceasta are în componenţă substratul geto-dac şi
fondul lingvistic latin (stratul)
Limba română comună (străromânească) are 4 dialecte:
-dialectul daco-român (vorbit pe teritoriul României) din care s-a format limba română
- dialectele sud-dunărene: - aromân
- megeleno-român
-istroromân
Structura limbii române cuprinde 3 straturi lingvistice:
-substratul - reprezentat de elementele traco-geto-dace.
-stratul - reprezentat de elemntul latin şi care este cel mai consistent.
-adstratul - reprezentat de elementele migratoare, elementul dominant fiind cel slav.
Structura gramaticală, fondul lexical de cuvinte, sunt elemente care dovedesc că limba
română este o limbă romanică.
 Creştinismul
Creştinismul a însoţit procesul de formare a poporului român, aşa încât putem spune că
poporul român s-a născut creştin.
Un rol important în răspândirea creştinismului după sec.IV (când devine religie oficială în
Imperiul roman iar creştinii nu mai sunt persecutaţi), l-a avut activitatea unor misionari :
- Sf.Ioan Cassian
- Dionisie cel Mic
Dovezi ale pătrunderii şi răspândirii creştinismului în spaţiul românesc, sunt oferite de:
- descoperirile arheologice - opaiţe paleocreştine
- cruci şi fundaţii ale unor basilici creştine (biserici) ca cea de la
Sucidava sau Porolissum
- donariul (dar/ofrandă) de la Biertan-este un candelabru din
bronz cu inscripţia "Ego Zenovius votum posui"(Eu Zenovie am pus acest dar)
- principalii termeni creştini din limba română provin din limba latină- ex. : Dumnezeu, creştin,
cruce, Duminică, păcat, rugăciune
Creştinismul a contribuit la strângerea legăturilor cu romanitatea sud-dunăreană şi la continuarea
romanizării.
Continuitatea de locuire daco-romană după 271 (după retragerea aureliană) este dovedită prin:
- menţinerea legăturilor cu Imperiul roman. Împăraţii Diocletian, Constantin cel Mare, Iustinian
au acordat o mare atenţie cetăţilor şi oraşelor de pe malul stâng al Dunării.
3
 - negustorii şi misionarii creştini veniţi din Imperiul Roman,
- descoperirile arheologice care atestă continuitatea civilizaţiei romane în Dacia, între secolele
IV-VII. Inscripţiile descoperite atestă faptul că limba latină continuă să fie folosită şi vorbită în Dacia şi
după retragerea aureliană.

4. Teorii cu privire la procesul de etnogeneză românească

Formarea poporului român şi a limbii române a fost rezultatul unui proces etno-lingvistic
îndelungat şi complex, desfăşurat pe o străveche vatră traco-geto-dacă aflată între Tisa, Nistru, Carpaţii
Nordici şi Munţii Balcani.
Cucerirea romană a determinat romanizarea acestui teritoriu şi a populaţiei iar rezultatul a fost
prima sinteză etno-culturală, cea daco-romană care stă la baza etnogenezei românilor.
A doua sinteză care a desăvârşit procesul etnogenezei româneşti a avut loc în perioada secolelor
IV-VI şi a constat în "topirea" (asimilarea) migratorilor în marea masă a românilor.
În legătură cu etnogeneza românilor s-au emis de-a lungul timpului două teorii istoriografice.
- Prima este cea a autohtoniei, conform căreia vatra de formare a poporului român corespunde
spaţiului carpato-danubiano-pontic. Această teorie care susţine continuitatea de viaţă şi de
locuire a autohtonilor geto-daci şi daco-romani în spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost şi
este îmbrăţişată de majoritatea istoricilor şi lingviştilor români şi străini.
- A doua teorie este teoria imigraţionistă sau roesleriană (Robert Roesler este cel care a
sistematizat această teorie şi i-a dat numele). Este o teorie lipsită de temei ştiinţific şi susţine
că poporul român s-ar fi constituit undeva în Peninsula Balcanică de unde a emigrat la nordul
Dunării în sec.XII-XIII. Este o teorie care urmăreşte justificarea unor scopuri politice ale
maghiarilor, care urmăreau să-şi motiveze pretenţiile de dominaţie asupra Transilvaniei.
Romanitatea românilor se referă la originea romană/latină a poporului român şi a limbii române.
Termenul de romanitate orientală se identifică cu poporul român dar şi cu spaţiul etno-lingvistic
ce reuneşte populaţia de limbă latină din Estul Imperiului Roman.
Încheierea procesului de etnogeneză în sec.VII-VIII şi apariţia pe harta Europei a unui nou popor,
poporul român a făcut ca românii să intre în atenţia autorilor de cronici şi documente de cancelarie, fiind
menţionaţi de aceştia în lucrările, însemnările şi documentele lor. Atât cronicile bizantine (din Orientul
Europei) cât şi cele occidentale acordă atenţie teritoriilor locuite de români, datorită repetatelor
incursiuni ale populaţiilor migratoare peste Dunăre şi politicii duse de Imperiul Bizantin la Dunărea de
Jos.
Apariţia în izvoarele istorice medievale timpurii a termenului de vlahi semnifică:
- încheierea procesului de etnogeneză românească.
- caracterul romanic al poporului şi limbii române.
Termenul de vlah este de origine germanică (de la valh care însemna roman şi gal romanizat).
Provine de la denumirea unui trib celt, volcal amintit de Caesar în lucrarea "De Bello Gallico" şi prelaut
de aici de germani cu termenul de valh.
Termenul a cunoscut apoi diferite variante:
-vlah-apare la bizantini şi slavii sudici;
-voloh-la slavii răsăriteni;
-valahus-în lumea catolică apuseană;
-blah şi olah- la unguri.

4
 5. INFORMAȚII ALE ISTORICILOR DESPRE ROMÂNI
a) Primele menţiuni despre români în secolele VII-XIII
Secolul al VII-lea
-în sec.VII, în tratatul militar bizantin "Strategikon" ("Arta Militară") al împăratului bizantin
Mauricius. El îi numeşte pe români cu termenul de "romani" datorită limbii vorbite de aceştia.
Secolul al IX-lea
-în sec.IX lucrarea "Geografia armeană" a lui Moise Chorenati, menţionează Ţara Balak, adică
Valahia.
- Tot în acest secol este cronica turcă Oguzname, care prezintă ţara vlahilor cu numele de Ulak-
Ili .
Secolul al X-lea
- În sec.X lucrarea "Despre administrarea imperiului", tratat scris de împăratul bizantin
Constantin al VII-lea Porfirogenetul , îi numeşte pe locuitorii de la nordul Dunării cu termenul de
"romani" iar pe locuitorii Imperiului Bizantin cu termenul de "romei".
- Tot in sec.X, un alt împărat bizantin, Vasile al II lea Macedoneanul îi denumeşte pe români cu
termenul de vlahi.
Secolul al XI-lea
- Tratatul geografului persan Gardizi, intitulat "Podoaba istoriilor", care oferă informaţii despre
români, situându-i între Dunăre şi "un munte mare", care poate fi identificat cu Munţii Carpaţi ,dar şi
între slavi, unguri şi ruşi.
- "Sfaturile şi povestirile lui Kekaumenos" îi menţionează pe românii care locuiau în apropierea
Dunării.
Secolul al XII-lea
-Ioan Kynnamos, secretar al împăratului Manuel Comnenul descrie o campanie bizantină
împotriva ungurilor în 1167. Vorbind despre participarea la această campanie, cronicarul spune despre
vlahi/români că : " se zice că sunt coloni veniţi demult din Italia". Deci menţionează originea romană a
românilor.
_-Cronica notarului Anonymus al regelui Bella al III lea al Ungariei, "Gesta Hungarorum"
(Faptele ungurilor), în care se menţionează că la sosirea lor, ungurii au găsit în Pannonia slavi, bulgari şi
blahi-adică păstori ai romanilor. Deci îi desemnează cu termenul de "blahi", menţionând totodată şi
formaţiunile politice prestatale existente în secolul IX în spaţiul intarcarpatic (în Transilvania).
Secolul al XIII-lea
- "Gesta Hunorum et Hungarorum "("Faptele hunilor şi ale ungurilor"), scrisă de cronicarul
maghiar Simon de Keza, care spunea că romanii erau în Pannonia la venirea hunilor iar în vremea lui
Attila ei s-au înapoiat în Italia, doar vlahii, care erau "păstori şi agricultori ai acestora" au rămas de
bunăvoie în Pannonia.
- în corespondenţa dintre Ioniţă cel Frumos-conducătorul Ţaratului Româno-Bulgar de la
Sudul Dunării şi Papa Inocenţiu al III-lea originea latină a românilor ocupă un loc central.
Aşadar şi cronicarii maghiari Anonymus şi Simon de Keza afirmă originea romană a românilor
iar în această perioadă nu se poate sesiza un ton de ostilitate faţă de români.

b) Menţiuni despre români ale unor cronicari şi învăţaţi umanişti din secolele XV-XVIII care
afirmă şi susţin romanitatea românilor.
Începând cu secolul al XIV-lea, odată cu formarea statelor medievale româneşti (Ţara
Românească şi Moldova) romanitatea nord-dunăreană va intra în sfera de interes a occidentalilor în
special a Romei şi a misionarilor papali.
Lupta antiotomană a ţărilor române a crescut interesul europenilor faţă de români. Aceasta se va
manifesta în preocuparea umaniştilor faţă de originea şi istoria românilor.

Au existat două motive (cauze) importante în acest sens:

- preocuparea occidentalilor de a opri expansiunea otomană cu ajutorul românilor în
contextul declanşării şi desfăşurării Cruciadelor târzii
- preocuparea umaniştilor pentru redescoperirea valorilor antichităţii clasice greco-
romane pe fondul răspândirii ideilor Umanismului şi Renaşterii.

5
 Menţiuni ale umaniştilor (occidentali) italieni în secolul al XV-lea:
- Poggio Bracciolini- care afirmă latinitatea românilor şi a limbii acestora şi aduce în acest
sens argumente culese din spaţiul românesc. Face referire la elemente comune ale limbii
române cu limba latină şi atestă existenţa la români a unei tradiţii referitoare la
descendenţa dintr-o colonie fondată de Traian.
- Flavio Biondo- secretar apostolic şi erudit umanist spune că românii pe care i-a întâlnit la
Roma evocă cu mândrie originea lor romană.
- Enea Silvio Piccolomini (a fost papă sub numele de Papa Pius al II lea) a contribuit cel
mai mult la răspândirea teoriei despre originea romană a românilor iar aceasta va intra în
circuitul ştiinţific european. El şi-a cules informaţiile de la călugării misionari franciscani şi
dominicani, direct din spațiul românesc.
- Antonio Bonfini - a trăit în ultimii ani ai vieţii la curtea maghiară şi vorbeşte despre originea
romană a neamului românesc. El susţine că românii sunt urmaşii coloniei şi ai legiunilor romane
din Dacia iar acest fapt este dovedit de limba lor romană. El îşi argumentează ideile cu ajutorul :
- inscripţiilor romane
- toponimelor(nume de locuri)
- numele poporului român

În secolul al XVI-lea avem şi o serie de menţiuni ale unor umanişti transilvăneni în legătură cu
ideea romanităţii românilor şi în acest sens îi menţionăm pe:
- Nicolaus Olahus (Nicolae Valahul) umanist transilvănean de faimă europeană, de origine
română. A scris lucrarea "Hungaria" (1536). Este primul care susţine unitatea de neam şi limbă a
românilor.
- Johannes Honterus (originar din Braşov) înscrie în harta sa din 1542 numele de Dacia, pentru
întreg teritoriul locuit de români.
Mențiuni ale umaniștilor români din secolele XVII – XVIII
Pe fondul Renașterii și umaniștii români ( cronicari munteni si moldoveni ) , cunoscatori ai
scrierilor umaniste europene si constienti de propria lor idenititate latină , vor fi preocupati de cercetarea
originilor romanice ale poporului si limbii române.
Secolul al XVII – lea reprezinta apogeul culturii medievale romanesti scrise , pe fondul
dezvoltarii curentului umanist in Tarile Romane . Apar acum primii cărturari români ( cunoscători ai
culturii clasice greco-romane și ai limbilor greacă și latină ) și primele cronici în limba română. Acesti
cronicari au pus bazele istoriografiei românești si au urmărit :
- reconstituirea istoriei naționale
- afirmarea latinitătii limbii române
- afirmarea romanitatii poporului român
Letopisetele și cronicile lor ( adică scrieri cu caracter istoric, în care evenimentele erau prezentate
cronologic ) reprezintă cea dintai imagine scrisă a istoriei noastre. Cei mai importanți umanisti /
cronicari români care au abordat problema romanițatii românilor au fost :
- Grigore Ureche (Sec. XVII) , un cronicar moldovean care a scris “ Letopisețul Țării Moldovei “
și care menționează influența altor limbi în procesul de formare a limbii române ( “ ne iaște
amestecat graiul cu al vecinilor de prin prejur “ ) si afirma de asemenea descendenta romană a
românilor “ De la Râm ne tragem “ subliniind că acestă origine este comună atât muntenilor cât
si moldovenilor si ardelenilor : “ toți de la Râm se trag “. El precizează și unele aproprieri
etimologice între cuvinte latinești și cuvinte românesti ( “ ei zic “panis“ noi zicem pâine , ei zic
“cara“ noi zicem carne , noi zicem găina ei zic “galina“ ) si identifica pe râmleni cu romanii .
- Miron Costin (Sec. XVII) , cu lucrarea “ De neamul Moldovenilor“ în care aduce argumente
de ordin istoric, arheologic , lingvistic și etnografic în sprijinul ideii romanitătii românilor. El
susține că istoria românilor începe cu cea a dacilor antici cuceriți de Traian ( considerat
descălecătorul cel dintâi) iar din amestecul cu elemente romane s-a nascut poporul român .
Costin afirma că originea romană a românilor este atestată chiar de numele lor , de români , pe
care si l-au dat și pe care l-au dat românilor și alte popoare.

6
 Lucrarea lui Miron Costin este considerată primul tratat savant consacrat analizei originii
neamului românesc.
Scopul urmărit de cronicarii români , prin lucrările pe care le-au redactat era de a-l
informa pe conaționali cu privire la originea lor si de a combate teoriile gresite răspandite in
străinatate .
În secolul XVIII, Stolnicul Constantin Cantacuzino , istoric si geograf din Țara
Românească redacteaza lucrarea “ Istoria Țării Românești “ (1776) . El analizează informații de la
autori antici bizantini si occidental si formuleaza ideea originii romane a tuturor românilor : “ toți aceștia
(muntenii, moldovenii și ardelenii ) dintr-o fântână au izvorât și cură “.
Tot în secolul al XVIII -lea se încadreaza și Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei (1710-
1711) dar și vestit cărturar moldovean . Începând cu el lumea știintifică europeană apelează la
învățații români pentru a afla argumentarea romanității românilor , dar și pentru a obtine dovezi cu
privire la cercetarea originii romane a românilor .
Cea mai importanta lucrare a lui Dimitrie Cantemir cu privire la romanitatea românilor este
“ Hronicul vechimii a româno – moldo – vlahilor “ , scrisă la început în limba Latină și tradusă apoi
de autor în limba română. El a realizat o istorie a românilor de la origini și până la descălecare ( până la
întemeierea statelor medievale românești ) și susține originea comună a tuturor românilor. Autorul a
exagerat rolul elementului latin și va sustine originea pur romană a românilor- teoria latinității
pure- . El spune că “ vestiții romani sunt moșii , strămoșii noștrii , ai moldovenilor , muntenilor ,
ardelenilor “ iar Traian este “ săditorul și răsăditorul nostru “ .
Cantemir inaugurează , prin aceasta lucrare , prestigiosul efort al istoriografiei române de a
delimita si fixa locul românilor in istoria universală.
În această lucrare Dimitrie Cantemir susține nu numai originea pur romană , dar și
unitatea de neam a romano – moldo - vlahilor , în spațiul carpato - dunarean. De asemenea
mentionează colonizarea completă cu romani și extirparea dacilor și faptul că , dupa părăsirea oficială a
Daciei de către împăratul Aurelian , elementul roman a continuat să dăinuiască în această zonă .
Este cea mai întinsă lucrare istorică (343 de foi în manuscris ) de analiză a originii
românilor.
6. Politizarea ideii romanității românilor.
Etnogeneza românilor a devenit o problemă politică din secolul al XVIII lea , odată cu
afirmarea mișcării de emancipare (eliberare) națională a românilor din Transilvania . Deși reprezentau
60 % din populația Transilvaniei , românii erau considerați “ națiune tolerată “ sau admiși , nefiind
incluși în rândul națiunilor privilegiate ( maghiari , sașii si secuii ) , singurele natțuni oficiale ale
Transilvaniei .
Argumentele maghiarilor pentru a-i exclude pe români erau :
- De ordin Religios : în acest sens se evidențiază că românii sunt singura populație de religie
ortodoxă din Transilvania iar celelalte trei națiuni au alte religii .
- În sensul întâietății celor trei națiuni privilegiate pe teritoriul Transilvaniei . În acest sens
maghiarii susțineau ca românii ar fi venit mai târziu.
Începutul politizării ideii romanitătii românilor datează încă din secolul al XVII lea ,
dupa înfăptuirea unirii Țărilor Române de către Mihai Viteazul. Stăpanirea lui Mihai Viteazul in
Transilvania a atras ostilitatea nobililor maghiari , care își pierd privilegiile . Unii cărturari , cum a fost
germanul Martin Opitz susțin în continuare romanitatea românilor , dar apar și opinii care o contestă. Un
exemplu în acest sens il reprezintă nobilul maghiar Ștefan SZAMOSKOZY , care la început a susținut
originea latină a românilor , dar dupa înfăptuirea unirii de către Mihai Viteazul și-a negat propriile
afirmații , sustinând ca românii nu sunt urmașii romanilor.
Secolul al XVIII lea aduce cu sine aparitia unor idei care contestă romanitatea românilor ,
deși până atunci continuitatea românilor era considerată evidentă, chiar și de împăratul habsburgic Iosif
al II-lea , care îi considera pe români “ incontestabil , cei mai vechi și mai numerosi locuitori ai
Transilvaniei “.
Secolul al XVIII lea a fost marcat de declanșarea luptei românilor pentru drepturi politice ,
prin elaborarea unor memorii și proiecte politice.

7
 Un prim program care conținea revendicările românilor a fost cel al episcopului Ioan
Inochentie Micu Klein, intitulat “ Supplex Libellus “.
In acest program sunt formulate principalele revendicări ale românilor. Pentru a motiva
legitimitatea cererilor lor, se aduce ca argument faptul că românii sunt cea mai veche populație a
Transilvaniei si moștenitor direcți ai Romei antice . Așadar ideea romanității va fi folosită ca “ armă
politică “ pentru obținerea drepturilor politice de către români.
Lupta va fi continuată și de reprezentantii Școlii Ardelene, care au dovedit latinitatea limbii
române si a poporului român. Ei au argumentat și existența neîntreruptă a românilor în Transilvania , ca
populație autohtonă . Însă, din dorința de a demonstra acest lucru reprezentanții Școlii Ardelene vor
ajunge să susțină originea pur latină a românilor , apărând astfel așa-numitele exagerari latiniste , care
neaga complet rolul componentei dacice , afirmându-se originea pur-romană.
Revendicarile românilor transilvaneni vor fi sintetizate într-un lung memoriu, în 1791,
intitulat “ Supplex Libellus Valchorum “ , adresat curții de la Viena (împaratului Imperiului
Habsburgic) . În acest program ideea romanitătii românilor este folosită ca armă politică pentru
justificarea legitimiății drepturilor cerute de români.
Pe fondul acestei lupte pentru obținerea drepturilor politice ale românilor din
Transilvania ,vor fi lansate ideile imigraționiste, care contestă romanitatea românilor.
Scopul lansării acestor idei :
- Pentru a anula argumentele românilor în lupta politică de emancipare a acestora
- Pentru a justifica privilegiile deținute de maghiari , sași și secui.
Teoria imigraționistă începe să fie conturată in secolul al XVIII lea prin ideile formulate de :
- Franz Joseph Sulzer (căpitan în armata habsurgică ) care publică în 1781-1782 , la Viena , lucrarea
“ Istoria Daciei transalpine “ . El sustine că românii s-au format ca popor la sud de Dunare , undeva
între Bulgari si albanezi , de la care au preluat unele influențe, de unde au venit în secolul XIII în
Transilvania , unde i-au găsit stabiliți pe unguri și pe sași.
- Johan Christian Engel ( istoric austriac și funcționar al cancelariei din Viena ) sustine că românii au
imigrat la nordul Dunarii în sec. IX contestă originea romanică . El a folosit o serie de informații ,
eliminând unele elemente referitoare la comunitatea de locuire la nordul Dunării și a adăugat în
informațiile sale nuanțe din “ teoria exilaților și răufacătorilor “ pusă în circulație de polonezi .
Aceste idei au fost preluate și sistematizate în sec. XIX de către Robert Roesler , care
formulează această teorie , numită și teoria roesleriană.
Teoria imigraționistă sau roesleriană a apărut în contextual intensificării luptei românilor
pentru drepturi politice , mai ales după 1867 , când se intaurează în Imperiul Habsburgic , Regimul
dualist austro-ungar . Pe acest fundal politic, Robert Roesler publică in 1871 la Leipzig , lucrarea
“ Studii românești “ în care sunt cuprinse ideile și argumentele teoriei imigraționiste .
Principalele idei ale aceste teorii, prin care se contestă romanitatea românilor sunt :
- Exterminarea poporului geto-dac in urma războaielor daco-romane din 101 – 102 si 105 – 106.
- Romanizarea nu ar fi fost posibilă în cei 165 de ani de stăpânire romană efectivă în Dacia , până
la retragerea aureliană , din 271/274.
- În timpul retragerii aureliene au părăsit Dacia nu numai armata și administratia romană ci și
întreaga populație si s-au mutat la sudul Dunarii.
- Poporul român s-a format în Peninsula Balcanică , unde a primit influența slavă și a devenit
ortodox.
- Existenta unor cuvinte comune în limbile română și albaneză , pe care le explică prin
conviețuirea comună a celor două popoare .
- Inexistența unor izvoare istorice care să ateste continuitatea populației la nordul Dunării, înainte
de secolul XIII și deci concluzia că românii au venit după maghiari în Transilvania.
Teoria imigraționistă a fost combatută de istorici români și străini iar pentru a se consolida
argumentele care să demonstreze această teorie, a apărut teoria autohtoniei sau continuității, care sustine
romanitatea românilor precum și continuitatea de locuire a teritoriului carpato-dunăreano-pontic, pe tot
parcursul epocilor istorice . În acest sens vor fi aduse o serie de argumente de ordin istoric, lingvistic ,
arheologic dar și logic.

8
 Cele mai importante argumente care combat teoria imigraționistă și susțin teoria
autohtoniei sunt :
- Dacii nu au fost exterminați în timpul războaielor daco-romane iar acest fapt reiese și din scenele
de pe Columna lui Traian , care îi înfățișează pe daci întorcându-se acasă . De asemenea niciun
izvor antic nu consemnează distrugerea în masă a dacilor, ci doar menționează înfrangerea și
supunerea acestora .
- Dovezi epigrafice (inscripții) consemnează existența mai multor unităti militare formate din daci
în vremea lui Traina și urmașilor acestuia, pe teritorul Daciei.
- Toponimia (numele de locuri) dovedește că aproape toate orașele din Dacia romană poarta nume
vechi dacice : Apullum , Napoca , Drobeta , Ulpia Traiana Sarmisegetusa , Buridava , etc.
- Hidronimia (numele de ape) pune în evidență că marile râuri au nume dacice : Alutus (Olt) ,
Maris (Mures) , Samus (Somes), Crisus(Cris) etc.
- Dovezi lingvistice care atestă prezența unor cuvite dacice în limba română (moș , coș , viezure ,
brad , etc.)
- Dovezi arheologice care evidențiază existența unor așezări și morminte dacice în circa 100 de
puncte de pe teritoriul Daciei romane .
- Imparatul Aurelian a retras din Dacia armata și administrația romană și niciun izvor antic nu
confirma evacuarea totală a provinciei romane Dacia . Acest fapt este dovedit și de descoperirile
arheologice care atestă continuitatea de locuire.
- Asemănarea dintre limba română și albaneză se explică prin fondul comun tracic. Dacă cele două
popoare s-ar fi format pe un teritoriu comun (așa cum susțin imigraționiștii) ar fi trebuit să aibă
aceeași limbă și nu două limbi atât de diferite.

Principalii susținători ai teoriei autohtoniei și implicit a romanității românilor începând cu

secolul XVIII au fost :
Școala Ardeleană a fost o mișcare a intelectualității transilvănene și primul nucleu
illuminist din cultura română. Reprezentantii acestei mișcări au sprijinit lupta românilor transilvaneni
pentru drepturi politice prin strângerea de dovezi care să ilustreze vechimea românilor din Transilvania
si deci să justifice astfel egalitatea în drepturi cu celelalte națiuni din această provincie românească.
Cei mai importanti reprezentanți ai Școlii Ardelene au fost :
- Samuel Micu – Cu lucrarea “ Istoria , lucrurile și întâmplările românilor.
- Petru Maior - “ Istoria pentru începutul românilor în Dachia “
- Gheorge Șincai - “ Hronica românilor și a mai multor neamuri “
- Ioan Budai Deleanu.
Reprezentanții Școlii Ardelene au adus argumente istorice , lingvistice și demografice cu privire
la romanitatea românilor.
Totuși ei au exagerat rolul elementului romanic în formarea poporului și a limbii române,
sustinând originea pur latină. Aceste exagerări latiniste au avut scopul de a întări argumentele cu
privire la vechimea românilor si de a justifica egalitatea în drepturi cu celelalte naționalități din
Transilvania.
În secolul XIX: în prima jumătate a secolului XIX sunt preluate ideile Școlii Ardelene de către
Mihail Kogălniceanu si Nicolae Bălcescu, care admit cu greu că la formarea poporului român
contribuiseră și dacii. M . Kogălniceanu afirma totuși despre Decebal că a fost “ cel mai important rigă
barbar al tuturor timpurilor. “
În a doua jumatate a secolului al XIX se afirmă Bogdan Petriceicu Hașdeu , cu lucrarea
“ Pierit-au dacii? “ (1860) . El susține continuitatea dacilor în timpul stăpânirii romane și afirma că
substratul dacic al poporului român nu poate fi contestat. A formulat teoria circulatiei cuvintelor ,
arătând că structura unei limbi nu este daăa de numarul brut al cuvintelor ci de circulația acestora.

9
 - A. D. Xenopol, istoric român , este autorul primei sinteze a istoriei românilor , folosind
argumente istorice , lingvistice și logice pentru a combate teoria lui Roesler și pentru a susține
continuitatea de locuire la nordul Dunării. În lucrarea sa „Teoria lui Roesler . Studiu asupra
stramoșilor românilor în Dacia Traiană “ (1884) susține importanța elementului dacic în
procesul de etnogeneză dar și rolul migratorilor , în special al slavilor, în desăvârșirea
etonogenezei românesti .
El susține că arheologia , toponomia și hidronimia aduc dovezi incontestabile ale continuității
dacice și daco-romane în spațiul românesc.

Secolul XX – Nicolae Densușianu în lucrarea “Dacia preistorică.” (1913) reconstituia istoria

unui presupus “ imperiu pelasgic” , care în urmă cu 6000 de ani , pornind din Dacia , s-ar fi extins pe o
mare parte a globului .
- Vasile Pârvan ( arheolog ) -1926- este cel care a reușit să fixeze sinteza daco-romană într-
un echilibru perfect. Lucrarea sa “ Getica “ aduce argumente valoroase, în special de ordin
arheologic dar și lingvistic cu privire la romanitatea românilor.
- Constantin C. Giurescu – 1935 “ Istoria Românilor” susține că majoritatea locuitoriilor Daciei
romane au constituit-o dacii și că civilizația romană i-a “cucerit “pe autohtoni.
- Gheorghe I. Brătianu -1937 “ O enigmă și un miracol istoric: poporul român” . El
demonstrează ca romanitatea și continuitatea sunt realități istorice șu nu miracole , cum sustin
reprezentanții teoriei imigraționiste . El aduce argumente de ordin științific , bazate pe dovezi
istorice cu privire la romanitatea românilor.
- Nicolae Iorga, istoric român cu o valoroasă contribuție documentară, afirma sinteza daco-romană
în cadrul romanității orientale .
Dupa 1945, când în România se instaurează regimul communist , în perioada postbelică
(pâna in 1965 ) a fost exagerată influența slavă, dar nu a fost negată romanitatea românilor . S-a vorbit
despre caracterul “ imperialist” al “stăpânirii sclavagiste romane” . În această perioadă este redactată de
către Mihail Roller ( istoricul “de casă” al comuniștilor ) manualul o “ Istorie a Românilor”, în care se
pune accentul pe influenta predominant slavă în procesul de etnogeneză.
Deoarece și România și Ungaria făceau parte din blocul comunist, problema entogenezei nu
mai este amplu discutată, considerandu-se că „ înainte de a fi român, trebuia sa fii comunist „.
În perioada de după 1965, după venirea la conducerea statului a lui N. Ceausescu ,
trecutul istoric va fi folosit în scopuri propagandiste și se declanșează o mare acțiune de reînviere a
sentimentului național al românilor.
Se va minimaliza contribuția romanilor, ajungându-se la o adevarată „obsesie” dacică, Au
fost formulate lucrări în care se susținea chiar că dacii sunt primul popor din lume:- teoria
protocronistă.
Istoriografia de după 1989 a readus echilibrul în problema romanității românilor. Importante
sinteze de istorie , publicate mai ales dupa 1996, au evidențiat cu argumente solide romanitatea
românilor.
O analiza extrem de onestă, a fost realizată de istoricul Lucian Boia, în lucrarea „Istorie și
mit în conștiința românească”, în care se menționează că raportarea la origini este dată de limbă , care
oferă argumentul pentru originea romanica: „Singura raportare incontestabilă la origini este oferita de
limbă. Esența romanică a limbii române , la care se adaugă numele de român, înclină intr-un sens balanța
spre romani.”
În condițiile actuale , când România ca și statele vecine fac parte din Uniunea
Europeană, argumentul întâietății istorice nu mai are valoare politică.

10