CAPITOLUL I: „POPOARE ŞI SPAŢII ISTORICE”

LECŢIA 1: „ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR”

ROMANITATE – concept istoric prin care se defineşte apartenenţa poporului român la familia de
popoare romanice (alături de popoarele francez, italian, spaniol, portughez) şi a limbii române la familia
de limbi neolatine (alături de limbile franceză, italiană, spaniolă, portugheză)
1. ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ – formarea poporului român şi a limbii române
a. POPORUL ROMÂN
- Românii s-au format ca popor în spaţiul carpato – danubiano – pontic, atât la Nordul Dunării, cât şi la
Sudul fluviului (înglobând fostele provincii romane Dacia şi Moesia);
- Perioada a cuprins secolele II î.Hr. – VIII d.Hr., procesul de formare a poporului român încadrându-se
în procesul de formare a popoarelor romanice (a II – a jumătate a mileniului I d.Hr.), alături de
popoarele francez, italian, spaniol, portughez;
- Poporul român ia naştere în urma unei duble sinteze etnice:
 dintre daco-geţi şi romani – secolele II î.Hr. – III d.Hr., prin romanizarea dacilor, când, asupra acestora
se exercită influenţa factorilor de romanizare, ia naştere poporul DACO – ROMAN;
 dintre daco – romani şi migratori – secolele IV – VII, în urma influenţelor primite de la populaţiile
migratoare (cu deosebire a slavilor), ia naştere poporul ROMÂN.
Civilizaţia daco – geţilor:
- Etimologia termenilor: „daci” – în izvoarele scrise latine, „geţi” – în izvoarele scrise greceşti; cel care
vorbeşte despre unitatea etnico – lingvistică a daco – geţilor este istoricul şi geograful grec Strabon, în
lucrarea „Geographia”: „geţii şi dacii vorbesc aceeaşi limbă”;
- Originea daco – geţilor este indoeuropeană, din ramura nordică a tracilor, folosesc o limbă
indoeuropeană de tip „satem” (înrudită cu persana, sanscrita, ilira, traca);
- Din punct de vedere social, daco – geţii sunt organizaţi în două clase sociale: nobilii (aristocraţia
militară şi sacerdotală), numiţi „tarabostes” şi oamenii liberi (agricultori, meşteşugari, negustori),
numiţi „comati”;
- Din punct de vedere politic, daco – geţii sunt organizaţi în uniuni de triburi (appullii, sensii,
buridavensii, dacii mari, costobocii, carpii, biephii, tyrageţii, odryssii, piefigii) conduse de şefi militari
(„basilei”, de la grecescul „basileus” – „rege”); reşedinţele se găseau în cetăţi întărite cu ziduri de
apărare, de tip „dava” (Capidava, Sucidava, Argedava, Piroboridava);
- Din punct de vedere religios, daco – geţii sunt politeişti, religie specifică triburilor indoeuropene, în
Antichitate; zeul suprem era Zamolxe (Zalmoxe, Zamolxis), un zeu subpământean / chtonian (unicitate a
religiei daco – gete); ritualul său era practicat în peşteri, ceremoniile erau oficiate de către marii preoţi în
sanctuare, în aer liber (cel mai cunoscut, cel de la Sarmizegetusa Regia, în Munţii Orăştiei, centru
religios al daco – geţilor şi, după crearea statului dac centralizat, capitala acestuia);
 Statul daco – geţilor este întemeiat în secolul I î.Hr., pe fondul ameninţării directe a romanilor care
cuceriseră teritoriile de la sudul Dunării (unde va fi organizată provincia romană Moesia); statul dac va
evolua în două etape importante:
 statul condus de regele Burebista (82 – 44 î.Hr.) – secolul I î.Hr.;
 statul condus de regele Decebal (87 – 106 d.Hr.) – secolul I d.Hr.;

1
- Contactele dintre daci şi romani încep din secolul I î.Hr., prin influenţe de cultură materială şi spirituală
şi se vor intensifica o dată cu secolul I d.Hr.;
- Momentul decisiv al relaţiilor dintre daci şi romani este reprezentat de cele două războaie daco –
romane dintre regele Decebal şi împăratul Traian, anii 101 – 102 şi 105 – 106, războaie încheiate cu
victoria romanilor şi cucerirea Daciei care este transformată în provincie romană (o parte a ei –
Muntenia, Oltenia, Transilvania; Dobrogea fusese cucerită din anul 46 d.Hr., iar Moldova şi
Maramureşul rămân teritorii locuite de dacii liberi) şi începe să fie supusă (în mod oficial, organizat)
procesului de romanizare
Romanizarea:
- Proces istoric complex prin care un popor antic cucerit de romani (în cazul nostru, poporul daco – get),
împrumută elemente de cultură şi civilizaţie romană (tradiţii, obiceiuri, cult religios, zeităţi), dar, mai
ales, preia limba latină;
- Procesul de romanizare a dacilor a reuşit prin intermediul factorilor de romanizare – administraţia
(funcţionarii romani care conduceau şi administrau Dacia Romană), armata (soldaţii romani din legiuni
şi soldaţii din trupele auxiliare care apărau Dacia Romană – provincie de graniţă, necesita o apărare
corespunzătoare), veteranii (soldaţii care îşi încheiau stagiul militar şi rămâneau în provinciile pe care le
apăraseră), coloniştii (aduşi din toată lumea romană), urbanizarea (au fost ridicate oraşe după modelul
celor romane, înzestrate cu terme, apeducte, foruri, amfiteatre, sisteme de canalizare), educaţia (în şcoli
se studia doar în limba latină), religia (încep să fie adorate zeităţile romane sau cele autohtone primesc
nume romane), dreptul roman (normele juridice romane);
- Periodizarea procesului de romanizare cuprinde trei etape:
 secolul II î.Hr. – 106 d.Hr. – etapa preliminară a romanizării, cu o intensitate redusă, s-a realizat prin
schimburile culturale, materiale, spirituale ale daco – geţilor cu populaţia romanizată de la sudul Dunării
(din Peninsula Balcanică);
 anii 106 – 271/275 – etapa romanizării oficiale, când capătă un caracter organizat prin intervenţia
statului roman pentru organizarea provinciei Dacia şi a cuprins toate sferele societăţii (economică,
politică, socială, culturală);
- 271/275 – 602 – etapa romanizării de după „retragerea Aureliană” (începând cu anul 271, împăratul
roman Aurelianus, retrage armata şi administraţia romane din Dacia, ca urmare a valului de migraţii de
la frontiera Imperiului Roman, la sudul Dunării); Romanizarea a continuat şi după părăsirea Daciei de
către romani, prin intermediul romanilor rămaşi în provincie (populaţia civilă), dar şi datorită legăturilor
cu lumea romană de la sudul Dunării, care au favorizat şi răspândirea creştinismului în limba latină;
procesul de romanizare s-a generalizat, cuprinzându-i şi pe „dacii liberi”, din afara fostei provincii
Migraţiile:
- În primul mileniu creştin, în zona nord – dunăreană s-au perindat numeroase populaţii migratoare (hunii,
goţii, gepizii, avarii, slavii);
- Dintre toate aceste populaţii migratoare, slavii au fost cei care aveau să influenţeze vizibil civilizaţia
daco – romană (formată în urma procesului de romanizare), mai ales în structurile politice (forma de
organizare politică a cnezatelor sau a voievodatelor), în cultul creştin (poporul român va îmbrăţişa

2
 credinţa creştin – ortodoxă, specifică spaţiului răsăritean, cu deosebire în lumea slavă şi cea greacă), dar
şi din punct de vedere lingvistic (influenţe lingvistice ale limbii slavone, folosirea alfabetului chirilic)
b. LIMBA ROMÂNĂ
- S-a format în paralel cu poporul român, în acelaşi spaţiu istoric şi aceeaşi perioadă; este o limbă
neolatină, cum sunt şi limbile franceză, italiană, spaniolă şi portugheză;
- Procesul de formare implică două etape:
 preluarea limbii latine vorbite, populare (latina vulgata) de către geto – daci;
 transformarea treptată, a limbii latine vorbite într-o limbă romanică de factură orientală, numită româna
comună sau străromâna / protoromâna (româna veche, prima formă a limbii române);
- Influenţa elementelor lingvistice slave a fost nesemnificativă, nu a schimbat caracterul latin al limbii
române, ci a dus la îmbogăţirea vocabularului;
- Migrarea masivă a slavilor la Sudul Dunării (în anul 602 d.Hr.) a divizat romanitatea nord – dunăreană
de romanitatea sud – dunăreană (la Nordul Dunării, slavii, în număr redus, au fost asimilaţi de populaţia
puternic romanizată; la sudul Dunării, slavii, în număr considerabil, au asimilat populaţia romanizată de
aici); în urma acestei divizări, din limba română comună s-au format 4 dialecte:
 dialectul daco – român (vorbit pe teritoriul României, din care s-a cristalizat limba română literară și
oficială);
 dialectele sud-dunărene: aromân (macedo – român), megleno – român şi istro – român (vorbite în
sudul Dunării – zone din Grecia, Albania, Macedonia);
- Structura limbii române – limbile indoeuropene sunt formate din trei straturi lingvistice:
 Elementul autohton, numit substrat – elementele de substrat ale limbii române sunt reprezentate de
limba daco-geților, care face parte din familia limbilor trace (indoeuropeană) – substratul traco-geto-
dacic – reprezintă 10% din actualul lexic românesc, circa 160 de cuvinte (gard, brad, baltă, prunc,
strugure);
 Elementul latin, care este cel mai consistent, numit strat – elementele stratului latin sunt principalele
trăsături care definesc limba română ca limbă romanică: sunetele, gramatica și fondul principal de
cuvinte – stratul latin – reprezintă 60% din actualul lexic românesc (câmp, frumos, grâu, pâine,
munte);
 Elementul migrator, numit suprastrat sau adstrat – elementele de adstrat care exercită cea mai
puternică influență asupra limbii române sunt cele slave – adstratul slav – reprezintă 20% din actualul
lexic românesc (cneaz, voievod, târg, vamă, plug);
- La acestea s-au adăugat împrumuturile (neologismele) din alte limbi – unele din perioada Evului Mediu
(maghiară, turcă), altele din perioadele modernă şi contemporană (franceză, italiană, germană, engleză)
– ce reprezintă restul de 10% din actualul lexic românesc
2. ISTORICII, DESPRE ROMANITATEA ROMÂNILOR
- Romanitatea românilor, adică originea romană a poporului român, reprezintă o realitate istorică pe
care astăzi o acceptă aproape toţi cercetătorii;
- Această idee a fost afirmată încă din zorii Evului Mediu de cronicari, oameni politici sau diverşi oameni
de cultură; în epoca modernă unii istorici maghiari şi austrieci au contestat, din motive politice, originea
latină a poporului român şi formarea poporului român în spaţiul de la nordul Dunării;

3
- Istoricii şi oamenii de cultură români au combătut această teorie (numită şi teoria imigraţionistă), care
susţinea că românii sunt un popor de origine slavă care s-au format la sudul Dunării de unde au imigrat
apoi la nordul fluviului;
- A început astfel o dispută între istoriografia română şi austriacă, dar mai ales maghiară cu privire la
originea românilor şi formarea poporului român;
a. Despre romanitate în sursele medievale timpurii
- În perioada medievală cronicile bizantine, maghiare sau ale altor popoare au menţionat faptul că
românii sunt un popor de origine romană, care s-a aflat în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, nimănui
netrecându-i prin minte să conteste acest lucru;
- Românii, atât cei de la nordul, cât şi cei de la sudul Dunării, erau numiţi în izvoarele străine
vlahi sau valahi (cu variaţiile fonetice: vlasi, blachi, olahi, volohi etc.):
 în secolul al VII – lea, împăratul bizantin Mauricius a precizat o astfel de informaţie în tratatul
său militar Strategikon – populația de la nordul Dunării este denumită sub termenul de ”romani”;
 în secolul al IX – lea, ”Geografia armeană” a lui Moise Chorenati menționează ”Țara căreia îi
zic Balak” (Valahia);
 în secolul al X – lea, în tratatul scris de împăratul bizantin Constantin al VII – lea
Porfirogenetul – ”Despre administrarea imperiului”, vorbește despre originea latină a
populației de lanordul Dunării;
 în secolul al XI – lea, tratatul geografului persan Gardizi – ”Podoaba istoriilor”, oferă
informații despre români;
 în secolul al XII – lea, cronicarul bizantin Ioan Kinnamos scria că locuitorii de la nord de
Dunăre „sunt veniţi demult din Italia”;
 tot în secolul al XII – lea, una dintre cele mai importante mărturii medievale este cea a
cronicarului maghiar numit de istorici Anonymus (deoarece nu şi-a semnat opera); Cronica lui
Anonymus (Gesta Hungarorum, în traducere, Faptele ungurilor) narează evenimentele petrecute
în timpul aşezării maghiarilor pe teritoriul de astăzi al Ungariei, în 896; în acest context sunt
povestite şi expediţiile unor căpetenii maghiare în Transilvania, unde Anonymus menţionează
existenţa românilor, locuitori de origine romană (voievodatele conduse de Gelu, Glad şi
Menumorut); îi desemnează pe români cu numele de ”blachi”;
 în secolul al XIII – lea, cronicarul maghiar Simon de Keza, în lucrarea ”Gesta Hunnorum et
Hungarorum” (Faptele hunilor și ale ungurilor), relatează că ”vlahii, care erau păstori și
agricultori, au rămas să trăiască în continuare la nordul fluviului”;
b. Despre romanitate – secolele XV / XVIII
- Începând cu secolul XV, călătorii străini şi cronicarii români manifestă interes pentru istoria poporului
român;
- Cărturarii umanişti occidentali (Poggio Bracciolini, Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini, Antonio
Bonfinius) sau români (Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino,
Dimitrie Cantemir) au scris în operele lor despre originea romană a poporului român, aducând
argumente istorice şi etnografice:

4
  în secolul al XV – lea, Poggio Bracciolini, secretar al Papalității – semnealează elementele
comune limbii latine și române; Flavio Biondo afirmă originea romană a românilor; Enea Silvio
Piccolomini, devenit papă sub numele de Pius al II – lea, răspândește teoria despre originea
romană a poporului român; Antonio Bonfinius amintește că ”românii sunt urmașii coloniei și a
legiunilor romane din Dacia”;
 în secolul al XVI – lea, Nicolaus Olahus, în lucrarea sa ”Hungaria”, a scris despre originea
romană a românilor şi despre unitatea lor etnică şi lingvistică;
 tot în secolul al XVI – lea apare în spaţiul românesc tiparul şi se foloseşte scrisul în limba
română care dovedeşte conştiinţa romanităţii la români – cel mai vechi document scris în limba
română, “Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung” (1521);
 secolul al XVI – lea mai reprezintă şi începutul politizării ideii romanităţii românilor – cauza,
unirea înfăptuită de voievodul Mihai Viteazul; astfel, umanistul maghiar Ştefan Szamoskozi,
consideră că românii sunt doar urmaşi ai dacilor romanizaţi, nu ai romanilor;
 în secolul al XVII – lea, Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei, notează cu o frază
simplă, dar care exprimă elocvent originea latină a poporului român: “…de la Râm (Roma) ne
tragem”; Miron Costin, afirmă originea latină a poporului român şi unitatea lor de neam în
lucrarea ”De neamul moldovenilor și din ce țară au ieșit strămoșii lor”;
 în primele decenii ale secolului al XVIII – lea, stolnicul Constantin Cantacuzino în ”Istoria
Tării Rumânești dintru început”, afirmă originea latină a tuturor românilor; de asemenea,
Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei, în ”Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”
susține originea comună a tuturor românilor și afirmă că ”slovele” folosite de aceștia au fost ”de
la început latinești”;
c. Despre romanitate – secolul XVIII
- Secolul al XVIII – lea reprezintă perioada în care s-a structurat teoria imigraţionistă, în contextul
luptei de emancipare naţională a românilor din Transilvania, emancipare ce viza recunoaşterea pentru
români a drepturilor lor naţionale: etnia lor (alături de maghiari, saşi şi secui), dreptul de a folosi limba
română şi de a practica confesiunea creştin – ortodoxă; episcopul greco-catolic Ioan Inocențiu Micu-
Klein redactează un memoriu ”Supplex Libellus” (1744), înaintat împăratului de la Viena – programul
cuprindea argumente de ordin natural și istoric, care se doreau a fi la baza cererii de acordare a
drepturilor românilor din Transilvania și reprezentarea lor în Dietă; aduce în discuție dreptul natural,
evidențiază raportul între națiunile existente în Transilvania, arătând că românii reprezintă aproape 64%
din populația locuitoare acestui spațiu; totodată, episcopul invocă vechimea și continuitatea poporului
român în spațiul intracarpatic;
- În secolul al XVIII – lea, istoricul austriac Franz Joseph Sulzer a elaborat o teorie greşită despre
formarea poporului român, numită teoria imigraţionistă (în lucrarea Istoria Daciei transalpine, 1781);
el susţinea că românii s-au format ca popor la sudul Dunării de unde au imigrat la nordul fluviului în
secolul al XIII – lea, unde îi vor găsi deja stabiliți pe unguri și sași; afirma, de asemenea, că poporul
român este de origine slavă, că nu se trag din coloniștii romani;
- Teoria imigraţionistă a fost elaborată în contextul în care, în Transilvania, stăpânită de austrieci şi
condusă politic de nobilimea maghiară, românii îşi cereau egalitatea în drepturi politice cu celelalte

5
 naţiuni; românii îşi cereau drepturi pornind de la argumentele istorice că sunt cei mai vechi locuitori ai
Transilvaniei, urmaşi ai ilustrului popor roman şi că drepturile le-au fost uzurpate abuziv în Evul Mediu
de către nobilimea maghiară, care a cucerit Transilvania în secolele XI-XIII;
- Joseph Karl Eder, un alt adept al teoriei imigraţioniste, susţinea că românii au venit în Dacia de la
sudul Dunării în cursul secolului al XIII – lea; aici s-au manifestat „ca nişte trântori” şi „nu au nici un
drept în Transilvania”;
- Johan Christian Engel, istoric austriac care susține că românii au imigrat la nord de Dunăre în secolul
al IX – lea și contestă originea romanică;
- Acești istorici germani vor fi combătuţi de către membrii Şcolii Ardelene – mişcare culturală, de factură
iluministă, apărută la sfârşitul secolului al XVIII – lea în Transilvania, care susţinea latinitatea şi
continuitatea de locuire a românilor pe teritoriul vechii Dacii;
- Reprezentanţii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Ioan Budai Deleanu, Ioan Piuariu
Molnar şi Petru Maior, au adus argumente lingvistice şi istorice care să combată teoria imigraţionistă;
ei au demonstrat ştiinţific originea romană a poporului român şi păstrarea tradiţiei culturale romane în
civilizaţia românească; totuşi, ei au susţinut, în mod exagerat, că influenţele dace şi slave în cultura
română sunt nesemnificative, demonstrând originea pur romană a poporului român;
- Argumentele lor au fost sintetizate într-un document numit Supplex Libellus Valachorum (Cererile
libere ale românilor), scris în 1791 de intelectualii români din Transilvania şi trimis Curţii imperiale de
la Viena, prin care au urmărit să obţină drepturi politice pentru români asemeni naţiunilor recunoscute
(maghiarii, germanii, secuii) și să se ștergă denumire jignitoare de ”tolerați” pusă românilor;
- Argumentele aduse – originea nobilă, romană, vechimea de locuire pe aceste teritorii şi numărul mare al
românilor (care plăteau şi cele mai multe şi mari impozite);
d. Despre romanitate – secolul XIX
- În anul 1867, Imperiul Habsburgic este înlocuit cu Imperiul dualist Austro – Ungar, Ungaria anexând
Transilvania – este momentul în care se reia lupta de emancipare a românilor de aici pentru drepturi
politice şi naţionale;
- Astfel, George Bariţiu, redactează, în anul 1868, Pronunciamentul de la Blaj – prin care românii
protestează faţă de măsura guvernului maghiar de a anexa Transilvania fără voia locuitorilor săi;
- În aceste condiţii, istoricii austrieci şi maghiari au reluat teoria imigraţionistă; istoricul austriac Robert
Roesler va dezvolta şi aprofunda această teorie, astfel încât va fi redenumită – teoria roesleriană;
- În lucrarea sa „Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor” (Leipzig, 1871), Roesler
va relua, într-o formă nouă, mult mai elaborată, argumentele lansate de Sulzer şi Eder în secolul al
XVIII – lea;
- Principalele idei ale lui Roesler –
 dacii au fost nimiciţi ca popor în urma celor două războaie cu romanii (exterminarea totală a
dacilor), cauză care ar fi contribuit și la dispariția vechii toponomii dacice;
 imposibilitatea romanizării în doar 165 de ani de stăpânire romană;
 părăsirea completă a Daciei şi retragerea la sudul Dunării în secolul al III – lea (în timpul
împăratului Aurelianus);

6
  poporul român s-ar fi format la sudul Dunării unde a primit influență slavă și a preluat cultul
ortodox;
 românii ar fi fost un popor de păstori nomazi;
 nu ar exista izvoare care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării, anterior secolului al XIII
– lea, deci, ei ar fi venit după maghiari în Transilvania;
 multe asemănări lingvistice între limba română şi limba albaneză;
- Faţă de teoria lui Roesler au luat poziţie istoricii români – Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dimitrie
Onciul, Alexandru D. Xenopol, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan – utilizând argumente furnizate atât de
istorie, cât şi de alte ştiinţe (arheologie, numismatică, lingvistică, etc.);
- S-a conturat astfel, teoria autohtoniei sau continuităţii românilor în spaţiul carpato – danubiano –
pontic, acolo unde s-au format poporul român şi limba română;
- cea mai cunoscută lucrare îi aparţine istoricului Alexandru D. Xenopol, „Teoria lui Roesler. Studii
asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană” (Iaşi, 1884):
- Principalele idei ale lui Xenopol –
 prezenţa dacilor este atestată de numeroase dovezi de continuitate (arheologice, numismatice,
istorice);
 exterminarea lor în doar două războaie ar fi fost un caz unic în istoria umanităţii;
 toponimia dacică – aproape toate orașele romane poartă nume vechi dacice: Apullum, Napoca,
Drobeta, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Buridava, Piroboridava, Durostorum, Capidava,
Sucidava, Dierna;
 cei 165 de ani de romanizare oficială reprezintă un timp suficient (a nu se uita că romanizarea
începe înainte de cucerire şi continuă şi după „retragerea Aureliană”);
 nici un izvor nu atestă o stabilire masivă la sudul Dunării a populaţiei din Dacia în timpul
împăratului Aurelianus;
 caracterul sedentar al românilor este dovedit de practicarea agriculturii şi a mineritului (domenii
economice „statice”);
 numeroase izvoare istorice scrise atestă prezenţa românilor înainte de scolul al XIII – lea la
nordul Dunării;
 fondul lexical comun al limbii române şi al limbii albaneze (foarte mic, de altfel) este reprezentat
de fondul lexical tracic (comun ambelor popoare);
e. Despre romanitate – secolul XX
- După Marea Unire (1918), ideea continuităţii, legată de afirmarea romanităţii românilor, dar şi de rolul
dacilor în formarea poporului român, a fost susţinută de o nouă generaţie de istorici – Gheorghe I.
Brătianu sau Constantin C. Giurescu;
- Gheorghe Brătianu, în lucrarea sa  O enigmă şi-un miracol istoric: poporul român (scrisă în anul
1937), a realizat o sinteză a argumentelor istorice, geografice, arheologice, etnografice şi  lingvistice
care combat teoria imigraţionistă; aceasta este până astăzi cea mai complexă lucrare pe această temă;
- În perioada comunistă, în prima sa epocă (regimul stalinist impus de Gheorghe Gheorghiu Dej), istoricii
români (Mihai Roller şi colaboratorii săi) negau romanitatea românilor, exagerând rolul elementului slav
în etnogeneza românească;

7
- În epoca naţional – comunistă, impusă de Nicolae Ceauşescu după venirea sa la putere (în anul 1965),
istoricii români au reluat combaterea teoriei imigraţioniste, de data asta acordând un loc privilegiat
elementului dac în comparaţie cu cel roman (conform propagandei comuniste, romanii erau văzuţi ca
asupritori);
- După anul 1989, problema romanităţii românilor a continuat să fie în centrul preocupărilor istoricilor,
fiind abordată cu multă obiectivitate;
Dovezile de continuitate şi romanitate (datate posterior secolului III)
- Dovezi arheologice – aşezări, ruine, morminte, obiecte de ceramică, obiecte de cult creştin (Sucidava,
Dierna, Napoca, Porolisum);
- Dovezi numismatice – monede romane din aramă sau bronz (Napoca, Romula, Porolisum);
- Dovezi epigrafice – inscripţii în limba latină – „Quartine vivas” („Să trăieşti, Quartine” – pe un inel de
argint, descoperit la Micia, jud.Hunedoara); „Ego Zenovius votum posui” („Eu, Zenovius, am pus
această ofrandă” – pe un donarium de bronz, cu monograma lui Christos, Biertan, jud. Sibiu);
- Dovezi lingvistice – provenienţă latină – hidronime (Alutus – Olt, Maris – Mureş, Samus – Someş,
Crisus - Criş), toponime (Napoca, Apulum, Drobeta), dar şi termenii de bază ai religiei creştine: crux –
cruce, basilica – biserica, angelus – înger, Domine Deus – Dumnezeu, dies Domenica – duminică;
- Deşi istoriografia europeană nu a acceptat teoria imigraţionistă, considerând-o drept insuficient
argumentată, unii istorici maghiari au reluat-o până astăzi, publicând-o în principalele limbi europene;
dar, disputa în jurul continuităţii românilor nu mai poate avea în prezent o miză politică majoră;
graniţele statelor europene nu se mai trasează astăzi pe baza argumentelor istorice, iar integrarea în
Uniunea Europeană presupune ca rezolvate conflictele teritoriale;
- Romanitatea românilor este acceptată oficial la nivel internaţional, graţie lucrărilor de înaltă valoare
ştiinţifică elaborate de istoricii români dar şi străini care au adus argumente în acest; sintezele oficiale de
istorie ori dicţionarele enciclopedice (gen Larousse sau Encyclopedia Britanica) au acceptat poziţia
oficială a istoriografiei române cu privire la formarea poporului roman; deci, romanitatea românilor
trebuie studiată nu ca o ipoteză, ci ca o realitate istorică