Etnogeneza Românească

Poporul Român
 Românii reprezintă un popor de origine daco-romană, format în rezultatul simbiozei traco-geto-
dacilor cu romanii. In perioada medievală timpurie, la elementele etnolingvistice de bază s-au
adaugat si influențe venite din partea unor neamuri migratoare, în special din partea slavilor vechi.
Limba Română
 Reprezintă un idiom romanic, care își trage originea din vechea latină. Fiind o limbă romanică de
răsărit, aparține grupului de limbi neolatine. Limba română a conservat elemente arhaice, este o
limbă unitară în tot spațiul etnic românesc fără a avea dialecte regionale.
Definiția Etnogenezei
 - proces istoric de formare a popoarelor (din greacă: etnos – popor și genesis – naștere);
 A fost un proces complex, al cărui rezultat a fost apariţia unui popor neolatin, singurul moştenitor al
romanităţii orientale.
 În mileniul I în Europa de Sud-Est s-a constituit un etnos nou – poporul român.
Spațiul Etnogenezei
 Teritoriul de baștină al unui popor în cadrul căruia acesta s-a format.
 Europa de Sud-Est – pămînturile tracilor de nord, geto-dacilor, parțial ale tracilor de sud
 A cuprins teritorii întinse din Europa de sud-est, care corespundeau pamînturilor tracilor de nord
(geto-dacilor) și parțial ale tracilor de sud, care se întindea de la Câmpia panonică pînă în
Transnistria și de la Carpații nordici pînă în partea centrală a munților Balcani
 În epoca migrațiunilor, spațiul etnogenezei poporului român s-a restrîns la teritoriul Carpato-
Danubiano-Nistrean.
Timpul Etnogenezei
 O perioadă îndelungată de restructurări care durează circa 900 de ani, având drept limită inferioară
sec. II-I î.Hr și limita superioară sec. VII-VIII
 Procesul etnogenezei românilor s-a început în momentul declanșării expansiunii civilizației romane
în Dacia și s-a sfârșit odată cu cosolidarea daco-romanilor pe o bază etnolingvistică nouă
Componentele etnogenezei
 Traco-geto-dacă – substratul poporului român, piatra lui de temelie.
 Romană – stratul de bază care s-a sintetizat cu componenta traco-geto-dacă, provocîndu-i schimbări
esențiale, pentru a forma împreună fundamentul etno-lingvistic.
Factorii Etnogenezei
 Romanitatea a determinat profilul etnolingvistic al poporului român, limba și conștiința lui
națională. Prin factorul roman, poporul român a devenit un etnos romanofon.
 Creștinismul a determinat mentalitatea romanica a neamului românesc, spiritualitatea, unitatea și
continuitatea lui în condițiile migrațiunii popoarelor. Prin creștinism românii au devenit un etnos
profund spiritual, un etnos religios, calitați care în mare masură au contribuit la păstrarea ființei
romanice a neamului.
Premisele
 Prima premisă a constituit-o civilizația traco-geto-dacă, care a servit drept teren al etnogenezei
românilor.
 A doua premisă a rezultat din încadrarea traco-geto-dacilor în sec. VII-II a.Chr. în sistema valorilor
antice grecesti.
 Cea de-a treia premisă a etnogenezei românilor a fost integrarea geto-dacilor în sec. I a.Chr. - sec. IV
p.Chr. în cadrul civilizației antice de tip roman.
  Civilizația traco-geto-daca + Influențele eline = au format condițiile necesare pentru distanțarea
traco-geto-dacilor de lumea barbară și apropierea lor de valorile civilizației antice + includerea traco-
geto-dacilor în sistema civilizației romane a creat cele mai favorabile condiții pentru desfășurarea
procesului de asimilare etnoculturală a autohtonilor și de constituire a unei noi etnii.
Etapele Etnogenezei
 Etapa primară (sec.II-I a.Chr. - sec.V p.Chr.)- se desfășoară în condițiile expansiunii Imperiului
Roman: romanizarea și formarea comunității romanice de rasarit (daco-romanii)
 Etapa finală a etnogenezei românilor cuprinde perioada sec. VI-VIII și s-a desfășurat în condițiile
izolării daco-romanilor de restul lumii romane și a dominației popoarelor migratoare

Romanizarea geto-dacilor
Definiția romanizării
 Romanizarea reprezintă procesul asimilării de către Imperiul Roman a unor popoare antice, inclusiv
a traco-geto-dacilor.
 Romanizarea traco-geto-dacilor a însemnat îmbinarea civilizației romane cu civilizația autohtonă din
spațiul carpato-balcanic, preluarea de către băștinași a culturii de tip roman, a structurilor sociale,
economice, spirituale romane și a limbii latine ca mijloc de comunicare.
Faze
 Asimilarea economico-culturală
 Asimilarea lingvistico-spirituală
Premisele romanizării
 Originea comună, indo-europeană a traco-geto-dacilor și a romanilor
 Includerea traco-geto-dacilor în sistema relațiilor antice prin intermediul lumii grecești
 Gradul relativ înalt de dezvoltare a civilizației traco-geto-dacilor și gradul înalt de compatibilitate
Focarele romanizării
 Romanizarea traco-geto-dacilor s-a derulat concomitent prin intermediul mai multor focare din
provinciile romane Dacia, Moesia Inferior, Moesia Superior, etc care reprezentau nuclee de iradiere a
civilizatiei romane: orașe și targuri romane, așezări rurale de tip roman, tabere militare romane,
așezări civile daco-romane, școli etc.
Factorii romanizării:
 Printre factorii de bază pot fi evidențiați: limba latină, colonizarea romană, căsătoriile mixte, dreptul
roman, religia creștină, educația de tip roman etc.
 Factorii hotărâtori au fost: limba latină și creștinismul
Etapele romanizării:
 Etapa preliminara din sec.II-I a.Chr. - 106 p.Chr.
 Etapa decisiva din perioadei de existenta a provinciei Dacia intre anii 106-275 p.Chr.
 Etapa finala din perioada antică târzie, de la retragerea administratiei romane din provincia Dacia în
anul 275 pana la definitivarea procesului de formare a comunitatii daco-romane, în sec. V.

Procesul Romanizării
 Este antrenat tot spațiul geto-dac, atât cel inclus în provinciile romane cât și Dacia Liberă
 Rolul hotărâtor revine provinciei Dacia, care în 165 de ani reușește să cumuleze cele mai strălucite
valori ale civilizației romane
  În cazul Daciei romanizarea era o politică de stat instituită de autorități
 Provinciile Moesia Inferior și Scithia Minor au jucat un rol extraordinar în răspândirea civilizației
romar prin intermediul relațiilor economice, culturale.
Colonizarea Provinciilor
 Factor esențial al procesului de romanizare. Procesul a fost coordonat de stat și declanșat de Traian,
strămutând la nord de Dunăre zeci de mii de coloniști.
 Coloniștii au creat centre economice și religioase, au adus limba latină și spiritualitatea romanî, au
creat familii mixte daco-romane.
Instituția cetățeniei romane
 A reprezentat unul dintre instrumentele favorabile romanizării, dat fiind că titlu de cetățean al Romei
deschidea numeroase drepturi de ordin social, economic și politic
 Împăratul Caracalla semnează în 212 acordul de cetățenie tuturor oamenilor liberi din Imperiul
Roman inclusiv din provincia Dacia
Religia Creștină
 Cel mai important factor al romanizării, de după anul 275, se răspândește în sec IV-lea
 Creștinarea daco-romanilor a sporit prin intermediul unor misionari

Formarea Poporului Român

Impactul migratorilor
 Procesul etnogenezei românilor s-a desfășurat în condițiile Marii Migrații a Popoarelor
 Perindarea prin spațiul Carpato-Danubian a popoarelor migratoare ( sarmați, goți, huni, slavi etc. ) a
generat interferențe culturale, care au lăsat amprenta asupra etnogenezei românilor
 Numai slavii au reușit să influențeze parțial etnogeneza
Rolul slavilor
 Populația slavă veche a migrat în spațiul Carpato-Dunărean în sec VI-VII. Extinderea acestor triburi
în Balcani a avut drept consecință divizarea lumii romanice orientale în două părți distincte: romanici
nord-danubieni și romanici sud-danubieni
 Romanicii nord-danubieni îi vor asimila pe slavi și vor forma poporul român
Finalizarea etnogenezei și formarea limbii române
 În sec. VII-VIII, în condițiile presiunii tot mai puternice din partea diferitor popoare migratoare, la
nord de Dunăre are loc un proces de generalizare etnoculturală și etnolingvistică a populației
romanice. În acest context se finalizează procesul etnogenezei și profilării poporului român, popor
nou cu trăsături distincte și originale.
Apariția Limbii Române
 Limba română s-a format din latina populară ( vulgară ) răspândită în provinciile romane dunărene și
preluată de către traco-geto-daci
 În sec. IV-VO latina populară a evoluat și s-a transformat într-o limbă romanică.

Fărâmițarea Feudală
Monarhie Feudală – formă de organizare politică caracterizată prin descentralizarea maximă a puterii.
În secolele IX-XIII în Europa Apuseană s-a instituit monarhia feudală, prin care suveranii erau doar un simbol
nominal toată puterea o dețineau seniorii locali, care aveau dreptul să bată monede, să posede văi, armate și să
stabilească impozite pentru vasalii lor.
Folosirea sistemului relaţiilor de vasalitate, considerat la început un mijloc de bună guvernare, a condus sub urmaşii
lui Carol cel Mare la destrămarea imperiului şi formarea unor numeroase centre de putere la nivel local. Regii
stăpâneau doar nominal teritoriul statului, puterea reală fiind exercitată de diferiţii feudali locali (principi, duci, comiţi,
marchizi, baroni, castelani, etc.). Regăsim aceste fenomene de fărâmiţare feudală, întovărăşite adesea de anarhia ce
caracterizează slăbirea puterii centrale a monarhului, în Franţa secolelor IX-XI, în Germania în secolele XIII-XV, etc

 Monarhia este o instituţie care garantează menţinerea unităţii ţării în faţa pericolelor externe dar şi interne,
reprezentate de o excesivă fărâmiţare a autorităţii. Regele este superior celorlalţi mari seniori din cuprinsul
regatului prin ungere, ceremonie cu caracter religios care subliniază faptul că deţine autoritatea de la
divinitate.
 Curtea Regală cuprinde persoane care iniţial asigură serviciul personal al regelui, dar care treptat primesc
atribuţii mai bine definite. Crearea unor servicii specializate, care să asigure gestionarea finanţelor, împărţirea
dreptăţii, buna administrare prin intermediul cancelariei, este semnul maturizării statal
 Armata cuprinde trupele membrilor curţii regale, la care se adaugă oastea vasalilor regali, pe care aceştia
trebuie să o pună la dispoziţia suveranului în virtutea obligaţiei lor de a-i da ajutor (auxilium) în caz de nevoie.
O astfel de oaste era indisciplinată, marii feudali refuzând adesea să se supună unei conduceri unice. Era şi
instabilă, deoarece, la expirarea termenului pentru care erau obligaţi prin jurământ să-şi urmeze la luptă
seniorul, vasalii se puteau retrage din campanie fără să fie învinuiţi de trădare.

Organizarea Societății Feudale

Suveran - Regele

Conți Duci

Baroni Baroni

Cavaleri Cavaleri

În funcție de poziția pe care o are fi ecare în cadrul societății feudale aceasta se împarte în 3 stări:

 Starea întâi, alcătuită din cei care se roagă – clerul

 Stare a doua, formată din războinicii care apărau societatea – nobilii
 Starea a treia; care cuprinde lucrătorii: țăranii și orășenii

Cauzele fărâmițării feudale:

 Sistemul de vasalitate excesivă

 Caracterul izolaționist al lumii agrare

Evul Mediu
Periodizare
Evul Mediu Timpuriu sec. V – mijl. sec. XI - Etapă cuprinsă între căderea Romei și apariția primelor regate barbare.
Are loc aculturația popoarelor germanice, prin care acestea asimilează modelele culturale de tradiție romană:
conceptul de imperiu, creștinismul, conceptul urban, cel de cultură scrisă și prin care apare cultura germanică.

Această etapă se poate diviza în mai multe faze:

I. Sf. secolului al V-lea - secolul al VI-lea: se creează regatele germanice suverane: vandalii în Africa, saxonii în
Marea Britanie, ostrogoții și longobarzii în peninsula Italică, francii – Galia. Pe lângă procese de cucerire și
consolidare statală, are loc și întărirea pozițiilor bisericii creștine romane prin creștinarea majorității acestor
popoare, evanghelizarea satelor, dezvoltarea monahismului.
II. secolele VI - VIII. Criza de autoritate în statele germanice conduce la anarhie feudală și fărâmițare teritorială.
Imperiul Bizantin suferă în Occident o serie de pierderi teritoriale (624 – Spania, 568 –750 – Italia, 698 –
Africa). Creștinismul continuă întărirea pozițiilor: papii se aliază cu regii franci și are loc evanghelizarea
Britaniei. Pe plan social, are loc o ruralizare excesivă, extinderea economiei naturale în detrimentul celei
monetare, iar pe teritoriile Germaniei și Franței se dezvoltă forme autarhice.
III. sfârșitul secolului al VIII-lea. Apar formele de bază ale societății feudale occidentale, nu numai în plan
economic, social și cultural, ci și printr-un sistem de drept specific. Apare o nouă putere, cea arabă, care
schimbă raportul de forțe în Mediterana și care constituie un pericol care determină apariția unor state
puternic consolidate, cum este imperiul lui Carol cel Mare. În ceea ce privește religia, primatul papalității se
afirmă tot mai mult, ca și puterea seculară a acesteia și apar premisele Marii Schisme creștine.

Regatul Francilor
Regatul franc face parte din statele întemeiate de cel de - al doilea val migrator, caracterizat prin avansarea lentă a
unor populaţii mai numeroase şi mai omogene de colonişti care vor produce modificări semnificative ale realităţilor
etnice în regiunile în care s-au stabilit. Dintre aceştia, francii, un conglomerat care s-a format prin regruparea de
mare anvergură a populaţiilor germanice în secolele II-III, vor înainta din zona Rinului inferior.

 Clovis, întemeietorul regatului franc, va reuşi în decursul a doar două decenii să transforme mica stăpânire
din jurul oraşului Cambrai într- un puternic regat ce se întindea de la Rin până la Pirinei.
 Eliminând ceilalți regi franci, Clovis se creştinează în ritul ortodox, profesat de romanitatea occidentală.
 Învinge vizigoţii la Vouillé (507) şi ocupă părţile de la sud şi vest de Loara ale regatului vizigot.
 Primește titlul de consul de la Constantinopol
 Urmaşii lui Clovis, au reuşit să continue expansiunea teritorială a statului franc, supunând teritoriile de la
răsărit de Loara, regatul burgund, Provence, iar la est de Rin şi- au impus protectoratul asupra Thuringiei,
Alamaniei şi Bavariei.
 Lupta pentru putere a nepoților lui Clovis va duce la cristalizarea a trei regate merovingiene

Alte Regate
Regatul vizigot, întemeiat în Galia de sud- est după o încercare nereuşită de a trece în Africa şi după devastarea
Romei în 410, a fost acceptat de împărat în formula tratatului de foederati. În urma bătăliei de la Vouillé din anul 507,
se salvează retrăgându- se în Spania şi mutându- şi reşedinţa regală la Toledo: au găsit căile convieţuirii cu populaţia
hispano – romană, se convertesc la catolicism după 589. În anul 711 arabii vor supune acest regat.
Regatul Vandal deținea o forță militară redutabilă și o neobișnuită vocație maritimă, care va deveni utilă în
expansiunea lor. În 435 sunt acceptați prin foedus în Africa de Nord. În deceniile următoare, longevivul rege Geiserich
a cucerit insulele Baleare, Corsica, Sardinia şi Sicilia (468), expediţiile de jaf întreprinse împotriva tuturor vecinilor
din nord culminând cu jefuirea Romei în 455. Armatele bizantine supun acest regat în 534
Regatele anglo-saxone constituie rezultatul unei migraţii şi colonizări care diferă radical de cazurile de pe continent.
În veacul al VI- lea are loc colonizarea Britanniei, a teritoriilor cuprinse şi întemeierea unor mici regate care au
progresat dinspre sud- est spre nord-vest.
  Cele peste zece formaţiuni (Kent, Wessex, Essex, East Anglia, Mercia, Deira, etc.) apărute prin regruparea
invadatorilor, instabile şi în permanentă competiţie, vor da naştere în secolul al VII-lea unor regate mai
puternice, cunoscute sub denumirea de „heptarhie”. Populaţia celtă a supravieţuit în Cornwall şi Wales,
restul teritoriului cunoaşte însă un proces de omogenizare etno- culturală care va fi accentuată prin creştinarea
anglo-saxonilor din iniţiativă pontificală.
 Irlanda şi Scoţia au rămas în afara ariei de cucerire anglo-saxonă, scoţii irlandezi reuşind să cucerească mare
parte a regiunii căreia îi vor împrumuta şi numele: Scoţia. Creştinaţi de Sfântul Patrick, un romano- briton
capturat către anul 400, irlandezii au dezvoltat o formulă originală a structurilor ecleziastice, bazată pe
numeroasele mănăstiri care au devenit puternice centre de iradiere creştină.
 Spre sfârşitul secolului al VIII-lea insulele britanice încep să fie lovite de incursiunile vikingilor. Norvegienii
vor prefera Irlanda şi Scoţia, danezii regatele anglo-saxone din răsărit, în veacul următor formându-se mai
multe regate de „lege daneză”
 Un nou val se va declanşa la sfârşitul secolului al X- lea, culminând cu crearea imperiului danez al lui Knut
cel Mare în 1016

Feudalismul
Definiție
Feudalismul este un sistem politico-economico-social, corespunzând Evului Mediu european, caracterizat prin
preponderența economiei de subzistență asupra celei de piață, prin înzestrarea producătorului direct cu utilaje de
producție, în timp ce pământul este în general proprietatea cu caracter personal a stăpânului domeniului (boier, nobil)
care are diverse grade de autoritate asupra producătorului direct, asigurată prin constrângerea extraeconomică (oștile,
arnăuții, ceaușii, pandurii), și prin nivelul scăzut al tehnicii dar ridicat al nesiguranței, care obligă producătorul să
apeleze la stăpân.
Apariția sistemului feudal

 Feudalismul se întâlnește, în forme diferite, atât în Asia (China, Japonia, Persia), cât și în Europa, în condițiile
în care statul, incapabil să plătească cu bani serviciul militar al celor care-l apărau, le distribuia pământ.
 În aceste condiții de slăbire a autorității statului au apărut legături personale, ierarhice, între oameni. Ele au
fost impuse de sus în jos muncitorilor neliberi ai pământului, legați de brazdă (foștii sclavi înlocuiți prin
șerbi).
Geneza
Geneza acestei orânduiri a avut loc pe două căi:

 prin sinteza germenilor relațiilor feudale - apărute în faza de destrămare a relațiilor sclavagiste - cu
germenii acelorași relații, constituiți în procesul de descompunere a societății primitive, în care trăiau
popoarele migratoare (barbare). Această sinteză a condus la rândul ei la două variante:
- cea dintâi a asociat în chip particular elementele romane și cele barbare și a fost caracteristică zonelor care
au cunoscut formele clasice ale feudalismului din Europa apuseană și centrală;
- în cea de-a doua, elementele romane au fost preponderente și ea se mai întâlnește în bazinul mediteranean,
feudalismul bizantin fiind exemplul cel mai tipic;
 apariția relațiilor feudale în cazul procesului de dezagregare a structurilor societății primitive (elementele
de „sinteză“ preluate din lumea romană fiind total absente sau cu o pondere neînsemnată). Acest tip de
feudalism poate fi identificat în evoluția popoarelor de origine celtă, germană și slavă.

Relația Ev Mediu – Feudalism

 Pentru cei mai mulţi dintre medievişti, feudalismul este un regim social-politic bazat pe raporturi personale,
legate de existenţa feudului şi a vasalităţii.
 Feudul sau fieful reprezintă o concensiune, de regulă funciară dată de un personaj superior ( senior) unui
inferior ( vasal ) în schimbul prestării de către acesta din urmă a unor servicii, cel mai adesea militare.
 Vasalitatea este relația personală, de dependență a vasalului de seniorul său, dar care presupune drepturi și
obligații reciproce ( în schimbul feudului și protecției asigurate de senior, vasalul datorează acestuia sfat și
ajutor )
  A fost văzută inițial ca un mijloc de guvernare a unui spațiu greu de controlat de la centru, întrucât
presupunea delegarea unor responsabilități vasalilor împăraților carolingieni ( dreptul de percepe taxe, de a
exercita justiția, de a asigura apărarea militară a unei zone ).
 Relațiile feudo-vasalice au contribuit însă la fragmentarea puterii politice și crearea unor ierarhii de instanțe
autonome ( principate, castelanii ) care exercită în propriul interes puterile normative ale statului.
 Au condus la crearea unei ierarhii social-instituționale ( piramida vasalică ), la fragmentarea și redefinirea
drepturilor de proprietate
 Relațiile feudo-vasalice au modelat și raporturile internaționale, unii monarhi intrând sub suzeranitatea altora:
regela Angliei era vasalul Franței, domnii țării Românești au fost vasalii Ungariei apoi Imperiului Otoman.
Caracteristici

 proprietatea asupra pământului (feud = pământ). Termenul a apărut în secolul al X-lea, sub forma din limba
latină feos/feus, care a evoluat la feodum/feudum.
 relațiile de inter-dependență și de obligații reciproce între oameni, bresle, ținuturi, orașe, sate și state,
formalizate prin făgăduințe, jurăminte, relații de vasalitate/suzeranitate/închinare care formează o rețea socială
rigidă, dar fragilă față de nesiguranța naturală (secete, molime, inundații...) sau politică (războaie, jafuri,
cotropiri...), și care exclude astfel numeroase populații din cadrul ei, acestea formând cete de nomazi,
invadatori, tâlhari, haiduci, pirați ș.a.
 pierderea, cel puțin în Europa occidentală și centrală, a cunoștințelor dobândite în Antichitate (matematică,
geometrie, arhitectură, astronomie, geografie, istorie, filozofie, medicină, igienă...) și a tehnologiilor
consecutive (irigare, apeducturi, drumuri, semafoare, băi, navigație...), scăderea nivelului de viață, micșorarea
orașelor față de dimensiunile lor antice (și chiar dispariția temporară sau definitivă a multora);
 pierderea, cel puțin în Europa occidentală și centrală, a cunoștințelor dobândite în Antichitate (matematică,
geometrie, arhitectură, astronomie, geografie, istorie, filozofie, medicină, igienă...) și a tehnologiilor
consecutive (irigare, apeducturi, drumuri, semafoare, băi, navigație...), scăderea nivelului de viață, micșorarea
orașelor față de dimensiunile lor antice (și chiar dispariția temporară sau definitivă a multora);
Baza Feudalismului

Proprietatea Funciară, care are trei funcții:

 Economic: este un domeniu, economie închisă bazată în cea mai mare parte pe subzistență
 Social: este un feud – generator de relații de dependență
 Politic: este o seniorie – deținătorul preia drepturile regaliene

Domeniul Feudal
Intr-o societate rurală domeniul feudal este celula vieţii economice şi sociale. Valorificarea resurselor economice ale
domeniului feudal se face prin folosirea forței de muncă a țărănimii dependente.
Structura Domeniului Feudal

 Rezerva seniorială ( pars indominicata )

 Loturile țăranilor dependenți ( pars dominicata )
Renta feudală reprezintă sistemul de obligaţii ce revin ţăranilor dependenţi ca urmare a primirii loturilor în folosinţă.

Monarhia Seniorială
Fărâmiţarea feudală a făcut ca titlul monarhic în Occident să fie mai mult nominal, autoritatea regelui asupra
teritoriului regatului să fie proporţională cu resursele pe care i le punea la dispoziţie domeniul funciar stăpânit în nume
propriu.
Bazându-se pe sistemul relaţiilor de vasalitate şi pe atribuţiile de mare senior pe care regele le are pe domeniul său
personal, această etapă din evoluţia statului medieval poate fi numită a monarhiei senioriale.
Monarhia este o instituţie care garantează menţinerea unităţii ţării în faţa pericolelor externe dar şi interne,
reprezentate de o excesivă fărâmiţare a autorităţii. Regele este superior celorlalţi mari seniori din cuprinsul regatului
prin ungere, ceremonie cu caracter religios care subliniază faptul că deţine autoritatea de la divinitate.
Curtea regală (curia regis) cuprinde persoane care iniţial asigură serviciul personal al regelui, dar care treptat primesc
atribuţii mai bine definite. Crearea unor servicii specializate, care să asigure gestionarea finanţelor, împărţirea
dreptăţii, buna administrare prin intermediul cancelariei, este semnul maturizării statale.
Armata cuprinde trupele membrilor curţii regale, la care se adaugă oastea vasalilor regali, pe care aceştia trebuie să o
pună la dispoziţia suveranului în virtutea obligaţiei lor de a-i da ajutor (auxilium) în caz de nevoie. O astfel de oaste
era indisciplinată, marii feudali refuzând adesea să se supună unei conduceri unice. Era şi instabilă, deoarece, la
expirarea termenului pentru care erau obligaţi prin jurământ să-şi urmeze la luptă seniorul, vasalii se puteau retrage
din campanie fără să fie învinuiţi de trădare.

Monarhia Stărilor
Restabilirea autorității monarhice

- Nesiguranţa provocată de războaiele dintre feudali a determinat grupurile sociale care nu se puteau apăra
singure, precum clericii şi orăşenii, să sprijine restabilirea autorităţii monarhice şi eliminarea fărâmiţării,
punându-i la dispoziţie bani, ostaşi, specialişti ştiutori de carte.
- Monarhia, deşi consolidată, nu putea rezolva singură toate problemele guvernării, astfel încât a fost necesară
colaborarea cu reprezentanţii stărilor sociale privilegiate (clerul, nobilimea, orăşenii bogaţi). Aceştia au
constituit adunări reprezentative, cunoscute sub diferite denumiri: State Generale în Franţa, Parlament în
Anglia, Cortesuri în Peninsula Iberică. În secolele XIII-XV, datorită colaborării dintre autoritatea monarhică şi
aceste adunări ale reprezentanţilor stărilor privilegiate, statul medieval din anumite zone ale Europei este
considerat monarhie a stărilor.

Statele Centralizate
Centralizarea statală, procesul prin care sunt eliminate centrele locale de putere în favoarea unei unice puteri a
monarhului, s-a desfăşurat între sec. XI-XIII în condiţii diferite în diferitele regiuni ale Europei care au reuşit să
depăşească starea de fărâmiţare.
"Regele e împărat în regatul său", spun legiştii francezi în secolul al XIV- lea, opunându-se astfel în acelaşi timp şi
puterii principilor locali dar şi pretenţiilor împăratului german la o autoritate superioară celei regale.
Creşterea puterii monarhice în direcţia centralizării nu a fost posibilă în Germania şi Italia, unde condiţiile interne au
condus la menţinerea fărâmiţării politice, predominând principatele şi oraşele-state. Aceasta este cauza pentru care
unirea Germaniei va fi posibilă abia în sec. XX
Instituțiile din Monarhia stărilor și din statele centralizate

- se stabilesc impozite percepute pe întreg regatul, la început impuse de nevoia războaielor, taxele devin însă
permanente și regulat. Impunerea acestor contribuții s-a făcut cu ajutorul instituțiilor reprezentative, numite
State Generale în Franța, Cortesuri în Peninsula Iberică, Parlament în Anglia
- Rolul: susțineau regalitatea în procesul de centralizare prin aprobarea impozitelor
- Pe lângă aceste instituții existau adunări ale stărilor provinciale

Curia Regală

- apar funcţii bine definite, atribuite unor dregători care au atribuţii legate de serviciul personal al monarhului,
dar şi privitoare la tezaur, cancelarie, armată, etc.
- Se conturează un consiliu regal, în care intră nobili, reprezentanţi ai clerului, legişti care contribuie la
dezbaterea şi luarea hotărârilor importante în politica internă şi externă a ţării.
 - Pentru o mai bună administrare a teritoriului, regalitatea apelează la o serie de organe locale, menite să asigure
autoritatea regelui în teritoriu: prepoziţi, balivi, seneşali în Franţa, şerifi în comitatele engleze, coregidori în
Spania
Tribunalele Regale

- sunt alte instituţii importante în procesul întăririi puterii centrale

- în monarhiei stărilor, exercitarea justiţiei este concentrată în mâinile reprezentanţilor regelui.

Monarhia Absolutistă
Monarhia absolută

- Monarhia absolută sau absolutisul este forma de guvernare în care monarhul ( împărat, țar, sultan, domnitor )
dispune integral de puterea supremă
- Formă de conducere a statului bazată pe puterea nelimitată a monarhului

Condiții istorice

- La sfârșitul sec. Al XV-lea economia statelor din Apusul Europei a cunoscut un mare avânt. S-au dezvoltat
manufacturile și băncile
- Marile Descoperiri geografice au încurajat comerțul. A sporit foarte mult rolul orașelor
- A crescut importanța orășenimii și a burgheziei. Bogată și cultă burghezia cerea să fie implicată în viața
politică. Nobilimea face eforturi să-și mențină privilegiile. Regalitatea a profitat de pe urma acestui conflict
pentru a-și spori puterea și autoritatea. Ea a fost sprijinită de orășenime, țărănime, biserică cointeresate în
instaurarea ordinii și securității în stat. Astfel are loc trecerea spre monarhia absolută.
Caracteristicile absolutismului

- Tendința de a continua concentrarea teritoriilor, stăvilirea separatismului nobiliar

- Asigurarea unui control mai riguros asupra bisericii
- Formarea unui aparat de stat puternic centralizat, capabil să țină sub control toate sferele vieții economice,
sociale și culturale.
Puterea monarhului

- Trezoreria statului, banii.

- Justiția, dreptul monarhui de a aplica legi dar și de a le executa
- Controlul asupra armatei, care servea politicii expansionismului

Franța – monarhia absolută a fost instaurată în Franța în timpul lui Carol al VIII-lea ( 1483-1498 )
Anglia – monarhia a fost instaurată în timpul domniei lui Henric al VIII-lea și a fiicei sale Elisabeta I. Domnia
acestora este marcată de acordarea de onoruri și demnități. Elisabeta a redus numărul consilierilor săi privați.
Importanța

- Monarhia absolută a asigurat cadrul necesar dezvoltării economico-socială a statelor în special a Angliei și a
Franței.
- Au fos lichidate relațiile vasalice, s-a favorizate afirmarea orășenimii și burgheziei.
- Afirmarea supremației asupra bisericii a grăbit afirmarea Reformei și confiscarea averilor acestei importante
instituții din epoca medievală.

Obștea Sătească la Români

Originea

 Obștea sătească ( teritorială ) reprezintă un fenomen social universal uman, caracteristic pentru epoca de
tranziție la societatea de clasă. Obștea sătească reprezenta o structură socială cu rădăcini istorice foarte vechi.
Definirea

 Obștea sătească din perioada medievală timpurie reprezenta un colectiv restrâns de oameni, care locuiau într-
un sat, practicau muncă agricolă și stăpâneau o moșie cu hotare bine stabilite.
Elementele

 Se compunea din două elemente de bază: colectivitate și teritoriu. Colectivitatea cuprindea: familii individuale
și cete de neam. Teritoriul se compunea din: vatra satului, cimitir, terenuri arabile, imașuri, păduri și ape.
Principiile

 Teritorial – hotare bine stabilite cu o anumită structură

 Agrar – stabilea drept activitate principală munca agricolă
 Etnolingvistic – membrii colectivității pot fi doar vorbitori de limbă română. Acest principiu limita contribuția
străinilor în cadrul obștii, în condițiile migrațiilor barbare acest principiu a jucat un rol semnificativ în
continuarea unității românilor, păstrarea tradițiilor seculare și a neamului în general.
Caracterul

 Obștea avea un caracter autarhic, patriarhal, conservator. Autarhia – organism închis, se asigura doar cu
producția proprie. Patriarhal – producția avea un nivel calitativ relativ scăzut. Conservator – păstrarea intactă a
tradițiilor prin îngrădirea unor inovații structurale, sociale sau religioase.
Administrarea

 Obștea era cârmuită în baza principiului de autoadministrare.

 Organul suprem era adunarea generală a capilor de familii. Administrarea curentă era efectuată de căpetenie
denumit jude sau cneaz și de către Sfatul oamenilor buni și bătrâni
 Baza Socială – familiile individuale de țărani. Uniune a oamenilor liberi și egali în drepturi. Câteva familii
înrudite alcătuiau o ceată de neam.
 Baza Economică – stăpânirea comunitară asupra pământului sau devălmășia. Pământurile cu bogății naturale
constituiau proprietatea întregii obști. Pământurile arabile erau repartizate familiilor individuale cu drept de
transmitere.
 Baza juridică – ”dreptul românesc” , sistem de norme juridice tradiționale orale. Judecata era efectuată de
căpetenie.
 Baza spirituală – o formau tradițiile populare și religia creștin ortodoxă.
Importanța

 În perioada Evului Mediu Timpuriu obștile sătești au fost principalele celule în care s-a păstrat romanitatea
neamului, puternic element de rezistență în fața migrațiilor. Datorită lor a fost posibilă continuitatea românilor
în spațiul de geneză pe parcursul mileniului migrațiilor

Premisele constituirii statelor medievale

românești
PREMISELE INTERNE

 Sporul Demografic – în sec. IX-XIII a sporit considerabil nuărul populației autothone românești. Sporul
demografic a determinat dezvoltarea economică a regiunilor date, lărgirea suprafețelor de teren lucrate,
 mărirea volumului de producție agricolă, apariția și dezvoltarea orașelor, care au devenit centre meșteșugărești
și comerciale
 Nivelul politic destul de avansat. Către sec. IX românii au fost organizați în formațiuni statale incipiente,
care și-au continuat existența până în sec. XIV-lea. Așadar, trăsătura distinctivă a societății locale a fost
pluralitatea formațiunilor statale incipiente.
 Ierarhizarea feudală tot mai pronunțată, apariţia şi cristalizarea unor noi clase şi pături sociale, de asemenea,
a constituit o premisă internă importantă a procesului de formare a statelor medievale româneşti.
PREMISE EXTERNE

 Diminuarea puterii politico-militare a Regatului Maghiar. Lupta împotriva tătarilor a secătuit forţele
Ungariei şi ea nu a putut face faţă mişcărilor îndreptate spre înlăturarea dominaţiei maghiare.
 Diminuarea hegemoniei tătarilor, mai întâi între Carpaţi şi Dunăre, apoi între Carpaţi şi Nistru, a fost un alt
factor extern. Luptele permanente dintre tătari şi unguri au dus la formarea unui „vacuum” de putere. În
condiţiile când nici ungurii, nici tătarii nu exercitau aici un control efectiv, a apărut posibilitatea reală de a se
constitui statele independente, posibilitate care nu a fost ratată.
 Interesele politice ale Poloniei erau îndreptate spre alte regiuni vitale pentru existenţa ei, Polonia se afla
în stare de tensiune cu Ordinul Teutonic – acesta la 1308 a tăiat Poloniei calea spre Marea Baltică.
Etapele formării statelor medievale românești:

 Unificarea teritorială
 Formarea structurilor sociale și a instituțiilor statale centrale de guvernare
 Obținerea independenței, recunoscută de țările vecine
 „De la sat la stat”, deoarece la bază stăteau obștile sătești

Formarea statului în Transilvania

 Formarea statului medieval Transilvania este un proces complex și îndelungat - Izvoarele atestă existența în
Transilvania la începutul evului mediu a unor formațiuni politice locale și anume:ducatele lui Gelu, Glad și
Menumorut, urmați apoi de Gyla și Ahtum, aceștia opunând rezistență pătrunderii maghiarilor în interiorul
arcului carpatic
 Deplasarea maghiarilor în Transilvania se desfășoară lent, de la vest către sud-est, vreme de aproape trei
secole( sec.X-XIII), dar odată pătrunși, maghiarii încep organizarea provinciei
 Se instaurează noi forme de organizare administrativă: comitatul locuit de maghiari, scaunele unde se regăsesc
secuii și sașii, districtele în care se grupează românii
 Cucerirea sistematică a Transilvaniei de către maghiari începe în timpul domniei regelui Ștefan I ( 1000-
1038 ), care odată cu adoptarea creștinismului obține susținerea papalității și dreptul de extindere a
catolicismului în zona carpatică
 În secolele XII-XIII peste vechile țări românești se instalează comitatele regale – formațiuni teritorial
administrative și militare locale, precum și episcopatele catolice
 Sudul Transilvaniei a fost colonizat cu coloniști germani care dau un anumit impuls vieții urbane ( orașele
Sibiu, Brașov, Mediaș
 Între anii 1211-1225 pe teritoriul Țării Bârsei a mai fost dislocat ordinul călugăresc militar al teutonilor în
scopul extinderii catolicismului
 La 1176 se menționează un conducător al Transilvaniei Leustachius, voievod al Transilvaniei. Voievodul era
un vasal al regelui Ungariei care își exercita puterea asupra 7 comitate. După constituirea voievodatului se ai
păstrează mult timp formele de organizare teritoriale românești: țările ( Țara Oltului, Făgărașului,
Maramureșului )
 În urma invaziei mongole din aprilie 1241, oastea regelui Ungariei a fost zdrobită, scade influența aupra
voievodatului Transilvaniei care înlătură de la conducerea Țării Făgărașului o familie nobilă de ungari
 La sf. Sec. XIII-lea voievodatul Transilvaniei își lărgește autonomia internă în calitate de principat vasal
 Voievodul Roland Borșa și-a asumat prerogativele politico-administrative sporite. El a convocat la Deva
( 1288 ) Adunarea generală a nobilimii, clerului superior, orășenilor și a reprezentanților țărănimii libere.
 În perioada 1294-1315 se atestă Voievodatul Ladislav Kan. Acesta ducea o politică independentă:
 Exercita funcţia de instanţă supremă judiciară în Principat
  Convoca de sine stătător adunările generale ale nobililor
 A instalat controlul asupra minelor
 A stăpânit cetăţi, oraşe şi domenii
 A încheiat întelegeri cu alte ţări vecine
 La 1310 l-a recunoscut drept rege al Ungariei pe Carol Robert
 A semnat cu Carol Robert un acord special prin care Transilvania a fost readusă la statutul de voievodat
autonom.
 La 1291 regele ungar Andrei al III-lea, sosit în Transilvania, a acordat noi privelegii nobililor maghiari, saşilor
şi secuilor şi a anulat autonomia Ţării Făgăraşului, oprind evoluţia românilor spre statutul de naţiune
privelegiată.
 1366 regele Ludovic I a adoptat măsuri drastice împotriva confesiunii ortodoxe din Transilvania. Cnezilor
ortodocşi români le-a refuzat calitatea nobiliară şi, respectiv dreptul de stăpâni pământuri.
 În secolul al XIV-lea, voievodatul Maramureşului se afla în luptă cu regalitatea maghiară, pentru menţinerea
autonomiei sale;
 Organizarea socială românească se menţine în: Ţara Haţegului, Ţara Amlaşului, Ţara Făgăraşului; în secolul
al XIII-lea Ţara Haţegului a fost integrată voivodatului lui Litovoi, iar Ţara Făgăraşului era în legătură cu
voievodatul lui Senesalu
 Sub presiunea maghiară, cnezii şi voievozii români trec la sud de Carpaţi şi contribuie la formarea Ţării
Româneşti şi a Moldovei;
 Voievodatul Transilvaniei îşi păstrează autonomia politică în cadrul regatului feudal maghiar, orientânu-se
spre Ţara Românească şi a Moldovei:
 Din secolul al XV-lea, Voievodatul Transilvaniei ajunge sub conducerea nobililor şi a păturilor privelegiate
ale saşilor şi secuilor.

Formarea Dobrogei
 Etapa II. Are loc în sec. XIV-lea
- Într-o Diplomă a ţarului bulgar Ioan Asan al II-lea (1218-1241) este pomenit nucleul statului „Ţara
Cavarnei” sau „Ţara Cărvunei”
- În 1346 în fruntea statului e amintit Balica
- Urmaşul lui Balica este fratele său, Dobrotici (sau Dobrotiţă) care la început era vasal al Imperiului
Bizantin, cu titlul de despot
- Treptat, regiunea Dobrogei devine autonomă
- Întinzându-şi stăpânirea până la Dunăre, intră în conflict cu genovezii din Vicina şi Chilia în 1388
participă la Ivanci, fiul lui Dobrotici: bate monedă proprie de aramă, încheie un tratat de pace şi comerţ cu
genovezii, în 1388 participă la luptele cu turcii, unde probabil că este ucis
 Etapa III.
- Dobrogea intră în componenţa Ţării Româneşti în timpul lui Mircea cel Bătrân (1399). Urmaşii săi pierd
Dobrogea, care va fi prima provincie românească ajunsă sub stăpânire turcească.
- Între anii 1417/1420 şi 1877 Dobrogea a rămas sub ocupaţia Imperiului Otoman.

Constituirea Țării Românești

1. Prima etapă: Apariția formațiunilor politice statale la sud de Carpați în sec. XIII:
 Cnezatul lui Ioan (sudul Olteniei )
 Cnezatul lui Farcaș ( nord-estul Olteniei),
 Voievodatul lui Litovoi ( valea Jiului și în sudul Transilvaniei, în Țara Hațegului),
 Voievodatul lui Seneslau ( în Muntenia, Argeș și Dâmbovița )
2. A doua etapă: a pornit din dreapta Oltului, din nordul Olteniei, în urma unificării cnezatelor într-un
voievodat. Litovoi, ce stăpânea un cnezat „Țara cnezatului lui Litovoi voievodul” și-a extins puterea asupra
altora. Între 1272-1275 un urmaș al lui Litovoi, purtând același nume, refuză suzeranitatea maghiară și se
opune forței regalității. În 1277 are loc o luptă ce se sfârșește cu moartea lui Litovoi
3. A treia etapă: a avut loc la începutul sec. al XIV-lea. Pornește din stânga Oltului, de la formațiunea prestatală
a lui Seneslau. Săpăturile arheologice au dezvăluit prezența unui centru politic la începutul sec. XIII-lea,
corespunzând vremii lui Seneslau. În regiunea Argeșului existau din vechime așezări comerciale, în care se
desfășura o intensă viață economică. La începutul sec. XIV-lea, izvoarele menționează ca stat organizat
Valahia nord-dunăreană și numele conducătorului „mare voievod” și „domn”. La scurt timp izvoarele atestă
pe Basarab în fruntea unei formațiuni politice care participă la confruntările militare ale vremii.
 1290-1291 la întemeierea statului au contribuit și cnezii din Țara Făgărașului, care au trecut la sud de Carpați
( Legenda descălecatului lui Negru Vodă Făgăraș )
 Întinderea statului: Muntenia și Voievodatul lui Litovoi, Sudul Moldovei ( teritoriul dintre Nistru și Prut care a
luat numele eliberatorului – Basarabia ), părți din Banatul de Severin
4. Etapa a patra: Lupta pentru independență.
 În 1330 regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, împreună cu nobilii săi pornește război împotriva Țării
Românești. Cauza conflictului rezidă în ocuparea de către Basarab a Banatului de Severin, acesta încerca: să
desăvârșească unitatea statului român prin unirea cu Banatul de Severin, refuză să recunoască suzeranitatea
maghiară, prin politica dusă a modificat raportul de forțe în zonă.
 Campania este descrisă în Cronica pictată de la Viena.
 Bătălia a avut loc între 9 și 12 noiembrie 1330, oștile maghiare au fost înfrânte la Posada
 Biruința de la Posada a însemnat obținerea independenței și încheierea procesului de formare a statului.

Constituirea Țării Moldovei

 La începutul Evului Mediu, izvoarele istorice menționează în zonele dintre răsăritul Carpaților, Nistru și Mare
Neagră, unele formațiuni politice și anume: țări, codrii, câmpuri
 Populația din aceste zone este amintită ca opunându-se în sec.XIII deopotrivă rușilor din Halici, dar și
incursiunilor tătaro-mongole
 La constituirea Moldovei stă un dublu descălecat, inițiativa venind de la fruntașii politici ai românilor din
Maramureș, cu prilejul unei expediții înpotriva tătarilor, inițiată de regele maghiar Ludovic I de Anjou, la est
de Carpați, voivodul maramureșan Dragoș, se așează în teritoriul determinat de râul Moldova, organizând
acolo o marcă de apărare
 Urmașii lui Dragoși, Sas și Bâlc, mențin raporturile de dependență cu Ungaria, ceea ce duce în 1359 la
izbugnirea unei răscoale locale - profitând de aceasta, un alt voievod din Maramureș, trece munții la răsărit și
alungă pe urmașii lui Dragoș, născându-se astfel un nou stat românesc independent și anume Moldova, noul
său statut politico-juridic fiind recunoscut în 1364-1365 de Ungaria
Etapa I. Este legată de formţiunile prestatele existente la est de Carpaţi în secolul XIII:

 Țara Brodnicilor în sudul Moldovei

 Țara Berladnicilor în centrul Moldovei
 Țara Valahilor în centrul Moldovei cu extensie în Transilvania
 Țara Bolohovenilor în Nordul Moldovei
Etapa II.

 Începe în perioada 1352-1353 în timpul luptelor împotriva tătarilor

 În nord-estul Moldovei unde exista o formațiune românească, regele maghiar Ludovic I organizează o marcă
de apărare condusă de Dragoș
 Marca avea capitala la Baia; se întindea între Câmpulung Moldovenesc și Vrancea, era vasală regatului
maghiar, avea rol de apărare împotriva tătarilor, poate fi considerat Moldova mică
 Letopisețul de când s-a întemeiat Țara Moldovei îl consideră pe Dragoș întemeietorul statului moldovenesc
 Organizarea Moldovei în timpul lui Dragoș a pornit de la formațiunile politice anterioare
 Între 1350-1359 Marca a fost condusă de urmașii lui Dragoș sub suzeranitate maghiară.
Etapa III.

 Începe în anul 1359 când are loc descălecatul lui Bogdan, voievod din Maramureș
 Bogdan era stăpânul unui cnezat de pe Valea Vişeului, compus din 22 de sate, cu reşedinţa la Cuhea; la
mijlocul secolului al XIV-lea s-a opus organizării zonei în comitat de către regalitatea maghiară.
 În 1359 trece Carpaţii şi îi înlătură pe urmaşii lui Dragoş
 Cu ajutorul boierimii moldovene, Bogdan începe organizarea statului Moldova, care se va afirma ca stat
independent
 Formarea statului nu se încheie acum, deoarece nu încorpora teritoriile Moldovei şi nici nu-şi desăvârşise
organizarea internă
Etapa IV. Cuprinde acțiunile urmașilor lui Bogdan pentru consolidarea Țării Moldovei:

 Laţcu (1365-1375) - Stabileşte raporturi cu papalitatea, Moldova este recunoscută pe plan internaţional ca stat
de sine stătător
 Petru I Muşat (1375-1319) - Creşte prosperitatea ţării; Se bat monede; Se înfiinţează mitropolia Moldovei
 Roman I (1391-1394)- Este încorporată Ţara de Jos (sudul Moldovei); Se realizează unitatea deplină; Roman
I se intitula „voievod moldovean şi moştenitor a toată Ţara Românească de la munţi până la ţărmul mării”.
 Ştefan I (1394-1399) - Consolidează opera politică începută de predecesorii săi
1395 februarie: se opune politicii expansioniste maghiare (lupta de la Ghindăoani-Neamţ);

”Similitudini și sincronisme în procesul de formare a statelor medievale românești”

Statele românești sunt semnalate începînd cu sf.sec.IX pe întreg teritoriul locuit de români. Acest fapt dovedește
fără tăgadă, că procesul de naștere a formaținilor politice a fost concomitent și asemănător. Ele sunt identificate
în ducatele sau voievodatele existente în Transilvania la venirea maghiarilor în acest teritoriu (a lui Menumorut, Glad,
Gelu), în formațiunea dobrogeană, condusă de jupanul Dimitrie, în formațiunea teritorială a tiverților pe Nistru etc.
Unificarea teritoriilor extracarpatice s-a produs în jurul a două nuclee statale: unul situat în valea rîului Argeș
(viitoarea Țară Românească) și altul în valea rîului Moldova (viitoarea Țară a Moldovei). La acest proces au participat
și românii transilvăneni. Nobilimea română din Ardeal, deposedată de cuceritori s-a îndreptat spre celelalte pămînturi
românești, unde se cristalizau formațiuni statale.
Diploma ioaniților din 1247 ne oferă un tablou al organizării social-politice din viiitorul stat Țara Românească la
scurtă vreme după marea invazie a mongolo-tătarilor. Dintre formațiunile enumerate în diplomă, voievodatele lui
Litovoi (în valea Jiului) și a lui Seneslau (în valea Argeșului) erau cele mai avansate sub raport politico-
organizatoric, ele înglobînd mai multe cnezate din apropiere și dispunînd de un aparat de stat și o armată proprie
destul de puternică. Anume ele au devenit centre unificatoare la sud de Carpați.
Finele sec.XIII însemna atît slăbirea stăpînirii tătare la nordul Dunării, cît și a expansiunii maghiare din cauza
anarhiei din regat și din cauza dispariției dinastiei arpadiene. În această perioadă Transilvania devine pe o anumită
perioadă un stat aproape independent de Ungaria. În asemenea împrejurări politice favorabile se desăvîrșește procesul
de unificare a Țării Românești, descris în legenda populară despre Radu Negru vodă descălecătorul din Făgăraș la
1290. O strămutare a unor nobili români din Făgăraș la sud de Carpați a accelerat procesul de unificare a formațiunilor
teritorial-politice din acest spațiu.
Primul domn al Țării Românești, atestat documentar la 1310, este Basarab I. Pînă la domnia lui, unificarea
decurgea paralel în jurul voievodatului de la Argeș (în Muntenia) și al celui de la Jiu (în Oltenia).
După tradiția înregistrată de cronici, unificarea propriu-zisă s-a produs de la nord la sud. Drept urmare Oltenia este
inclusă în componența statului unificat - Țara Românească, păstrîndu-și un anumit grad de autonomie (ea avea în
frunte un dregător, numit ban). Unificarea s-a încheiat pînă la 1324, cînd Basarab este numit în documentele regelui
Ungariei voievodul Țării Românești. Un proces unificator similar a decurs pe teritoriul Dobrogei, unde s-a constituit
Țara Cavarnei. La sf.sec.XIII Dobrogea se unește cu Țara Românească.
Procesul de unificare la est de Carpați a reprodus în principiu etapele celui de la sud de Carpați. Nucleul statal
atestat în valea rîului Moldova la cumpăna sec.XII-XIII s-a constituit în aceleași împrejurări externe favorabile, ca și
în Țara Românească: slăbirea presiunii tătare și a expansiunii maghiare. Dar din cauza că zonele de sud și sud-est ale
spațiului carpato-nistrean erau direct înglobate în Hoarda de Aur, procesul de unificare teritorială a decurs mai lent.
Acest proces se accelerează după 1345, cînd oastea voievodului ardelean Andrei Lackfi a obținut o victorie strălucită
asupra tătarilor la est de Carpați. În schimb, după această dată se instaurează suzeranitatea maghiară în regiunea nord-
vestică a acestui teritoriu, unde este atestat de cronicele moldovenești legendarul voievod Dragoș.
Venirea la domnie a lui Bogdan din Maramureș (însoțit de adepții lui dintre nobilimea acestei provincii) după
anul 1359, ( cînd în voievodatul din Valea Moldovei s-a produs o răscoală antimaghiară) și recunoașterea la 1365 a
independenței voievodatului Țara Moldovei, a accelerat procesul de unificare a statului românesc de la est de Carpați.
Unificarea s-a produs de la nord spre sud pe căile rîurilor Suceava, Bistrița, Trotuș etc., unde erau situate formațiuni
politice, care aveau configurația viitoarelor ținuturi (Suceava, Neamț, Trotuș, Tecuci etc.). Acest spațiu unificat a fost
numit ulterior Țara de Sus.
Domnul Moldovei Petru I Mușat (1378-1391), orientîndu-se spre o alianță cu Polonia, a reușit să se opună
expansiunii maghiare și treptat a unit teritoriul Țării de Jos la voievodatul său, ajungînd pînă la Marea Neagră. Țara
de Jos a devenit parte componentă a Țării Moldovei unificate. Astfel s-a produs același proces de unificare ca și în
Țara Românească, unde de asemenea s-au unit două nuclee statale. Chiar și capitalele țărilor românești extracarpatice
s-au deplasat similar: în Țara Românească – de la Câmpulung la Curtea de Argeș, apoi Târgoviște, în Țara
Moldovei – de la Baia, la Siret, apoi Suceava.
Coincidența proceselor de unificare (cu o anumită întîrziere a celor din Moldova din cauza presiunii mai puternice
a mongolo-tătarilor) ne denotă că întregul popor român se dezvoltă similar în direcția afirmării, organizării lui statale.
Aceasta a fost posibil numai datorită relațiilor strînse economice, politice și culturale a românilor din întreg spațiul
locuit de ei.
Formarea și existența a două state românești s-a datorat faptului că Transilvania, centrul unificator, a fost ocupată
de Regatul Ungar, precum și așezării geografice a celor două țări rămase libere, orientării drumurilor de comerț ce le
străbăteau, precum și tradiției dinastice, fiecare țară avîndu-și dinastia sa (P.P.Panaitescu).
Este de menționat, că fărîmițarea politico-teritorială a fost o realitate trăită de multe popoare (francez, german,
italian, rus etc.) și nu prezintă ceva specific numai pentru români.

Viața Economică
Tipurile de proprietate

 Alod ( alodium ) – s-a constituit în timpul invaziilor barbare. Reprezenta proprietatea funciară abbsolută,
necondiționată și ereditară, specifică sistemului de obști
 Beneficiu – formă tranzitorie, de scurtă durată. Reprezenta proprietatea funciară condiționată, se concesa
vasalului în schimbul îndeplinirii serviciului militar.
 Feud – formă clasică de proprietate, care putea fi transmisă ereditar, atâta timp cât se respectau în continuare
obligațiile față de senior.
Agricultura în Evul Mediu

 Societatea medievală a predominat lumea rurală

 Principala ocupaţie- agricultura
 Ţăranii, nobilimea, clerul, orăşenii depindeau de activităţile agrare
 Evoluţia agriculturii și activităţile agrare depindeau de:
- Starea timpului
- Schimbările de temperatură
- Umiditate
Economia în sec. V-IX
 Economia era de tip autarhic (închis, izolat), economia de tip natural
 Avea un caracter neregulat
 Aspect rudimentar al tehnicilor agricole
 Principalele unelte pentru prelucrarea pământului erau:
- Brăzdarul de lemn , fără roţi, tras de boi
- Sapa de lemn (avea partea tăioasă confecţionată din fier). Arăturile se făceau la la suprafaţă, iar brazdele
de pământ erau sfărâmate cu mâna sau cu bucăţi de lemn
 Asolamentul bienal: câmpul era un an din doi, lăsat să se odihnească , fără să fie însămânţat, adică devenea
pârloagă, în scopul refacerii ferticlităţii acestuia.
 Recoletele obţinute erau slabe. În consecinţă condiţiile de viaţă ale ţăaranilor erau foarte precare, depinzând de
capriciile naturii.
Economia în sec. IX-XI. Are loc revoluția agricolă prin:
 Adoptarea asolamentului trienal (consta în împărţirea în 3 parcele egale. În primul an, prima parcelă este
semănată, în martie cu grâu de primăvară; a doua pacelă era lăsată pârloagă era însămânţată cu grâu de
toamnă, în timp ce prima parcelă se cultiva grâul de primăvară. Astfel, timp de 3 ani, fiecare parte a
pământului trecea prin 3 stadii ale rotaţiei culturii. Ciclul era reluat începând cu cel de-al 4-lea an). Avantajul
acesti asolament este că permitea strângerea a două recolte în două perioade diferite.
 Inventarea „pluglui cu roţi” , cu brăzdar de fier şi comană pentru răsturnarea brazdelor în secolul XI.
Avantajul acestuia constă în permiterea executării unor arături mai adânci şi extinderea terenurilor arabile prin
desţelenire.
 Înventarea „grapei”, nivela brazdele, amestecând mai bine seminţele cu pământul.
 Folosirea calului în mucile agricole. (un nou mod de înjugare se răspândeşte în secolul IX: calului i se punea
un colier rigid pe piept ceea ce a dus la sporirea forţei animalului, oamenii au descoperit că forţa de tracţiune a
cailor sporeşte dacă ei sunt înhămaţi în şir, unul îmn spatele altuia).
 Se răspândeşte potcovirea calului
Economia în sec. XII-XIV

 Are loc trecerea lentă de la economia naturală la econmia de schimb

 Domeniul feudal iese din izolarea economică, fiind atras în sporirea producţiei şi schimbului de mărfuri ca
uramre a apariţiei şi dezvolării oraşelor medievale
 Oraşul va contribui la schimbarea condiţiilor vieţii economice în Evul Mediu
Progresele tehnice în agricultură

 În agricultură, meşteşuguri, transporturi se utiliza munca manuală

 Omul folosea în muncă şi forţa de tracţiune a animalelor (boul, calul, cămila etc).
 Se utilizează forţele apelor curgătoare şi a vântului
 Roata hidraulică punea în mişcare ciocanele care servesc la baterea postavului şi a cânepei, tăbăcirii pielii,
forjării fierului, fabricării hârtiei
Consecinţele inovaţiilor în vestul Europei

 Creşte producţia agricolă

 Se extind suprafeţele cultivate
 Creşte numărul populaţiei
 Ia avânt în secolele XI-XIII, colonizarea rurală (s-a manifestat printr-o amplă acţiune de defrişare a pădurilor,
de desţelenire a unor terenuri, de asanare a pământurilor mlăştinoase). Colonizarea a fost stimulată de marii
proprietari funciari, laici sau ecleziastici, interesaţi să valorifice cât mai bine terenurile.
 S-au întemeiat noi gospodării sau aşezări . Pentu a atrage noi foţe în munca de defrişare, suveranii sau seniorii
au acordat coloniştilor privelegii:
 Garantarea libertăţii personale
 Cedarea unor suprafeţe de pământ
 Reducerea obligaţiilor feudale, de aceea, satele de colonişti erau sate libere, denumite în Franţa: VILLAE
FRANCHE, iar în Italia VILLA FRANCA.
Începând cu secolul XIII, procesul de colonizare întră în declin, iar ca rezultat:
  Scade numărul populaţiei
 extinderea suprafeţelor cultivate se opreşte
 unele aşezări de colonişi încep să fie părăsite
 marea criză din secolele XIV:
 ravagii teribile de epidemie de ciumă
 Războiul de 100 de ani
 Creşterea animalelor.
 În primele secole ale evului Mediu, creşterea animalelor nu era răspândită, deoarece erau recoltele slabe
 Începând din secolul XIV, ca urmare a creşterii necesităţii apovizionării populaţiei urbane cu: Carne, Lapte,
Brânzeturi etc:
- A crescut numărul efectivelor de animale: vite, porci, oi
- Se dezvolă meşteşuguri:
- Tăbăcăritul
- Postăvăritul
Comerțul

 Schimburile de mărfuri era foarte redus

 Nu se producea măfuri destinate pieţii; Erau puţini negustori
 Economia monetară era slab devoltată
 Se practica trocul : cea mai simplă formă de comerţ; schimbul în natură.
Comerțul Internațional:
1. Țărmul Mării Mediterane. În secolul X, Marea mediterană devine nesigură din cauza piraţilor arabi
(sarozinii din nordul Africii). Comerţul, din sceolul XI este reluat fiind impulsionat de primele cruciade.
Italienii sunt cei care domină în comerţ: Veneţia şi Genova. Ei aducea din Orient: mirodenii, porţelanuri,
mătăsuri, țesături de preţ
2. Țărmul Mării Baltice. E reprezentat prin oraşele germane: Hamburg, Bremen, Rostock, Lubeck care se
asociază într-o asociaţie negustorească- „Hansa teutonică” (secolul XII). Hansa teutonică întreţinea legături
economice cu: Bizanţul, Novgorodul, Anglia, Ţările Scandinave.

Apariția orașelor medievale

Geneza orașelor medievale

 Primele orașe se atestă între sfârșitul secolului al XI-lea și mijlocul secolului al XIV-lea, însă acest lucru are
loc cu diferențe mari cronologice de la țară la țară, spre exemplu în Italia și în Franța dezvoltarea statelor
începe mai timpuriu.
Factori care au influențat apariția orașelor medievale

 Intensificarea comerțului intern și extern

 Trecerea de la economia naturală la una de schimb
 Inovațiile tehnice și dezvoltarea agriculturii
 Apariția și dezvoltarea transportului: maritim, fluvial și terestru
Odată cu marile migrațiuni activitatea economică și comercială a orașelor scade, funcțiile lor acum fiind mai mult
religioase, ele adăpostind reședințele episcopilor. Populația era alcătuită din soldați, servitori și un nuăr mic de
meșteșugari și negustori.
Geneza orașelor după marile migrațiuni

 Unele orașe continuă vechile centre urbane romane, devenite reședințe episcopale
 Altele se formează în jurul unei cetăți senioriale sau pe lângă mănăstiri fortificate.
 Noul tip de așezare apărut era numit burg iar locuitorii ei – burghezi.
 În secolul X-XIV începe un val de migrații a populației de la țară, în special aceștia erau: țărani, meșteșugari,
țărani iobagi , clerici etc. care au dus la formarea unui nou tip de societate – cea urbană.
Funcția economică a orașului

 Meșteșugăritul - În perioada medievală se practice pe larg meșteșugăritul. Producția era folosită pentru
acoperirea nevoilor orașului și pentru a fi vândută în exterior. Specializarea meșteșugarilor pe ramuri a făcut
ca în sec. XI-XII, toți cei care făceau parte din aceeași branșă să se organizeze în asociații profesionale numite
bresle. Cei care nu făceau parte din aceste asociații li se interzicea să practice meseria. Fiecare din ele având
organe de conducere , statute și regulamente
 Schimbul - Producția atelierelor meșteșugărești a impulsionat schimbul între sat și oraș. Locul schimbului era
atelierul meșteșugarului sau prăvălia negustorului. Negustorul îi dădea marfă și tot el o cumpăra și o revindea.
Negustorii s-au asociat în organizații numite ghilde. Schimburile comerciale erau facilitate de cămătarilor și
zarafilor, care de asemenea dădeau bani cu împrumut. Orașele se asociau în ”ligii” sau ”hanse”, această
denumire se utiliza când venea vorba de comerțul maritim

Mișcarea comunală
Mișcarea comunală apare în sec. XI. Asocierea pe care o formau locuitorii se numea comună, iar lupta lor „mișcare
comunală”.
Cauza: abuzul de putere pe care îl făceau seniorii, limitând producția și supuneau populația unor taxe și impozite
foarte mari. Toate acestea puneau piedici în desfășurarea activității economice, producției de mărfuri și schimbul
Scopul: emanciparea din condiția de oameni dependenți de un feudal, înlăturarea privilegiilor senioriale, de asemenea
ei cereau și unele drepturi ca:stabilirea de noi raporturi cu stăpânul feudal, dreptul de autoconducere etc.
Rezultatul: ei sunt susținuți de seniorii laici și de regii Francei, Ludovic al VII-lea și Filip al II-lea August. Ca
urmare a mișcării comunale populația primește o serie de drepturi și privilegii, în primul rând libertate personală,
dreptul de putea munci și se îmbogăți.
Puterea executivă era concentrată în mâinile unui primar și a Adunării Generale cu rol consultativ. Puterea
administrativă era deținută de Consiliul Municipal cu 6 sau 12 membri.

Organizarea internă a Țărilor Române

Sec. XVI-XVII
Organizarea politico-instituțională
 Termenii de „voievod ” şi „voievodat ” se constată în toate Ţările Române caformă de organizare
politică românească. În Transilvania, voievodul şi-a exercitat,la început, o autoritate teritorială. Un rol
important l-a avut vicevoievodul, care,adeseori, în lipsa voievodului, conducea triburile publice.
 În Ţara Românească şi Moldova instituţia centrală, Domnia, se exercita decătre un mare voievod şi
domn. Domnul era şeful oştirii, judecătorul suprem,numea şi destituia pe dregători, strângea birurile
de pe tot întinsul ţării sale prinfuncţionarii săi.
 Puterea domnului era mărginită de sfatul domnesc și de legea nescrisă
 Domnul era ajutat la cârmuirea ţării de sfatul boierilor. Nobilii, care aveau funcţii înalte în stat, se
numeau boieri.
 Marii dregători alcătuiau sfatul tainic al domnului, care mai târziu se va numi „divan”. Sfatul lua toate
hotărârile privitoare la politica ţării şi avea drept de judecată. La el lua parte și mitropolitul
 În fruntea marilor dregători din Ţara Românească era marele ban, funcţie cea fost împrumutată de la
unguri odată cu alipirea banatului de Severin. La sfârşitul secolului al XV-lea, scaunul banului se
mută la Craiova, de unde erau guvernate cu ajutorul bănişorilor de judeţe cele 5 judeţe de peste Olt.
 Marele Logofăt – al doilea mare dregător în Moldova, şeful cancelariei domneşti, având la el şi
pecetea domnească. El mai avea grijă detoate procesele şi delimitările moşiilor boiereşti.
 Marele vornic era conducătorul şi judecătorul curţii, precum şi al întregiiţari. În Moldova erau 2 mari
vornici, unul pentru Ţara de Sus, cu reşedinţa laDorohoi, iar celălalt conducea Ţara de Jos, cu
reşedinţa la Bârlad. Ei aveau şiatribuţii militare până la înfiinţarea dregătoriei hatmanului.
 Marele postelnic, numit şi statornic, avea grijă de administraţia curţiidomneşti, de aceea se numea şi
mareşal al curţii. Cu voia lui solii străini puteau intra la domn
  Marele vistiernic era în fruntea finanţelor, ţinea registrele dărilor, ale veniturilor şi cheltuielilor la
vistierie.
 Marele spătar ţinea la ceremonii în mână spada domnului. În ŢaraRomânească el era conducătorul
oştirilor
 Marea Adunare a Țării compusă din reprezentanţii ţărilor privilegiate. Ea avea atribuţii politice,
alegerea domnilor, aprobarea măsurilor sociale şi fiscale, ratificarea tratatelor de pace şi de
vasalitate.Adunările se convocau cu participarea întregii boierimi, a clerului, a oştenilor din sate
privilegiate şi uneori a orăşenilor.
Organizarea admninistrativ-teritorială
 În Transilvania unitățile admninistrative erau districte, vechile organizaţii ale cetăţilor şi domeniilor regale
erau comitatele care s-au transformat în organisme nobiliare.
 Organizarea administrativă a Ţării Româneşti şi a Moldovei se întemeiază pe curteni, adică slujitorii Curţii
domneşti, care aduceau la îndeplinire poruncile domneşti.
 Teritoriul Moldovei era împărţit în ţinuturi, iar al Ţării Romîneşti în judeţe, care îşi aveau originea în
organizarea obştilor.
Organizarea militară
 În Transilvania, ca şi în în Ţara Românească şi în Moldova, voievodul aveaprintre atribuţiile sale şi pe cea de
comandant militar
 În Moldova și Țara Românească era oastea mică formată din boieri mici și curteni
 În vreme de război se aduna oastea mare

Cruciadele medievale
Cruciadele au fost expediții militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri și coloniza regiuni din Orientul
Apropiat, îndeosebi Palestina și Ierusalimul.
Ele au apărut într-o societate aflată în plină expansiune politică și militară și sunt o întregire a procesului de colonizare
petrecut în Europa, la ele participând toate clasele și păturile sociale.
Cauzele Cruciadelor

 Cuceririle islamice însufleţite de spiritul djihadului, războiul sfânt musulman, creează reacţii de răspuns în
lumea creştină şi contribuie la formularea ideii legitimităţii războiului împotriva necredincioşilor.
 Predica papei Urban al II-lea, la Clermont, care conduce la declanșarea Cruciadei I
 Religiozitatea profundă, îmbibată de superstiții, a majorității populației occidentale
 Nivelul culturii materiale şi spirituale a Orientului bizantin sau islamic este mult superior celei din occident,
constituind astfel un îndemn pentru încercarea de cucerire şi luare în stăpânire a acestor ţinuturi.
 Interesele Imperiului Bizantin de a beneficia de ajutorul cavalerilor occidentali în lupta împotriva
musulmanilor.
 Creşterea puterii Veneţiei şi a altor republici italiene şi interesul acestora de a sprijini, din raţiuni comerciale
(dorind să-şi extindă activităţile negustoreşti), expansiunea creştină în spaţiul stăpânit de musulmani
 Aspectul religios constă în faptul că aceste expediții au fost însoțite, la început, de o ideologie creștină.
Proclamate ca "războaie sfinte", ele au fost organizate în numele eliberării așa numitelor "locuri sfinte", în
principal, Ierusalimul și împrejurimile sale, de sub dominația musulmană. Caracterul religios al cruciadelor
explică de ce conducerea lor a revenit papalității al cărei rol, pe plan internațional, se afirmă în secolul al XI-
lea.
 Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei apărea tuturor o soluție fericită. La ideea de
cruciadă au aderat repede și orășenii, care întrezăreau posibilitatea unor noi piețe de desfacere și
aprovizionare.
Cruciada I ( 1096-1099 )
  În Consiliul de la Clermont din 1095, în cadrul sinodului(adunare bisericeasca), Papa Urban al II-lea a
anunțat public cruciada pentru eliberarea Țării Sfinte de sub ocupația musulmanilor, declarând "nimicirea
dușmanilor creștinătății și iertarea eternă a păcatelor pentru cei care vor lupta sub semnul crucii".
 Grupurile trebuiau să se mobilizeze în august 1096 și să pornească spre Constantinopol, unde aveau să se
alăture armatei gigantice a Bizanțului, să-i izgonească pe turcii selgiucizi din Asia Mică și să înainteze spre
sud, prin Siria, până la Ierusalim
 Primul grup de cruciați sosește în decembrie 1096 din Lorena, Franța de Nord și Germania, condus de
Godefroy de Bouillion
 Au ajuns în preajma Ierusalimului la 7 iunie 1099, găsind orașul sub control musulman și păzit de o
garnizoană egipteană
 În urma cuceririlor făcute, s-au creat mai multe formațiuni politice, conform sistemului politico-vasalic din
Occident: Regatul Ierusalimului, Principatul de Antiohia, Principatul de Galileea, comitatele de Tripoli,
Edessa, Jaffa etc.
Cruciada a II-a ( 1147 – 1149 )

 Turcii nu au renunțat la teritoriile pierdute. Căpeteniile selgiucide, unindu-se au început contraofensiva.

 Cele două războaie purtate, în anii 1144-1146, între cruciați și selgiucizi au sfârșit cu recucerirea Edessei de
către musulmani.
 În 1145, papa a decretat Cruciada a doua că răspuns direct la pierderea Edessei.
 Cruciada a atras mulți recruți: regele Franței, Ludovic al VII-lea al Franței și împăratul romano-german,
Conrad al III-lea al Germaniei.
 Regele Conrad suferă pierderi. Armata e practic distrusă, iar ce mai rămâne se alătură aratei franceze.
 Ludovic ajunge în Antiohia cu jumătate din contigent de unde pornește spre Ierusalim.
 Ludovic ajunge în mai 1148 la Ierusalim unded împreună cu regele Conrad au avut o întrevedere cu regele
Ierusalimului Balduin
 Au convenit să atace Damascul în iulie 1148, această decizie dovedindu-se o greșeală catastrofală. Armata lor
uriașă s-a retras cinci zile mai târziu, după ce au suferit pierderi teribile. Liderii cruciați s-au certat, apoi s-au
despărțit și au plecat acasă.
Cruciada a III-a ( 1189-1192 )

 În 1169, fatimizii conduși de succesorul său, Saladin, au cucerit Egiptul. Saladin a eliminat prezența cruciadă
din regiune și, în 1187, a invadat Regatul Ierusalimului.
 n Bătălia de la Hattin, din Galileea, a zdrobit armata cruciată condusă de Guy de Lusignan. După ce a cucerit
castelele cruciate, în 2 octombrie 1187, Ierusalimul s-a predat lui Saladin. Doar Tyrul se mai afla sub mâinile
cruciaților.
 Vestea succeselor lui Saladin a ajuns în Europa și, în 29 octombrie 1187, Papa Grigore al VIII-lea a anunțat
Cruciada a treia.
 . Armata romano-germană, ce cuprindea 30 000 de soldați, a plecat spre Constantinopol în 1189. În 1190, au
înaintat în Anatolia, respingând atacurile turcilor.
 Regele Frederic s-a accidentat iar armata s-a dispersat.
 În mai 1191, Richard s-a certat cu conducătorul local și a cucerit insula Creta, unde se stabilise
 Richard a continuat drumul spre Acra, unde a preluat conducerea unui asediu de proporții, forțând predarea
asediaților. Apoi, a impus prevederi, printre care plata unei răscumpărări, ce a întârziat să apară. Furios,
Richard a ordonat masacrarea locuitorilor orașului: 2000 de musulmani, femei, bărbați și copii.
 Richard îl confruntă pe Saladin la Arsuf în 1191, apoi la Jaffa în 1192 – bătălie câștigată de Richard
 Richard a încheiat pace cu Saladin și a părăsit Țara Sfântă
Cruciada a IV-a ( 1202-1204 )

 În 1199, Papa Inocențiu al III-lea a chemat credincioșii la luptă

 Cruciada a patra era condusă de contele Theobald al III-lea de Champagne, susținut de contele Balwin de
Flandra și contele Ludovic I de Blois. Cruciații s-au adunat la Veneția.
 Venețienii au fost de acord să susțină cruciada cu o condiție: să cucerească orașul Zara – oraș maghiar cruciat.
 Papa a aflat și i-a amenințat cu excomunicarea pe toți cei implicați. Cruciații, însă, au cucerit Zara (24
noiembrie 1202).
  În iunie 1203, cruciații au sosit la Bosfor, după un atac naval și terestru au cucerit Constantinopolul
 În ianuarie 1204, nobilii bizantini au ridicat obiecții la suma colosală și s-a ajuns la un asediu scurt, în aprilie
1204. Cruciații au recucerit capitala bizantină și au jefuit-o cu violență. În urma acestei victorii, venețienii au
fondat Imperiul Latin de Constantinopol, care a existat timp de 60 de ani.
Urmările Cruciadelor

 Cruciadele au avut consecințe negative și pozitive, cele negative decurgând din distrugerile de bunuri și
masacrele ce aveau loc în timpul războaielor, din exploatarea populației supuse, cele pozitive constând în
contactul dintre două civilizații, care s-au influențat reciproc.
 Odată cu cruciadele și statele creștine efemere, în Orientul Apropiat și, odată cu ei, au pătruns și moravurile
apusene, feudalii apuseni au împrumutat forme ale rafinamentului și luxului oriental, pe care le-au adus apoi
în Europa.
 Cruciadele au contribuit la dezvoltarea legăturilor dintre Orient și Occident. Relațiile comerciale ale Europei
apusene cu Orientul s-au accentuat, fapt de care au profitat orașele, mai ales cele din Italia și sudul Franței.
 Prin mijlocirea orașelor s-au răspândit unele procedee orientale în domeniul industriei textile și al prelucrării
metalelor. În Europa s-au introdus unele culturi noi ca: orezul, pepenele, caisul, lămâiul.
 Din punct de vedere politic, cruciadele au înlesnit, în Europa Apuseană, procesul de centralizare și de afirmare
a regalității, ca urmare a slăbirii unei părți a nobilimii și a știrbirii provocate autorității papale.
 Din cea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea, se pun bazele orientalisticii. Cunoașterea Orientului a dat
gândirii filosofice, începând cu Raymond Lulle și Toma d'Aquino un nou impuls și o nouă orientare.

Mircea cel Bătrân Alexandru cel Bun

Mircea cel Bătrân
Date biografice: Mirceal cel Bătrân 1355-1418
După moartea fratelui său Dan I, Mircea urcă la
conducerea Țării Românești
Domnia: A fost domnitorul Țării Românești între
22 septembrie 1386 și 1395, apoi între 1397-1418.
Politica internă
Întărirea economiei:
- Introducerea unor măsuri privind sistemul
de taxe
- Emiterea de monede în cantități suficiente
- Stimularea schimburilor comerciale cu
țările vecine
- Înființarea de noi venituri după
deschiderea minelor de aramă
Organizarea centralizată a administrației
Reorganizarea armatei: oastea mică și mare,
construiește cetăți pe Dunăre
Ctitorește o serie de mănăstiri și biserici
A sprijinit biserica ortodoxă și pe ortodocșii din
Transilvania
A desăvârșit organizarea socială:
- Sistemul de proprietăți
- Sistemul de obligații și privilegii
Politica externă:
- A fondat alianțe solide pentru a-și mări
șansele de a păstra independența țării
- A păstrat relații strânse cu Sigismund de
Luxemburg, bazate pe interesul reciproc
împotriva Imperiului Otoman, care i-a
recunoscut ca feude ducatele Făgăraș,
Alexandru cel Bun
Date Biografice: Alexandru cel Bun s-a născut în
sec. XIV-lea și a decedat pe 1 ianuarie 1432
A făcut parte din Dinastia Mușatinilor
Domnitor între 1400-1432. Alexandru cel Bun a
domnit împreună cu fratele său Bogdan, până în
1407
Politica internă:
- Se bazează pe relații bune cu marea
boierime, căreia îi întărește prin acte
dreptul de proprietate asupra moșiilor
- Încurajează economia prin privilegii
comerciale acordate negustorilor poloni
din Liov ( 1408 ), dar și celor brașoveni
sau bistrițeni
- În domeniul bisericesc are o activitate
intensă, reluând legăturile cu Patriarhia de
la Constantinopol și ctitorind mai multe
mănăstiri
- Aduce în țarp moaștele Sf. Ioan cel Nou,
pe care le depune la Suceava și ctitorește
mănăstirile Bistrița și Moldovița
- Se axează pe apropierea cu Polonia,
recunoaște suzeranitatea lui Vladislav
Jagello în 1402
- Se află în relații bune cu Cnezatul
Lituaniei
- 1412 regele polon încheie un acord cu
regele Ungariei privind împărțirea
 Amlaș și Banatul de Severin; în plus i-a
mai acordat castelul Bran și domeniul
Bologa cu 18 sate.
- Aluzii la existența acestui jurământ de
credință se regăsesc în tratatul militar
între cele două țări, încheiat la Brașov
1395.
- A stabilit o alianță cu voievodul Petru
Mușat al Moldovei încă 1389, prin
intermediul acestuia a încheiat o alianță
cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei
împotriva lui Sigismund de Luxemburg
- După 1406 relațiile dintre Ungaria și Țara
Românească se înrăutățesc
- În 1400 Mircea l-a îndepărtat de la tronul
Moldovei pe Iuga Ologul și l-a impus ca
domn pe Alexandru cel Bun
- Mircea preia inițiativa și alipește
Dobrogea Țării Românești în 1388.
Iancu de Hunedoara
Domnia: (n. ca. 1407 – d. 11 august 1456 ) a fost ban al
Severinului între 1438-1441, voievod al Transilvaniei
între 1441-1446, guvernator și regent al Ungariei între
1446-1453 și căpitan general al regatului între 1453-
1456, mare comandant militar, tatăl regelui Matia
Corvin.
Luptele duse de Iancu de Hunedoara:
- A participat la numeroase campanii
antiotomane, aplicând tactici de luptă moderne
și variate.
- Cea mai importantă victorie asupra turcilor a
fost cea de la Belgrad din anul 1456, care a
încetinit considerabil avansul semilunei înspre
Europa Centrală
Cruciada Târzie:
- În 1442, otomanii au făcut o generoasă ofertă de
pace ungurilor, în schimbul Belgradului
- La aceasta au contribuit și victoriile defensive
din Transilvania și Valahia ale lui Iancu din anii
1441-1442, victorii care au dat mari speranțe
creștinilor din Balcani
Bătălia de la Sibiu: În bătălia de la Sibiu voievodul
Ioan de Hunedoara a pus capăt asediului otoman al
cetății și a zdrobit oastea otomană. Armata regală
maghiară a trecut la contraofensivă Țara Românească,
unde l-a impus pe tron pe Basarab al II-lea ( 1442 –
1443 ). În replică sultanul Murad al II-lea a trimis o
armată numeroasă sub comanda beilerbeiului Rumeliei
Bătălia de la Ialomița –2 septembrie 1442, pe cursul
superior al râului Ialomița. Confruntarea s-a terminat cu
Moldovei între cele două state dacă
Alexandru nu participa la lupta
antiotomană, astfel domnitorul Moldovei
va mai ajuta o dată Polonia în 1422 să
înfrângă teutonii
- În 1420 Alexandru va respinge un atac al
turcilor asupra Chiliei, aceasta fiind prima
ciocnire dintre Moldoveni și Turci
- Aflând despre acordul de la Lublau se
aliază cu Lituanieinii împotriva Poloniei
și Ungariei dar Alexandru cel Bun nu va
apuca sfârșitul războiului stingându-se din
viață și fiind înmormântat la Mănăstirea
Bistrița
Vlad Țepeș
Domnia. (n. 1431, Sighișoara, Regatul Ungariei – d. 14
decembrie 1476, București, Țara Românească), denumit
și Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a
domnit în Țara Românească în anii 1448, 1456-1462 și
1476.
În 1459, Vlad Țepeș refuză să mai plătească tribut
turcilor ( 10.000 galbeni anual ). Această răzvrătire s-a
datorat existențeo unui proiect de cruciadă împotriva
otomanilor, cruciadă susținută de Papă și în care regele
Ungariei, Matia Corvin ar fi urmat să joace rolul
principal.
În acest context politic, Vlad Țepeș încheie o alianță cu
Matei Corvin la începutul anului 1460, pe care otomanii
ar fi vrut să o împedice. Mai mult, aceștia vor încerca
prin intermediul lui Hamza Pașa să-l prindă de Țepeș în
vicleșug. Vlad Țepeș organizează o campanie surpriză la
sud de Dunăre în iarnă 1461-1462.
Atacul de noapte: a fost o bătălie condusă de Vlad Țepeș
împotriva Imperiului Otoman desfășurată pe drumul
dintre Nicopole și cetatea de scaun a Țării Românești,
Târgoviște în noaptea de 17 iunie 1462. Rezultatul a fost
victoria românilor. Conflictul a iscat din cauza tributului
pe care Țepeș refuza să-l plătească și a celor 23.000 de
turci și bulgari trași în țeapă. Țepeș atentează la viața
sultanului în atacul de noapte, Mahomed scapă și
pornește spre Târgoviște unde găsește alți 20.000 de
turci și bulgari trași în țeapă și se retrage din Țara
Românească.
 victoria armatei creștine.
Campania cea Lungă 1443-1444. Atacul a fost
declanșat la sud de Dunăre abia în octombrie 1443, pe o
vreme care îi avantaja pe cruciați. Armatele ungare,
transilvănene și sârbe au avut inițial avantaj în luptă
măturând trupele otomane. Otomanii au adoptat tactica
pământului pârjolit
Asediul Belgradului ( 4-22 iulie 1456 ) Mehmed al II-
lea a atacat o armată maghiară aflată in conducerea lui
Iancu care apăra Belgradul. Iancu pornește o
contraofensivă soldată cu victorie. S-a spus de atunci că
Bătălia de la Belgrad a decis soarta lumii creștine

Iancu de Hunedoara și Vlad Țepeș

Epoca lui Ștefan cel Mare
Domnia

 Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel Mare sau, după
canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între
anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din
epoca medievală din Țările Române.
Accederea la tron

 La începutul lunii aprilie 1457, Ștefan a intrat în Moldova, înaintând spre Suceava, de-a lungul văii Siretului.
Era însoțit de o armată de circa șase mii de oameni, din care un corp de o mie de munteni oferit de Vlad
Țepeș, iar restul moldoveni din Țara de Jos.
 Petru Aron a fost surprins de această acțiune, reușind să strângă în grabă o armată cu care l-a atacat pe Ștefan
la Doljești, pe Siret, la 12 aprilie. Petru Aron a fost învins și a părăsit câmpul de luptă. A încercat o nouă
rezistență la Orbic, la 14 aprilie, în Joia Mare a anului 1457, dar a fost din nou înfânt și silit să ia calea
exilului, în Polonia

Politica internă
 A sprijinit foarte mult dezvoltarea răzeșimii prin împroprietăriri colective ale obștilor de răzeși, în special în
urma războaielor și bătăliilor purtate, fapt care i-a asigurat loialitatea acestei clase, liniștea socială în țară și
forța umană pentru a avea o armată de masă -„oastea cea mare”.
 Consolidarea bazei politico-sociale. Politica dusă de Stefan avea ca scop principal consolidarea puterii
centrale a domnului și asigurarea liniștii sociale prin:
- repopularea țării prin împroprietărirea cu pământ
- acordarea de privilegii răzeșimii
- crearea unei noi clase aristocratice (mica boierime) pe baza meritocrației militare
- întărirea puterii militare și a capacității de apărare a țării
- reconcilierea cu vechile familii boierești și rechemarea celor plecați în exil
- asigurarea loialității Sfatului Domnesc - prin creșterea ponderii dregătorilor militari (pârcălabii) și
introducerea unui număr însemnat de membri ai familiei
 Ștefan avea să facă o reformă radicală în sistemul relațiilor feudale, prin obligarea țărănimii libere la
prestarea serviciului militar, conferind astfel acestei clase o funcție politică importantă în viața statului.
Utilizarea răzeșimii în armată a reprezenta o lovitură importantă la situația privilegiată a marii boierimi,
singura care avea monopolul obligațiilor militare.
 Viața economică și socială.
- Principalele surse de venit ale domniei erau reprezentate de veniturile încasate din monopoluri și taxe
vamale. Domnul avea monopolul exploatării și comercializării sării și argintului, precum și monopolul
comerțului cu pește, ceară și blănuri prețioase.
- Vămile erau așezate pe principalele artere comerciale.
 - Ca surse secundare de venit o reprezentau arenzile încasate de la proprietarii de case si atelierele
meștesugărești din orașe, amenzile și taxele de judecată (tretina - a treia parte din lucrul judecat) și
veniturile satelor și ocoaleleor domnești.

Politica externă
1. Perioada 1457-1469 este caracterizată de acțiunile politice și militare pentru recunoașterea externă și
consolidarea domniei.
- În acest sens erau vizate întărirea poziției Moldovei pe scena regională și recâștigarea libertății de acțiune
a țării, simțitor îngrădită în deceniile anterioare.
- Imediat după înscăunare au loc ciocnirile cu polonii care-l adăposteau pe Petru Aron și cu care avea să
încheie pace în 1459.
- Urmează încercările de cucerire a Chiliei, luptele de la Baia cu Matei Corvin, de la Lipnic cu tătarii și
atacul Țării Românești și arderea Brăilei.
- Tot în această perioadă a reînnoit privilegiile comerciale pentru negustorii din Brașov și Lvov și a inițiat
contactele cu mănăstirile de la Muntele Athos.
2. A doua perioadă 1470-1486 a fost cea mai complicată și dificilă din timpul domniei sale, fiind perioada
de apogeu a conflictului cu Imperiul Otoman.
- Primul episod l-a reprezentat conflictul cu Radu cel Frumos, concretizat în patru campanii militare
desfășurate între 1469-1473, încheiat cu victoria lui Ștefan.
- În același context, Ștefan a intervenit și a numit patru domni în Țara Românească: Laiotă Basarab,
Vlad Țepeș, Basarab cel Tânăr Țepeluș și Vlad Călugărul, împotriva unora dintre aceștia fiind nevoit să
ducă campanii militare pentru a-i scoate din domnie, pentru că i-au trădat încrederea
- Încheie pace cu Matei Corvin în 1475 pentru un eventual sprijin în luptele antiotomane și depune
jurământ de vasalitate și credință lui Cazimir al IV-lea, regele Poloniei, la Colomeea, în 1485
- Ștefan a renunțat la plata tributului către Poartă în 1473, a condus două campanii majore antiotomane
– cele din 1475 și 1476, precum și alte patru campanii minore – cele pentru apărarea Chiliei și Cetății
Albe din 1475 și 1484, precum și luptele împotriva oștilor turcești conduse de Ali Hadâmbul, beilerbey-ul
Rumelie și Malcoci, pașa de Silistra, din în 1485-1486.
- În noul context istoric, după cucerirea de către turci a Chiliei și Cetății Albe și în noul context extern
european, Ștefan decide în 1487 să încheie pace cu Imperiul Otoman, acceptând reluarea plății
tributului în schimbul garantării de către aceștia a statalității și independenței Moldovei.
3. A treia perioadă 1487-1504. După încheierea păcii cu Imperiul Otoman, Ștefan își va focaliza politica
externă pentru rezolvarea chestiunilor în dispută de la frontiera nordică.
- a dezvoltat un sistem de alianțe cu Cnezatul Moscovei (1491), Hanatul Crimeii și Marele Ducat al
Lituaniei (1499), în scopul îngrădirii influenței polone.
- După victoria de la Codrii Cosminului din 1497 și expediția militară în Galiția din 1498, a încheiat pace
cu Regatul Poloniei.

Marile Bătălii

Bătălia de la Baia a avut loc în noapte de 14/ 15 decembrie 1467, la aproape o lună de la invadarea Moldovei de către
armata Regatului Ungar condusă de regele Matia Corvin.
- Cauza imediată a constituit-o sprijinul direct pe care Ștefan îl acordase răscoalei ardelenilor impotriva
regelui ungar, din 1467.
- Campania a început la 19 noiembrie 1467, odată cu trecerea oastei ungare, prin pasul Oituz, urmată de
asedierea și distrugerea orașelor Târgu Trotuș, Bacău, Roman și Târgu Neamț. La 7 decembrie armata
ungară a ajuns la Baia.
- Forțele moldovene, de circa 12.000 de oameni au atacat orașul în noapte de 14/ 15 decembrie 1467, din
trei direcții, după ce în prealabil au dat foc întăriturilor de lemn care îl protejau.
- Deși din punct de vedere militar bătălia s-a terminat indecis, ambele tabere clamând victoria, Bătălia de la
Baia reprezintă o mare victorie politică pentru Ștefan, care și-a consolidat domnia
Bătălia de la Vaslui – Podul înalt, a avut loc în data de 10 ianuarie 1475 lângă orașul Vaslui, între armatele aliate
creștine moldo-maghiaro-polone sub comanda lui Ștefan cel Mare și oastea otomano-munteană sub conducerea lui
Hadâm Suleiman Pașa
- În 29 septembrie 1474 Ștefan cel Mare, care în urma Bătăliei de la Baia era în relații reci cu regele Matia
al Ungariei, s-a adresat papei Sixtus al IV-lea cu scopul ca acesta să organizeze o coaliție creștină
antiotomană.
- În pofida diferenței mari de forțe, turcii au suferit o înfrângere zdrobitoare, pierzând (după spusele unor
cronicari) aproape toată armata. Este considerată cea mai mare înfrângere din istoria islamului în fața unei
armate creștine, Ștefan cel Mare fiind numit eroul creștinătății.
Bătălia de la Codrii Cosminului s-a desfășurat între 26-30 octombrie 1497. Bătălia a opus oastea Moldovei, sub
comanda lui Ștefan cel Mare și oastea Uniunii Polono-Lituaniene, comandată de regele Ioan I Albert. Regele polon a
pătruns pe teritoriul Moldovei, sub pretextul unei acțiuni antiotomane având ca scop eliberarea cetăților Chilia și
Cetatea Albă, de sub stăpânirea otomană. Scopul ascuns al expediției îl constituia instalarea pe tronul Moldovei a
fratelui său, Sigismund și scoaterea Moldovei de sub influența Regatului Ungar

Contribuțiile lui Ștefan cel Mare

1. Patron al actului cultural. Prosperitatea economică a ţării i-a permis lui Ştefan cel Mare punerea în aplicare
a unei politici de construire a unor edificii religioase, cu important rol cultural-artistic, dar şi militar. Arta
iconografică din perioada ştefaniană este ilustrată de frescele din biserica de la Lujeni (astăzi Ucraina),
Dolheşti, Bălineşti, Sf. Nicolae din Rădăuţi, Pătrăuţi, Voroneţ şi Sf. Ilie. Primele ansambluri complete ce s-au
păstrat din vechea pictură ştefaniană sunt cele de la Pătrăuţi (1487), Voroneţ (1488), Sf. Ilie (1488)
2. Abilități diplomatice. Victoriile militare spectaculoase ale lui Ştefan cel Mare, repurtate practic împotriva
tuturor vecinilor săi (turci, tătari, maghiari, poloni) au fost pregătite întotdeauna de o politică externă foarte
abilă, ce a permis voievodului ca, înconjurat de trei adversari redutabili (Ungaria, Polonia şi Imperiul
Otoman), să nu se angajeze niciodată într-un conflict pe două fronturi. Din punct de vedere diplomatic, Ştefan
cel Mare a purtat negocieri şi a încheiat alianţe
 Suzeranitatea otomană
Expansiunea otomană din a doua jumătate a secolului al XV-lea este tot mai clar îndreptată împotriva Țărilor
Române, turcii urmărind stăpânirea bazinului Mării Negre și ocuparea cetăților Chilia și Cetatea Albă.

În cele din urmă, în secolul următor, Țările Române intră sub dominație otomană dar, deși pierd independența, își
mențin un grad de autonomie care avea să varieze în funcție de circumstanțe de-a lungul secolelor.
Relațiile dintre Principatele Române și Poarta Otomană erau reglementate prin acorduri și capitulații prin care
domnitorii români recunoșteau suzeranitatea sultanului, acceptau plata tributului și promiteau să urmeze politica
externă otomană. Otomanii se obligau să nu atace țările românești și să le ofere protecție împotriva tătarilor.
În urma cuceririi Constantinopolului în 1453, respectiv a dispariției Imperiului Bizantin, Mehmed al II-lea dorește
să impună control deplin și asupra vasalilor săi creștini care erau tentați să se alieze cu Veneția sau Ungaria. Astfel, în
a doua jumătate a secolului al XV-lea, marele sultan reușește să cucerească: Serbia (1459), sudul Greciei (1460),
Bosnia (1463) și alte teritorii balcanice.
Războiul cel Lung a avut loc în perioada 1591 sau 1593 - 1606 și a fost un conflict de frontieră între monarhia
habsburgică și Imperiul Otoman care a avut loc în Balcani, Ungaria și Țara Românească. Războiul s-a terminat cu
Pacea de la Zsitvatorok (din Slovacia) la 11 noiembrie 1606. Părțile semnatare s-au înțeles să fie 20 de ani de pace
între ele.

Expansiunea Imperiul Otoman:

1. Casa Islamului (dar al-islam) – teritoriile care aparțineau Imperiului Otoman

2. Casa Războiului ( dar al-harb) – teritoriile care urmau a fi cucerite prin războiul sfânt
3. Casa păcii ( dar al-ahd) – teritoriile care au fost dobândite prin tratate, care cuprindeau anumite privilegii și
obligațiile reciproce

Instaurarea regimului de suzeranitate în Țara Românească

 Prima dintre statele române care a devenit obiectiv al expansiunii otomane este Țara Românească
 Pe la sf. sec al XIV-lea acceptă plata tributului de răscumpărare a păcii acceptând totodată și suzeranitatea
protectoare a Porții Otomane
 După înlătuararea de la putere a lui Vlad Țepeș. Donii erau puși la tron doar cu acordul sultanului ( Radu cel
Frumos – primul domn înscăunat de sultan )
 Treptat suzeranitatea protectoare a evoluat spre o suzeranitate efectiv restrictivă ( obține statutul specific
statelor din Casa Păcii
 Statutul modificact în 1462 s-a menținut fără abateri flagrante de la condițiile statului de AHD ( din Casa
Păcii)

Instaurarea regimului de suzeranitate în Țara Moldovei

 Odată cu acceptarea plății tributului din 1456 Țara Moldovei a fost atrasă în sfera de influență politică a
Imperiului Otoman și se instaurează suzeranitatea protectoare
 Situația pe timpul domniei lui Ștefan cel Mare: 1473 a încetat să mai achite tribut; bătăliile de la Vaslui
(1475) și Valea Albă (1476); tratativele din perioada 1479-1481 s-au soldat cu reluarea achitării tributului;
1484 – turcii cuceresc Chilia și Cetatea Albă; 1486 – tratatul moldo-otoman, ca rezultat în afară de
obligațiunile tributare majorate, Ștefan cel Mare a recunoscut suzeranitatea protectoare a Porții Otomane
 Situația s-a modificat pe timpul domniei lui Petru Rareș, când în rezultatul campaniei lui Soliman Magnificul,
în 1538 în scaunul de la Suceava este instalat Ștefan Lăcustă, domn numit de Poartă fără asentimentul marilor
boieri
  În Țara Moldovei, după 1538, suzeranitatea protectoare a Porții Otomane a evoluat spre o suzeranitate efectiv
restrictivă având caracteristicile statului AHD (din Casa Păcii)

Etapele evoluției raporturilor dintre Țările Române (ambele) și Poartă:

 I etapă: sf. sec. al XV-lea – mijlocul sec. al XVI-lea: Țările Române și-au păstrat atributele suveranității,
inclusiv dreptul de a face pace și război ( drept la politica externă ), de a trimite soli și de a încheia tratate
 II etapă: mijlocul sec. al XVI-lea – sec. al XIX-lea: Țările Române au intrat sub un control mai strict al
Porții și, în viziunea otomanilor, au încetat a mai fi subiecți de drept internațional

Statutul Țărilor Române erau reglementate în baza unor „tratate” numite CAPITULAȚII.

- Capitulații ( de la cuvântul latin capitulare – a se înțelege, a încheia un tratat)

- Ca formă, capitulațiile nu erau tratate în sensul modern și european al termenului, ci diplome, acte sau cărți
de privilegii acordate în mod unilateral de suveranii otomani (musulmani în genere ) unor persoane,
comunități sau state nemusulmane, garantându-le anumite drepturi
- „Capitulațiile” Țărilor Române cu Poarta, prin care ele au obținut anumite privilegii, au fost acordate de către
sultani cu ocazia încetării ostilităților militare și acordul de a plăti otomanilor tribut
- În pofida faptului că după formă ele erau diplome sultanale, capitulațiile au prezentat, în esența lor, tratate
politice internaționale negociate, cu obligații reciproce ale ambelor părți.
- Ele au stabilit statutul politico-juridic al Țărilor Române, care, în esența sa, erau un statut de autonomie

Țările Române după instaurarea regimului de suzeranitate ( fenomene ):

1. Fenomenul ocupării scaunului domnesc în Moldova de către reprezentanții din Țara Românească și invers.
De asemenea, mai mulți boieri moldoveni au ocupat funcții de mari dregători în Țara Românească și invers
2. Fenomenul Indigenatului, care apare în sec. al XVI-lea, tot poate fi o consecință a suzeranității otomane.
Domnul și boierii din Moldova, nesiguri de viața lor, obțineau prin indigenat dreptul de cetățean nobil al
Poloniei. Indigenatul le asigura liniștea, securitatea și bunăstarea în Polonia
3. Pătrunderea elementului grec în societatea medievală românească prin instaurarea regimului fanariot
1711/1716
4. Amestecul tătarilor în viața politică a Țărilor Române. Forța tătarilor era folosită pentru pedepsirea boierilor
„neascultători”, iar în anul 1595 sultanul chiar a concedat hanului Crimeii dreptul asupra scaunului Moldovei

Statutul politi co-juridic al Țărilor Române sub suzeranitate

1. Influență asupra modului de succesiune la scaun: domnul era „ales de țară”, era consacrat la domnie, dar
confirmarea lui de către sultan era obligatorie, o parte a ceremonialului de înscăunare avea loc la
Constantinopol ( Capitulația de la 1460 )
2. Conservarea deplină a „drepturilor și libertăților” țării, a „legilor și credinței” după datina cea veche, cu alte
cuvinte autoguvernare și autoadministrare fără implicația otoanilor (Capitulația de la 1511 )
3. Domnii români erau tratați ca niște robi, care oricând își puteau pierde domnia, viața și averea, Confirmarea la
domnie nu era pe toată viața, după 3 ani domnitorul trebuia să fie reconfirmat

Statutul economic. Obligațiile fi nanciare

Moldova și Țara Românească au început să plătească acest tribut în sec. al XV-lea, iar Transilvania după 1541.
 I etapă: Până la mijl.sec. al XVI-lea, haraciul plătit de munteni și moldoveni semnifica „răscumpărare a
păcii”
 II etapă: Din a doua jumătate a sec. al XVI-lea, plata tributului s-a încărcat cu semnificații rezultate direct din
noile raporturi de forțe ( primirea sau confirmarea domniei, dovedirea fidelității față de sultan )
 Alte obligații financiare: mucareul mic și mare, bairamlâcul, satarale, banii steagului
 Obligații de aprovizionare: furnizarea unor cantități enorme de produse( oi, vite, grâu, secară ); monopolul
asupra comerțului

Obligații militare:

- Punerea la dispoziție a salahorilor pentru construcția sau repararea cetăților otomane

- Asigurarea cu cele trebuincioase a locurilor de popas ( menzilurilor ) în timpul trecerii trupelor otomane prin
Țările Române
 - Contingentul armatelor române nu trebuia să depășească „oastea mică” ( cca 10.000 de ostași )
- Informarea Porții despre mișcările trupelor dușmane
- Participarea cu efective militar alături de trupele otomane

Războiul antiotoman sub conducerea lui

Mihai Viteazul
Contextul istoric

Mihai Viteazul este înscăunat domn al Ţării Româneşti (susţinut de boierii Craioveşti în ţară şi de Cantacuzini la
Istanbul), într-o epocă în care conjunctura internaţională era favorabilă luptei antiotomane. Imperiul Otoman suferise
înfrângerea de la Lepanto (1571), iar habsburgii devin principala forţă din zonă, care vor relua ofensiva spre Serbia
şi Tările Române.
Liga Creștină - La iniţiativa Papei Clement al VIII-lea şi a împăratului Rudolf al II-lea al Imperiului Romano-
German, se constituie o alianţă antiotomană, Liga creştină, la care au aderat Spania, ducatele italiene şi Ţările
Române.

Lupta antiotomană:
- Lupta antiotomană este declanşată de Mihai prin uciderea creditorilor turco-levantini şi masacrarea
garnizoanei turceşti din Bucureşti (1594).
- Urmează apoi atacarea şi incendierea cetăţilor de la Dunăre ocupate de garnizoane otomane şi înfrângerea
armatelor turco-tătare (venite să-l mazilească pe domn) la Putineiu, Stăneşti şi Serpăteşti (ianuarie 1595).
- Sunt eliberate Rusciuc, Silistra şi Brăila; oştile lui Mihai Viteazul ajung până la Dunăre.
- Mai 1595 Imperiul Otoman declarase război țărilor românești
- O puternică armată otomană condusă de Sinan-paşa trece Dunărea pe la Giurgiu, înaintând spre Târgovişte.
La Călugăreni (23 august 1595), Mihai zdrobeşte avangarda turcă, dar apropierea marii armate otomane îl
obligă să se retragă spre munţi, la Stoeneşti, în aşteptarea ajutorului transilvan.
- Între timp Sinan ocupă Bucureştiul, asediază Târgoviştea şi începe organizarea ţării în paşalâc, prin numirea
reprezentanţilor otomani în administraţie.
- Octombrie 1595, Mihai Vitezul, beneficiând de ajutorul Moldovei și Transilvaniei trece în contraofensivă și
eliberează orașele Târgoviște și București – Lupta de la Giurgiu. Cronicarii turci ai vremii apreciau lupta de
la Giurgiu ca „cea mai groaznică înfrângere din istoria turcilor”
- Preţul victoriei avea să fie teribil: ţara pustiită, puţinele oraşe jefuite şi arse, populaţia satelor risipită în
bejenie, iar comerţul cu sudul Dunării complet dezorganizat.
- În anul 1597 sultanul i-a propus lui Mihai o pace avantajoasă, recunoscându-i domnia pe viaţă şi reducerea
tributului la jumătate. Prin urmare, se evită transformarea ţării în paşalâc, iar în anul următor (1598), prin
tratatul de la Mănăstirea Dealu, încheiat cu Rudolf al II-lea, voievodul muntean se impunea drept principal
factor al Ligii Creștine
- Documentul prevedea ca Ţara Românească sa reia lupta antiotomană, împăratul oferea domnitorului bani
pentru întreţinerea armatei şi recunoştea acestuia domnia ereditară. Practic, Mihai Viteazul devenea
conducătorul militar al Ligii Creştine, prestigiul său european fiind în continua creştere.

Unirea Țărilor Române

- În vara anului 1599 se contura un nou raport de forţe în Carpaţi şi la Dunăre – Polonia își consolidase poziția
odată cu venirea la conducere a lui Andrei Bathory. Polonia controla Moldova prin Ieremia Movilă şi uneltea
cu acesta îndepărtarea şi înlocuirea lui Mihai cu Simion Movilă.
- Transilvania sprijină cererea Poloniei de înlăturare a lui Mihai Viteazu, drept urmare: are loc lupta cu
Transilvania la Șelimbar ( 28 octombrie 1599 )
- Lupta de la Şelimbăr face din domnul muntean stăpânul Transilvaniei, pe care Poarta îl recunoaşte ca atare. La
1 septembrie 1599, Mihai Viteazul intră în Alba Iulia, unde este aclamat ca principe al Transilvaniei. În vara
anului 1600 organizează o expediție în Moldova contra lui Ieremia Movilă.
 - Cetăţile şi oraşele Moldovei sunt repede ocupate de armata lui Mihai, iar acesta se va intitula într-un hrisov
emis în cetatea Sucevei „domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei” (27 mai 1600). Se realiza, în felul
acesta, prima mare unire politică a Ţărilor Române.
Polonia nu acceptă pierderea Moldovei, nobilimea maghiară ardeleană era ostilă lui Mihai iar habsburgii nu erau
mulţumiţi de prezenţa acestuia în Transilvania. Se formează o alianță împotriva lui Mihai. Acesta pierde la
Miraslău iar în Moldova pătrunderea armatei polone aduce pe tron pe Ieremia Movilă. Continuându-şi înaintarea în
Tara Românească, polonezii îl înfrâng pe Mihai la Bucov şi Curtea de Argeş, ridicându-l domn pe Simion Movilă,
acceptat de turci. Se prăbuşea, astfel, într-un timp foarte scurt, întreaga operă a lui Mihai Viteazul.
Plecat la Praga pentru a obţine ajutor de la Rudolf al II-lea, Mihai se întoarce şi obţine victoria de la Guruslau
(1601). Evenimentele păreau să-i fie favorabile şi în privinţa Ţării Româneşti şi a Moldovei, dar Mihai este ucis pe
Câmpia Turzii (1601).

Țările Române la începutul sec. XVII-lea

Restaurarea puterii otomane în cele trei principate răsculate împotriva ei s-a produs lent în urma încheierii păcii de
la Zsitvatorok (1606) între turci şi imperiali, care a stăvilit expansionismul habsburgic spre răsărit, şi prin îngrădirea
treptată, în anii următori, a influenţei polone, puternic reafirmată în spaţiul carpato-dunărean în condiţiile crizei
hegemoniei turceşti.
Primul deceniu cunoaşte o slăbire a dominaţiei otomane, determinată de marea răscoală antiotomană condusă de
Mihai Viteazul, dar şi de declinul Imperiului, marcat de o accentuată criză monetară, şi de complicaţiile sale externe,
situaţie care a lăsat o mai mare libertate de mişcare ţărilor române.
În Ţara Românească, unde conducerea Imperiului nu reuşeşte să-şi impună propriul candidat, Radu Şerban continuă
politica lui Mihai Viteazul de confruntare cu turcii şi încearcă să readucă şi Transilvania în frontul antiotoman.
În urma convenţiei turco-polone din 1617 şi a celei din 1621, care a succedat marii campanii a sultanului Osman al
II-lea la Hotin, influenţa polonă a slăbit considerabil în Moldova, fără a fi înlăturată cu desăvârşire.
În toate trei ţările se constată o scădere masivă a obligaţiilor materiale faţă de Imperiul otoman; creşterea acestora de
la mijlocul secolului a exprimat în realitate compensarea devalorizării monetare. În linii generale, secolul al XVII-lea
şi primii ani ai celui următor au fost o perioadă de respiro.
Rezultatul principal al acţiunii lui Mihai Viteazul a fost păstrarea autonomiei ţărilor române, prezervarea instituţiilor
fundamentale şi funcţionarea acestora. Principele, în concepţia dreptului islamic, era un intermediar între autoritatea
supremă şi masa supuşilor, ţările române fiind considerate ca aparţinând unui regim intermedia
 Umanismul
Umanismul a fost un curent de gandire care s-a afirmat în secolele XIV -XVII în Europa şi reprezintă o etapă in
laicizarea g andirii umane. Umaniştii puneau in centrul preocup arilor culturale omul, accentu and necesitatea dezvolt
arii sale multilaterale.
Premisele apariției umanismului:
o Dezvoltarea economică și demografică în urma reluării comerțului
o Dezvoltarea orașelor
o Apariția burgheziei
o Pedepsele, economia închisă, feudalismul, sistemul corporatist

Umanismul a aparut in Italia in secolul al XIV-lea datorita mai multor factori:

o Dezvoltarea economica a oraselor italiene (Umanismul este expresia ideologica a burgheziei );
o Italia mostenea în mod direct traditiile si spiritul antichitatii greco-romane (aceasta noua conceptie despre om
îsi trage substanta din cultura grecoromana);
o viata culturala era sustinuta de mecena (familia Medici din Florenta, papii Iuliu al II-lea si Leon al X-lea);

Umanismul Civic
o Reda omului demnitatea prin apelul la ratiune, vointa si actiune, in contrast cu umilinta propovaduita de
religia crestina
o Prima calitate: virtutea (curaj, inteligenta, spirit de actiune, stapanire de sine)
o Viata pusa in serviciul patriei
o Acumularea banilor nu mai este o rusine și rasplata muncii, inteligentei si cumpatarii

Umanismul Critic și Erudit

o S-a manifestat prin redeşteptarea interesului pentru cultura antică, pentru cercetarea manuscriselor, a operelor
antichităţii, ceea ce a dat un impuls activităţii culturale din toate domeniile, prin credinţa în superioritatea
gândirii şi raţiunii
Concepția Umanistă
o Un nou model uman („omul este masura tuturor lucrurilor” , „uomo universale”) –
o Noua morala –În noua morală care se năștea, prestigiul individului, al familiei, respectul concetățenilor erau
legate de succesul în afaceri și de prosperitatea personală
o Un nou model educaţional (era criticată școala, metoda de educaţie specifica Evului Mediu) - – pornind de la
ideea calităților native ale omului și de la premisa că o educație adecvată le poate pune în valoare, umaniștii
au modificat radical optica asupra educației. Ei prpuneau o educație bazată pe stimularea curiozității
învățăcelului și pe încrederea în capacitatea intelectului de a rezolva probleme
o Noua etica a muncii;
o O nouă arta;
o O nouă conceptie despre artist;
 Renașterea
Renașterea - reprezintă expresia ştiintifică și culturală a Umanismului.
Sistemul de educație umanist
- În evul mediu școlile și universitățile se aflau sub autoritatea Bisericii, o nouă concepție despre școală s-a
înfiripat la Florența prin apariția umanismului civic. Punându-se accent pe studiile umanist, era evidențiat
rolul culturii în opera de înfrumusețare intelectuală și morală a omului.
Literatura și istoriografia
- Dante Aligheri; Francesco Petraraca – a colecționat și publicat manuscrise antice, mesagerul noii culturii,
orientată spre problemele omului; Giovanni Boccacio – concepția sa laică, îndrăzneață, reflectarea realistă a
moravurilor sociale, atitudinea sa față de om l-a adus în conflict cu Biserica.
Renașterea științifică
- Oamenii de stiinta au început să combată Biblia si nu admiteau ca fiind valabile decât acele informatii care
puteau fi verificate.
- S-au impus noi metode de cercetare: observatia, experimentul, ratiunea.
- S-au facut progrese în fizica, chimie, astronomie, matematica, medicina, geografie etc.
- Giordano Bruno a afirmat ca universul este infinit;
- Nicolaus Copernic a pus bazele teoriei heliocentriste conform careia Soarele se afla în centrul universului si în
jurul sau se misca planetele. El combatea astfel teoria geocentrista a lui Ptolemeu.

Renașterea Arti sti că

Caracteristicile artei renascentiste:

- Arta Renasterii este laica şi umana, prin destinatie şi gust;
- Natura şi trupul uman devin obiecte de studiu pentru artisti; inspiratie din modelele antice;
- Tot mai mulţi artisti se pun in serviciul autoritatii laice (printi si aristocrati);
- Spre deosebire de Evul Mediu, operele de arta nu mai raman anonime, ci sunt profund ndividualizate
Arhitectura:
- Arhitectura civila a depasit-o pentru prima data ca importantă pe cea religioasa;
- Arhitectura civila este reprezentata de palatul (Palatul Dogilor din Veneţia, Palatul Strozzi din Florenţa),
castele (pe Valea Loarei), primarii, vile etc. Palatul este constructia tipica a acestei perioade;
- Arhitectura religioasa nu dispare dar este adaptata canoanelor timpului: Catedrala Sfantul Petru din Roma
Sculptura
- Dintre toate domeniile artei, sculptura a fost cel mai mult influentata de antichitate;
- Sculptura s-a desprins de arhitectura, devenind o arta de sine statatoare;
- A fost redescoperit nudul, dar şi alte genuri specifice antichitatii romane, cum ar fi bustul-portret, medalia şi
statuia ecvestra; Sculptori: Donatello (David); Michelangelo (David, Pieta, Moise);
Pictura
- în pictura, desi influenţa antichitatii a fost mai palida decat in alte domenii ale artei, elementele novatoare sunt
mai numeroase: perspectiva, introducerea celei de-a treia dimensiuni, pictura în ulei etc;
- Pictorii sunt preocupati de legea proportiilor corpului uman, convinsi ca frumusetea personajelor consta în
armonia partilor corpului în actiune;
- Pictura a fost cea mai cultivata dintre artele Renaşterii; ea s-a desprins definitiv de tradiţiile iconografiei;
- Se impune portretul;
- Pictorii italieni sunt grupati pe scoli, desi multi dintre aceştia au fost invitaţi sa lucreze in afara oraşului natal,
în special la Roma;
 Reforma Religioasă
Reforma reprezintă o mișcare social politică și ideologică de la ănceputul secolului al XVI-lea, îndreptată împotriva
Bisericii Catolice
Cauze:
1. Religioase: bogăţia excesivă a preoţilor; cumpărarea şi vinderea funcţiilor bisericeşti; vânzarea indulgenţelor;
viaţa scandaloasa a unor papi (exp: Alexandru al VI-lea Borgia):
* indulgenţă = rugăciune pentru iertarea păcatelor în schimbul unei sume de bani.
2. Economico-sociale: taxele mari către Biserică; acumularea şi folosirea pământului în mod neonest de către
Biserica Catolică; burghezia dorea o Biserică mai săracă, simplificarea ceremonialului religios şi sărbători
mai puţine.
3. Culturale: apariţia Renaşterii şi Umanismului; tipărirea cărţilor în limbile naţionale.
Rerformatori apuseni:
1. Martin Luther (spaţiul german):
- considerat iniţiatorul Reformei; El a afişat pe uşa Catedralei din Wittenberg (octombrie 1517) 95 de teze
împotriva Bisericii Catolice;
- cei care au îmbrăţişat principiile lui Martin Luther se mai numesc protestanţi pentru că au protestat împotriva
întoarcerii la catolicism. Luteranismul s-a răspândit în nordul şi în centrul Europei;
Principiile reformatoare ale lui Martin Luther:
- indulgenţele nu au nicio valoare;
- numai credinţa poate salva sufletul omului;
- Biblia trebuie interpretată după propria conştiinţă;
- simplitatea ceremonialului religios; confiscarea bunurilor bisericeşti;
- nu acceptă cultul Maicii Domnului, al sfinţilor, icoanelor, moaştelor; refuză celibatul preoţilor.
2. Ulrich Zwingli
- A fost principatul promotor al Reformei în rândurile populaţiei elveţiene de limbă germană;
- Era convins că umanismul creştin trebuie să se bazeze doar pe Biblie; a reuşit să-I convingă pe oameni că
trebuie eliminat din practicile religioase tot ce nu se întâlneşte în Biblie: celibatul, adorarea sfinţilor,
indulgenţele, pelerinajele, existenţa mănăstirilor.
- A obţinut de la autorităţile din Zurich închiderea mănăstirilor, iar bunurile confiscate au fost donate şcolilor şi
săracilor.
3. Jean Calvin
- În Franţa, s-a resimţit, de asemenea, necesitatea reformării Bisericii Catolice şi reînvierea surselor iniţiale ale
credinţei;
- Regele Francisc I părea favorabil noilor idei, până la afacerea afişelor (1534), când luteranii au lipit până la
uşa regelui afişe prin care se cerea înlăturarea messei (liturghiei);
- Scandalul l-a obligat pe rege să ia măsuri împotriva protestanţilor; unul din aceştia, Jean Calvin, instalat la
Geneva după 1514, a transformat oraşul într-un oraş-biserică;
* Anglicanismul
În Anglia, regele Henric al VIII-lea a intrat în conflict cu Roma şi s-a proclamat , prin Actul de Supremaţie din 1534,
şeful Bisericii Anglicane; Aceasta a fost scoasă de sub autonomia papei, dar au fost menţinute dogma şi liturghia
catolică; mănăstirile au fost desfiinţate, iar averile lor confiscate.
Consecințele Reformei Religioase
1. Diminuarea drastica a puterii si influentei Bisericii catolice in cea mai mare parte a Europei ;
2. Raspandirea noilor biserici reformate (protestante) in cea mai mare parte a Europei (mai putin in estul si sud-
estul ei, zone dominate de ortodoxie) ;
3. Cresterea puterilor unor monarhi europeni (Anglia, Franta), dezvoltarea unui nou tip de economie
(capitalismul) si a libertatii gandirii si a opiniei .
4. Limba latină își pierde statutul de limbă oficială a cancelariilor europene
5. Apariția noilor confesiuni protestante – protestantismul, anglicanismul, calvinismul, lutheranismul

Marile Descoperiri Geografice

Cauze:

1. Economice: lipsa de aur și argint, creșterea prețurilor la mirodenii, țesături de mătase și pietre priețioase
2. Politice: sfârșitul războiului de 100 de ani, cucerirea Constantinopolului, încheierea procesului de centralizare
statală
3. Religioase: scopul de evanghelizare a populațiilor necreștine
4. Tehnice: modernizarea mijloacelor de orientare, progrese tehnice în construcția și navigația corăbilor,
perfecționarea cârmei, realizarea caravelei ( navă )
5. Evoluția cunoștințelor geografice în sec. XV –lea a fost repusă în circulație concepția despre sfericitatea
pământului, astfel încolțește ideea că se poate ajunge în China și India navigând spre vest

Etapele descoperirilor geografi ce

1. Portughezii
- Henric Navigatorul a încercat să găsească o nouă rută comercială spre Orient; astfel, sunt descoperite
insulele Azore şi Canare şi sunt deschise mai multe puncte comerciale pe coasta vestică a Africii. Henric
întemeiază şi o şcoală de navigaţie.
- Bartolomeo Diaz a atins în 1488 extremitatea sudică a Africii, numită Capul Bunei Speranţe.
- Vasco da Gama a plecat la 8 iulie 1497 din Portugalia, realizând primul înconjur al Africii; traversând
Oceanul Indian, ajunge la Calcutta, la 20 mai 1498, descoperind astfel un nou drum spre acest ţinut.
2. Spaniolii
- Cristofor Columb a crezut că poate ajunge în India, navigând spre vest. Columb a efectuat mai multe
călătorii: la 3 august 1492, Columb a părăsit sudul Spaniei cu trei nave şi 90 de oameni. După 43 de zile
de navigaţie spre vest, a ajuns în Insulele Antile, convins că a descoperit India
- Amerigo Vespucci a ajuns în Venezuela (1501-1502); geograful german Waldseemuller boteza, în 1507,
noul continent America, în onoarea lui Vespucci.
- Fernando Magellan a realizat prima călătorie în jurul Pământului, demonstrând sfericitatea acestuia; în
1519, escadrila comandată de Magellan, alcătuită din 5 corăbii şi 250 de oameni porneşte din Spania şi
ajunge în 1521 în Arhipelagul Filipine unde, într-o confruntare cu băştinaşii, Magellan este ucis. Sub
conducerea secundului său, Sebastian Elcano, Victoria, singura caravelă rămasă, se întoarce în Spania cu
doar 18 oameni, după ce navigase 85700 km. Expediţia a dovedit sfericitatea Pământului şi posibilitatea
navigării în jurul lui.

Consecințe

Economice:
- Oceanul Atlantic devine axa comercială a lumii, comerţul decăzând în Marea Baltică şi în Marea
Mediterană, lărgirea comerțului internețional, nașterea capitalismului
- Veneţia şi Genova pierd monopolul comerţului cu Orientul, impunându-se noi oraşe precum Lisabona etc.
- Afluxul de metale preţioase şi creşterea preţului la produsele manufacturiere şi agricole.
- Aclimatizarea unor plante noi în Europa: porumbul, cartoful, tomatele, tutunul
- Transformarea coloniilor în piețe de desfacere pentru mărfurile europene
Sociale:
- Creşterea rolului burgheziei;
- Datorită scăderii considerabile a domeniului feudal, pentru a nu pierde privilegiile, nobilimea a acceptat
autoritatea monarhului.
Politice: Evoluția statului spre absolutism, fiind susținuți de nobili care pierdeau din puterea domeniului feudal
Ideologice: Au sporit cunoştinţele geografice;
Impact negativ: Colonizarea și exploatarea noilor teritorii, moartea a 90 % din populația indigenă, intensificarea
comerțului cu sclavi.

Războiul de 30 de ani
Cauze:
  După sf. sec. XVII-lea Germania se afla într-o perioadă de regres economic și divizare politică. După marile
descoperiri geografice vestitele orașe din zona mării Baltice își pierd independența economică și se ruinează
 Situația țăranilor se înrăutățește din cauza creșterii obligațiilor nobiliare
 Principii protestanți, însușindu-și pământurile bisericii catolice și-au consolidat puterea și tindeau să devină
independenți față de împărat
 Împărații din dinastia de Habsburg urmăreau să transforme Germania într-un stat unitar, centralizat și să
convertească, din nou, la catolicism întreaga populație

Războiul de 30 de ani

 debutează în Germania ca un război civil între nobilimea catolică în frunte cu împăratul și principii
protestanți.
 Prin implicarea altor state devine un război european
 Tabăra împăratului era sprijinită de Spania și biserica catolică
 Principii protestanți erau spijiniți de Danemarca, Suedia, Franța, care căutau să împiedice formarea unui
Imperiu German puternic

Desfășurarea războiului

Faza Cehă ( 1618-1620 )

 Nobilimea cehă refuză să-l recunoască pe împăratul Ferdinand al II-lea rege al Cehiei și îl aleg pe principele
protestant german Frederic al V-lea
 Conflictul a izbucnit la Praga prin aruncarea pe fereastră a doi funcționari imperiali
 Răscoala nobilimii cehe este înfrântă de armata imperială la Muntele Alb ( 1620 )
 Cehia este transformată în provincie a imperiului, limba cehă este înlocuită cu limba germană
Faza daneză ( 1625-1629 )

 Danemarca și Suedia doreau extinderea teritorială în nordul Europei și în zona Mării Baltice
 Anglia, Olanda, Franța sprijină cu bani și diplomație o intervenție militară daneză
 Intervenția daneză a fost rapid înfrântă în 1629
Faza suedeză ( 1631-1635 )

 În timpul domniei regelui Gustav Adolf ( 1611-1632 ) Suedia devine mare putere în zona Mării Baltice
 Armata suedeză intervine în Germania
 1632 – Bătălia de la Lutzen suedezii obțin victoria dar Gustav moare în luptă
Faza franceză ( 1635-1648 )

 Încă de la începutul războiului Franța încheie o alianță cu Olanda și Danemarca împotriva Habsburgilor
 1635 Franța intervine în război; după mai multe lupte armata germană este înfrântă iar regele cere pace

Pacea de la Westf alia

Congres Internațional care a unit pentru prima dată reprezentanții majorității țărilor europene
Prevederi:

- Imperiul Romano-German este înfrânt

- Împăratul este obligat să recunoască libertatea cultului protestanților
- În Germania se menține fărâmițare politică
- Franța primea episcopatele Metz, Verdun și o parte din Alsacia
- Spania pierdea supremația în Europa în favoarea Franței
- Este recunoscută independența Olandei de către Spania (în 1581 îşi proclamează independenţa de sub spanioli,
recunoscută în 1609 printr-un armistiţiu pe 12 ani
- Eşecul reconquistei catolice şi al politicii pan-germane austriece, precum şi al preponderenţei continentale a
Casei de Austria
- Celor trei religii catolică, lutherană şi calvină li se recunoaşte acelaşi statut
Consecințe de lungă durată:

- Pentru spaţiul german protestant, pierderile umane şi materiale vor fi recuperate abia în jurul anilor 1750
- Se adâncește decalajul față de Europa Occidentală
- Procesul de capitalizare şi de formare a burgheziei va fi întârziat.

Politica internațională promovată în perioada dintre Pacea de la Westfalia și Congresul de la Viena ( 1815 ) a fost
marcată de 3 mari probleme:
1. Încercările Franței de a se impune ca principala putere continentală – războaiele napoleoniene ( 1803-
1815 )
2. Reorientarea expansiunii austriece în zona balcanică – războiul ruso-austro-turc (1716-1718), Austria prin
Pacea de la Passarowitz ocupă Oltenia și Banatul
3. Pătrunderea Rusiei în Europa de sud-est și centrală – protectoratul rusesc asupra Basarabiei din 1812
Interesele și politica externă a Franței

- După Pacea de la Westfalia, Franța încerca să se impună ca mare putere

- Obiectivul principal al politicii externe era „asigurarea frontierelor naturale” ale regatului adică consolidarea
influenței asupra zonei Rinului și a Flandrei
- Interesele Franței erau în contradicție cu cele ale Imperiului Habsburgic care stăpânea zona Rinului
- Ludovic al XV-lea începe ocuparea unor teritorii din zona Rinului, drept răspuns la 1688 Austria formează o
coaliție antifranceză – Liga de la Augsburg în care au intrat mai multe state germane, Spania, Olanda, Anglia
- Războiul dintre Liga de la Augsburg și Franța 1688-1697 s-a încheiat cu înfrângerea Franței
- Urmează războiul de succesiune la tronul Spaniei 1701-1713
- Izolate, Franța și Spania pierd în fața statelor germane Olanda, Portugalia, Anglia și Savoia. Filip al V-lea
refuză coroana Franței
- Urmează războiul de 7 ani ( 1756-1763 ) în care s-au confruntat Prusia și Anglia pe o parte, Franța, Austria,
Rusia, Saxonia și Polonia pe cealalltă parte – Franța pierde
- Între 1792-1799 Franța reușește să stăpânească zona Rinului și Flandra
- Urmează războaiele napoleoniene succedate de coaliția antifranceză cu scopul înfrângerii lui Napoleon și
menținerii echilibrului puterilor
Principiile relațiilor internaționale
Rațiune de stat – acțiunile externe ale unei țări trebuiau să fie determinate de exclusiv interesele ei politice și
economice, universalismul creștin a fost înlocuit cu particularismul statal
Echilibrul european – principiul echilibrului puteriilor presupune crearea unui sistem de alianțe prin care se
împiedică expansiunea teritorială excesivă sau preponderența politică a unei mari puteri în dauna statelor vecine
La congresul de la Viena a fost aprobat Regulamentul cu privire la rangul reprezentanților diplomatici (19 martie
1815). El stabilea atribuțiile persoanelor acreditate în străinătate, chestiunile de reprezentare și protocol, instituirea
clasei agenților diplomatici. Cu anumite schimbări, acest regulament este prezent și astăzi