Etnogeneza romaneasca

Etnogeneza romaneasca a fost rezultatul unui proces indelungat si complex

etnolingvistic, desfasurat in vechea vatra traco-geto-daca aflata intre Tisa in vest,
Nistru in est, Carpatii nordici in nord si Muntii Balcani in sud. In urma cuceririi
romane acest spatiu a cunoscut procesul de romanizare. Astfel, societatea
romaneasca face parte din etnogeneza popoarelor latine.

In a doua jumatate a mileniului I D.Hr. apar in izvoare popoarele romanice

sau neolatine, ele fiind rezultatul unei duble sinteze. Prima este intre autohtonii
din teritoriul cucerit de Roma si colonistii romani, iar cea de-a doua este cea dintre
populatia romanizata si migratori.

In cazul etnogenezei romanesti, prima sinteza etnoculturala a fost cea dintre

geto-daci si romani, adica cea daco-romana. Ea a fost posibila datorita continuitatii
dace sub stapanirea romana. Dupa Retragerea Aureliana din perioada 271-275 in
Dacia ramane o populatie numeroasa romanizata si latinofona. Prin urmare,
Retragerea Aureliana a insemnat doar retragerea armatei si a administratiei
romane. Cea mai mare parte a populatiei civile a continuat sa traiasca in vechile
asezari de la nord de Dunare.

Retragerea Aureliana a avut numeroase consecinte asupra populatiei daco-

romane. Una dintre acestea ar fi intensificarea contactelor cu romanitatea sud-
dunareana si trecerea populatiei romanizate in zonele locuite de dacii liberi si
invers, adica trecerea dacilor liberi in fosta provincie. Aceasta actiune are drept
consecinta o ,,refacere” a unitatii dacice, precum si amplificarea romanizarii.

O alta consecinta a Retragerii Aureliene este reprezentata de practicarea

neintrerupta a unor activitati specifice unei populatii sedentare precum:
agricultura, mestesugurile sau exploatarea minereurilor. Continuitatea ocupatiilor
ofera imaginea unei civilizatii locale unitare, superioare vietii materiale a
migratorilor care convietuiesc cu autohtonii, preluand de la ei elemente specifice
modului de trai al romanitatii rasaritene.

A doua sinteza din cadrul etnogenezei romanesti a fost cea dintre populatia
daco-romana si migratori, care au fost in primul rand de origine slava. Un punct de
reper important este anul 602 D.Hr. cand in urma prabusirii limesului dunarean
slavii trec masiv la sud de Dunare unde se si stabilesc.

Crestinismul a fost un factor esential al romanitatii si al desavarsirii

etnogenezei romanesti, reprezentand liantul spiritual al daco-romanilor.
Crestinarea daco-romanilor a avut un carcater popular, incepand din secolul I
D.Hr. odata cu activitatea misionara a Sfantului Andrei. Un eveniment important in
istoria crestinismului l-a reprezentat Edictul de la Milan din 313 prin care
imparatul Constantin cel Mare acorda libertate de cult crestinilor.

Importanta crestinismul in etnogeneza romaneasca rezida in faptul ca

termenii crestini din limba romana provin din limba latina si reprezinta o dovada a
latinitatii si continuitatii poporului roman in spatiul carpato-danubiano-pontic.

In privinta continutului limbii romane, la fel ca alte popoare romanice

romanii vorbesc o limba romanica formata pe baza limbii populare latine vorbita
in Imperiul Roman. O caracteristica esentiala a limbii romane ar fi ca aceasta este
formata din trei componente principale: substratul autohton traco-dacic, stratul
latin roman si stratul slav, restul cuvintelor din limba romana provenind din alte
limbi. In mileniul II asupra limbii romane s-au exercitat si alte influente, unele
provenind din partea migratorilor. Aceste influente au fost de origine: germana,
maghiara si turca.

In concluzie, etnogeneza romaneasca reprezinta un proces complex care se

incadreaza in procesul general al formarii popoarelor neolatine. Aspectul comun
este dat, atat in romanitatea occidentala cat si in cea orientala, de substrat, adica
de autohtoni, si de stratul latin. Individualizarea limbii romane este data de
evolutia sa separata de limbile neolatine occidentale.