Etnogeneza românească 

(formarea poporului român şi a limbii române)

a) Formarea poporului Român

Întrebările fundamentale la care trebuie să răspundă istoricii pentru desluşirea acestui proces
sunt:

1. Din cine s-a format poporul român:

- Din contopirea dacilor cu romanii (veterani şi colonişti)

- ulterior, daco-romanilor li s-au adăugat popoarele migratoare, asimilate de către daco-

romani, dar având unele influenţe (cele mai mari influenţe, inclusiv asupra limbii, le-au avut
slavii).

2. Cum s-a format poporul român?

Prin procesul de romanizare, care este un proces istoric foarte complex, lingvistic şi cultural,
desfăşurat în etape diferite şi prin care autohtonii au preluat toate elementele civilizaţiei şi
culturii romane, elementul determinant fiind adoptarea limbii latine (un popor poate fi
considerat romanizat doar când limba pe care o vorbea până atunci se contopeşte cu limba
latină sau este înlocuită de către aceasta).

Etapele romanizării: romanizarea a avut mai multe etape, înainte şi după cucerirea efectivă a
Daciei de către romani, după cum urmează:

A. Etapa preromană/preliminară (sec. I î. Hr. – 106 d.Hr.) 

– de la primele contacte, preponderent comerciale, dar şi conflictuale, cu lumea romană, prilej

cu care geto-dacii asimilează mai ales elemente de cultură materială (scris, monede, ceramică
etc.), până la cucerirea romană din anul 106. De remarcat faptul că teritoriile geto-dacice au
intrat treptat sub stăpânire romană: mai întâi Moesia (teritoriu de la sud de Dunăre) şi
Dobrogea (46.d.Hr.), apoi Dacia (106 d. Hr.). În acest interval, perioadă de maximă afirmare
a geto-dacilor, cei mai importanţi regi ai acestora au fost Burebista (82-44 î. Hr.), respectiv
Decebal (87-106 d. Hr.). Dacă primul i-a oferit alianţa generalului Pompei, în războiul civil al
acestuia cu celălalt general roman, Cezar, Decebal este cel care a avut mai multe conflicte cu
romanii, conduşi iniţial de Domiţian (războaiele din 87 si 88, încheiate cu pacea din 89, prin
care Dacia devenea regat clientelar al Romei), apoi de către Traian (războaiele dintre 101-102
şi 105-106, la capătul cărora Dacia este cucerită şi transformată în provincie romană). 

B. Romanizarea propriu-zisă (106-271/275) 

– când elementele romane se generalizează la nivelul întregii societăţi, dovedindu-se un

fenomen ireversibil, în urma căruia rezultă populaţia daco-romană.

În Dacia romană şi în Dobrogea (Moesia), romanizarea propriu-zisă (106-271/275), ca proces

etno-cultural şi lingvistic, s-a produs datorită acţiunii concomitente a mai multor factori:
armata şi administraţia romană, veteranii, coloniştii latinofoni, viaţa economică (spaţiul dac
era integrat economiei Imperiului) urbanizarea, dreptul roman, viaţa culturală şi viaţa
religioasă.
1. Administraţia. Noua provincie de tip imperial era guvernată de un reprezentant al
împăratului, legatus Augusti. Stăpânirea romană nu s-a exercitat asupra intregului
spaţiu dacic, Crişana, Maramureşul, nordul şi centrul Moldovei rămânând în afara
limesului. Capitala provinciei era Ulpia Traiana Sarmizegetusa. După moartea lui
Traian, provincia a fost reorganizată de urmaşul său, Hadrian(117-138) în două
provincii Dacia Superior şi Dacia Inferior. Ulterior provincia a suferit o nouă împărţire
administrativă, în vremea împăratului Marcus Aurelius(161-180), în Dacia
Porolissensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis, subordonate unui legatus Augusti
pro praetore Daciarum Trium. Guvernatorul şi toţi funcţionarii cu atribuţii
administrative, edilitare, fiscale vorbeau limba oficială a administraţiei romane, latina.
2. Armata a avut un rol esenţial în apărarea provinciei şi consolidarea vieţii romane.
Vorbim despre aprox. 40-55000 de militari ce constituiau 3 legiuni (cetăţeni romani) şi
trupe auxiliare (provinciali de diferite etnii) şi comunicau în limba latină populară.
Trupele auxiliare cuprindeau alae (cavaleria) şi cohorte (infanteria). Unităţile militare
erau cantonate în castre- garnizoane (Apulum – Legio XIII Gemina, Potaissa- Legio V
Macedonica). În faţa liniei castrelor se amenaja o linie de apărare cu turnuri şi val de
pământ, numită limes. În apropierea castrelor au luat fiinţă aşezări numite canabae,
armata jucând un rol însemnat în procesul de urbanizare şi în evoluţia demografică a
provinciei. Şi dacii au făcut parte din trupele auxiliare dar nu din cele prezente în
provincia Dacia, ci în alte zone ale Imperiului.
3. Veteranii erau soldaţii care îşi terminaseră stagiul şi preferau să rămână în   provincia
unde activaseră primind, în schimb, beneficii precum bani, pământ,     dreptul de a se
căsători cu femeile autohtone. Se bucurau de prestigiu, vorbeau limba latină, erau
purtătorii civilizaţiei romane. Unii dintre ei s-au aşezat în mediul rural, unde au
înfiinţat aşezări şi ferme agricole (villae rusticae), alţii s-au stabilit în oraşe, primind
funcţii administrative. După instalarea armatei şi a administraţiei romane în Dacia, o
parte a populaţiei autohtone  a fost mutată din anumite teritorii de importanţă
strategică sau din ţinuturi cu pământuri fertile, care au fost distribuite coloniştilor. Aşa
se explică dispariţia multor aşezări dacice la cucerirea romană şi apariţia altora noi în
regiuni roditoare, situate pe teritoriul care aparţinea trupelor auxiliare, legiunilor sau
oraşelor. Această dislocare a comunităţilor autohtone a contribuit, şi ea, chiar de la
început, la cuprinderea elementului băştinaş în circuitul vieţii provinciale.
4. Coloniştii şi viaţa economică Coloniştii erau locuitori ai Imperiului aduşi în Dacia de
autorităţi din dorinţa unei mai eficiente exploatări a zonei.”pentru popularea oraşelor
şi cultivarea ogoarelor. Imediat după cucerire întreg pământul Daciei a devenit ager
publicus şi a fost distribuit coloniştilor sau trupelor.

    Coloniştii au avut un rol important în dezvoltarea meşteşugurilor,

mineritului, agriculturii şi urbanizării, fiind promotorii unor relaţii active cu
autohtonii prin intermediul limbii latine populare. Dacia a fost integrată în
sistemul economic roman şi prinsă într-un schimb de produse cu Roma şi
provinciile Imperiului, graţie unui sistem de drumuri bine construite de
inginerii romani.

1. Urbanizarea a avut un rol însemnat în răspândirea culturii şi civilizaţiei romane.

Oraşele erau împărţite în două categorii: colonia oraşele în care locuiau cetăţeni
romani şi care se bucurau de toate drepturile Ulpia Traiana Augusta Dacica
Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Drobeta, Tropeum Traiani  şi municipia oraşe de
rang inferior Porolissum, Dierna, Tibiscum. În mediul rural, rolul oraşului a fost
îndeplinit de conacul stăpânului roman (villa rustica) Aşezările  urbane au primit nu
doar nume romane ci şi arhitectura şi beneficiile confortului roman.
 2. Dreptul  a avut un rol important în formarea modului de a gândi şi acţiona al
populaţiei daco-romane. Constitutio Antoniniana, a împăratului Caracalla, din 212,
dădea drept de cetăţenie tuturor locuitorilor liberi din Imperiu. Romanizarea a fost
favorizată de impunerea legislaţiei romane; normele dreptului roman se vor regăsi în
dreptul românesc de mai târziu.
3. Religia este cel mai bogat domeniu al spiritualităţii romane care a favorizat
întrepătrunderea daco-romană. Se întâlneşte fenomenul de sincretism religios (amestec
de zeităţi adorate) şi adorarea vechilor zeităţi dace sub nume romane (interpretatio
romana).
4. Creştinismul a constituit un factor esenţial în procesul de romanizare, acesta
răspândindu-se, prin misionari din imperiu, în limba latină.

C. Etapa post-romană/romanizarea post-aureliană (după 271/275)

În secolul al III-lea Imperiul Roman, asaltat de migratori, caută soluţii pentru a rezista. Acesta
este contextul în care împăratul Aurelian hotărăşte realizarea unor graniţe naturale mai uşor de
apărat, motiv pentru care armata şi administraţia romană sunt retrase la sudul Dunării. După
271, majoritatea populaţiei a continuat să trăiască la nordul fluviului, procesul de romanizare
intrând într-o nouă etapă, post-aureliană, care avea să-i cuprindă şi pe dacii liberi, cei ce nu
fuseseră cuceriţi de romani, o dată cu deschiderea graniţelor şi circulaţia liberă a oamenilor şi
produselor. Ameninţarea migratorilor îi determină pe localnici să se retragă din zonele urbane,
producându-se astfel un proces de ruralizare. În felul acesta, în secolul al IV-lea...