Romanizarea culturală a Daciei

Romanizarea culturală desemnează, în istorie și etnologie, trecerea unor populații inițial

vorbitoare ale altor limbi, la o limbă romanică. Romanizarea fiecărui popor prezentă un set de
reguli proprii de transformare gramaticală, lexicală, sintactică și fonologică.
În ansamblul ei, romanizarea populațiilor autohtone constituie un proces istoric de mari
proporţii şi cu consecinţe uriaşe, comparabil ca însemnătate cu indo-europenizarea şi cu migrația
popoarelor din mileniul l d.Hr. Romanizarea ca fenomen istoric, pe lângă trăsăturile sale
generale, prezintă şi o serie de particularități legate de locul, timpul şi baza etnică pe care s-a
altoit.
În general, romanizarea a înlăturat diferenţele dintre localnici şi romani pe planul culturii
materiale, al vieţii politice şi religioase, iar limba latină s-a impus ca singura limbă de
comunicare în condițiile unui mediu etnic extrem de divers. O trăsătură esenţială, definitorie, a
romanizării este dispariția treptată a graiurilor autohtone şi înlocuirea lor cu latina populară.
Succesul sau insuccesul romanizării, ritmul său mai rapid sau mai lent se cer apreciate în
funcție de stadiul de evoluție istorică a unor populații europene şi de alţi factori ca: sentimentele
etnice de libertate, caracterul războinic sau paşnic al populațiilor, concepțiile lor religioase,
tradițiile locale etc. Fiecare în parte, sau toţi aceşti factori împreună, au avut o anumită pondere
în comportamentul şi atitudinea autohtonilor faţă de stăpânirea romană. În raport de condițiile
concrete, romanizarea s-a putut înfăptui sau nu, a reuşit să se menţină peste secole, participând la
noi sinteze etnice, ori s-a şters din regiuni unde nu s-a realizat pe deplin în antichitate.
Mai persistă, chiar în zilele noastre, concepții care pun la îndoială sau resping categoric
însăşi posibilitatea romanizării populațiilor băştinaşe din diferite provincii ale Imperiului roman,
inclusiv Dacia. Cei care se situează pe această linie de gândire exagerează de obicei rezistența
autohtonilor la romanizare. Adepții tezei neromanizării nu vor putea nega niciodată existența
popoarelor neolatine şi a limbilor romanice, care sunt produsul direct al romanizării populațiilor
autohtone.

Romanizarea teritoriului şi a populației daco-getice prezintă o importanță deosebită,

deoarece acest proces stă la baza formării şi apariției poporului român pe scena istoriei. La fel ca
în cazul altor provincii, şi în cazul Daciei în conceptul de romanizare se includ două laturi
fundamentale ale aceluiaşi proces unitar:
1 ) colonizarea teritoriului daco-getic cu populație romanizată latinofonă, venită din toate
părţile Imperiului roman, adică romanizarea prin colonizare;
2) asimilarea băştinaşilor daco-geţi, în măsura în care aceştia au adoptat limba latină, şi-au
însuşit felul de viaţă roman provincial, au preluat obiceiurile şi civilizația romană, schimbându-şi
astfel mentalitatea şi însăşi ființa lor etnică. În Dacia, romanizarea, sub ambele aspecte
menţionate, a fost deplin posibilă şi a devenit o realitate demonstrabilă documentar.
Romanizarea dacilor se sprijină pe un fond etno-cultural omogen şi receptiv, pe mulţimea
oamenilor pământului, care au atins un nivel ridicat de civilizație, fapt care a facilitat procesul de
asimilare a băştinaşilor.
Este unanim cunoscut că istoria Daciei romane este istoria unei provincii a imperiului. Ca
şi în alte provincii mai vechi, romanii au introdus în Dacia relațiile sociale, formele de organizare
politică, militară şi administrativă, limba latină etc. Cultura şi civilizația romană au venit în
contact cu populația dacică, cu vechile ei forme de organizare, cu civilizația, obiceiurile şi
tradițiile locale. Se poate spune, aşadar, că s-au întâlnit două civilizații cu nivel inegal de
dezvoltare.
Cucerirea Daciei a fost urmată de o colonizare masivă. Împărații romani, începând cu
Traian au încurajat colonizarea şi i-au imprimat un caracter organizat. Bogățiile Daciei atrăgeau
mulţimi de colonişti, ceea ce a facilitat acest proces. Amploarea şi rapiditatea colonizării s-au
dovedit a fi o realitate impusă de mai mulţi factori, între care crearea unei romanități nord-
dunărene puternice, care să exploateze resursele noii provincii. Aceasta a constituit preocuparea
de bază a stăpânirii.
Această realitate este dovedită de prezența unei armate numeroase (legiuni şi trupe
auxiliare), de construirea unei vaste reţele de drumuri, de înființarea unor aşezări civile, de
existența timpurie a oraşelor şi chiar de întemeierea unei capitale, Colonia Ulpia Traiana
Augusta Dacica Sarmizegetusa. Numărul oraşelor cu titlul de municipia sau colonia s-a ridicat la
11 (Ulpia Traiana, Apulum I şi Apulum II, Napoca, Potaissa, Porolissum, Ampelum, Tibiscum,
Dierna, Drobeta, Romula). Aşezările rurale întemeiate prin colonizare (vici, pagi), stațiunile
balneare, vilele rustice se dovedesc a fi numeroase. Populația venită în Dacia (civili, militari) era
foarte numeroasă încă sub domnia lui Traian.
Colonizarea masivă apare consemnată şi la autorul roman Eutropius, de la care aflăm că
originea etnică şi teritorială a coloniştilor era extrem de diversă („din toată lumea romană”).
Ca şi în alte provincii de frontieră, în Dacia au staționat un mare număr de trupe (trei
legiuni şi numeroase alte formațiuni auxiliare), totalizând aproximativ 55.000 de oameni. La
aceştia se adăugau şi familiile lor care se aflau în oraşe sau în aşezările castrelor.
Pe lângă mulţimea de militari şi aparţinătorii acestora, în noua provincie au venit numeroşi
colonişti, funcționari ai aparatului administrativ şi ale diverselor exploatări ale bogățiilor solului
şi subsolului dacic, comercianţi şi meşteşugari, oameni de afaceri, slujitori ai religiei, sclavi.
Militarii care erau lăsați la vatră (veteranii), erau susţinători activi ai intereselor Imperiului
roman, propagatori zeloşi ai romanității, ai culturii şi limbii latine. Unii dintre ei s-au aşezat în
mediul rural, unde au înființat aşezări şi ferme agricole (villae rusticae), alţii s-au stabilit în
oraşe, primind funcții administrative. Copiii veteranilor, deseori îmbrățişau cariera militară a
părinţilor. Începând cu împăratul Severus Alexander, s-a format o categorie de veterani grăniceri
(limitanei) care au fost împroprietăriți în zonele de margine şi astfel apărau cu mai multă
îndârjire graniţele provinciei. Aceştia constituiau în zonele de graniţă ale Daciei, adevărați piloni
ai romanității.
Cu toată colonizarea masivă, de o romanizare durabilă a unei provincii nu se poate vorbi,
numai dacă ea a cuprins şi marea masă a băştinaşilor. Daco-geţii, prin relațiile economice,
politice şi culturale avute cu statul roman înainte de cucerire, au ajuns în situația de a putea
recepta relativ rapid civilizația romană de nivel mijlociu, de a-şi putea însuşi mai uşor limba
latină. Aşadar, înainte de cucerirea romană, a existat o lungă perioadă de pătrundere în Dacia a
limbii şi culturii romane. Aceasta a constituit o premisă a romanizării, dar nu romanizarea
propriu-zisă.
După instalarea armatei şi administratiei romane în Dacia, o parte a populației autohtone a
fost mutată din anumite teritorii de importanță strategică sau din ţinuturi cu pământuri fertile,
care au fost distribuite coloniştilor. Aşa se explică dispariția multor aşezări dacice la cucerirea
romană şi apariția altora noi în regiuni roditoare, situate pe teritoriul care aparţinea trupelor
auxiliare, legiunilor sau oraşelor. Aceastã dislocare a comunităților autohtone a contribuit şi ea,
chiar de la început, la cuprinderea elementului băştinaş în circuitul vieţii provinciale.
 Îndată după cucerire, tot pământul Daciei a devenit ager publicus şi a fost distribuit
coloniştilor sau trupelor. O parte a pământurilor cultivabile, de obicei cele din ţinuturile mai
retrase sau mai puțin productive, au fost lăsate localnicilor care erau supuşi la diferite obligații
fiscale şi corvezi. Mulţi dintre autohtoni şi-au pierdut pământurile avute anterior şi au ajuns să
lucreze pentru cuceritori ca ţărani dependenţi sau sclavi agricoli. Vechile obşti săteşti dace, unde
păşunile, pădurile şi pământul arabil erau folosite în comun au fost în general desființate, încât
autohtonii au fost reduşi la o situație social-economică de netă inferioritate, în raport cu noii
veniți. O soartă similară a avut şi nobilimea dacilor, care a fost deposedată de vechile ei drepturi
şi averi, fiind eliminată de la conducerea vieţii publice şi adusă în situația populației rurale.
Ca populație rurală majoritară, băştinaşii au intrat în angrenajul vieţii provinciei, fapt
atestat de ansamblul culturii materiale (uneltele de muncă şi întreg inventarul arheologic al
aşezărilor este de factură romană).

În domeniul credinţei religioase s-a constatat doar menţinerea sistemului de incinerație

dacic. Religia dacilor însă, ca element conservator al ideologiei, nu a fost nicăieri nimicită prin
cucerirea romană. Vechile zeități ale popoarelor cucerite, fără să dispară, s-au transformat treptat,
căpătând ipostaze şi atribuții ale divinităților din panteonul greco-roman. Aşa a apărut fenomenul
contopirii unor zei ai dacilor cu zeitățile romane (interpretatio romana)
Privită în totalitatea ei, cultura materială a provinciei Dacia este romană prin excelență, cu
oarecare coloratură locală, imprimată de componenta autohtonă, mai ales în olărie, în caracterul
aşezărilor rurale şi în sistemul funerar. Sub acest raport, romanizarea provinciei apare deplină.

Romanizarea nu s-a redus numai la schimbări în cultura materială. Romanizarea este într-o
mai mare măsură o mutație lingvistică, etnică şi spirituală. Dacii care foloseau cultura materială
şi au adoptat obiceiurile provinciale romane au început să vorbească limba latină după ce au
trecut printr-o fază inițială de bilingvism, practicat în mediul familial şi în relațiile particulare.
Latina era cunoscută şi folosită în toate straturile sociale şi s-a impus ca singura limbă de
comunicare. Limba traco-dacică s-a stins încetul cu încetul, dar a lăsat în limba română şi în
dialectele balcanice, prin filieră latină, un fond lexical important (circa 10%), care dovedeşte
unitatea fondului etno-lingvistic preroman.
La fel ca şi în celelalte provincii ale imperiului, romanizarea a fost determinată şi în Dacia
de o serie de factori cu acțiune general valabilă: armata, administrația, comerţul, urbanizarea,
recrutarea locală, circulația intensă a oamenilor şi a produselor; căsătoriile mixte, contactele
zilnice în procesul muncii, cultura, religia etc. Acordarea dreptului latin şi apoi a celui de
cetăţenie romană deplină în timpul domniei lui Caracalla (anul 212) au fost factori eficienţi în
asimilarea la romanitate.
Ţinând seama de caracterul general roman al vieţii materiale şi spirituale din Dacia, de
analogia cu alte provincii mai vechi, se poate spune că în cei 170 de ani de stăpânire romană
efectivă şi neîntreruptă, romanizarea dacilor a fost un proces istoric real, profund şi durabil.
Acest proces istoric nu a încetat o dată cu retragerea armatei şi administratiei romane din Dacia
sub domnia împăratului Aurelian, ci a continuat şi s-a desăvârşit ca un proces istoric natural în
sânul populației daco-romane până în secolul al V-lea. În perioada postaureliană, elementele
romanizate de la oraşe, în retragerea lor treptată spre mediul rural, au continuat să ducă acolo
forme de civilizație mai elevate: limba latină, modul de viaţă roman şi credința creştină.
 După 170 de ani de romanizare intensă, s-a produs sinteza daco-romană, care a stat la baza
evoluției spre românitate.

Așa-numita proto-română. Teorii cu privire la teritoriul și perioada de formare a

poporului și a limbii române

Limba protoromână, numită și română comună, română primitivă, română primitivă

comună, străromână, romano-balcanică sau tracoromanică este considerată de lingviști o limbă
unitară din care s-au desprins ulterior idiomurile considerate de unii lingviști limbi aparte:
româna, aromâna, meglenoromâna și istroromâna, iar de către alți cercetători – dialecte ale limbii
române: dacoromân, aromân, meglenoromân și istroromân. În secolul al VI-lea au început să
pătrundă pe teritoriul protoromânei slavii, prezența lor devenind masivă în secolul următor.
Treptat, aceasta a provocat dislocarea maselor de protoromâni, ceea ce a dus până la urmă la
dezmembrarea limbii protoromâne în idiomurile romanice de est actuale. Se presupune că
aromâna s-a desprins din ea spre sfârșitul secolului al X-lea, iar a doua care a devenit o entitate
distinctă a fost meglenoromâna, în secolele XII-XIII. Despre separarea instroromânei, părerile
sunt împărțite, atât în ce privește entitatea din care s-a separat, cât și perioada procesului:
dacoromâna și secolul al X-lea, sau un idiom sud-dunărean și secolul al XIII-lea.
Ca și în cazul celorlalte limbi romanice se poate afirma că /proto-româna a apărut în cursul
secolelor V-VIII. După transformarea latinei în română, elementul limbă a fost predominant în
stabilirea trăsăturilor caracteristice prin care noul popor se delimita de vecini. Singura atestare a
protoromânei ar fi, după unii autori, fraza torna, torna, fratre „întoarce-te, întoarce-te, frate”.
Fraza fi fost rostită în anul 587, în timpul unei campanii împotriva avarilor, de către un ostaș al
armatei bizantine care, observând că povara purtată de catârul tovarășului ce mărșăluia înaintea
lui căzuse, a vrut să-l atenționeze. Ceilalți ostași ar fi interpretat aceasta ca o comandă de
întoarcere și ar fi transmis-o mai departe în față, ceea ce ar fi provocat deruta oastei. Această
atestare ar fi dovada că populația locală vorbea protoromâna în secolul al VI-lea. Alți autori însă
o consideră că este deja o frază în aromână sau una rostită încă în latina vulgară dunăreană.

Teoriile genezei românești au fost sursa unor îndelungate dispute științifice. În principiu,
discuția rămâne încă deschisă, în sensul că cercetările istorice, arheologice și lingvistice
furnizează permanent noi elemente în măsură să întregească și să nuanțeze opiniile istoricilor și
lingviștilor.
Aceste teorii ale genezei etnolingvistice românești pot fi repartizate în trei grupe: teoria
originii nord și sud dunărene, teoria originii nord dunărene și teoria imigraționistă (sau teoria lui
Rösler). Prima teorie a fost susținută de istorici și filologi (A. D. Xenopol, Nicolae Iorga, Sextil
Pușcariu, Al. Rosetti) și confirmată de diversitatea dovezilor istorice, arheologice și lingvistice.
Această teorie afirmă că procesul de geneză a poporului român și a limbii române a avut loc pe
un întins teritoriu romanizat, care cuprindea regiuni situate la nordul și sudul Dunării: Dacia și
Dobrogea, sudul Panoniei, Dardania, Moesia Inferioară și Moesia Superioară, iar Dunărea a fost
un hotar administrativ, politic și strategic ce a permis mobilitatea populației și a favorizat
menținerea caracterului unitar al limbii române.
A doua teorie, a originii nord-dunărene a fost avansată de personalități ilustre ale culturii
românești vechi și moderne, precum Dimitrie Cantemir, Petru Maior, Bogdan Petriceicu Hașdeu.
Această teză nu a beneficiat de demonstrații științifice convingătoare și de aceea are numai
valoare istorică.
 Cea de-a treia teorie, a originii sud-dunărene, contradictorie primei teorii, a fost susținută
de savanți români, dar mai ales de autori străini. Ei susțineau că formarea poporului român și a
limbii române la sudul Dunării a avut loc ca urmare a părăsirii Daciei prin retragerea aureliană.
În anul 1871, Robert Rösler reia aceeași teorie în lucrarea „Romänische Studien.
Untersuchungen zur älteren Geschichte Rumäniens” [Studii românești. Cercetări asupra istoriei
mai vechi a României], speculând că dacii au fost exterminați, că întreaga populație din nordul
Dunării ar fi părăsit Dacia odată cu retragerea administrației și a armatei române, astfel că teza
despre românizarea lor, despre originea latină a românilor și despre continuitatea lor istorică pe
acest teritoriu nu s-ar putea susține. Ungurii, la sosirea lor în spațiul panonic, ar fi găsit o terra
deserta, pe care au ocupat-o, iar românii ar fi imigrat în spațiul Transilvaniei în secolele XII-
XIII.
Această teorie imigraționistă a fost combătută de istoricii români, printre care Dimitrie
Onciul, Alexandru Dimitrie Xenopol, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Nicolae Iorga, Constantin C.
Giurescu ș.a. demonstrând argumentat formarea poporului român și implicit a limbii române.

Etnogeneza românească și constituirea limbii române reprezintă componentele

fundamentale ale îndelungatului proces istoric de sinteză la care au participat două straturi
etnolingvistice importante: elementul autohton geto-dacic (ca bază etnică) și elementul roman.
Odată cu ocuparea Daciei de către romani, limba latină devine limba oficială a noii
provincii a Imperiului, mai ales în forma sa populară, numită și latină vulgară (< lat. vulgaris,
adj. „obișnuit, comun, public”), spre a se deosebi de latina cultă, limba scrierilor cărturărești.
Inițial limbă a orașului Roma și a împrejurimilor sale (Latium), latina se impune treptat ca limbă
oficială și de cultură în teritoriile cucerite de către romani. În acest fel, expansiunea politică a
Imperiului Roman a fost dublată de expansiunea lingvistică.
Prin descendența din latina comună, noile limbi care aveau să se formeze sunt grupate în
aceeași familie, fiind numite neolatine sau romanice (româna, franceza, italiana, spaniola,
portugheza, catalana, dialectele reto-romane și provensala).
Apariția limbii române ca limbă cu o fizionomie proprie este consecința directă și concretă
a unei evoluții de lungă durată. În studiul Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Adolf
Armbruster prezintă cele mai interesante atestări ale conștiinței latinității. Limba română (o arie
laterală a romanității) s-a dovedit a fi conservatoare, păstrând forme și cuvinte vechi latine, care,
în alte limbi romanice mai evoluate, s-au pierdut. Sextil Pușcariu a indicat, de asemenea, un mare
număr de cuvinte latine păstrate numai la noi. Istoria limbii române consemnează elementul
persistent în structura gramaticală, care în esența ei a rămas latină, cu toate influențele masive de
vocabular, mai ales din partea limbilor învecinate.
Potrivit lingvistului Al. Rosetti, limba română „este limba latină vorbită în mod neîntrerupt
în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile romanizate (Dacia, Panonia de
Sud, Dardania, Moesia Superioară şi Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste
provincii şi până în zilele noastre” (Al. Rosetti, Istoria limbii române, de la origini până în
secolul al XVI-lea).

Stratul latin, substratul dacic și adstratul slav în formarea limbii române

Teoria straturilor lexicale

Fenomenele de contacte dintre limbi în perioada de formare a lor au fost denumite de lingviști
prin termenii de strat, substrat și adstrat, cărora li s-au adăugat mai târziu, după terminarea gloto-
genezei, alte preluări de cuvinte.

Straturile lexicale ale limbilor romanice.

Română Italiană Franceză Spaniolă Portugheză
Strat latin
Substrat dacic italic galic celtiberic luzitan
Adstrat slav germanic germanic germanic (vizigot)
(ostgot) (franc)

Substratul dacic

În lingvistica istorică, termenul „substrat” denumește totalitatea elementelor lingvistice pătrunse

din limba unei populații autohtone în altă limbă, în urma adoptării acesteia din urmă. În cazul
limbii române se vorbește despre un substrat dacic (geto-dacic sau traco-dacic). În studierea
acestuia se remarcă lucrările lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, Ovid Densusianu, Alexandru
Philippide, Theodor Capidan, Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, I.I. Rusu și Grigore Brâncuș.
La acestea se adaugă cele ale lingviștilor străini: Johann Thunmann, Jernej Kopitar, Franc
Miklošič și Hugo Schuchardt.

În procesul însușirii latinei de către daci, această limbă a suferit modificări prin care a început să
se deosebească de latina din alte provincii ale imperiului. Substratul traco-dac nu a modificat
esența latină a limbii. Elementele autohtone din limba română reprezintă domeniul cel mai puțin
elucidat al istoriei acestei limbi. După mai bine de un secol de cercetări suntem în continuare în
domeniul ipotezelor.
Cele mai puțin nesigure sunt numele proprii de locuri. Există câteva nume de ape importante
care sunt foarte vechi. În primul rând este vorba de Dunăre, al cărui fonetism este tipic românesc,
în celelate limbi apare sub forme diferite( lat. Danubius, slav. Dunav, Dunaj, germ. Donau,
magh. Duna) și despre a cărui temă (rădăcină) s-au emis câteva ipoteze fiind considerată iranică,
celtică, traco-dacă sau chiar preindo-europeană. Este sigur un nume foarte vechi, pe care l-au
folosit și dacii, la fel cum numele de Carpați dat celui mai important lanț muntos din România.
De asemenea, sunt foarte vechi și nume de râuri: Argeș, Cerna, Criș, Motru, Mureș, Nistru, Olt,
Prut, Siret, Someș, Timiș.
În toate cazurile de mai sus se poate presupune că au fost folosite de daci și de la ei au intrat în
latina dunăreană, fiindcă apele și munții au rămas aceiași, nu s-au schimbat. Numele de localități
care continuă nume antice sunt mai puțin numeroase la români decât de exemplu la francezi.
Faptul se explică prin aceea că în timpul marilor migrații autohtonii au fost siliți să părăsească
viața urbană, locuind aproape exclusiv în așezări rurale, de multe ori retrase în vecinătatea
munților. Invaziile migratorilor și în primul rând a hunilor (376) au produs mari distrugeri
vechilor așezări urbane din Dacia. Nume ca Abrud, Turda sunt probabil de origine traco-dacă.
Cel mai puțin nesigur procedeu de a stabili care sunt cuvintele ce provin din limba traco-dacă
este studierea concordanțelor dintre aceste cuvinte românești și cuvintele asemănătoare din
albaneză. Această din urmă limbă este considerată cea mai apropiată de vechea tracă. Pe baza
acestor concordanțe, cei care s-au ocupat de cuvintele din substrat au ajuns la un număr de
aproximativ 80-90 de cuvinte ca fiind certe din substrat și alte 40 considerate ca probabile din
substrat. De remarcat că cea mai mare parte a cuvintelor certe sunt termeni referitori la natură.
Avem astfel reprezentate: configurația teritoriului – groapă, mal, măgură, ape - baltă, pârâu,
vegetație - brad, copac, curpen, mazăre, mărar, brusture, leurdă, spânz, coacăză, ghimpe,
mugure, sâmbure, strugure, faună - măgar, mânz(at), țap, viezure, baligă, călbează, ciut, murg,
balaur, năpârcă, șopârlă, căpușă, strepede, rață, barză, cioară, ghionoaie, pupăză, cioc.

La fel s-au petrecut lucrurile și în celelalte limbi romanice, fiindcă vechile populații preromane
care și-au părăsit limba în favoarea latinei au păstrat cuvinte pentru unele realități specifice
regiunii lor. Dintre cuvintele autohtone menționate mai devreme, unele dintre cele referitoare la
faună (țap, ciut, murg, căpușă) pot fi incluse într-o altă categorie bogată în termeni autohtoni.
Este vorba de termenii păstorești. Animalele, plantele, configurația terenului constituie, în
general, mediul înconjurător al gospodăriilor în special din zonele montane și submontane.
Mai evidentă este situația unor cuvinte ca: brânză, urdă, zară, termeni ce denumesc produse ale
unor păstori. Tot așa brâu, căciulă sunt obiecte de îmbrăcăminte proprii, mai cu seamă
crescătorilor de oi. Argea, cătun, vatră și gard se referă și la locuințele sezoniere ale unor păstori.
Chiar buc, care face aluzie la prelucrarea cânepii, groapă la cultivarea cerealelor, iar gresie la
cositul păioaselor pot fi menționate aici, fiindcă se referă la formele unei anumite agriculturi și la
păstoritul transhumant. Este foarte probabil că și termenii care denumesc părți ale corpului
omenesc păstrați din substrat (buză, ceafă, grumaz, gușă, rânză) ar fi fost termeni referitori la
corpul animalelor. Aceasta nu înseamnă că nu există în română și alți termeni considerați a fi
moșteniți din substrat. Sugestivi sunt termenii bucurie, bucura, de la rădăcina acestor cuvinte s-a
format și numele de persoană Bucur, care stă la baza numelui capitalei, București.
Mai puțin sigură este influența traco-dacă presupusă în domeniul sunetelor limbii române. Sunete
ca ă, h și ș considerate de unii lingviști ca moștenire traco-dacă (prin cuvinte ca năpârcă, hameș)
se regăsesc și în alte limbi romanice (ă, ș) sau dacă există numai în română (h) se explică mai
convingător ca un împrumut din vechea slavă (de altfel, h apare în foarte puține cuvinte traco-
dace și de obicei în cuvinte mai puțin cunoscute). În domeniul morfologiei două fapte au fost
explicate ca moșteniri din traco-dacă. Amândouă nu există în alte limbi romanice și sunt
caracteristice pentru română: postpunerea articolului definit și formarea numeralelor de la 11 la
19. În română avem forma nearticulată om iar articulată omul. În alte limbi romanice articolul
este pus înainte l’homme, il uomo, el hombre. Postpunerea articolului definit din română a fost
explicată prin preferința limbii noastre de a așeza adjectivul în urma substantivului determinant
(om bun) și pus mai departe în conexiune cu albaneza. Numerele de la 11 la 19 cunosc un model
caracteristic de compunere cu ajutorul prepoziției spre: unsprezece, doisprezece, în care
elementele componente sunt latinești (numerale simple de la 1 la 10 și spre).
Nu există însă în latină sau alte limbi romanice o construcție de tipul unus super decem, adică
unul spre zece. Din cauza faptului că o construcție similară există și în albaneză, apariția a fost
pusă în legătură cu influența substratului, deși unii cercetători au conectat-o cu vechea slavă. În
ultimul timp se presupune însă că aceste construcții au putut să apară fie independent de situația
din alte limbi, fie ca rezultat al unei transpuneri în latină a unei construcții similare din substrat.
O ipoteză pleacă de la sistemul crestării pe răboj specific populațiilor de păstori: 11 se notează
făcând o crestătură deasupra primelor zece.

În general, acest strat de cuvinte pune mari probleme. Cercetări mai recente arată că multe
cuvinte din lista lui I. I. Rusu sau G. Brâncuș pot fi puse în relație cu etimoane din diverse limbi.
De exemplu, cuvântul mal este considerat de Rusu autohton și pus în relație cu alb. mal „munte”,
dar există și în alte limbi cuvinte asemănătoare fonetic și mai apropiate semantic: proto-
Germanic *melha “banc de nisip”; isl. melur “banc de pietriș”, fr. Jèrriais (insula Jersey) mielle
“dună de nisip”; rus. мель “banc de nisip” ; садиться на мель “ a ajunge la mal”.

Stratul latin

Cuvintele moștenite din latină reprezintă stratul limbii române și împreună formează
fondul esențial al limbi române. Cuvintele de origine latină au intrat în vocabularul limbii
române începând cu secolele II-VI, în etapa de formare a poporului român și a limbii române,
dar și în secolele următoare. Exemple de cuvinte de origine latină:
- denumiri ale părților corpului omenesc: cap, frunte, ochi, ureche, tâmplă, creier, păr,
geană, sprânceană, falcă, barbă, piept, umăr, braț, cot, mână, palmă, măsea, dinte, gură, limbă,
unghie, mușchi, genunchi, picior, pulpă, os, carne, piele, sânge, inimă, plămâni, ficat, deget,
călcâi etc.
- denumiri ale celor mai importante noțiuni din universul material al omului: casă, ușă,
cheie, masă, fereastră, treaptă, scaun, cuțit, lingură, oală, vas, ulcior, cuptor, foc, poartă, perete,
fântână, care, joc, secure, sapă, secera, cui, ac, ață, lână; a închide, a stinge, a frige, a arde, a se
culca, a dormi; țară, cer, lună, pământ, soare, stea, vânt, nori, ploaie, fulger, tunet, ger, secetă,
frig, cald, gheață, râu, vale, câmp, munte
- denumiri de alimente: pâine, sare, apă, lapte, unt, caș, carne, ceapă, untură, varză,
legume, miere, făină, vin, friptură
- cuvinte despre aspecte esențiale ale vieții: viață, moarte, ființă, om, femeie, fecior, fată,
minte, sete, foame, frate, nepot, soră, unchi
- cele mai importante verbe: a fi, avea, a crește, a lucra, a mânca, averea, a vedea, aș fi, aș
vedea, a întreba, răspunde, a înțelege, a pricepe, a face, a scrie, a învăța, a spune, a zice, a fugii,
aride, a cânta, a crede, asemăna, a culege, ara, a măcina, a cerne, a toarce, a țese, a coase, a se
spăla, a da, a putea, a vrea, a se îmbrăca etc.
- o serie de adjective: bun, rău, trist, frumos, cuminte, deștept, tânăr, bătrân, gros, gras,
înalt, subțire, lung, surd, orb, flămând, sătul, mut, dur, aspru; moale, tare, dulce, acru, amar etc.
- denumiri din domeniul vegetal: pom, floare, frunză, prun, măr, păr, cireș, nuc, fag,
mesteacăn, salcâm, plop, arin, carpen, frasin, fragă, mure, ghindă, alună, lemn, grâu, secară, orz
- denumiri din domeniul animal: pui, găină, pasăre, albină, muscă, vrabie, lebădă, veveriță,
cal, bou, porc, câine, capră, ied, urs, vulpe, cerb, șoarece, vierme, șarpe, taur, berbec
- noțiuni de timp loc, mod: zi, noapte, seară, dimineață, amiază, ardei, ieri, lună,
săptămâna, mâine, azi, târziu, curând; toate anotimpurile (ianuarie, februarie, martie, …,
decembrie) și zilele săptămânii (luni, marți, …, duminică)
- denumirile unor culori: alb, negru, verde, roșu, vânătă, albastru
- adverbe folosite în mod curent: atunci, acum, când, încă, aici, acolo, sus, jos, aproape,
afară, bine, rău, ușor, greu, repede, mult, puțin, foarte
Ponderea elementului latin în vocabularul limbii române, demonstrată în diverse lucrări
lingvistice, este de aproximativ 60-70% din totalul cuvintelor. Această realitate incontestabilă,
alături de originea latină a gramaticii românești, demonstrează caracterul fundamental latin al
limbii române.
Cuvintele de origine latină sunt caracterizate de polisemantism și de o mare capacitate de
circulație și derivare, fiind totodată și frecvent întâlnite în vorbire (cap, înalt, greu, pâine, nas,
apă, soare).
 Un fapt interesant, care merită menționat aici, este că o serie de cuvinte moștenite din
epoca latinei populare mai există doar în limba română (107, după Fischer). În celelalte limbi
romanice, cuvinte precum cele ce urmează s-au pierdut: apuca, arunca, asud, cântec, defăima,
deprinde, farmec, feri, ferice, frământa, fuior, ierta, întâmpla, întâi, junghi, legăna, leșina,
lingură, mare, mesteacăn, mire, negustor, nici, nutreț, oaie, ospăț, plăcintă, plăpând, reteza, spăla,
streche, sufleca, surpa, urca, veșted. Unele dintre aceste cuvinte sunt mai vechi dacă le
comparăm cu echivalentele latinești din alte limbi romanice: lingură<lat. lingula – comp. fr.
cuiller, sp. cuchara< lat. cochlaeus. Mai mare este numărul de cuvinte latinești păstrate în toate
limbile romanice, cu excepția românei: 214, după Fischer. Limba română nu putea să
moștenească lexeme care nu intrau în sfera de interese a populației locale (de exemplu, cuvinte
legate de mare ca ancora, ballena, navis, portus, puppis, velum ș.a.) sau făcea parte din cultura
urbană, modestă în Dacia post-imperială (ars, ballare, littera, regula; balneum, camminus, lectus,
villa). Unele dintre aceste cuvinte au fost preluate mai târziu din limba latină sau limbile
romanice. Odată cu destrămarea Imperiului Roman, era tot mai greu de întreținut legătura dintre
centru și periferie. De aceea, după această dată, unele cuvinte neologice latine au fost moștenite
de zonele centrale, în timp ce la periferie s-au răspândit formele mai vechi: lat. dies>rom. zi, sp.
dies – comp. fr. jour, it. giorno<lat. (tempus) diurnus.

Adstratul slav

Cea mai puternică influență asupra limbii române începe cu mijlocul secolului al VI-lea, odată cu
migrația slavilor pe teritoriile de la sud de Dunăre și pe cele de la nordul fluviului, conviețuind
cu populația daco-romană și treptat fiind asimilați. Procesul deosebit de activ între secolele al
VII-lea – al X-lea, prelungindu-se până la sfârșitul secolului al XIII-lea, are drept consecinţe
majore bilingvismul slavo-român, reorganizarea Bisericii şi oficierea slujbei în slavonă,
reorganizarea statală în cnezate şi voievodate. Ulterior secolului al XIII-lea, în diferite etape
istorice, limba română a recurs la împrumuturi slave, prin intermediul limbilor vecine: bulgara,
sârbo-croata, ucraineana, rusa. Influența slavă nu a schimbat caracterul latin al limbii române,
exercitându-se prin îmbogățirea ei cu circa 20% de cuvinte de origine slavă. Stratul lingvistic
latin, cel mai important, cuprinde circa 60% din vocabularul limbii române.

Limba slavă veche, scrisă, a pătruns pe teritoriul românesc în secolul al X-lea, fapt dovedit de
inscripția descoperită la Dobrogea, datată 943. În forma mai nouă, slavonă, a avut o răspândire
mare în cancelariile domnești, în mănăstiri și în biserici, începând cu secolul al XIV-lea.
Ulterior, slavona a continuat să fie folosită încă aproape două secole, paralel cu limba română,
pierzând treptat din însemnătate. Primele tipărituri din Țările Române au fost scrise în limba
slavonă. Trecerea de la alfabetul chirilic la alfabetul latin s-a realizat treptat, prin alfabetul de
tranziție, înlocuirea integrală fiind decretată în anul 1862 de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

Periodizarea istoriei limbii române

Prin termenul de periodizare este definită segmentarea, în baza unor criterii relevante, a
evoluției istorice a limbii române și a spațiilor în care aceasta s-a dezvoltat.
În afară de perioada proto-română, din secolele VII-VIII, când a existat o română comună,
după care, în virtutea migrației slavilor și a altor triburi, se produce o diferențiere
dialectală/lingvistică a protoromânei, începând cu secolele IX-X, apărând dacoromâna,
macedoromâna, meglenoromâna și istroromâna. Procesul acesta continuă până în sec. XII-XIII
odată cu formarea primelor formațiuni statale în Transilvania și Maramureș, apoi în Țara
Românească și Moldova. Din acest timp moment încep
- perioada veche a limbii române, desfășurată până în secolul XVIII;
- perioada nouă:
a) premodernă: 1780-1830
b) modernă: 1830-sfârșitul secolului XIX
c) contemporană (începutul sec. XX-actual).
În fiecare perioadă s-au produs, pe lângă fenomene strict lingvistice, și unele de ordin
politic și socio-cultural, care au influențat evoluția lingvistică. De exemplu, în perioada
protoromânei trebuie specificat că limba română s-a dezvoltat în afara existenței unui stat și că
vorbitorii limbii române au fost dominați de alte grupuri etnice.
Perioada veche se caracterizează, în plan lingvistic, prin utilizarea exclusivă la început a
limbii slave în scris și oral în administrație și în biserică, iar în Transilvania și a limbii latine.
Textele scrise din această perioadă conțin tot mai numeroase semne prin care se atestă că limba
română domină în comunicarea orală. La începutul secolului XVI sunt atestate primele texte în
limba română, care se vor înmulți în scurt timp. Trebuie menționate, începând cu 1559,
răspândirea tipăriturilor lui Coresi. În sec XVII se afirmă deplin limba română în administrație și
în biserică. În lipsa unor documente mai vechi nu se poate afirma cu certitudine ce schimbări s-
au produs în limbă în comparație cu faze mai vechi, dar cercetătorii sunt de acord că în perioada
sec. XII-XV limba se apropiase în mare măsură de aspectul ei actual din secolele imediat
următoare.
În această perioadă se poate trasa următoarele trăsături legate de cultura și limba română:
- tendința de omogenizare regională,
- formarea unui vocabular privind statul, administrația, biserica,
- apariția unei culturi urbane aristocrate create după modele grecești și turcești,
- manifestarea unor tradiții livrești în viața religioasă, cancelariile domnești și în literatura
artistică.
În perioada nouă are loc o continuare și aprofundare a proceselor începute anterior. Se
poate adăuga următoarele nuanțe:
- abandonarea definitivă a slavonei (în sec. XVII),
- diversificarea textelor literare și non-literare
- coexistența, în sec. XVIII, cu limba greacă, iar în sec. XIX, cu limba franceză,
- modernizarea vocabularului limbii române și a tipurilor de texte după model occidental.

Limba literară până la 1640

În secolul al XVI-lea, o serie de circumstanțe favorabile (dezvoltarea economiei de

mărfuri, a meşteşugurilor, formarea unei noi categorii de boieri şi negustori, decăderea culturii
slavone şi, mai ales în Transilvania, influența unor curente religioase non- ortodoxe) au condus
la impunerea treptată a limbii române ca limbă de cultură. Consecința imediată a acestui proces a
fost reprezentată de traducerea, din slavonă în română, a unui număr considerabil de cărți. Aceste
prime documente de limbă română nu sunt simple mărturii de limbă scrisă sau expresii ale
stadiului preliterar al limbii, ci reprezintă faza inițială de dezvoltare a limbii literare.

Limba română ca limbă scrisă

 În categoria monumentelor de limbă română literară includem textele traduse, tipărite sau
în manuscris şi scrierile originale sau prelucrate (pravile, cazanii, cronici, cărți populare, lucrări
cu caracter literar sau ştiințific, documente şi scrisori, particulare sau oficiale). Majoritatea
textelor provin din Transilvania. Acest lucru se explică prin faptul că aici limba slavonă a fost
mai puțin influentă, nefiind folosită decât în bisericile românilor ortodocşi; în Moldova şi
Muntenia, slavona, ca limbă de cultură, era protejată de biserică şi administrație; intensa
propagandă luterană şi calvină printre transilvăneni, indiferent de naționalitate, a încurajat
traducerea cărților bisericeşti în limbile materne, inclusiv în română. Cu o datare imprecisă, s-a
considerat multă vreme că textele rotacizante (Codicele Voronețean, Psaltirea VoroneȚeană,
Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzaki) sunt cele mai vechi traduceri religioase în română,
realizate la sfârşitul secolului al XV-lea (N. Iorga, I. A. Candrea, S. Puşcariu) sau la începutul
celui următor (O. Densusianu, Al. Rosetti, N. Cartojan), cel mai probabil în Maramureş. Aceste
manuscrise sunt, de fapt, copii ale unor originale pierdute. În periodizarea primelor texte de
limbă română, se consideră că textele rotacizante sunt anterioare tipăriturilor coresiene (nu şi
secolului al XVI-lea), iar, din punctul de vedere al localizării, se identifică aria de răspândire a
rotacismului, din nordul teritoriului dacoromân. Cele mai reprezentative scrieri din secolul al
XVI-lea sunt cărțile bisericeşti tipărite în sudul Transilvaniei începând cu 1544: Catehismul
luteran, tipărit la Sibiu în 1544 şi Evangheliarul slavo-român, apărut tot la Sibiu, undeva între
1551-1553. Cea mai prodigioasă activitate din această perioadă o desfăşoară însă diaconul
Coresi, priceput meşter tipograf din Târgovişte. Lista cărților tipărite de Coresi, începând cu anul
1559, se grupează astfel: 1. cărți româneşti: Întrebare creştinească, Braşov, 1559; Evangheliarul,
Braşov, 1561; ș.a. 2. cărți slavo-româneşti: Psaltirea slavo-română, Braşov, 1577. 3. cărți
slavoneşti. Un text de referință al perioadei este Palia de la Orăştie (1582), traducerea
românească, după un izvor maghiar, a primelor două cărți din Vechiul Testament, Facerea şi
Ieşirea. La Cluj este tipărită cu litere latine şi ortografie maghiară o Carte de cântece (c. 1570-
1573), atribuită lui Pavel Tordaşi, din care s-a păstrat doar o parte, cunoscută sub numele de
Fragmentul Teodorescu. Pentru această perioadă, nicio carte bisericească nu a fost tipărită sau
tradusă în limba română în Moldova sau Muntenia (sunt semnalate două versiuni moldoveneşti
ale Evangheliei şi Apostolului, din 1532, care nu s-au păstrat). Trebuie să amintim şi
Tetraevanghelul, copiat în 1574 de către diacul Radu din Măniceşti (Muntenia), în insula
Rhodos, din porunca lui Pătraşcu Vodă; copia s-a realizat, cel mai probabil, după
Tetraevanghelul lui Coresi, şi se află la British Museum în Londra. La Putna, ritorul Lucaci
transcrie o pravilă (1581), care ar putea reprezenta un text revizuit de copist după o mai veche
traducere din slavonă. Perioada cuprinsă între 1600-1640 se caracterizează, în general, printr-o
scădere a activității tipografice şi culturale. Inițiativele de a traduce opere noi sunt rare; se
desfăşoară o activitate de copiere a numeroase scrieri realizate anterior. Către 1635 se reia
tipărirea cărților în Țara Românească, însă tipăriturile sunt în limba slavonă. Textele din această
perioadă cuprind lucrări din sfera literaturii populare: Alexandria, Floarea darurilor,
Gromovnicul şi istorice: Cronograful lui Moxa, din 1620. Creşte numărul actelor româneşti de
cancelarie emise în Țara Românească şi în Moldova. Texte de proporții mai mici: Codicele
Sturdzan, Manuscrisul de la Ieud, Codicele Neagoean, Codicele Teodorescu. Dacă grupăm
textele în funcție de zona în care analiza lingvistică indică faptul că originalele au putut fi
realizate (traduse), obținem următoarea distribuție regională: majoritatea textelor atestă obârşia
bănățean-hunedoreană (Psaltirea, Apostolul, Tetraevanghelul, Catehismul, Liturghierul, Cartea
de cântece, Floarea darurilor, Palia), în Moldova au fost alcătuite originalele Pravilei şi ale
Gloselor Bogdan, iar în Țara Românească şi sud-estul Transilvaniei, unele texte din Codicele
Sturdzan. Abia după 1640 numărul monumentelor de limbă literară sporeşte considerabil, iar
cultivarea limbii române capătă o nouă dimensiune, calitativ superioară.

Fonetica
Vocalismul.

Până la mijlocul secolului al XVII-lea se mențin, cu valoare de normă, în toate variantele literare
ale limbii române, o serie de fonetisme arhaice, care şi-au restrâns ulterior aria de răspândire la
anumite zone:
- păstrarea lui ă protonic: băsearecă, blăstema, fămeie, năsip, rădica, păhar, părete;
- menținerea lui e nesincopat în toate textele: derept, dereptate, derege;
- închiderea lui e medial aton la i: ficior, oamini;
- menținerea lui î etimologic în toate textele: împle, îmba, îmfla;
- reducerea diftongului ea la e: me, pute (când reducerea diftongului se face la sfârşitul
cuvântului, ca în exemplele date, fenomenul este limitat la zona Moldovei, a Transilvaniei şi a
Banatului);
- u final apare în textele din toate regiunile Țării, alături de grafii care nu-l notează: aflatu,
jidovescu, învârtoşu; de asemenea, -u apare mai frecvent în manuscrise decât în tipărituri;
- conservarea lui e în anumite cuvinte: arepi, ceti, demâneață, neşte.

Consonantismul

Pe lângă o serie de fonetisme comune (ş netrecut la s în deşchide, păstrarea lui m în rumpe,

menținerea africatelor č, ğ netrecute la ŝ (ś), ž (ź), preferința pentru rostirea moale a consoanelor
ş, j urmate de e, i, deşi în toate variantele apare literară şi rostirea dură, însă mult mai rar), în
limba română scrisă din secolul al XVI-lea apar numeroase fenomene fonetice divergente. În
variantele literare nordice (maramureşeană, bănățeană, moldovenească şi nord- transilvăneană)
întâlnim:
- păstrarea africatelor dz (< d + e, i latin) şi ğ (< j + o, u latin): dzăcea, dzile, dzise, agiungă, gios,
giumătate;
- r înmuiat în sufixele -ar, -tor: agiutoriu, dătătoriu, mărgăritariu;
- rotacismul, trecerea lui n intervocalic la (n)r în cuvintele moştenite din latină (apare exclusiv în
Maramureş): mârule, punrea, câri;
- palatalizarea labialelor apare destul de rar; este vorba, în special, de palatalizarea labiodentalei f
în formă de h’: heru, va hi, hire; textele literare nu oferă exemple cu p, b, m, v alterați. Varianta
literară sudică (muntenească-sud-transilvăneană) prezintă câteva norme specifice:
- redarea consecventă a lui d + e, i latin prin z şi a lui ğ (< j + o, u latin) prin j: auzi, ajutoriu,
zilele, jos;
- anticiparea elementului palatal în câine, mâine;
- fricativele s, z, africata ț şi labialele nu sunt, de regulă, dure: seară, înțelepciune, Dumnezeu,
iubesc, merg;
- după ş, j, r, diftongul ea trece la a (când în silaba următoare se află e): grijaşte, sfârşaşte, şarpe,
uraşte; fenomenul apare şi în textele nordice, dar în alternanță cu rostirea muiată a celor trei
consoane.
După această enumerare sumară a principalelor norme fonetice din această perioadă, putem
concluziona următoarele:
- structura fonetică, cu numeroase forme dialectale, este departe de a fi unitară;
- unele fonetisme, astăzi regionale sau arhaice, aveau în secolul al XVI-lea valoare de normă
literară pentru anumite zone;
- din cauza lipsei unor lucrări normative, nicio variantă literară nu prezintă un sistem unitar de
norme fonetice, care să influențeze decisiv şi alte variante.

Morfologia

Structura morfologică înregistrează, la nivelul tuturor variantelor literare, o serie de forme

paralele, însă cuprinde mult mai puține forme dialectale divergente decât fonetica:
- numeroase substantive feminine formează pluralul cu ajutorul desinenței –e: cărămide, grădine,
nunte, săgete, talpe, rane; în multe cazuri, desinența –e alternează cu cea în –i;
- substantive neutre terminate în –ure la plural apar în majoritatea textelor;
- gentiv-dativul este sintetic, cu forme articulate în –eei şi –iei: inimiei, judecateei, pelițeei, şi
analitic, format cu prepoziția de: cale de cetate sau a: trestie a cărtulariu; - vocativul în –e apare
frecevent: ome!;
- adjectivul gol are pluralul goli în toate textele;
- articolul hotărât proclitic la genitiv-dativ are, la masculin, formele lu, lui, iar la feminin ei, ii, i:
a ei noastre credință, ii Sara; toate textele literare consemnează formele variabile ale articolului
posesiv (al, a, ai, ale); în Banat, în Transilvania şi în Moldova apare şi a invariabil: a blândzilor,
a sei, a feciorului;
- pentru numeral apar formele concurente îmbi/amândoi sau cele terminate în - lea, -le: al
doilea/al doile;
- pronumele relativ care este variabil: carele, carea, carii;
- circulă pronumele nehotărâte arhaice: neştinre „cineva”, neşchit „câtva, puțin”, cineşi „fiecare”;
- adverbe: adăoară „după aceea”, ainte „înainte”, aore „câteodată, uneori” (< lat. ad horem),
cătelin „cu încetul”, dănăoară „odată, odinioară” (< lat. de una hora), iuo „unde”, chiar „clar” (<
lat. clarus);
- prepoziții: pre, den, prespre, suptu etc.;
- conjuncții: e „iar, şi” (lat. et), săva „deşi”, „fie”, căce (că) „pentru că” etc.
Morfologia verbului prezintă o serie de construcții perifrastice. Ele sunt în concurență cu formele
sintetice echivalente, reuşind adesea să se substituie acestora, având ca urmare accentuarea
caracterului analitic al structurii românei literare. Prin urmare:
- nu există indicii ale folosirii mai frecvente a perfectului compus în dauna perfectului simplu;
mai mult decât atât, în numeroase texte, perfectul simplu este folosit cu predilecție; într-o serie
de traduceri din slavonă, perfectul simplu românesc redă aoristul slav, aşa explicându-se
preponderența numerică a acestui tip în textele religioase traduse; se remarcă şi prezența generală
a formelor de perfect simplu, persoana 1 şi 2 plural fără –ră: giucatu, răposăm, ținum;
- mai mult ca perfectul indicativ, alături de formele sintetice, moştenite din latină, consemnate în
toate textele, înregistrează şi construcțiile perifrastice (perfectul compus al verbului a fi şi
participiul verbului de conjugat): am fost cugetat, au fost lăsat, au fost poruncit;
- dintre construcțiile perifrastice de viitor, reținem structurile: prezentul verbului a vrea şi
conjunctivul (voiu să vii, va să sărute); viitorul verbului a fi şi gerunziul (voiu fi bătând, va fi
avându); prezentul verbului a avea şi infinitivul (am a bea);
- condiționalul perfect se construieşte cu auxiliarele a fi: ară fi adus şi a vrea: se vrea asculta, au
vrut cuteza;
- imperativul prohibitiv în –areți, ereți, -ireți este prezent în toate textele: nu dareți, nu vă
giurareți, nu iubireți;
- nu întâlnim forme de imperfect, persoana a I-a, singular în –m: (eu) îmbla, ştiia; nu apar în
textele secolului la XVI-lea nici formele de imperfect, persoana a III-a, plural în –u: (ei) era,
spunea.

Formarea cuvintelor

O caracteristică a acestei perioade o reprezintă numărul mare al verbelor neprefixate; asemenea

formații apar mai ales în textele nordice: a bătrâni, a blânzi, a crunta, a tâlni. Foarte frecvent este
sufixul colectiv –ame: mişelame, voinicame. Dorința de a exprima noțiuni abstracte (întâlnite în
textele literare traduse) explică abundența derivatelor. Reținem, în special:
- formațiile cu prefixul ne-: negata, negândire;
- formațiile cu sufixul –ură: adăpostitură, adevărătură cugetătură, asemănătură. Compusele,
calchiate după modele slavone, sunt folosite de multe ori pentru exprimarea noțiunilor abstracte:
om-iubire „umanitate”, bună-govire „pietate”, mare-frumusețe „magnificență”.

Sintaxa

La nivel sintactic, este necesară distincția între textele originale, care urmează modelul sintactic
al vorbirii populare, cu o frază cursivă şi relații sintactice corect exprimate, chiar dacă persistă
uneori topica nefirească şi construcțiile stereotipe, şi textele traduse, cu o sintaxă greoaie,
confuză, tributară unor modele străine (în special slavone, dar şi maghiare). La nivelul
propoziției se remarcă:
- reluarea prin pronume personal a subiectului: fierile, când se satură de bucate, iale se duc;
- substantivul postpus primeşte articol hotărât în situații în care normele actuale nu-l acceptă:
luminatul mitropolitul;
- apoziția este acordată în majoritatea cazurilor: rugăciurea Isaieei prorocului, o deadem lu
Coresi diaconul;
- anticiparea sau reluarea complementului direct sau indirect prin formele neaccentuate ale
pronumelui personal nu este obligatorie: Cântecul lui David ce el cânta Domnului, mie tare
plăcură; iată şi un exemplu construit după normele actuale: dă-ne noao astăzi, ce-l leagă pre el;
- completiva directă este frecvent înlocuită de complementul direct exprimat prin verb la
infinitiv: vrut-au...a te vedea derept;
- să consemnăm şi plasarea auxiliarului la timpurile verbale compuse înainte sau după verbul de
conjugat.
La nivelul frazei se observă:
- frecvența coordonării copulative prin şi (sub influența vorbirii populare);
- subordonarea se realizează printr-o mare varietate de elemente conjuncționale, diversitatea
raporturilor sintactice fiind, de această dată, în contradicție cu tendința spre simplificare a
graiurilor populare; oferim câteva exemple de elemente conjuncționale specifice: vareunde,
mainte ca să, ainte de, ainte până nu, dereptu că, dereptu că ce, ca cum, ca când, să, derept să,
derept ce să, cum, aşa cum etc.; - anacolutul apare frecvent: Iară eu, deaca văzuiu ce învățătură
dumnezeiască şi cu folos sufletului şi trupului este întru ea, iară inima mea se îndulci.
 Lexicul

Influența îndelungată a unui mediu cultural neromanic şi predominarea slavonei, folosită

exclusiv în biserică şi administrație, au transformat lexicul literar românesc într-un instrument de
lucru greoi şi imperfect; evoluția vocabularului, pe parcursul mai multor secole, este lentă,
marcată de câteva lipsuri evidente: polisemia exagerată a unor termeni, numărul redu de
sinonime şi de termeni abstracți. Privit în ansamblu, lexicul din această perioadă cuprinde
numeroase elemente specifice, care pot fi împărțite în două categorii:
a) termeni dispăruți sau păstrați în unele graiuri, majoritatea acestora moşteniți din latină: agru
„ogor”, arină „nisip”, a deşidera „a dori”, a deştinge „a coborî”, gintu „neam, familie”, lucoare
„lumină”, măritu „mire”, viptu „grâu, bucate” etc.;
b) cuvinte care s-au păstrat, dar au suferit o evoluție semantică: adunătură „sfat”, bezaconie
„nelegiuire”, beznă „prăpastie”, cătuşe „ancoră”, a certa „a da sfaturi”, ciudă „minune”, drac
„duşman”, limbă „popor, neam”, mişel „sărac”, năpaste „ispită”, prost „simplu”, a săruta
„saluta”, silă „putere”, soție „tovarăş”, voinic „ostaş” etc. Lexicul din această perioadă a suferit
mai multe influențe străine, cea mai puternică fiind, desigur, cea slavonă. Nefiind asimilate de
limba literară, majoritatea acestor împrumuturi lexicale (ca şi construcțiile sintactice
neromâneşti) au ieşit din uz în secolele următoare. Iată câteva exemple:
a) termeni de origine slavă: alămonjă „pomană”, a băsădui „a vorbi”, blaznă „ademenire”, cislă
„număr”, a gotovi „a sfârşi”, a izodi „a cera”, oteț „părinte”, stepenă „treaptă” etc.;
b) termeni de origine maghiară: adămană „camătă”, aleaneş „duşman”, băraț „călugăr”, a felelui
„a răspunde”, a gilălui „a urî”, sodăş „garant, chezaş” etc.;
c) termeni de origine turcă: atlaz, buzdugan, mahramă, sârmă;
d) termeni de origine greacă: anchiră „ancoră”, filosof, iconom, mandragoră, stoic. În concluzie,
se poate afirma că structura lingvistică a textelor româneşti de până la 1640 este dominată de
particularități regionale, din cauza absenței normelor unice. În această perioadă se pot distinge
mai multe variante literare româneşti care, pe baza unor fenomene lingvistice specifice, pot fi
grupate în două categorii principale: de tip nordic şi de tip sudic.

Limba literară în perioada 1640-1780

După 1640, cultura românească scrisă cunoaşte un proces constant de diversificare. Deşi textele
religioase continuă să dețină un rol important în cultura vremii, se înregistrează dezvoltarea
rapidă a producției literare şi în alte domenii (istorie, beletristică, ştiință). Multe lucrări sunt, ca şi
în epoca precedentă, traduceri. Apar acum texte originale, numărul acestora fiind în continuă
creştere. Traducerile nu se mai fac aproape exclusiv din slavonă, ci şi din alte limbi de cultură,
precum greacă, latină, maghiară; traducerile din limbi occidentale sunt încă rare. Limba română
se impune definitiv, în secolul al XVIII-lea, ca principal mijloc de exprimare literară pentru
românii din cele trei provincii istorice. Problema care se pune acum este aceea a formării unei
limbi unitare de cultură, aptă să exprime ştiința şi gândirea modernă. Lucrările reprezentative ale
acestei perioade impun, datorită unor tendințe evidente de diversificare funcțional-stilistică a
exprimării culte româneşti, o distincție necesară între textele religioase şi cele laice. Literatura
bisericească este scrisă într-o limbă convențională, marcată de influența originalelor după care s-
au făcut traducerile, într-un fel mai arhaică, dar mai unitară, prin tradiția lingvistică a textelor
bisericeşti anterioare. Textele laice sunt redactate într-o limbă mai nuanțată şi expresivă, mai
apropiată de vorbirea populară, însă mai puțin unitară. Tematica variată a acestor texte a condus
la selecția unor mijloace de expresie diferite şi, implicit, la conturarea unor variante stilistice, în
funcție de specificul scrierilor: istorice, juridice, ştiințifice ori beletristice.

Textele religioase

În virtutea unor preocupări mai vechi, consemnăm, şi în această perioadă, traducerea şi difuzarea
de texte biblice. Apar acum Noul Testament (Bălgrad, 1648) şi Psaltirea (Bălgrad, 1651. În
Moldova se tipăresc lucrări omiletice: Cazania lui Varlaam (Iaşi, 1643, lucrare cunoscută în toate
provinciile româneşti) sau de drept canonic: Şeapte taine (1644, opera lui Eustratie logofătul). În
Muntenia, Varlaam publică lucrarea polemică Răspuns împotriva catehismului calvinesc (1645).
După 1673, literatura religioasă a Moldovei este dominată de mitropolitul Dosoftei. Acesta
publică la Uniev (Ucraina), în 1673, Psaltirea în versuri, lucrare de mare valoare artistică, în care
versifică psalmii biblici, şi Acatistul Născătoarei de Dumnezeu. Prin activitate tipografică
desfăşurată la Iaşi, Dosoftei înzestrează bisericile româneşti cu numeroase cărți de cult în limba
română, contribuind astfel decisiv la naționalizarea serviciului divin la noi: Dumnedzăiasca
liturghie (1679), Psaltirea slavo-română (1680) ș.a. După o întrerupere de circa trei decenii,
activitatea tipografică din Transilvania se reia. Începând cu anul 1680, activitatea tipografică din
Țara Românească cunoaşte o periodă de mare înflorire. Un punct de referință a literaturii
religioase din această perioadă este tipărirea Bibliei de la Bucureşti (1688). Autorii ei au revizuit
traducerea Vechiului Testament, făcută de Nicolae Milescu, înglobând şi alte texte apărute
anterior, precum Palia de la Orăştie şi Noul Testament din 1648. Prin strădania lui Antim
Ivireanul, apar în tipografiile muntene majoritatea cărților necesare oficierii slujbei în limba
română: Psaltire (1694), Evanghelie (1697), Molitvenic (1706) etc. Opera principală a lui Antim
Ivireanul sunt predicile, rostite cu prilejul diferitelor sărbători şi ocazii, adunate într-o colecție
intitulată Didahii.

Textele laice

În epoca anterioară, scrierile laice au circulat, cu puține excepții, în manuscris. Scrisorilor şi

documentelor particulare sau oficiale li se adaugă, din secolul al XVII-lea, lucrările istorice,
juridice, beletristice şi chiar ştiințifice. Literatura istorică în limba română s-a dezvoltat aproape
exclusiv în Moldova şi Muntenia. Cărturarii moldoveni: Grigore Ureche (Letopisețul Țărei
Moldovei), Miron Costin (Letopisețul Țărei Moldovei de la Aron vodă încoace, De neamul
moldovenilor), Nicolae Costin (Letopisețul Țărei Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 şi de
la 1709 la 1711), Axinte Uricariul (De a doua domnia lui Nicolae Alexandru vodă), Ion Neculce
(Letopisețul Țărei Moldovei de la Dabija vodă până la a doua domnie a lui Constantin
Mavrocordat) şi Dimitrie Cantemir (Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor) au realizat
importante scrieri istorice, care, pe alocuri, dobândesc valențe literar-artistice. O bogată activitate
cronicărească s-a desfăşurat şi în Muntenia, mai ales în timpul domnitorilor Şerban Cantacuzino
şi Constantin Brâncoveanu. Pe lângă scrierile unor cronicari anonimi, trebuie menționată şi
contribuția lui Radu Greceanu (Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod),
Radu Popescu (Cronica lui Nicolae Mavrocordat) şi stolnicul Constantin Cantacuzino (autorul
probabil al Istoriei Țării Rumâneşti). În această perioadă se traduc şi se prelucrează mai multe
coduri de legi. Apar acum două lucrări fundamentale de drept civil: Carte românească de
învățătură (Iaşi, 1646), cunoscută şi sub titlul de Pravila lui Vasile Lupu, traducere după izvoare
greceşti şi italiene, şi Îndreptarea legii (Târgovişte, 1652), care reproduce, în mare parte, textul
publicat la Iaşi, adaptat la normele variantei literare munteneşti. Apar acum şi primele lucrări
ştiințifice, traduceri sau prelucrări, cu tematică variată. După 1640, sunt semnalate primele
lexicoane slavo-române (toate munteneşti), dovadă că opera de traducere în limba română a
cărților bisericeşti sau laice luase amploare. O Geografie a Ardealului (c. 1640-1660) reprezintă
una din primele încercări de literatură ştiințifică. Dimitrie Cantemir publică Divanul sau gâlceava
înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul (Iaşi, 1698), scriere filozofică. Se
alcătuiesc numeroase glosare şi dicționare: un dicționar latin-român de Teodor Corbea (c. 1700),
unul român-latin (Anonymus Caransebesiensis) şi altul latin-român-maghiar (Lexiconul
Marsilian). Spre sfârşitul acestei perioade apar primele gramatici româneşti: Gramatica
rumânească (1757), alcătuită de D. Eustatievici Braşoveanul şi Gramatica ieromonahului
Macarie, elaborată în 1772, rămasă însă în manuscris. Tot în această perioadă înregistrăm şi
apariția primelor scrieri beletristice: poemul filozofic Viața lumii şi ciclul de povestiri O samă de
cuvinte, ambele de Miron Costin, romanul alegoric Istoria ieroglifică (1705) de D. Cantemir.
Numeroase sunt şi cărțile populare, traduse sau prelucrate după texte slave ori greceşti, care au
cunoscut o largă circulație în toate provinciile româneşti. Cele mai cunoscute sunt: Alexandria,
Floarea darurilor, Esopia, precum şi romanele: Sindipa filozoful şi Varlaam şi Ioasaf. Deşi s-au
bucurat de popularitate în epocă, textele laice, circulând deseori în copii manuscrise, au avut o
contribuție redusă la procesul de unificare a vechii române literare, fiecare autor folosind
varianta literară din provincia natală.

Structura limbii literare

Fonetica
Vocalismul

Dintre vechile fonetisme comune tuturor variantelor literare din perioada anterioară se păstrează
următoarele:
- vocala ă în: lăcui, păhar, rădica, răsipi etc.
- e medial netrecut la i în: ceti, den, dentre, inemă, neşte, nemeri etc.
- î etimologic menținut în împle, îmbla, îmfla în majoritatea textelor, cu excepția cronicilor
muntene
- trecerea lui î la i este frecventă, dar se mențin şi formele cu i: atita, ride, singe, tinăr. Alături de
aceste fonetisme vechi, apar şi forme noi, preluate de limba literară modernă (observabile mai
ales în scrierile munteneşti): - ă > i, prin asimilație, în: ridica, risipi etc.
- e > i, în: citi, din, dintre, nişte - î > u, sub influența lui m în: umfla, umbla, umble - ia > ie:
boier, grăieşte, înnoieşte, prieten.
În cronicarii moldoveni apar sporadic unele forme regionale. Cele mai importante forme sunt:
- diftongul ea > è ( e deschis): avè, bătè, dzicè (Neculce), mieluşè (Dosoftei); la M. Costin şi D.
Cantemir, asemenea forme apar rar;
- ia > ie, mai ales în poziție finală: abiè, spăriè, tăièt (Neculce), întârdziet (M. Costin);
- ă protonic > a, numai în textele laice; la Varlaam nu apare deloc, iar la Dosoftei, rar;
- închiderea lui e neaccentuat, în poziție medială şi finală, apare îndeosebi la Neculce: aproapi,
careli, să vinim;
- e şi ea sunt înlocuiți, mai ales la Neculce, cu ă, respectiv a după labiale, însă numai atunci când
în silaba următoare nu se află un sunet palatal sau înmuiat: mărg, să răpadă, vorovăscu
(Neculce), bat „beat” (Cantemir);
- velarizarea lui e şi i după s, z, ş, j, ț, r apare mai ales la Neculce;
- diftongul ea (în toate cuvintele de tipul lege) apare îndeosebi la Dosoftei, iar –u final mai ales la
Neculce, dar şi la alți cronicari moldoveni, fie la sfârşitul cuvintelor terminate în grup
consonantic (acestu, cându, multu), fie după cele terminate într-o singură consoană (au avutu,
picioru, spătaru).
Varianta literară transilvăneană, reprezentată de centrele culturale din SV Transilvaniei, prezintă
alternanța frecventă a lui î cu îi (câne / câine). Varianta literară muntenească suferă puține
modificări față de epoca anterioară. Se mențin ca norme principale:
- diftongul îi în: câine, pâine;
- vocale anterioare după labiale: iubesc;
- diftongul ea > a după ş, j, r (grijaşte, şarpe, uraşte).
La sfârşitul secolului al XVII-lea, odată cu deplasarea activității tipografice spre centrul
Munteniei, apar şi câteva inovații în varianta literară muntenească:
- sincoparea lui i în: drept, dreptate; - î > u în: umfla, umplea;
- forme precum nisip, ridica, risipi, citi, dupe, a hi apar în textele munteneşti, fără a le întrece
numeric pe cele vechi;
- velarizarea vocalelor anterioare după consoanele dure s, z, ț, r este un fenomen rar, totuşi, în
varianta literară muntenească se generalizează forma să a pronumelui reflexiv se.

Consonantismul

Unele fenomene regionale, precum palatalizarea labialelor (cu excepția lui f urmat de iot) si a
dentalelor, spirantizarea africatelor, se extind în graiuri, însă apar rar în textele literare. Pe lângă
normele fonetice comune limbii scrise din toate provinciile româneşti, se mențin în această
perioadă majoritatea fonetismelor, în baza cărora au fost delimitate variantele literare nordice şi
cele sudice; mai pot fi semnalate şi alte particularităi fonetice regionale care au tendința să
devină specifice anumitor variante literare. Toate variantele literare nordice (moldovenească,
bănățeană, transilvăneană de nord şi sud-vest) păstrează africatele dz (dzi), şi ğ (ğoc) în cuvintele
moştenite din latină;
-r înmuiat în sufixele –ar,
- tor se menține cu valoare de normă.
Rotacismul dispare, astfel încât varianta literară din Transilvania de nord se apropie de cea
transilvăneană de sud-vest şi moldovenească.
Varianta literară transilvăneană are ca trăsătură fonetică distinctivă față de celelalte variante
nordice înlocuirea lui dz cu z în cuvintele moştenite din latină şi alternanța lui ğ cu j (ğos / jos).
Varianta literară bănățeană menține pe n’ netrecut la į (cun’ „cui”), iar în textele scrise cu
ortografie maghiară este marcată înmuierea dentalelor: frat’e, limped’e. Varianta literară
muntenească păstrează pe z (zic) şi j (joc) în elementele latine; s, z, ț, r nu sunt, în general, dure,
ca şi fricativele prepalatale ş, j urmate de vocalele anterioare e, i. Amintim, ca inovație,
durificarea lui d (dă, dăstul, dăparte) şi a lui p (pă). Acest fenomen apare rar în textele religioase,
însă frecvent în textele laice, mai ales la cronicari (fără a fi majoritar). La sfârşitul secolului al
XVII-lea, limba cărților bisericeşti tipărite în Muntenia a suferit o influență nordică importantă
prin intermediul cărților elaborate de Dosoftei, dar şi datorită tipografilor moldoveni care lucrau
în tiparnițele muntene. Astfel, un mare număr de moldovenisme şi de elemente nordice se găsesc
în Biblia de la Bucureşti (1688), fapt ce ar pune în discuție ideea că acest text de referință a
contribuit decisiv la impunerea graiului muntenesc ca bază a limbii literare.
În concluzie, structura fonetică a românei literare din această perioadă îşi menține caracterul
neunitar. În toate variantele literare apar inovații, ceea ce determină înmulțirea alternanțelor
fonetice; normele mai vechi rămân însă dominante.

Morfologia

Fenomenele morfologice cu frecvență ridicată în toate textele literare sunt:

- pluralul în –e la unele substantive feminine şi neutre: barbe, blane, cheltuiele, izbânde, talpe;
- pluralul în –ure, în cazul unor substantive neutre, apare mai frecvent în cărțile populare:
lucrure, podure, glasure, dar şi la unii autori: oraşuri, puncturi (Cantemir);
- forma de genitiv-dativ în –iei (nopției) apare rar (cu excepția Cazaniei lui Varlaam); sunt mai
frecvente formele de genitiv-dativ analitic construite cu prepozițiile a, de, de la: în mijloc de
besearecă, purtători de trebile domniei, atunce au spus a tot norodul, precum şi dativul cu la: şi
au dzis la şoltuzul;
- vocativul masculin în –e: oame;
- numele proprii sunt adesea articulate: Cârnul, Cornescul, Radul-vodă Negru; la genitiv-dativ
primesc articol postpus ca substantivele comune: greşala Radului-vodă;
- articolul adjectival cea are forma ceii la genitiv-dativ;
- adjectivul mare este invariabil;
- pronumele relativ care are forme articulate: carea, carele, carii;
- pronumele relativ (cineşi, careşi), nehotărâte (cevaşi, carevaşi) şi demonstrative (acestaşi)
suportă frecvent encliza particulei şi;
- se mențin (cu excepția variantei literare bănățene) formele iotacizate ale verbelor: auz, văz,
spui, poci, sai;
- persoanele a III-a singular şi plural au aceeaşi formă la imperfect: el / ei era;
- se menține, pe scară largă, auxiliarul au la perfectul compus, persoana a III-a singular şi plural:
el / ei au fost;
- apar frecvent forme de mai mult ca perfect perifrastic: au fost grăit, şi viitor perifrastic
(prezentul indicativ al verbului a vrea + infinitivul verbului de conjugat): n-are a se duce;
- sunt răspândite şi formele de viitor construite cu va + conjunctivul prezent: va să vie;
- în comparație cu perioada anterioară, sunt rare formele de condițional perfect construit cu
auxiliarul a vrea: n-ar vré scăpa şi cele de perfect simplu arhaic: dziş, spuş;
- imperativul prohibitiv în –areți, -ereți, -ireți se menține în toate scrierile;
- reflexivul cu sens pasiv apare frecvent la cronicari: Mircea-vodă...au murit în domnie şi s-au
îngropat la mănăstirea lui...;
- prepozițiile pre, supt au încă o largă circulație, altele sunt întrebuințate cu valori diferite față de
limba literară actuală;
- conjuncțiile şi locuțiunile conjuncționale arhaice „sau”, căci (că) „pentru că” , săvai că „măcar
că, deşi”, să „dacă” apar frecvent;
- se mențin şi numeroase adverbe şi locuțiuni adverbiale specifice limbii vechi: atocma
„întocmai, la fel”, cândai „poate”, încai „măcar”, oareşicându „cândva”. Pe lângă aceste forme
vechi şi populare, apar o serie de forme noi, dintre care unele s-au impus mai târziu ca norme
unice.

Formarea cuvintelor
În general, sunt puține modificări față de perioada anterioară. Câteva afixe dispar sau au un
randament redus: nu mai apar formații cu prefixul a- (numai la Dosoftei se înregistrează asimți),
iar sufixul –ame apare foarte rar (hăiducame, pedestrame); în locul lui este întrebuințat frecvent
sufixul colectiv –ime: boierime, drăgănime, greime „mulțime”. Textele nordice (moldoveneşti)
mențin formele verbale fără prefixul în-: dârji, tâlni. Derivarea rămâne un proces important prin
care se formează cuvinte noi pentru redarea termenilor abstracți. Dosoftei excelează în acest
sector; dintre derivatele specifice acestui autor, menționăm: sufixul –ăreț (cugetăreț, lucrăreț),
-ătate (adevărătate, întregătate), -ciune (întrebăciune, uniciune), -mânt (giudecământ,
întregământ). Menționăm şi cuvintele compuse de tipul împreună-ştiință, înainte-gândire,
calchiate după greacă. De asemenea, amintim şi termenii neologici terminați în –ie: audienție,
corăspundenie.

Sintaxa

Structura sintactică a textelor literare reflectă dubla influență exercitată de limba vorbită,
respectiv de persoanele cultivate, care caută să imprime limbii literare, în special sintaxei, o
orientare savantă. Se păstrează câteva trăsături arhaice:
- dativul adnominal: era fată unui preut;
- apoziția acordată: cheltuiala lui Şerban Vodă domnului muntenescu;
- acordul dintre subiect şi predicat prin atracție: o samă de cuvinte ce sânt audzite din om în om
sau prin înțeles: căci neamul turcilor sânt mai înțălepț;
- cumulul de conjuncții: şi încă căci că şi de multe ori şi voevozii;
- negația simplă: dacă aceia alt mai bine nici ştiu, nici pot face.
Totuşi, sintaxa acestei perioade începe să cunoască transformări majore. Astfel, structura
sintactică a textelor bisericeşti cunoaşte, prin contribuția lui Varlaam, a lui Dosoftei, a lui Antim
Ivireanul ş.a, o evoluție remarcabilă. Fraza devine armonioasă şi naturală, constituindu-se acum
un autentic stil religios românesc. Un rol important l-au avut şi traducătorii, care au evitat
construcțiile sintactice greoaie şi neconforme cu structura limbii române, construcții atât de
specifice limbii cărților traduse în secolul al XVI-lea. Apar şi acum frazele alcătuite după modele
străine, însă ponderea lor este destul de redusă. În structura sintactică a textelor laice există două
modalități diferite de exprimare. Prima, reprezentată de cronicarii savanți (M. Costin, N. Costin,
C. Cantacuzino şi D. Cantemir), a construit o sintaxă elaborată, cu caracter livresc, în care se
recunosc uneori modele străine (latineşti, greceşti, turceşti). Cea de-a doua, reprezentată de
cărturari mai puțin erudiți (Gr. Ureche, I. Neculce) se apropie de sintaxa vorbirii populare: fraze
scurte, alcătuite din propoziții principale, legate între ele mai ales prin conjuncțiile coordonatoare
şi, ce (ci), iar; frazele ample, formate prin subordonare, sunt mai rare, iar tipurile de propoziții
subordonate sunt puține – îndeosebi atributive, completive directe, cauzale, finale, consecutive;
conjuncția subordonatoare care cunoaşte cea mai ridicată frecvență este că; stilul oral adoptat în
expunerea faptelor istorice explică numărul mare de propoziții exclamative şi interogative, de
anacoluturi, prezența construcțiilor eliptice.

Lexicul

Lexicul literar prezintă, ca toate celelalte compartimente ale limbii, un caracter compozit. Deşi se
mențin numeroase elemente lexicale vechi, lexicul a înregistrat o evoluție semnificativă în
această perioadă. Sursele de împrumut se regăsesc în vorbirea populară şi în limbile străine pe
care cărturarii le cunoşteau. Acum sunt abandonate majoritatea slavonismelor din secolul al
XVI-lea, adoptându-se un număr mare de neologisme greceşti, latineşti şi turceşti. De asemenea,
sunt create cuvinte noi, folosindu-se mijloacele interne de îmbogățire a vocabularului.
Vocabularul cărților religioase din această perioadă, mai conservator, cuprinde termeni populari
şi regionali, arhaisme, împrumuturi mai vechi din slavonă, păstrate şi azi în terminologia
religioasă. Apar însă şi numeroase neologisme, datorita vastei culturi a traducătorilor, dar şi
progresului limbii literare. O frecvență ridicată cunosc şi calcurile după neogreacă şi slavonă,
cuvintele care au sensuri diferite de cele actuale, expresii şi locuțiuni specifice vechii române
literare: peste fire „extraordinar”, a da mulțemită „a mulțumi”, voie vegheată „protecție”. În
comparație cu textele bisericeşti, cele laice au un vocabular mult mai bogat şi mai diversificat.
Scriitorii erudiți (între care se distinge D. Cantemir) au pus în circulație un număr mare de
neologisme şi calcuri, împrumutate din cele mai cunoscute limbi de cultură vechi şi moderne.
Alți cărturari (precum Neculce) au folosit ca sursă de împrumut lexical mai ales graiurile
populare şi variantele literare ale limbii române; şi în scrierile acestor autori consemnăm o serie
de termeni savanți, majoritatea aparținând astăzi fondului arhaic al vocabularului. În această
categorie intră multe cuvinte de origine turcă, neogreacă, rusă, polonă, ucrainiană din textele
româneşti ale secolului al XVIII-lea. Necesitatea înlocuirii slavonismelor lexicale, considerate, la
începutul secolului al XVIII-lea, ca învechite, precum şi necesitatea creării unei terminologii
ştiințifice au determinat reorientarea surselor de îmbogățire a vocabularului românesc. Pe lângă
mijloacele interne de îmbogățire a vocabularului (derivarea, compunerea, schimbarea valorii
gramaticale), foarte importante şi productive sunt mijloacele externe, anume împrumuturile
turceşti, greceşti şi latino-romanice. Împrumuturile turceşti se datorează relațiilor strânse
existente în această perioadă între Țările române şi Poartă. Există o categorie de cuvinte turceşti
care, în marea lor majoritate, s-au păstrat până astăzi. Iată câteva exemple distribuite pe arii
terminologice:
- comerț: chilipir, cântar, muşteriu, raft, teanc, tejghea;
- alimente: baclava, cafea, ciorbă, ciulama, ghiveci, halva, iahnie, iaurt, musaca, pilaf, rahat,
sarma, şerbet;
- îmbrăcăminte: anteriu, basma, borangic, chimir, ciorap, fes, papuc;
- termeni referitori la meserii: bidinea, boiangerie, boiangiu, burghiu, cazma, dulgher, duşumea,
schelă, pingea;
- armată: alai, bidiviu, ghiulea;
- păstorit: ortoman, saivan;
- floră: arpagic, bostan, chimion, dovleac, harbuz, pătlăgea;
- faună: bursuc, catâr;
- termeni abstracți: belea, chef, cusur, hal, hatâr, mahmur, moft, naz, tabiet.
S-au păstrat şi:
- adverbe: abitir, başca, buluc, doldora, taman;
- interjecții: aman! bre! halal!
- expresii calchiate după turcă: a bea tutun, a mânca bătaie.
În schimb niciun verb de origine turcă nu a pătruns în română, deoarece, conform opiniei lui
Lazăr Şăineanu, verbele turceşti au terminația –mak sau –mek, care nu poate fi adaptată
sistemului verbal românesc. În perioada fanariotă, limba română a împrumutat din turcă o serie
de termeni, care au fost însă abandonați la începutul secolului al XIX-lea. Oferim câteva
exemple: agă „căpetenie militară”, carvasara „birou vamal”, ciftilic „moşie, arendă”, elciu
„ambasador creştin pe lângă Poartă”, has „district”, tergiman „tălmaci”. O altă categorie de
elemente lexicale turceşti, care a circulat până la începutul secolului al XX-lea, sunt astăzi
arhaisme sau regionalisme, făcând parte din fondul pasiv al vocabularului: fermenea „haină
scurtă”, ghiviziu „roz”, havaiu „azuriu”, iatac „dormitor”, macat „cuvertură”. Alți termeni şi-au
schimbat valoarea semantică, având astăzi sensuri noi (de cele mai multe ori ironice sau
depreciative): beşleagă (< tc. Beşli – agá „căpitan de beşlii”) „bătrân ramolit”, dandana (< tc.
tantana „alai militar”) „belea, întâmplare neplăcută”, pehlivan (< tc. pehlivan „acrobat”)
„şarlatan, escroc”, tertip (< tc. tertip „plan”) „şiretlic, truc”. De asemenea, consemnăm şi
prezența unor sufixe de origine turcă, care s-au integrat sistemului derivativ românesc şi sunt
productive, fiind folosite la formarea unor cuvinte noi pornind de la rădăcini romanice, slave etc.
De exemplu, cu ajutorul sufixului -giu (-ciu) s-au format substantive (barcagiu, duelgiu,
pomanagiu), după modelul termenilor împrumutați (cafegiu, geamgiu); cu sufixul –lâc (-lic) s-au
creat substantive cu sens ironic: avocatlâc, savantlâc. Influența turcească a fost însă limitată în
timp şi spațiu, a vizat doar anumite sfere ale vocabularului şi nu s-a exercitat uniform asupra
tuturor variantelor literare ale limbii române vechi.
Influența neogreacă asupra limbii române s-a exercitat cu maximă intensitate în perioada
fanariotă. Prezentăm câteva exemple de cuvinte de origine greacă, distribuite pe arii
terminologice:
- artă: melos „arie, cântec”, musicos, „muzician”, tragodie „tragedie”;
- ierarhie socială: arhondologie „carte nobiliară”, ipolipsis „stimă, considerație”, pronomii
„privilegii”;
- politică: aftocrat „autocrat”, anarhie, despotismos, eterie „revoluție”, politie „stat, oraş”;
- ştiințe, învățământ: agramat „ignorant”, ipochimen „persoană, subiect”, iamvos „iamb”, vivlion
„carte”, vivliotecă;
- conversație, corespondență: alilografie „corespondență”, anost, a catadicsi, a filonochisi „a
discuta”, poliloghie, plic;
- administrație: anaforá „raport adresat domnului”, astinomie „poliție”, a chivernisi „a
administra, a guverna”;
- legislație: adichie „nedreptate”, nomicos „jurist”, protimisis „drept de prioritate”; - comerȚ:
apodixis „chitanță”, stambă; - meserii: arhitecton, mistrie, a planisi „a nivela”.
Datorită influenței greceşti au pătruns în română câteva sufixe productive în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, dintre care cel mai important este –isi. Grecismele pătrunse în perioada
fanariotă încep să fie abandonate în secolul al XIX-lea, când începe să se manifeste cu putere
influența limbilor latino-romanice. Împrumuturile latino-romanice apar în limba română între
secolele XVII-XVIII. Cărturarii români ai vremii erau buni cunoscători, pe lângă limbile clasice,
ai unor limbi romanice. Influența latino-romanică se observă în special în Transilvania.

Concluzii:

- folosirea limbii române în scris se extinde în toate provinciile, aceasta devenind limba de
cultură a celor mai importanți cărturari ai perioadei;
- circulația cărților şi a tipografilor prin cele trei provincii româneşti a determinat influențele
reciproce dintre variantele literare, fapt dovedit şi prin aceea că textele redactate în oricare
variantă literară erau copiate sau retipărite în alte regiuni cu minime intervenții lingvistice;
- progresul continuu al centrelor culturale şi tipografice din Muntenia din timpul lui Antim
Ivireanul şi a episcopilor râmniceni, în detrimentul celor din Transilvania şi Moldova, a fost
prima cauză care a condus la generalizarea spontană a variantei literare munteneşti la nivelul
textelor religioase (predominant) tipărite la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Limba literară în perioada 1780-1840

Şcoala Ardeleană

Ampla mişcare a cărturarilor români din Transilvania – de unde şi denumirea de Şcoala

Ardeleană – s-a născut din dorința de afirmare a propriei identități istorice şi culturale. Angajați
în lupta de emancipare națională a românilor ardeleni aflați sub dominație habsburgică, cărturarii
transilvăneni, influențați şi de iluminismul european, au căutat argumente în istoria limbii şi a
poporului român. Aproape întreaga lor activitate are ca obiectiv esențial demonstrarea originii
latine a limbii române şi continuitatea noastră în Dacia. Desigur, preocuparea pentru studierea şi
cultivarea limbii române literare era, în aceste condiții, firească. Pe lângă reprezentanții de marcă
ai Şcolii Ardelene: S. Micu, Gh. Şincai, I. Budai- Deleanu şi P. Maior, se cuvine să amintim şi
alte nume importante pentru istoria filologiei româneşti: P. Iorgovici, R. Tempea, I. Molnar-
Piuariu, C. Diaconovoci-Loga etc. Majoritatea specialiştilor subliniază ampla implicare a
ardelenilor în rezolvarea problemelor limbii literare, arătând că direcțiile prioritare ale activității
acestora, având ca justificare „necesitatea unei norme literare de exprimare”, sunt elaborarea de
gramatici (cu scopul de perfecționare a limbii), trecerea la alfabetul latin și crearea unui sistem
ortografic pe baza principiului etimologic, precum şi întocmirea de dicționare ştiințifice ale
limbii române, deci fixarea normelor limbii literare şi îmbogățirea acesteia cu elemente de
expresie noi. Prin urmare, această reformă a limbii literare presupunea unificarea şi normarea
limbii literare la nivel fonetico-morfologic, dar şi delimitarea clară a vocabularului limbii
literare, modernizarea acestuia cu scopul de a exprima cele mai variate noțiuni din domeniul
culturii: „este meritul de necontestat al învățaților aparținând acestei şcoli de a fi formulat, în
marginile unei doctrine coerente, principalele deziderate ale normării şi modernizării limbii
literare”.
Normarea şi unificarea limbii literare
Problema normei este esențială în evoluția unei limbi literare. În fazele mai de început, vechi ale
culturii, norma există în conştiința fiecărui scriitor, fiind implicită, pentru ca mai târziu aceasta să
fie consacrată în lucrări special destinate acestui scop, luând forma unui cod. Problema normării,
„a constituirii unei autonomii structurale a limbii românilor din Transilvania” devine
fundamentală în programul filologic al ardelenilor. Instrumentele prin care învățații ardeleni
stabilesc normele limbii literare sunt gramaticile, îndreptarele ortografice şi ortoepice şi
dicționarele normative. Al. Niculescu subliniază ideea conform căreia „construcția codului
elaborat (subl. aut.) al limbii române se face, în special, prin gramatici destinate a stabili(za)
structura limbii scrise”. Prin urmare, elaborarea de gramatici ale limbii române se constituie în
primele încercări autentice de codificare a acesteia. Aceste lucrări, elaborate fie de promotorii
Şcolii Ardelene (S. Micu, Gh. Şincai, I. Budai-Deleanu), fie de alți cărturari care prezentau
multiple afinități cu mişcarea ardeleană şi care au activat pentru înfăptuirea programului ei
filologic (I. Molnar, R. Tempea, C. Diaconovici-Loga, P. Iorgovici) se caracterizează printr-o
orientare normativă pregnantă, ce izvorăşte din concepția raționalistă iluministă şi din atitudinea
latinistă a autorilor. Astfel, în 1780, la Buda, apare Elementa linguae Daco-Romanae sive
Valachicae, de S. Micu şi Gh. Şincai. Lui Budai-Deleanu îi datorăm două lucrări de gramatică,
rămase în manuscris, şi anume, Fundamenta grammatices linguae romaenicae seu ita dictae
valachicae, usui tam domesticorum quam extraneorum accomodata (scrisă în 1812) şi Temeiurile
gramaticii româneşti (scrisă între anii 1815-1820). Interesul arătat de P. Maior pentru problemele
de gramatică se reduce la notații fragmentare, păstrate în manuscris până în momentul în care
sunt publicate de Cipariu în Archiv pentru filologie şi istorie (1867- 1868) sub titlul Fragmente
inedite ale lui Petru Maior, cuprinzând Disertație despre articlii limbei româneşti, ale cărei idei
sunt reluate în alte lucrări. Piuariu tipăreşte în 1788 la Viena o gramatică germană pentru studiul
limbii române, Deutsche-walaschische Sprachlehre, R. Tempea scoate la Sibiu, în 1797, o
Gramatică românească, P. Iorgovici scrie Observații de limba rumânească, apărută la Buda, în
1799, iar Diaconovici-Loga publică, tot la Buda, în 1822, Gramatică românească pentru
îndreptarea tinerilor. Acestea sunt gramaticile pe care le datorăm atât corifeilor Şcolii Ardelene,
cât şi celor care, într-o măsură mai mare sau mai mică, au aderat la programul lingvistic al
mişcării ardelene. Aceste lucrări apar la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al
XIX- lea, perioadă în care limba română scrisă se afla în situația dificilă de a-şi pierde relativa
unitate la care ajunsese limba cărților bisericeşti în jurul anului 1750. În consecință, restabilirea
unor norme unice ale limbii române literare era o sarcină importantă pentru cărturarii ardeleni.
Scrierile lor lingvistice formulează necesitatea normării, dar propun şi normele care să stea la
baza limbii literare unice. Tot cărturarilor Şcolii Ardelene le datorăm primele încercări
sistematice de unificare a limbii de cultură. Aceştia „au militat pentru crearea unei limbi nu
numai bogate şi nuanțate, ci şi unitare, care să servească tuturor românilor drept limbă de cultură
comună”. Procesul de unificare presupunea reducerea şi anularea diferențelor existente în
interiorul limbii, lucru care nu putea fi realizat decât prin intermediul ortografiei etimologice. Ca
obiectiv fundamental urmărit prin ortografie, unitatea limbii nu putea fi realizată şi menținută
decât prin etimologism. Scrierea chirilică era o scriere fonetică, în sensul unei corespondențe
aproape perfecte între sunet şi grafem; fiind fonologică, nota rostirile locale, întreținând astfel
varietatea şi fiind un obstacol în calea unificării limbii de cultură. În concepția cărturarilor
ardeleni, unificarea diverselor variante literare româneşti era posibilă numai prin intermediul
ortografiei etimologice (în provinciile româneşti se înregistrau multe forme dialectale şi oscilații
în redarea fonetică şi încadrarea morfologică). Trebuiau, deci, selectate cele mai adecvate forme
pentru ca, apoi, prin intermediul lucrărilor normative, acestea să poată fi impuse. Este de aceea
uşor de înțeles de ce învățații ardeleni se ocupă şi de elaborarea de proiecte ortografice, începând
cu prima carte tipărită în română cu alfabet latin şi ortografie etimologică, aparținând lui S.
Micu, Carte de rogacioni (1779), continuând cu Elementele de limbă ale lui Micu-Şincai, în care
se dezbat problemele de ortografie într-un capitol special, cu gramaticile lui Budai-Deleanu, care
prezintă câte un capitol destinat problemei ortografiei şi terminând cu o scriere de o importanță
particulară aparținând lui P. Maior, Orthographia romana sive latino-valachica. Prin urmare,
începând cu 1780, încercările de stabilire a ortografiei româneşti au fost permanente, datorându-
se lui Micu-Şincai, Budai-Deleanu, P. Maior, dar şi lui Şt. Crişan (Orthographia latino-valachica)
sau Gh. C.Roja (Măiestria ghiovăsirii româneşti cu litere latineşti). Ideea că adoptarea alfabetului
latin, transcrierea cu litere latine, apropie esențial româna de latină şi de limbile romanice,
contribuind la învățarea, de către străini, a limbii române era curentă în cadrul Şcolii Ardelene.
Pentru cărturarii ardeleni, introducerea alfabetului latin era importantă şi pentru că facilita
învățarea limbii române de către străini. Normarea ortografică era o sarcină care, deşi unanim
acceptată, s-a concretizat în mod diferit în opera lingviştilor noştri. Româna nu a păstrat intacte
toate particularitățile limbii latine, ci, la fel ca celelalte limbi romanice, şi ea a cunoscut o
evoluție la nivel fonetic, morfologic, sintactic, lexical şi stilistic. Oprindu-ne numai la nivelul
fonetic, observăm că româna are în plus față de latină câteva sunete pentru care alfabetul latin nu
avea semne şi pe care astăzi le notăm prin litere sau grupuri de litere ce s-au impus prin
convenție (orice ortografie are un caracter convențional, generalizat prin tradiție), astfel încât
orice vorbitor al limbii române le poate decoda: ă, î, ş, ț, ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi. Până a
se ajunge la situația actuală, căutările au fost îndelungi, confruntându-se două principii
ortografice fundamentale: cel fonetic şi cel etimologic. Cărturarii Şcolii Ardelene au fost puşi
într-o situație dificilă: să creeze semne noi pentru aceste foneme sau să scrie cuvintele într-o
formă cât mai apropiată de etimonul lor latin, folosindu-se doar de grafemele limbii latine.
Ambele soluții se regăsesc în scrierile lor, fiind concretizate cronologic în două etape. În prima
etapă, care durează până în 1805, s-a recurs la notarea sunetelor derivate prin caracterele latineşti
corespunzătoare, fără semne diacritice. Acest sistem grafic caracterizează Cartea de rogacioni a
lui S. Micu, apărută în 1779 şi Elementa linguae a lui Micu/Şincai. Dacă lucrarea lui Micu nu are
o prefață justificativă, în care să fie prezentată motivația istorico-lingvistică a utilizării şi a
acceptării integrale a alfabetului latin, Elementa..., apărută în anul imediat următor, prezintă
teoria adoptării alfabetului latin şi a ortografiei etimologice. Prima parte a lucrării, Despre
ortografie, prezintă regulile de scriere şi de citire, raportarea făcându-se, de regulă, la grafemele
limbii latine. Astfel, a este redat prin á, aa, aua; î prin a + mp, mb, n; e + mp, mb, n şi i + mp,
mb, n; diftongii oa şi ea sunt redați prin ó şi é; z prin d + i; s prin ss; ş prin s + i; ț prin t + i; r prin
r şi ľ (dacă este provenit din l intervocalic); i prin i şi l + i; mn prin gn; pt prin ct; chi prin cl; ghi
prin gl. Mai mult, cărturarii ardeleni au apelat şi la fonetisme vechi şi populare, în măsura în care
acestea puteau servi idealului apropierii de latină; astfel, ă protonic, î etimologic, trecerea lui î la
i (ride, singe) se mențin nu neapărat datorită conservatorismului lingvistic, ci în virtutea aplicării
principiului apropierii de modelul latin. Mai mult, se acceptă şi forme regionale, ca beutură,
crepa, reu din dorința de a reduce cât mai mult frecvența vocalelor nelatine ă/î. Aplicat
consecvent, acest principiu al grafiilor etimologice, modelate după criteriul maximei apropieri de
etimonul latin, ducea la o arhaizare evidentă a limbii.
Modernizarea limbii literare
Progresul ştiinței şi al tehnicii, proces caracteristic oricărei culturi aflate în plină dezvoltare,
creează noi domenii de manifestare culturală. Una dintre problemele cele mai complexe şi mai
importante pe care le ridică procesul de dezvoltare şi modernizare a unei limbi literare este de a
crea un fond lexical care să asigure exprimarea tuturor noțiunilor, conceptelor şi ideilor din
domeniile vieții materiale şi spirituale. Având în vedere situația nefavorabilă în care se găsea
limba română la sfârşitul secolului al XVIII-lea, plină de slavonisme, grecisme şi turcisme,
inadecvat adaptate sistemului fonetico-morfologic al limbii, este evident că se punea acut
problema îmbogățirii limbii cu noi elemente de expresie. Reprezentanții Şcolii Ardelene pun
acum în mod explicit problema formării unei limbi literare unitare, aptă să exprime ştiința şi
gândirea modernă. Ca limbă de cultură, româna literară trebuia să devină un mijloc de exprimare
modern, care să posede nu numai o structură fonetică şi morfologică unitară, ci şi un fond lexical
bogat, ca toate celelalte limbi europene moderne. Nevoia de sporire a numărului de cuvinte
pentru formarea terminologiilor de specialitate, din domeniile „meşteriilor” şi al ştiinței era
stringentă pentru cărturarii ardeleni. Pentru a realiza acest lucru ei au recurs la introducerea în
limba română a unor cuvinte din diferite limbi de cultură, precum şi la crearea unor cuvinte noi
prin calc lingvistic sau derivare, deci apelând la mijloacele interne de îmbogățire a vocabularului.
Acestea se concretizează, de altfel, în cele două direcții preconizate de Şcoala Ardeleană pentru
îmbogățirea limbii cu termeni noi, în deplin acord cu ideea că aceasta este perfectibilă. Spre
deosebire de mişcarea latinistă din secolul al XIX-lea, cărturarii ardeleni au practicat un purism
moderat, ferindu-se de exagerări şi introducând în scrierile lor doar acei termeni absolut necesari
limbii române. „Ei nu au respins în totalitate elementele străine pătrunse în țesătura limbii
române, ci s-au pronunțat mai ales împotriva acelor termeni care, neintrând în uzul general, au
rămas, adesea, neadaptați la sistemul fonetic şi morfologic al limbii noastre”. Lexicografia
românească de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea se identifică
aproape exclusiv cu contribuția reprezentanților Şcolii Ardelene, remarcabilă prin realizările
practice din acest domeniu. Cele mai importante lucrări lexicografice ale reprezentanților acestei
mişcări sunt: Dicționarul român-latin (Dictionarium valachico-latinum) al lui S. Micu (scris cu
ortografie latină, la 1801, şi rămas în manuscris), Lexiconul românesc-nemțesc al lui Budai-
Deleanu (scris cu caractere latine şi chirilice, la 1818 şi rămas în manuscris) şi Lexiconul de la
Buda (apărut în 1825, scris cu caractere chirilice şi latine). Iorgovici a elaborat şi el un Dicționar
în patru limbi (român-german-francez-latin), lucrare neterminată, care nu s-a păstrat, iar Şt.
Crişan a redactat un Lexicon român-latin-maghiar, lucrare ce numără peste 10000 de cuvinte-
titlu, rămasă în manuscris.

Structura limbii literare din perioada 1780-1840

Fonetica
Vocalismul

O serie de fonetisme arhaice, frecvente în textele din perioada anterioară sunt acum abandonate:
e > i (citi, din), diftongul ia > ie (prieten), u final, fără acoperire fonetică, mai apare la unii autori.
Alte fonetisme vechi se mențin prin tradiție şi prin efortul, depus mai ales de cărturarii ardeleni,
de apropiere de modelul latin:
- păstrarea lui ă protonic: păhar, rădica;
- păstrarea lui î în împle, îmbla; - î > i în cuvinte precum: ride, sint;
- păstrarea formelor etimologice: câne, pâne, mâne;
- utilizarea formelor cu e / i nesicopat: direg, diregătorie, derept;
- acceptarea unor regionalisme, din dorința de a reduce frecvența vocalelor ă şi î: beutură, crepa,
reu, strein; În Transilvania, e > ă şi după grupurile consonantice st şi tr: blăstăma, trămura, iar a
neaccentuat > ă: dător, tăbac. În Muntenia se foloseşte varianta literară a cărților tipărite în
secolul al XVIII-lea; dintre fonetismele specifice amintim: velarizarea vocalelor e şi i după d şi
p: dăşărt, dăstul, pă, pân; menținerea diftongului îi: câine, pâine, mâine. În Moldova înregistrăm
următoarele aspecte:
- formele câne, mâne, fără î epentetic; - ă protonic > a: capitan;
- e medial neaccentuat sau, mai rar, final se închide la i: adivărul, binile, ci, pi;
- diftongul ea > e: avé, făcém, gré; - diftongul ia > ie: mângăiet, spăriet.

Consonantismul

Africata dentală sonoră dz dispare practic din textele scrise în această perioadă. Alte trăsături
importante sunt:
În textele moldoveneşti: - palatalizare sporadică a labialei f: hiară, hier;
- menținerea africatei ğ: gioc, giudecată, agiutoriu;
- rostirea velară a consoanelor s, z, ț, ş, j: sară, sângur, țân, şărpi, păşând;
În textele munteneşti: - menținerea lui z (zi) şi j (joc, joi);
- rostirea dură a dentalei d: dăpărtate, dăstul;
- ş, j, r dure înaintea diftongului ea: veştejeaşte, hotăreaşte.
În textele ardeleneşti şi bănăȚene: - absența palatalizării dentalelor; mai apare, sporadic, ț: să
puni, rămâni, spuni;
- rostirea moale a consoanelor ş şi j + e, i.

Morfologia

La acest nivel nu se produc modificări esențiale față de perioada anterioară. Majoritatea formelor
vechi şi populare specifice limbii culte din secolul al XVIII-lea se mențin, însă apar, mai des
decât în scrierile de până atunci, o serie de forme noi. Acest lucru conduce la existența a două
sau chiar trei variante morfologice pentru o singură formă. În gramatica sa, Heliade surprinde
acest fenomen, încercând să opereze o selecție eficientă a variantelor în circulație. Enumerăm
câteva:
- răspândirea formelor variabile ale articolului posesiv în detrimentul formei invariabile a;
- marcarea acuzativului numelor de persoană prin p(r)e;
- alternarea formelor analitice de mai mult ca perfect indicativ (am fost ieşit, au fost lăsat) şi de
viitor (a să fie, o să facă) cu cele sintetice;
- se înmulțesc formele de perfect simplu, persoanele I şi a II-a plural cu
–ră: băturăm, plecarăm, vorbirăți;
- forma de auxiliar a, perfect compus, persoana a III-a singular se generalizează în textele
munteneşti către 1830; moldovenii şi transilvănenii păstrează forma nediferențiată au; auxiliarul
o apare rar;
- formele cu –u la imperfect, persoana a III-a, plural apar în textele bănățene: animau, aruncau,
erau;
- în toate textele, conjunctivul de tipul să deie, să ieie, să steie alternează cu cele în –ea / -a: să
dea, să ia, să stea.

Formarea cuvintelor

O trăsătură importantă a limbii literare din această perioadă este reprezentată de apariția unor noi
mijloace de formare a cuvintelor. Astfel:
- sufixele –icesc şi –iceşte cunosc o răspândire largă: comicesc, eroicesc, politiceşte. Sufixul –
icesc, extrem de productiv în această perioadă, va fi înlocuit, după 1830, de –ic: comic, filozofic.
- substantivele terminate în -ie sunt numeroase: luminație, nație, poziție. După 1830, aceste
forme vor fi concurate de cele în –iune.
- formațiile neologice de origine neogreacă terminate în –asi, -isi, -arisi, -osi, -psi sunt frecvente
în textele munteneşti şi moldoveneşti: a adiaforisi „a nu-i păsa”, a buiurdisi „a ordona”, a
metahirisi „a folosi”.

Sintaxa

Ca şi morfologia, structura sintactică respectă, în linii mari, specificul limbii culte din secolul al
XVIII-lea. Abia către 1840 începe să se producă modernizarea sintaxei limbii literare, datorită lui
Heliade şi influenței modelelor romanice, a limbii franceze, în special. Lexicul în Muntenia şi
Moldova, influența grecească, turcească şi rusească (în timpul Regulamentului organic) a făcut
ca lexicul limbii literare de până la 1840 să fie învechit, sărac, lipsit de eficiența necesară unei
dezvoltări culturale mai ample şi susținute. Aceşti termeni sunt numeroşi în textele munteneşti şi
moldoveneşti ale perioadei: termeni greceşti: anafora „rezoluție”, asidosie „scutire de impozite”,
evghenie „noblețe”, ipochimen „persoană”, ipolipsis „considerație”, a metahirisi „a folosi”, a
protimisi „a prefera”; termeni turceşti: angara, amanet, calemgiu „funcționar”, mansup „slujbă”;
termeni ruseşti: comandir, cvartir, gubernie, otcup „bun al statului”, predojlenie „poruncă”.
Unele neologisme latino-romanice pătrund în română prin filieră rusească: administrație,
artilerie, comisie. În Transilvania însă, unde cărturarii Şcolii Ardelene au desfăşurat o activitate
lingvistică remarcabilă, lexicul românesc a fost supus unei acțiuni intense de modernizare.
Inițiind prima acțiune organizată de traducere şi elaborare a numeroase lucrări din diverse
domenii ale ştiinȚei, aceştia au încercat să creeze terminologia ştiințifică necesară, fără a neglija
îmbogățirea generală a lexicului. Metodele folosite sunt diverse şi reflectă o concepție lingvistică
înaintată: împrumuturi neologice din surse latino-romanice, folosirea calchierii, păstrarea
fondului lexical latin din textele vechi pe baza căruia, prin derivare sau compunere, au format
cuvinte noi. Prezentăm câteva neologisme din lucrările cărturarilor ardeleni:
a) termeni relativ frecvenți: antecesor, atac, cauză, condiție, consiliar, corecta, director, element,
exemplar, gen, inscripție, literă, magistru, memorie, modă, ocasie, pedagog, recomanda, replica,
regulă, soțietate, țivilizație, virtuos etc.
b) termeni ştiințifici: articul, cauterisație, coleoptere, contamina, dialect, derivat, duoden,
imperfect, interjecție, lavă, lepidoptere, mod, pronume, pori, termen, zoofiți etc.
c) termeni calchiați sau traduşi: alsăuire „proprietate, însuşire”, estere „existență”, fețe
„persoane”, a închipzui „a imagina, reprezenta”, împururi „eterniza”, întregime „integritate”,
peste tot „universal”, singuratec „individual”, spiță „specie”, stări împregiur „circumstanțe” etc.
Folosind variate resurse lexicale, reprezentanții Şcolii Ardelene au preluat o serie de termeni
arhaici, regionali şi populari, în special de origine latină: aorea „odinioară, uneori” (< lat. ad-
hora), arină „nisip” (< lat. arena), ai „usturoi” (< lat. alium), imală „murdărie” (< lat. limus), rost
„gură” (< lat. rostrum) etc. Consemnăm şi prezența a numeroase regionalisme ardeleneşti de alte
origini: armariu „dulap de vase”, fărtai „sfert”, glajă „sticlă”, minteni „imediat”, tină „noroi” etc.
Concluzii
Perioada cuprinsă între 1780 şi 1840 este una de tranziție în procesul de modernizare şi unificare
a limbii române literare. Transilvania devine principalul centru cultural, reprezentanților Şcolii
Ardelene revenindu-le meritul de a fi formulat direcțiile esențiale ale normării şi unificării limbii
noastre de cultură. Se pune accentul în mod acut pe îmbogățirea şi modernizarea vocabularului;
cărturarii ardeleni îşi fixează ca obiectiv fundamental relatinizarea limbii literare printr-un proces
conştient de împrumuturi din aria latino-romanică. În acest sector, problema principală este dată
de adaptarea neologismelor şi de necesitatea creării unei terminologii ştiințifice. Renunțarea la
structura lingvistică a textelor ecleziastice este încă dificilă. De multe ori, soluțiile găsite în
epocă duc la o regionalizare a limbii literare: în Transilvania şi Banat, o întreagă literatură,
bazată pe o serie de fonetisme şi forme ardeleneşti şi bănăȚene, care reflectă principiile
lingvistice ale unor cărturari, n-a influențat limba cultă din Principate. În Țara Românească,
unele regionalisme şi inovații vor fi preluate de limba literară (cazul auxiliarului a de la indicativ,
perfect compus, persoana a III-a, singular). Moldovenii, sub influența revistei „Albina
românească”, încearcă să reia normele uzuale de scriere a manuscriselor moldoveneşti din anii
1750-1780. Către 1840, limba literară păstrează deci trei variante principale, delimitate
geografic, cu aspecte comune, dar şi numeroase elemente diferențiatoare.

Limba literară în perioada 1840-1881

În acest interval de aproximativ jumătate de secol se continuă şi se amplifică procesul de
modernizare a culturii române. Revoluția de la 1848, moment esențial în trecerea definitivă a
structurilor româneşti de la feudalism la capitalism, precum şi Unirea Principatelor marchează
două repere importante la nivel politic, social şi economic. În Transilvania, parte a Imperiului
Austro-Ungar, se mențin încă inechitățile sociale față de români. Deşi condițiile din Principate
sunt simțitor diferite față de cele din Transilvania, se observă tendința comună de depăşire a
stadiului regional al culturii şi de unificare națională la nivel cultural prin şcoală, presă, teatru şi
societăți literare. Începuturile învățământului național, prin eforturile lui Gh. Lazăr, Petrache
Poenaru (în Muntenia) şi Gh. Asachi (în Moldova) sunt anevoioase, culminând cu înființarea
Universității din Iaşi (1860) şi a celei din Bucureşti (1864). Acum se instituie legea gratuității şi
a obligativităii învățământului primar. În Transilvania funcționau, în 1843, 298 de şcoli
româneşti. Numărul şcolilor creşte considerabil, ceea ce demonstrează că învățământul românesc
era într-un permanent progres. Presa în limba română are un rol extrem de important în
răspândirea ideilor noii generații. „Curierul românesc” (cu suplimentul „Curierul de ambe
sexe”), „Albina românească” (cu „Alăuta românească”), „Dacia literară”, „Propăşirea”,
„România literară”, „Steaua Dunării” sunt publicații prin care limba română literară şi creația
literară au fost îndreptate spre izvoarele ei fireşti, populare, ca soluție pentru formarea unei
culturi naționale reprezentative pentru toate provinciile locuite de români. Presa transilvăneană
urmăreşte aceleaşi principii şi idealuri; amintim, în special, „Gazeta Transilvaniei” (cu
suplimentul literar „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”), „Organul luminărei” şi „Telegraful
român”. Înființarea teatrului, ca instituție națională, se realizează în 1840, în Principate, după ce
Heliade crease anterior Societatea filarmonică (Bucureşti, 1833), iar Gh. Asachi, un Conservator
filodramatic (Iaşi, 1836). Totodată, până la formarea unui repertoriu original, pe scenele
româneşti s-au jucat piese traduse sau adaptate din literatura dramatică apuseană, activitate cu
consecințe pozitive pentru limba literară.

Orientarea latino-romanică

Deoarece condițiile social-politice şi culturale au fost diferite în cele trei provincii româneşti,
modernizarea conştientă şi programată în spirit latino-romanic a limbii şi a culturii naționale s-a
manifestat în perioade distincte: în Transilvania între 1780-1830, în Muntenia, începând cu
1821-1825 şi în Moldova, din 1830-1840. Acest fenomen nu este însă nou decât prin amploarea
pe care o capătă acum, deoarece mulți cărturari români au folosit şi în secolele trecute limba
latină (chiar şi unele limbi romanice) pentru a-şi îmbogăți lexicul şi sintaxa. Pentru a desemna
procesul dominant de orientare/modernizare latino-romanică a limbii române în secolul al XIX-
lea, s-au utilizat câțiva termeni reprezentativi: reromanizare, relatinizare sau occidentalizare
romanică. În concepția Şcolii Ardelene, acest obiectiv de transformare profundă a limbii române
literare nu putea fi atins decât prin contactul cu limba latină şi cu cea mai apropiată variantă
modernă, limba italiană, opinie susținută şi de Heliade Rădulescu, în timp ce cărturarii din
principate recomandau franceza, principala limbă de cultură europeană din acel timp. Tot în
acest proces trebuiau integrate şi eforturile de valorificare a elementelor moştenite din latină, pe
care vechea română literară, din cauza altor influențe, le pierduse sau nu le preluase din graiurile
populare dacoromâne. Procesul de modernizare latino-romanică a vizat toate compartimentele
limbii literare, cu urmări directe asupra lexicului. În domeniul ortografiei, este esențială acțiunea
de introducere a alfabetului latin. Adepți ai principiului etimologic în scrierea limbii române,
filologii ardeleni şi, mai târziu, cei ai curentului latinist au susținut apropierea românei scrise de
latina clasică.
Adoptarea sistemului fonologic al variantei literare munteneşti ca bază pentru fonetica unitară a
românei literare a fost posibilă şi prin faptul că acest sistem, cu inovații mai puține, era mai
apropiat de sistemul latin. Tot prin dorința modernizării latino-romanice se explică, de exemplu,
şi respingerea grafemelor ă şi î, acestea neexistând în latină, franceză sau italiană, velarizarea
vocalelor anterioare e şi i după consoanele dure s, z, ş, j, ț, după labiale sau, uneori, după
oclusiva dentală d, renunțarea la africata ğ, evitarea palatalizării dentalelor, a labialelor şi a
spirantizării africatelor. La nivel morfologic, se optează pentru alte norme morfologice, precum:
formele verbale cu dentala refăcută (văd, aud, spun, pot), care le-au eliminat pe cele iotacizate
(văz, auz, spui, poci) din limba literară, abandonarea formelor perifrastice de mai mult ca
perfect; de multe ori, adoptarea formelor pronominale şi adverbiale ori a conjuncțiilor şi a
prepozițiilor curente s-a făcut tot prin raportare la modelul latin. În ceea ce priveşte sintaxa,
claritatea şi simplificarea acesteia se datorează şi influenței limbii franceze. Sistemul de formare
a cuvintelor a fost considerabil îmbogățit prin împrumutul unui număr important de derivate
romanice (preluate ca atare în română). Odată cu derivatele şi compusele, intră în română şi un
număr important de afixe şi elemente de compunere neologice. Dintre toate compartimentele
limbii, lexicul a suferit cele mai profunde modificări. Modernizarea la nivel lexical (care constă
în eliminarea împrumuturilor livreşti de origine slavonă, turcă, greacă şi maghiară din româna
literară) s-a desfăşurat în două etape: prima, cu o delimitare aproximativă între 1780-1840, se
caracterizează prin introducerea selectivă a neologismelor latino-romanice, împrumuturile
directe fiind mai rare decât calcurile sau derivatele de la rădăcini moştenite în latină; a doua
etapă, 1840-1900, înregistrează împrumuturi masive de neologisme, preluate de multe ori haotic,
din latină, franceză şi italiană.

Curentul latinist

Curentul latinist reprezintă extinderea ideilor reprezentanților Şcolii Ardelene de-a lungul
secolului al XIX-lea. Răspândit şi în Principate, latinismul se bazează pe o idee aparținând lui P.
Maior, diferită de cea susținută de S. Micu, Gh. Şincai şi P. Iorgovici, potrivit cărora româna ar fi
latina clasică coruptă. Potrivit concepției lui P. Maior, limba română este întemeiată pe latina
populară; în consecință, slavonismele, intrând în română mult mai târziu, nu au putut afecta
structura latină a limbii noastre. Prin urmare, restabilirea caracterului latin al limbii române se
putea întreprinde foarte uşor, prin eliminarea cuvintelor slavone şi a celor străine, în general. În
concepția acestuia, există o rațiune superioară care ar justifica o astfel de acțiune extremă: „De
vom vrea a grăi oblu, limba românească e mama limbii celei latineşti”. Purismul latinesc (fondat
pe teza că revenirea la formele arhaice, latineşti ale limbii române printr-un efort colectiv de
curățire a lexicului de elementele străine este posibilă) a cunoscut, pe la jumătatea secolului al
XIX-lea, diferite soluții, dintre cele mai fanteziste, având însă ca obiectiv comun relatinizarea
artificială a limbii române prin epurarea cuvintelor străine şi înlocuirea acestora cu altele de
origine latină.
În Principate, primele idei latiniste apar în lucrarea eruditului profesor August Treboniu Laurian,
Tentamen criticum (1840). Scrisă în limba latină, cartea susține teza caracterului latin absolut al
limbii române, care şi-a păstrat configurația lingvistică din secolul al XII-lea, cu excepția unor
barbarisme, preluate datorită contactului cu popoarele vecine, care ar fi afectat puritatea limbii
noastre. Argumentația autorului este foarte bogată: raportarea la limbile romanice, la graiul
maramureşean, la aromâna vorbită în Pind pentru a demonstra că româna nu a suferit modificări
esențiale de-a lungul timpului. Limba română trebuie reconstruită, prin refacerea formelor
inițiale, nealterate de influențe străine. În ortografie, A. T. Laurian respinge sunetele „derivate”
ă, î, ş, ț, z, deoarece acestea nu se regăsesc în latină. De pildă, verbul a avea trebuie ortografiat la
indicativ prezent: abiu, abi, abie, abemu, abeti, abu. Pronunțarea rămâne însă cea curentă: am, ai,
are etc. Oferim şi exemplul a două propoziții construite de lingvist după propriile-i reguli: „Me
gudiu forte de ve vedere in bona sanita”, ori „Una rondinella nu face primavera”. În ciuda
erudiției autorului său, studiul a fost primit cu rezerve chiar de către latinişti, tocmai din cauza
modului fantezist şi artificial de punere în practică a acestei teze. Tot A. T. Laurian, împreună cu
I. C. Massim, au alcătuit, la însărcinarea Societății Academice, Dicționariul limbei romane,
publicat în perioada 1871-1876. Lucrarea, primul dicționar academic al limbii române, reflectă
concepția latinistă a autorilor: urmărind stricte criterii etimologice, dicționarul înregistrează
numai cuvinte sau forme romanice, restul termenilor de origine neromanică sau incertă fiind
înregistrați într-un Glosariu. În ortografie sunt adoptate soluții etimologice: de exemplu, cămaşă
se scrie camesia (după latinescul camisia), chintesență – cintessentia, dispreț - despregiu (după
modelele italiene disprezzo, dispregio). Autorii folosesc grafia cu j în jocu, judeca, deşi j din
latinescul jocus nu se pronunța j, ci i; formele câne, mâne, pâne sunt preferabile celor cu i
epentetic, în virtutea apropierii de cuvintele latine corepsunzătoare: canis, mane, panis; la fel,
sunt preferate formele vechi în –oriu şi –ariu (lat. –orius, -arius), deşi uzul selectase formele în
-or, -ar. Sunt introduse în dicționar multe cuvinte inexistente în română (ordire „urzire”, orritellu
„urâțel”, ouata „vată”), în timp ce cuvintele nelatine sunt excluse. O asemenea abordare, prin
care autorii au introdus arbitrar în dicționar cuvinte preluate direct din latină, în timp ce au exclus
termeni cu un statut cert în limba română, dovedeşte respingerea principiilor lingvistice
evolutive, operabile în munca de selecție şi de analiză a materialului lexical. Criticat multă
vreme, dicționarul a fost analizat minuțios de Mircea Seche, care a identificat unele aspecte
pozitive ale lucrării: fixarea în româna literară a unui număr important de neologisme latine şi
romanice; contribuții în domeniul sistematizării gramaticale a vocabularului neologic: după
modelul adjectivelor franceze terminate în –blé, se foloseşte terminația –bil(e) (eligible,
inexorabile), care au realizat ulterior diferențierea formelor de feminin şi masculin (eligibil-
eligibilă). În ansamblu, lucrarea celor doi erudiți latinişti este departe de a reflecta tezaurul
autentic al limbii naționale, aşa cum proiectaseră, fiind un inventar lexical supus unor teorii
lingvistice în contradicție cu dezvoltarea naturală, istorică a limbii. Un reprezentant de marcă al
latinismului este, după 1850-1860, Timotei Cipariu, considerat unul dintre întemeietorii
filologiei româneşti. În revista pe care a editat-o la Blaj, Organul luminărei, lingvistul publică o
serie de articole reunite în volumul Principia de limbă şi scriptură (1864); a mai scris și alte
lucrări. Cipariu consideră că la originea limbii române stă latina populară şi că, din punct de
vedere etnic, românii sunt urmaşii direcți ai coloniştilor romani. Prin urmare, şi acesta militează
pentru readucerea limbii române la un presupus stadiu inițial, al purității latine absolute.
Relatinizarea limbii noastre ar fi posibilă prin îndepărtarea cuvintelor de origine nelatină şi
înlocuirea lor cu termeni de origine latină din limba de până la 1700, preluați din toate graiurile,
adică prin întoarcerea la fondul ei străvechi. Cipariu era de părere că scriitorii din Muntenia
folosesc o limbă plină de franțuzisme, iar cei din Moldova abuzează de regionalisme. Adept al
principiului uzului, acesta critică dicționarul lui Laurian şi Massim, pe motiv că autorii au creat
în mod artificial cuvinte care nu-şi pot găsi locul în limba vie. De fapt, Cipariu se afla în aceeaşi
situație, întrucât teoria sa de revenire la fondul vechi al limbii, valorificat în graiurile populare şi
în textele bisericeşti, ignora în egală măsură principiile uzului şi ale evoluției naturale, istorice a
limbii.
Există însă şi argumente de ordin istoric care poate modifica uneori judecata asupra activității
ştiințifice a cărturarilor latinişti; lucrările lor, cu excese puriste, combătute în epocă, sunt
expresia conştiinței şi a identității naționale, susținute prin originea limbii, care demonstra
latinitatea noastră.

Influența franceză

Influența franceză asupra limbii noastre de cultură s-a manifestat intens de-a lungul întregului
secol al XIX-lea. În Principate, contactul propriu-zis cu franceza datează de la începutul anilor
1700, când, în Muntenia şi Moldova sunt numiți domni din rândul dragomanilor de la Poartă.
Cunoscători ai limbii franceze, limba relațiilor diplomatice, noii domnitori îşi aduceau secretari
francezi. Franceza devine astfel cunoscută şi de boierii care aveau relații cu puterea. În timpul
domniei lui Ipsilanti, limba franceză este introdusă în şcoli ca disciplină. Valurile succesive de
emigranți politici francezi, răspândiți, de altfel, în toată Europa, au transmis cultura franceză, dar
şi ideile politice şi filozofice ale revoluției de la 1789. Mulți dintre aceşti emigranți devin
profesori de limba franceză în casele boiereşti, pensioane şi şcolile româneşti. Tinerii români
care pleacă la studii în Franța (precum M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, I. Ghica, D.
Bolintineanu, C. Bolliac, N. Bălcescu) intră în contact cu limba şi cultura franceză; întorşi acasă,
aceşti tineri (bonjuristi, cum erau ironizați în epocă de boierii conservatori) devin promotorii
civilizației franceze. De altfel, traducerea şi adaptarea de literatură franceză sau lectura unor
texte în original au contribuit la popularizarea unei limbi din ce în ce mai cunoscută. Influența
franceză asupra limbii române literare este un proces complex, desfăşurat în mai multe etape,
care comportă numeroase probleme. Un prim aspect se referă la etimologia multiplă sau dublă
ale unor neologisme care au putut intra în română prin filieră franceză şi latină sau din alte limbi.
Un cuvânt împrumutat nu se explică întotdeauna printr-un singur etimon, ci prin mai multe, care
au contribuit într-o măsură diferită la impunerea lui într-o limbă. De exemplu, cuvântul director
este un cuvânt cu etimologie multiplă, cu o posibilă origine latină (director), franceză (directeur),
italiană (direttore), germană (Direktor) sau rusă (direktor). În asemenea situații, pentru a explica
forma unui cuvânt împrumutat, se rețin două-trei etimoane latino-romanice, dar şi din alte limbi,
dacă este cazul. Dicționarele limbii române oferă, în principiu, două etimologii, primul fiind cel
francez (în majoritatea cazurilor), deşi acesta nu este întotdeauna soluția corectă. Influențele
latină, italiană şi franceză s-au amestecat, astfel încât este foarte dificil să se stabilească cu
exactitate etimologia unui cuvânt. Unele neologisme de origine franceză îşi păstrează formele
actuale încă din momentul pătrunderii lor în română, pe la începutul secolului al XIX-lea:
alianță, ambasadă, analogie, confuzie, disciplină, electric, energie, fantomă, galanți, infernal,
marin, rivaliza, serviabil etc. Însă majoritatea neologismelor de origine franceză, ca şi cele de
alte origini, au înregistrat mai multe variante până la adaptarea deplină la sistemul fonetic şi
morfologic al limbii române, dată fiind situația fluctuantă în care se găseau diversele modele de
adaptare în perioada respectivă. La nivel fonetic, reținem în special următoarele fenomene:
- vocala ü nu s-a păstrat; astfel, fr. cuvette > rom. chiuvetă, bureau (pronunțat büró) > birou,
pardessu > pardesiu;
- vocala ö nu s-a păstrat; sufixul substantival –eur (fr. chauffeur, professeur, directeur) a devenit
-er (şofer) sau –or (profesor, director); adjectivele în –eux (fr. capricieux) s-au adaptat în română
cu sufixul –os (< lat. -osus): capricios; fr. faveur > favor (după modelul latinesc favor, -ris);
forma favoare s-a constituit prin transformarea lui ö în oa prin analogie cu substantivele vechi de
tipul lucoare < lat. lucore(m); la fel, fr. coleur < culoare, pudeur < pudoare etc.
- cuvintele franceze în –o (stylo, tableau) s-au adaptat prin intensificarea elementului labial al
vocalei, devenit semivocala –u (stilou, tablou); împrumuturile recente nu prezintă însă
modificarea: fr. radio < rom. rádio (în flexiune, accentul fluctuează: radióul, radióului);
- vocala e neaccentuată + n + consoană (fr. pension, suspendre) se menține (pension, a suspenda)
prin influența formei franceze scrise asupra pronunției româneşti;
- vocala á s-a păstrat în forme precum reprezentant (fr. représentant); în alte situații s-a impus
forma –ent (abundent, deşi în franceză există abondant), tot prin influența exercitată de aspectul
scris al unor adjective franceze (permanent, contingent) etc.;
- vocala ó s-a diftongat în oa: persoana (fr. personne, dar trebuie să avem în vedere şi lat., it.
persona), coloană (fr. colonne, dar şi it. colonna), consoană (fr. consonne); în flexiunea verbală
apare uneori diftongul (a convoca < fr. convoquer, dar la persoana a III-a - convoacă), alteori nu
(a invoca < fr. invoquer, la persoana a III-a - invocă); ó s-a menținut şi în câțiva termeni
internaționali, de origine greacă, intrați la noi prin limba franceză (metodă, axiomă);
- la nivelul consonantismului, amintim grupul ks, redus inițial la s (esperiența, esemplu), până s-a
impus prefixul latino-romanic ex-. Sunt semnificative şi modificările din cadrul unor afixe din
care amintim două situații:
- sufixul francez –ment (lat. -mentum) s-a păstrat într-o serie de neologisme: compliment,
eveniment, sentiment; ultimul cuvânt a cunoscut variante parțial calchiate: simțiment, simtiment;
a circulat chiar şi forma simțământ, cu sufixul vechi, analogic –mânt, folosit pentru adaptarea
altor neologisme: discernământ (fr. discernement);
- sufixul francez –ence (lat. -entio) a devenit –ință (conferință, tendință, după modelul
substantivelor vechi de tipul credință, făgăduință); a circulat, şi în unele cazuri s-a păstrat,
varianta –ență: independență, influență.
La nivel morfologic, adaptarea neologismelor de origine franceză ridică în special probleme în
cadrul verbului:
- probleme legate de încadrarea verbelor de conjugarea I din franceză (-er) în română, deoarece
verbele de conjugarea I prezintă în română două subgrupe: fără sufix flexionar (a cânta, a alerga)
şi cu sufix (păstra, desena); în secolul al XIX-lea se oscilează între cele două paradigme;
exemple se pot oferi şi pentru alte conjugări: de exemplu, a reuşi (fr. réusir, conjugarea a III-a, în
-ir) a împrumutat sufixul flexionar –ez de la conjugarea I (să reuşeze), încadrându-se apoi la
conjugarea a IV-a cu sufixul –esc, prin analogie cu citesc, folosesc;
- unele variante au apărut datorită concurenței dintre etimonul latin şi cel francez: a dirige a fost
înlocuit treptat de a dirija (fr. diriger), a cor(r)ege a fost înlocuit de a corija (fr. corriger) şi de a
corecta (derivat regresiv de la corect). Puternica influență franceză asupra limbii române se
explică, în mod cert, prin conştiința originii comune, latine a celor două popoare şi, prin urmare,
a înrudirii dintre limbile franceză şi română. De asemenea, este semnificativ prestigiul politic şi
cultural deosebit de care se bucura Franța în epocă, capabil să imprime o influență lingvistică de
durată. Limba franceză a impus un adevărat curent social, o cale de a parveni. Fenomenul a fost
surprins sugestiv de către C. Facca (Franțuzitele, Comedia vremii) şi de V. Alecsandri (ciclul
Chirițelor, Iorgu de la Sadagura, personajele din aceste comedii devenind adevărate simboluri ale
galomaniei).

Teoria italienizantă a lui I. Heliade Rădulescu

Începând cu anul 1840, I. Heliade Rădulescu îşi expune într-o serie de lucrări (Paralelism între
limba română şi italiană, 1840, Paralelism între dialectele român şi italian sau Forma ori
gramatica acestor două dialecte, 1841, Vocabular de vorbe streine în limba română, adică
slavone, ungureşti, turceşti, nemțeşti, greceşti etc., 1847) noile sale principii despre limba
literară. Părăsind poziția sa novatoare şi, mai ales, de bun-simț în probleme de limbă, care îl
făcuse un adevărat mentor în epocă, Heliade revine cu ideea că toate elementele străine, inclusiv
cele de origine franceză, împrumutate şi adaptate în română de-a lungul timpului poluează grav
limba noastră. Singurul remediu posibil ar fi italienizarea limbii române. Încercând să
construiască o teorie prin care să-şi argumenteze ideile, Heliade pleacă de la premisa că româna
şi italiana nu sunt două limbi diferite, ci două dialecte ale aceleiaşi limbi vorbite inițial în Italia.
Diferențele, câte există, se explică prin faptul că italiana a fost, timp de secole, o limbă de
cultură, în timp ce româna nu a beneficiat de această şansă. Autorul mai observă că în unele zone
ale Italiei se pronunță româneşte, considerând, de altfel, că diferențele dialectale din română s-ar
putea explica prin deosebirile dintre dialectele italiene. În concluzie, româna trebuie să revină la
un anumit moment din evoluția sa, când era foarte apropiată de italiană; nu mai este, prin urmare,
nevoie de modelul latin şi nici de influența altor limbi romanice (franceza) pentru a realiza
unificarea şi modernizarea limbii române literare. Ca metodă de lucru, Heliade pleacă de la un
număr de circa 1300 de cuvinte de origine latină, de la care se pot forma noi familii de cuvinte
prin compoziție (compunere), unde se folosesc prepoziții (prefixe), şi prin derivație, unde se
folosesc după poziții (sufixe). Cuvintele nou formate trebuie să semene cât mai mult cu cele
italieneşti. De exemplu, de la bun se obțin bunătate, bunică etc., de la chiar „clar” se obțin
chiaritate, dechiarație „declarație”, după modelele italiene chiaritá, dichiarazione. Mai mult de-
atât, orice element străin trebuie exclus din limbă şi înlocuit cu termeni de origine italiană, latină
sau formați prin derivare de la astfel de rădăcini şi afixe; de exemplu, bogat trebuie înlocuit cu
avut, înavuțit, cu bani trebuie înlocuit cu averos, bogat în bani cu bănos, pecunios, în zadar cu în
darn, basma de şters cu sudariu, basma de gât (fular) cu strofiu etc. Heliade este de fapt
influențat atât de ideile lui P. Maior, care afirmase că între română, care provine din latina
populară, şi italiană este o asemănare accentuată, cât şi de ale lui P. Iorgovici, cu privire la
îmbogățirea limbii române prin afixare. Ideile sale nu au avut ecou în epocă. Cei câțiva adepți
(C. Aristia, N. Locusteanu, N. Rucăreanu, I. D. Negulici) au încercat să aplice italienismul în
traduceri; I. D. Negulici a publicat în 1848 un dicționar intitulat Vocabular român de tóte vorbele
străbune reprimite până acum în limba română şi tóte quelle que suntu a se mai priimi d’acum
înainte şi mai ales în sciințe.

Teoria analogistă a lui Aron Pumnul

Participant la revoluția de la 1848 din Transilvania, profesorul lui Eminescu de limba şi literatura
română de la liceul german din Cernăuți, Aron Pumnul a conceput o teorie de reformare a limbii
române. Spre deosebire de purismul latinist sau de cel heliadist, care promova modelul limbii
latine, respectiv a celei italiene, A. Pumnul consideră că limba noastră trebuie românizată. Teoria
sa, numită analogism pumnist, pumnism, ciunism, sau, mai pretențios, şcoala fonetică
bucovineană, expusă într-o serie de studii şi articole (Literele corespunzătoare firei limbei
româneşti şi încă ceva, 1845; Neatârnarea limbei româneşti în dezvoltarea sa şi în modul de a
scrie, 1850; Convorbire între un tată şi între fiul lui asupra limbei şi literelor româneşti, 1850;
Formăciunea cuvintelor româneşti, 1859) vizează, în ansamblu, problema neologismelor din
limba noastră. Adept al principiului fonetic în scrierea cu litere latine, Pumnul aplică aşa-numitul
principiu al analogiei, potrivit căruia cuvintele noi înregistrează aceleaşi transformări cu cele
suportate de elementele moştenite. Astfel, dacă a accentuat din cuvintele latineşti lana, cantat,
campus a devenit î în română: lână, cântat, câmp, atunci trebuie să aplicăm această regulă
tuturor cuvintelor noi care conțin fonetismul respectiv (a accentuat + m, n + consoană); prin
urmare, se scrie şi se pronunță româneşte plântă, nu plantă, germână, nu germană. Pentru că a
latin neaccentuat a devenit ă în română (farina > făină), corect este lătină, nu latină, cărăpteriu,
nu caracter. La fel, grupul consonantic latinesc ct a devenit pt (pectus > piept); deci, este corect
ca toate cuvintele noi care conțin acest grup consonantic să fie supuse aceleiaşi transformări:
subiept, leptură; o + n > u (bonus > bun), prin urmare rezultă formele cuntra, Arune, cuntrăzice
etc.

Orientarea națională

Orientarea latino-romanică a urmărit modernizarea limbii române literare pentru a obține un

instrument avansat de cultură, menit să asigure sincronizarea culturii noastre cu mişcarea
culturală europeană. O altă direcție, de inspirație națională, a susinut desăvârşirea acestui proces
prin exploatarea filonului istoric şi popular al culturii naționale. Noua tendință se coagulează în
jurul Daciei literare, apărute la Iaşi, în 1840. Revista a fost interzisă la 23 august, acelaşi an; în
1859 se scoate a doua ediție, cu litere latine.
Programul publicației este expus de M. Kogălniceanu, redactorul responsabil, în Introducție. Aici
este formulată teoria specificului național al literaturii (este emblematică afirmația „traducțiile
însă nu fac literatură”), se precizează necesitatea selecției operelor după criteriul valoric,
formarea unei literaturi originale fiind posibilă numai prin orientarea scriitorilor spre trecutul
istoric şi creația populară: „Țălul nostru este realizația dorinții ca românii să aibă o limbă şi o
literatură comună pentru toți”. Exprimarea valorilor spirituale şi a tradiției istorice prin literatură
oferea argumente noi în lupta pentru emancipare națională şi socială. Revista cuprinde mai multe
rubrici destinate „compunerilor originale”, prezentării altor publicații româneşti şi criticii
operelor literare sau cultural-ştiințifice. În Dacia literară, au apărut: nuvela Alexandru
Lăpuşneanu, povestirea O alergare de cai şi studiul Cântece populare a Moldaviei de C.
Negruzzi, Buchetiera de la Florența de V. Alecsandri, Anul 1840 de Gr. Alexandrescu, eseul
Noul chip de a face curte de M. Kogălniceanu; au fost reproduse, din volume şi din periodice,
Riga Poloniei şi Prințul Moldaviei de C. Negruzzi, poezii de C. Stamati şi Gh. Asachi, fabule de
Al. Donici, articolele lui I. Heliade Rădulescu: Despre autori, Pseudonime, Despre satiră. După
1840, trecutul istoric şi folclorul devin surse de inspirație majore pentru toți scriitorii importanți
ai generației paşoptiste: Gh. Asachi (baladele Dochia şi Traian, Turnul lui But, nuvelele
Rucsandra doamna, Alexandru cel Bun, Petru Rareş, Mihai Viteazul), D. Bolintineanu
(legendele istorice Muma lui Ştefan cel Mare, Daniil Sihastrul, Mircea cel Bătrân şi solii, Codrul
Cosminului, baladele fantastice Mihnea şi baba, Dochia, epopeea Traianiada, ciclul Macedone,
biografia romanțată ViaȚa lui Vlad Țepeş şi Mircea Vodă cel Bătrân), Gr. Alexandrescu
(poeziile istorice de factură romantică Umbra lui Mircea. La Cozia, Răsăritul lunei. La Tismana,
Mormintele. La Drăgăşani), C. Negruzzi (nuvelele Alexandru Lăpuşneanul, SobieȚki şi românii,
Regele Poloniei şi Domnul Moldaviei), N. Bălcescu (monografia Românii supt Mihai-Voievod
Viteazul, biografiile istorice Ioan Tăutul, mare logofăt al Moldovei, Logofătul Miron Costin), V.
Alecsandri (culegerile Balade adunate şi îndreptate, Poezii populare ale românilor – din variante
disparate a reconstituit capodopere precum Miorița sau Toma Alimoş- ciclul Doine –, poemele
istorice Dumbrava Roşie, Dan, căpitan de plai, drama Despot-Vodă), Al. Russo (legendele
populare Piatra Teiului, Stânca Corbului, poemul Cântarea României – cu paternitate
controversată, atribuită de unii specialişti lui N. Bălcescu – , seria de articole publicate în
România literară sub titlul Cugetări, studiul Poezia populară, unde se defineşte orientarea
programatică a limbii literare spre tradiția orală şi literatura populară), Al. Odobescu (volumul de
nuvele Scene istorice din cronicile româneşti, Mihnea-Vodă cel Rău, Doamna Chiajna, lucrarea
erudită Pseudo-kynegetikos). Mişcarea literară şi culturală începută la 1840 sub semnul Daciei
literare, animată de curentul istoric şi popular, este caracterizată prin realism şi substanță
lingvistică, limba română literară cunoscând o diversificare deosebită prin operele scriitorilor
reprezentativi ai perioadei.

Contribuția lui Titu Maiorescu la introducerea alfabetului latin. Proiecte ortografice

academice

Introducerea oficială a alfabetului latin în Principate (1860, 1862) este marcată de disputa dintre
cele două curente principale – principiul fonetic şi latinismul etimologizant – care dominau
dezbaterile teoretice referitoare la scrierea limbii române cu litere latine (inițiativă avută de
cărturarii Şcolii Ardelene). În cele ce urmează, vom trece în revistă principalele tendințe în
scrierea cu alfabet latin în cele trei provincii româneşti.
În Transilvania şi în regiunile din vest s-au elaborat mai multe proiecte ortografice, întemeiate pe
principiul etimologic latinizant, cel mai cunoscut fiind cel propus de Micu şi Şincai în Elementa
linguae. Autorii descoperă practic legile fonetice ale limbii române, încercând să găsească soluții
adecvate pentru a reprezenta sunetele derivate (în special ă, î, ş, ț, z). O rezolvare
corespunzătoare primesc grafemul j (preluat din scrierea limbii franceze pentru fricativa sonoră
corespondentă), oclusivele velare şi africatele palatale ortografiate ca atare: che, chi, ghe, ghi, ce,
ci, ge, gi. Aceste soluții s-au dovedit viabile, fiind consacrate de ortografia românească. Vocala
centrală ă este notată prin a sau e. Pentru o altă vocală centrală, î, se propun mai multe soluții: a,
e, i, â, ê, ô, ā, ē, oe, u (în unele proiecte nici nu se mai face distincția între ă şi î). În Elementa...
găsim şi grafii caracterizate de un etimologism extrem: clave „cheie”, gláçie „gheață”, lacte
„lapte”, cf. lat. clavem, glaciem, lactem. În perioada 1806-1866 se impun, prin reglementările
propuse, P. Maior (care, în 1819, introduce grafemul ț), A. T. Laurian (promotor al purismului
ortografic, care îl conduce, după cum am văzut anterior, la forme precum: quatru, quinqui, octu,
cantabam) şi T. Cipariu (al cărui prestigiu cultural şi ştiințific va contribui la oficializarea
propriului sistem ortografic în Transilvania, deşi acesta aplica într-o măsură mai mică principiul
fonetic decât sistemul lui Maior, fiind introdus în şcoli, administrația publică, presă, scrierile
literare). Ortografia reprezintă sectorul în care Cipariu a aplicat cel mai consecvent principiile
puriste: prepozițiile simple sau compuse se reconstituie după etimon (de in „din”, pre in „prin”,
de intre „dintre”, pana „până”), în timp ce restul cuvintelor sunt ortografiate cât mai apropiat de
modelul latin (ulta „uita”, lat. oblitare, arame „aramă”, lat. aeramen, ambla „umbla”, lat.
ambulare).
În Bucovina, A. Pumnul propune un sistem ortografic pe care îl consideră fonetic. Principiile
sale ortografice sunt expuse în primul volum al amplei crestomații de literatură română,
Lepturariu rumânesc cules den scriptori rumâni, vol. I-IV, Viena, 1862-1865. Deşi concepute ca
o contrapondere la etimologismul latinizant, inovațiile sale sunt nepractice şi rupte de limba vie a
poporului. O versiune îmbunătățită a sistemului lui Pumnul a fost susținută de elevii săi, membri
ai Societății pentru literatura şi cultura română în Bucovina, în paginile revistei acestei asociații
culturale (1865-1869), însă fără ecou în istoria ortografiei româneşti.
În Muntenia, meritul de a fi introdus alfabetul latin îi aparține lui Heliade Rădulescu. Ortografia
sa italienizantă se bazează pe câteva reguli: notarea grafemului c prin qu (quel „cel”, quand
„când”), dublarea consoanelor (syllaba, sufflet, illustru, cuppa, abbatere, adducere, commitere),
vocalizarea finalelor (cu intenția „italienizării” cuvintelor, în special prin notarea lui –u final
pentru consolidarea consoanei duble: ellu „el”, allu „al”). Modul de ortografiere a neologismelor
accentuează caracterul neologic al proiectului lui Heliade: allegru, avantagiu, a ama „a iubi”,
bellă, fatică „oboseală”, a se passa „a se petrece”, columbă, companion, conchistant, temerariu
etc. Pentru a determina ortografia formelor flexionare de origine latină, Heliade aplică, de cele
mai multe ori, principiul invariabilității temei cuvântului (valle – vălli „vale - văi”, stelă – stele
„stea - stele”). Între anii 1847-1848, autorul publică o serie de articole în Curierul românesc,
reunite în volumul Literatura. Critica, apărut în 1860, unde dezbate şi regulile pentru scrierea cu
alfabet latin. Se menține caracterul etimologizant, în ciuda unor concesii făcute fonetismului.
Către 1848-1850, în Principate exista un adevărat haos în scrierea limbii române, întrucât se
foloseau trei sisteme ortografice: chirilic, mixt sau de tranziție şi latin şi mai multe reguli pentru
fiecare dintre ele. Introducerea oficială a alfabetului latin în Muntenia s-a realizat în mai multe
etape. Astfel, în decembrie 1850, Eforia Şcoalelor constată confuzia care domneşte în scrierea
limbii române; între februarie 1856 şi iunie 1857 alfabetul latin este introdus în învățământ; în
octombrie 1858 se lansează un noi proiect ortografic, popularizat în presă şi tipărit sub formă de
broşură şi foaie volantă; în ianuarie 1859, Unirea Principatelor favorizează acceptarea alfabetului
latin şi a unui sistem ortografic unitar; în august 1859, Monitorul oficial al Țării Româneşti
utilizează caractere latine, în timp ce partea sa neoficială păstrează caracterele chirilice; în
ianuarie 1860, Monitorul oficial apare integral cu alfabet latin; în februarie 1860, I. Ghica,
ministrul de interne, emite o dispoziție prin care alfabetul latin devine obligatoriu în cancelariile
ministerului respectiv; în martie 1862, Eforia Şcoalelor, condusă tot de I. Ghica, decretează
introducerea alfabetului latin în toate ministerele şi actele oficiale.
În Moldova, primul proiect ortografic este conceput de Gh. Săulescu (Gramatica românească,
Iaşi, 1833), tipărit tot cu alfabet chirilic. Autorul propune un sistem grafic bazat pe alfabetul
latin, cu elemente preluate din diverse sisteme ortografice europene, dar şi din cele ale Şcolii
Ardelene: î şi oe pentru redarea grafemului î, z pentru ț, q pentru che, chi etc. Sistemul acestuia
prezintă multe soluții etimologice, artificiale. Neofit Scriban publică prima carte cu alfabet latin
în Moldova (Catihis sau Învățături de căpitenie ale Bisericii răsăritene, Iaşi, 1838). Un alt
proiect, destinat studenților români din Franța este propus de Scarlat V. Vârnav (Biblioteka
Roméné din Paris fondaté in anul 1846, Paris, 1846); autorul, adept declarat al principiului
fonetic, este însă influențat de concepția Şcolii Ardelene, utilizând un număr însemnat de
grafeme. Trebuie menționat şi proiectul propus de V. Alecsandri, publicat sub pseudonimul V.
Mircesco (Grammaire de la langue roumaine, Paris, 1863). Susținător fervent al principiului
fonetic în scrierea limbii române, Alecsandri oferă însă soluții incoerente în spirit latinist; de
exemplu, vocalele centrale sunt redate prin grafemele utilizate de latinişti, iar –u final, a cărui
utilizare poetul o ironizase, apare în cazul unor forme verbale omofone, cu intenția de a evita
confuzia (dam, pentru persoana I, singular, damu pentru persoana I, plural). În Moldova,
introducerea alfabetului latin se face în următoarele etape: la sfârşitul anului 1858, se abordează
oficial problema introducerii alfabetului latin în şcolile publice; în martie 1859, apare un proiect
de scriere cu caractere latine, marcat de cel propus în Muntenia, însă cu influențe etimologizante;
în februarie 1860, V. A. Urechia emite decizia introducerii alfabetului latin în învățământ. Anul
1866 prezintă o importanță deosebită. Acum se înființează Societatea literară română, devenită în
1867 Societatea Academică Română, iar în 1879 Academia Română. Înaltul for ştiințific, din
care făceau parte, pe lângă munteni şi moldoveni, şi transilvăneni (T. Cipariu, G. Barițiu) şi un
bucovinean (I. G. Sbiera), asigurându-se astfel o reprezentare națională, şi-a propus încă din
actul de constituire să stabilească regulile ortografice ale limbii române. Condusă de latinişti
(preşedinte era Heliade), Societatea a adoptat în 1867 un sistem ortografic identic cu varianta lui
Cipariu din anii 1854-1866. Astfel, toate sunetele „primitive” (etimologice) se vor scrie cu litera
corespunzătoare din alfabetul latin (literele k, q, w sunt considerate străine), iar toate sunetele
„derivate” (ă, î, ş, ț etc.) se vor nota prin literele sunetelor primitive din care derivă; cu excepția
accentelor (ascuțit, grav şi circumflex), proiectul renunță la alte semne diacritice. Regulile de
detaliu urmau să fie stabilite în gramatica academică, la capitolul de fonetică. În 1869, apare un
nou proiect academic. În linii mari, acesta prevede: literele d, s, t +i, redând pe z, ş, ț se scriu fără
sedilă; z se admite în cuvintele nelatine, iar în terminații se notează di (lucrediu „lucrez”); se
mențin consoanele geminate acolo unde există o justificare etimologică; accentul ascuțit apare la
infinitivul şi la imperativul verbelor (légana „leagănă”, móre „moare”, unde notează diftongii),
accentul grav se foloseşte la forma de perfect simplu a verbelor (tacù, facù) şi de plural a
substantivelor (càrti „cărți”, pàrti „părți”), iar accentul circumflex marchează sunetele nazale
(atât, ântâniu); apostroful notează forma articulată a substantivelor feminine (mam’a, cas’a).
Victorie a principiului etimologic, acest proiect a condus la demisia lui Heliade, care expune
acum ultimul său sistem ortografic (Principie de orthographia romana, Bucureşti, 1870). Într-un
studiu fundamental, intitulat Despre scrierea limbii române (primele două părți apar în 1966, a
treia în 1867, iar a patra în 1873), Titu Maiorescu îşi expune principalele idei în problema
ortografiei. El arată că nu pot fi adoptate toate semnele alfabetului latin în scrierea limbii
române, întrucât sunt prea numeroase; de altfel, acestea nici nu pot nota toate sunetele specifice
limbii române. Acesta propune semne diacritice pentru notarea sunetelor româneşti „derivate”- ă,
î, ş, ț. Maiorescu intuieşte diferența dintre sunet şi fonem, observând că un alfabet nu cuprinde şi
nu poate cuprinde toate sunetele cu nuanțele lor dintr-o limbă, întrucât ortografia s-ar complica
peste măsură. Ortografia fonetică nu implică fonetismul absolut, ci acele semne care reproduc
sunetele esențiale pentru a deosebi sensurile cuvintelor şi formele flexionare. De asemenea,
autorul critică etimologismul latinist, afirmând că aşa-zisa corupție a limbii reprezintă, de fapt,
un proces evolutiv firesc şi că ortografia trebuie să se adapteze noilor forme şi pronunțări.
În 1879, o nouă comisie (din care fac parte, printre alții, T. Maiorescu, B. P. Hasdeu, V.
Alecsandri) reia discuțiile. Proiectul ortografic este redactat de Maiorescu, care îl susține în
sesiunea generală a Academiei din 8 aprilie 1880; supus dezbaterilor, prin care se introduc unele
amendamente etimologizante, proiectul este votat în 31 martie 1881. Noul sistem ortografic
reprezintă primul mare succes al susținătorilor principiului fonetic în scrierea limbii române.
Concesiile făcute etimologiştilor sunt: scrierea cu s dublu a cuvintelor de origine străină (massă,
rassă); scrierea cu z, respectiv dz, în funcție de originea nelatină sau latină a cuvintelor (zare, dar
râdzi); redarea grupului şt(i) prin sc(i) (Bucuresci); păstrarea lui –ŭ final. De asemenea, vocalele
centrale sunt notate detaliat, ca urmare a unui etimologism exagerat: ă este redat prin ă, ĕ, î este
redat prin î, â, ê şi u; rezultă, prin urmare, grafii de tipul: laudând, tacênd, vînd, sfînt (tacênd se
scrie cu ê, deoarece ar proveni din latinescul tacēre). Ortografia fonetică se va impune definitiv
abia în 1904, printr-un nou proiect alcătuit de Maiorescu. Principalele modificări operate acum
sunt: dz se elimină, păstrându-se z indiferent de originea cuvintelor; é şi ó nu mai marchează
diftongii ea şi oa, aceştia apărând ca atare; grupul sci se înlocuieşte cu şti; se acceptă scrierea cu
î, cu excepția cazurilor în care este precedat de c, g, precum şi în cuvântul român şi derivatele
sale; se elimină –ŭ şi –ĭ final. Alte modificări vor mai fi operate în 1932, 1953, 1965 şi 1993.
Sistemul ortografic bazat pe principiul fonetic s-a impus greu. În Transilvania, scrierea cu litere
latine a fost susținută de biserica greco-catolică (T. Cipariu publică prima carte ecleziastică cu
alfabet latin, destinată uniților: Orologiulu celu mare – Ciasoslovu, Blaj, 1835), însă chiar şi
majoritatea cărților de referință ale reprezentanților Şcolii Ardelene sunt tipărite cu chirilice,
pentru a fi accesibile publicului. Biserica ortodoxă identifica ortodoxia cu scrierea chirilică, aşa
încât folosirea alfabetului latin era privită ca o modalitate de propagandă catolică. În 1881,
biserica ortodoxă va accepta alfabetul latin, cu toate că utilizarea sa în textele religioase în
Muntenia şi Moldova se va face până spre 1900. Ortografia a constituit una din cauzele
principale care a condus la dispariția curentelor puriste. Înlocuirea alfabetului chirilic a fost
susținută în baza a trei sisteme diferite: latinismul etimologist, foneticismul şi italienismul,
elaborate în mod artificial şi cu apropieri maxime de modelul ales. Neolatiniştii pleacă de la
aceeaşi premisă fundamental greşită, ca şi latiniştii din prima generație: principiul intervenției
oamenilor de cultură în evoluția limbii. Excesele lingvistice de tot felul au fost ironizate de V.
Alecsandri (Dicționar grotesc), C. Negruzzi (Muza de la Burdujăni), B. P. Hasdeu (Orthonerozia,
Trei crai de la răsărit), Al. Russo (Cugetări). Argumente solide pentru combaterea acestor idei nu
aduce însă decât T. Maiorescu. Activitatea acestuia nu se reduce la contribuția sa în domeniul
ortografiei. Mentorul „Junimii” a avut opinii importante şi în probleme de cultivare a limbii,
concretizate în câteva studii de referință. Astfel, în studiul Limba română în jurnalele din Austria
(1868), autorul analizează limbajul presei din limba română din Transilvania, Bucovina şi Banat
(sunt vizate periodicele Albina, Telegraful român, Transilvania, Familia), semnalând deficiențe
majore ale stilului publicistic conturat în revistele citate: exprimare prolixă la nivel sintactic şi
lexical, ca urmare a modelelor străine, calchierea abuzivă a multor termeni germani etc.
Preocuparea pentru limbajul presei se menține în Beția de cuvinte în „Revista contemporană”
(1873), cu subtitlul sugestiv Studiu de patologie literară. Autorul, care practică un stil subtil-
caustic („Cuvântul, ca şi alte mijloace de beție, e pănă la un grad oarecare un stimulent al
inteligenței. Consumat însă în cantități prea mari şi mai ales preparat astfel încât să se prea
eterizeze şi să-şi piardă cu totul cuprinsul intuitiv al realității, el devine un mijloc puternic pentru
amețirea inteligenței”) oferă mostre din exprimarea colaboratorilor revistei, dominată de
bombasticism, pleonasme şi excese stilistice: G. Sion („junele adolescinte”, „Țara era în
convulsiunile cele mai înflăcărate”, „poetul vărsa tezaurii imaginațiunii sale cu profunzimea unui
crater în irupțiune”), Pantazi Ghica („Armaşul Dincă Sârbu, şearpe încolăcitor, ființă târâtoare,
astucioasă, lugubră, furbă şi trădătoare, suflet damnat”, „silențiu lugubru”), V. A. Urechia
(„ogorul ştiințific”, „istoria, fiica filozofiei, nu vine decât după ce poezia populară începe a
tăcea”), G. Marian („mă înhățai de acest cuvânt”). În problema neologismelor, Maiorescu s-a
pronunțat cu aceeaşi fermitate. În Direcția nouă în poezia şi proza română (1872), autorul îşi
exprimă îngrijorarea față de avalanşa neologică, care altera vizibil literatura şi presa vremii,
marcate prin tendința generală a unei modernizări rapide şi superficiale a limbii literare. Studiul
său de referință în acest sector se intitulează Neologismele (1881). Aici Maiorescu enunță câteva
reguli fundamentale pe baza cărora îşi construieşte întreaga argumentație. Prima regulă arată că
„acolo unde pe lângă cuvântul slavon există în limba românească populară un cuvânt curat
român, cuvântul slavon trebuie să fie depărtat şi cuvântul român păstrat”. Astfel, sunt
recomandate binecuvântare şi nu blagslovenie, preacurată, nu precistă, bunavestire, nu
blagoveştenie. A doua regulă spune că „acolo unde avem în limba noastră obişnuită un cuvânt de
origine latină, nu trebuie să introducem altul neologist”. Pericolul vine din partea acelor
intelectuali români care au studiat în străinătate, astfel că „o sumă de cuvinte şi de deprinderi
sintactice le vin mai întâi în minte sub forma limbei străine pe care o cunosc mai bine”. Ca
exemple, Maiorescu oferă unele exagerări bine-cunoscute şi sancționate chiar de contemporani:
versurile lui Heliade din perioada „decadenței” sale („O, belă eşti, dilecto, şi capelura-ți blondă /
Ca buclele lui Phedru te-ammantă, te circondă”), terminologia din dicționarul lui Laurian şi
Massim (catellare „a făta căței”, dedecore „ruşine”, granditate „mărime”), calcurile şi
franțuzismele deputatului N. Blaramberg (anguementuri, efasment, historia nu voesc de o
înălțare). Maiorescu respinge neologismele de prisos, care îndepărtează limba de la „înțelesul ei
popular” şi recomandă, de exemplu: agerime, în loc de sagacitate, adâncit, în loc de aprofundat,
deşertăciune, în loc de vanitate, aspru, în loc de sever, a lua asupra-şi, în loc de a asuma etc. Deşi
majoritatea neologismelor respinse s- au consacrat în limba literară, Maiorescu porneşte de la
principiul, împărtăşit în epocă, al împrumuturilor neselective, al evitării neologismelor când în
română există sinonimele corespunzătoare. Pornind de la această idee, este enunțată a treia
regulă: „Acolo unde astăzi lipseşte în limbă un cuvânt, iar ideea trebuie neapărat introdusă, vom
primi cuvântul întrebuințat în celelalte limbi romanice, mai ales în cea franceză. (Nu vorbim de
termenii tehnici)”. Folosirea altor surse decât cea romanică este respinsă. Ultima regulă, în care
se revine la problema slavonismelor, menționează că „depărtarea tuturor cuvintelor slavone din
limba română şi înlocuirea lor cu neologisme ar fi o greşeală şi este cu neputință”. Acesta
aminteşte că influența slavă asupra limbii române a încetat şi că, în privința cuvintelor slavone,
discuția „nu priveşte vreo nouă introducere a lor, ci numai înlocuirea sau neînlocuirea lor,
întrucât se află din vechime înrădăcinate în limba română”. Opunându-se principial eliminării
slavonismelor, pe care o consideră imposibilă, Maiorescu oferă exemplul demersului eşuat al lui
Laurian şi Massim. Conform concepției celor doi învățați, care consideră că termenii neromanici
nu pot intra într-un dicționar al limbii române, ar trebui să folosim: ciconia, în loc de barză,
amare, în loc de iubire, dracone, în loc de zmeu, popinariu, în loc de cârciumar etc. Maiorescu
selectează câteva elemente slave din dicționarul lui Cihac: balaur, ban, blană, bolovan, brazdă,
breaslă, ceață, ciocan, cireadă, cleşte, clopot, coş, covrig etc., pentru a arăta că este vorba despre
cuvinte din fondul lexical principal. Recurgând la elemente de analiză comparativă, Maiorescu îl
citează pe Renan, care a inventariat 5642 de cuvinte în Vechiul Testament, şi pe Max Müler,
autorul unui studiu unde, printre altele, se menționează că un englez cult nu întrebuințează în
vorbire mai mult de 3000 de cuvinte, în timp ce un muncitor necalificat are un vocabular de
aproximativ 300 de cuvinte. Dacă presupunem că vocabularul Țăranului român cuprinde circa
1000 de termeni şi dacă acceptăm că a treia parte sunt de origine slavă, se pune în mod logic
întrebarea: „S-au gândit vreodată neologiştii ce însemnează a dezvăța pe cineva de a treia parte
din limba lui zilnică şi a-l învăța a treia parte dintr-o altă limbă?” Trebuie menționat şi studiul
Oratori, retori, limbuți (1902), unde sunt prezentate aspecte negative ale oratoriei parlamentare
(sunt vizați, printre alții, N. Blaramberg, N. Ionescu, G. Brătianu): exprimarea bombastică,
anacolutul, modificarea topicii după model francez, cu late cuvinte cultura insuficientă a unor
parlamentari români. În problema neologismelor, Maiorescu a propus de multe ori soluții
restrictive, generate însă de concepția sa, bine argumentată, privitoare la păstrarea şi cultivarea
specificului național.

Structura limbii literare

Perioada 1840-1881 se caracterizează prin procesul general de formare a normei supradialectale.

Aceasta acționează în direcția înlăturării elementelor strict regionale şi arhaice şi a modernizării
limbii literare sub toate aspectele. Fonetica La acest nivel se observă cel mai bine concurența
dintre formele regionale şi cele consacrate de norma supradialectală. „Muntenizarea” limbii
scriitorilor moldoveni reprezintă, de fapt, revenirea la formele vechi ale limbii din textele
religioase tipărite la mijlocul secolului al XVIII-lea, care s-au conservat în mare măsură în graiul
muntenesc.

Fonetica

Fonetisme moldoveneşti
- ă protonic medial > a: barbat, macar, barbați calare;
- e neaccentuat > i: oamini, judicată, degitul, prietin;
- precedate de seria consonantică, s, j, ț, ş, z, r, e > ă, iar i > î: înțălege, spăriată, galbănă, sâmte,
jâlțul;
- după aceleaşi consoane, diftongul ea > a: vra, însamnă;
- diftongul eá final accentuat > é: mé, o duré, aseminé;
- diftongul ia accentuat > ie: mâniet, mângâiet;
- după labială, diftongul ie > e: peptar, ferbe;
- palatalizarea labialelor apare foarte rar, formele cu labiale nepalatalizate sunt generale.
Fonetisme munteneşti
- forme specifice ale prepozițiilor: dă, pă, dupe, dupe, pântre;
- pronunțarea înmuiată a consoanelor ş, j, astfel încât ă > e: birje, uşe, cămaşe;
- forme epentetice cu diftongii oi, ei: oichiul, veiche;
- disimilări consonantice: amerințător, tutulor.
Fonetisme arhaice
Acestea sunt, în linii mari, comune atât scriitorilor munteni, cât şi celor moldoveni: - conservarea
lui ă etimologic în cuvinte de diverse origini (latină, slavă sau maghiară): rădica, răsipi, răsipă, a
lăcui, trămis;
- î netrecut la u (< lat. a + m, n + consoană): îmblu, îmblă, îmflate;
- prepoziții cu forma veche: pre, preste;
La scriitorii moldoveni mai apar:
- formele etimologice cu î (< lat. a + n), în locul formelor cu i epentetic: câne, mânile;
- se menține fonetismul ğ: a giuca, giudecător, împregiur;
La scriitorii munteni consemnăm:
- iotacizarea verbelor la indicativ prezent, conjunctiv şi gerunziu: auz, pierz, să înghiță, să
deschiză, să spuie, să râz, să răspunză, rămâind;
- lipsa propagării nazalizării: genuchi şi îngenuche (< lat. genuculus), mănuchi (< lat. manuclus).

Morfologia

Pe lângă problemele legate de adaptarea morfologică a neologismelor, există şi fluctuații ale

normei, care implică formele morfologice specifice limbii vechi sau moderne, alături de unele
elemente dialectale sau populare:
- fluctuația formelor de plural vizează formarea femininului plural cu desinențele –i şi –e;
substantive fixate ulterior în limbă cu forma în –e, apar în secolul al XIX-lea cu pluralul în –i:
căruți, uliți (Alecsandri); invers, substantive feminine fixate ulterior cu desinența –i, apar cu
pluralul vechi în –e: barbele, furtune, rane, creature, talpe, mânice, ierne, inime, ranele, epoce,
sacrifice;
- formele de gentiv-dativ variază între desinența –ii (cu alternanță vocalică) şi –ei (de obicei fără
alternanță): bisericei, naturei, dimineței, durerei, întemeierei, bufniții, candelii, copilăriii;
- forme duble de plural apar şi în cazul substantivelor neutre, prin concurența dintre desinențele –
uri şi –e: necaze, arce, surtuce, exile, state, potoape, surghiune, principe, studie, defecturi,
exempluri, sentimenturi, suveniruri; desinența –uri este mai frecventă la substantivele neologice
(deşi a fost înlocuită ulterior cu -e): avantajuri, canaluri, cristaluri, pasajuri, staturi, salonuri,
instrumenturi, teatruri, concerturi, talenturi, orchestruri;
- fluctuația normei în stabilirea genului determină câteva situații: 1. neutru pentru feminin: prism,
color, problem; 2. feminin pentru neutru: rolă, strată „strat”, partidă „partid politic”; 3. neutru
pentru masculin: individe „individ”; 4. masculin pentru neutru: articoli, secoli, timpi; 5. masculin
pentru feminin: eliți, formi, un lesped.
- articolul posesiv a prezintă formă invariabilă la scriitorii moldoveni, alternând însă cu cea
acordată: a iernii nopți, valurile line a mării, nume a băieților, a mele, a zilei, treptele rădicate ale
soțietății, copitele cailor şi ale cămilelor;
- gerunziul apare cu valoare adjectivală (sub influență franceză): glas murind, nădejdi zâmbinde,
murindă mână;
- se mențin încă formele articulate ale pronumelui relativ care, concurate însă de forma
invariabilă;
- sunt frecvente formele dialectale moldoveneşti şi cele munteneşti ale pronumelor şi ale
adjectivelor demonstrative: ast, astă, astor, ăst, ăşti, celoralalte, celalalt, ceialaltă;
- în limbajul poetic apare frecvent dativul posesiv: ființa-i, sufletu-mi, păru-i;
- pentru că unele verbe neologice nu erau fixate încă la o anumită conjugare, apar deseori
modificări de încadrare: a adăugi, a meriti, a adaoge, a scri, a piere;
- schimbările de diateză sunt cauzate atât de incertitudinea normei, cât şi de modelul francez;
cele mai numeroase sunt schimbările între reflexiv şi activ: a se răsufla, a se înainta, însă apar şi
activul pentru reflexiv: a veşteji şi reflexivul pentru pasiv: s-a liberat „a fost eliberat”;
- se menține lipsa desinenței –u la persoana a III-a plural a indicativului imperfect; - auxiliarul de
perfect compus prezintă adesea forma unică au pentru singular şi plural;
- viitorul popular este răspândit în diverse variante: oi coasă, oi pute, mă-i crede, te-i întoarce, n-
a vrea, a să devie îi zări, te-or scăpa, avem să mergem, oi duce, oi să fac;
- forme regionale de perfect simplu sau mai-mult-ca-perfect apar numai la scriitorii munteni:
didei „dădui”, dideseră „dăduseră”.

Formarea cuvintelor

Şi în acest domeniu, tendința generală este aceea de a accentua aspectul romanic al limbii
române, prin preluarea şi adaptarea afixelor capabile să-i ofere o nouă configurație. Derivatele cu
–icesc, atât de productive în epoca anterioară, devin din ce în ce mai rare, fiind înlocuite de
derivatele în –ic. Derivatele cu sufixe de origine neogreacă: -asi, -isi (- arisi), -osi etc. Mai apar
la unii autori, precum a metaharisi „a obişnui”, a parigorisi „a mângâia” şi a paradosi „a
preda”, a proforisi „a pronunța”. Sufixul –arisi este ataşat uneori cuvintelor de origine franceză:
adresarisi, comendarisi; asemenea formații se perimează după 1850. Sunt pe cale de dispariție şi
verbele derivate cu –ui (-ălui), care se întâlnesc rar după jumătatea secolului al XIX-lea: a
arestui, respectălui), a espedui. În intervalul 1860-1880 apar frecvent derivatele cu – iune.
Formațiile de acest tip, care le concurau pe cele anterioare în –ie, prezentau, în concepția celor
care le utilizau, un accentuat caracter romanic, adaptate fiind după formele similare din franceză
în –ioni şi italiană în –ione: abstracțiune, educațiune, indignațiune, instituțione, opinione.
Latiniştii folosesc formele cu –iune. Sub influență romanică, apar derivatele adverbiale în –
mente, astăzi rare: estremamente, finalmente, furtivamente (Filimon).

Sintaxa

Sintaxa limbii literare din această perioadă se caracterizează printr-o serie de trăsături care o
deosebesc de structurile specifice limbii textelor vechi. Principalii factori care au contribuit la
conturarea profilului modern al sintaxei literare şi la abandonarea modelului textelor religioase
sunt: influența vorbirii curente (în special a celei populare) şi cea a limbilor romanice (mai ales a
limbii franceze). Sunt eliminate structurile sintactice şi elementele de relație arhaice,
înregistrându-se modernizarea topicii frazei şi a propoziției, descoperirea unor tipare sintactice
noi, îmbogățirea substanțială a mijloacelor de construcție. Elementele specifice vechiului scris,
când apar, au, de obicei, valoare stilistică. Vom trece în revistă câteva particularități la nivel
sintactic:
- exprimarea analitică prin intermediul prepozițiilor: acuzativul cu prepoziția de (cu valoare de
genitiv) sau la (cu valoare de dativ): cercetător de istoria neamului, răspundea la conştiința
întregului neam;
- se menține concurența între infinitiv şi conjunctiv după alt verb personal: nu vrei a cina, trebuie
a rămâne, deşi formele cu conjunctivul sunt mai frecvente;
- apoziția invariabilă, în nominativ, este impusă de normă, deşi mai apar situații în care aceasta
se acordă: icoana sfintei Ceciliei;
- dativul adnominal, construcție veche şi populară, se justifică, în poezie, prin necesități de
versificație: dulce sorioară sufletului meu;
- din necesități metrice se justifică şi reluarea subiectului: Un armăsar ce-n preajmă-i căta el
sforăind (Alexandrescu);
- anticiparea sau reluarea prin pronume personale neaccentuate a complementului direct sau
indirect se consemnează frecvent; exemple care nu prezintă acest fenomen se găsesc în scrierile
istorice: sângele ce verşi (Negruzzi), acele corturi ce ai credeau pline de ieniceri (Bălcescu);
- negația simplă, altă trăsătură a limbii vechi, se menține în numeroase cazuri: moral, onor, ptrie
nimic ei sunt, ei nici se mişcară (Bolintineanu), eu nici aş fi crezut, eu nici am mai cercetat
(Alexandrescu); Structurile sintactice vechi au, în general, o utilizare scăzută şi sunt prezente
numai în textele aparținând stilului beletristic, unde contribuie la sugerarea atmosferei istorice
sau se justifică prin necesități metrice. Particularitățile sintactice ale frazei reprezintă, desigur,
caracteristici specifice stilului fiecărui autor. Amintim aici câteva aspecte: amploarea frazei,
construită simetric, prezența repetițiilor, a figurilor retorice şi a structurilor specifice limbii
vorbite, diversificarea şi specializarea elementelor conjuncționale pentru a reda multitudinea
raporturilor sintactice.

Lexicul

La acest nivel, norma exprimă atât tendința de eliminare a regionalismelor şi a arhaismelor (în
măsura în care acestea nu prezintă valoare stilistică), cât şi de acceptare şi adaptare a unui număr
însemnat de neologisme. Cu precizarea că uneori este foarte greu de stabilit dacă un element
regional sau arhaic este folosit cu intenție stilistică sau din simplă necesitate, oferim câteva
exemple de: - regionalisme şi termeni sau expresii populare: bumb, coțcar, sare inima din mine,
să facă din țânțar armăsar, colb, omăt, megieş, patrar „sfert”, şturlubatic, țintirim, butelcă,
harbuz, căutătură, talpa casei, a-şi face păcat, a-şi lua ziua bună;
- arhaisme (slavonisme, explicabile prin influența textelor vechi, neogrecisme şi turcisme,
înregistrate în scrierile cu caracter istoric sau în cele care descriu epoca sau atmosfera fanariotă):
fiastru „copil vitreg”, locandă „ospătărie”, havuz, serai, beizadea, calemgiu „funcționar”, capugiu
„trimis al sultanului”, ipochimen „persoană”. Principala trăsătură a lexicului din această perioadă
o constituie preluarea masivă de termeni din limba latină şi din limbile romanice. Formarea
vocabularului modern al limbii române literare este un proces compelx prin care sunt acceptați şi
adaptați termenii noi, în timp ce elementele învechite sunt eliminate. Amploarea pe care o capătă
acum fenomenul de introducere a neologismelor depăşeşte cu mult ceea ce cunoscuseră
perioadele anterioare. Împrumuturile excesive şi lipsa evidentă a criteriilor ferme de selecție şi
daptare a neologismelor a condus la apariția unor barbarisme în limbă; o pondere însemnată o
dețin cuvintele de origine franceză: ambarasat, cursier, garson, surfață, dar nici italienismele nu
sunt puține: adorn „împodobit”, arcan „secret”, bellă, a acuista „a dobândi”, a adopera „a
întrebuința”, amalat „bolnav”, conchistă. Latinismele sunt expresia vechii tendințe de romanizare
la sursă a limbii noastre: astut „viclean”, cadaver, damnat, imperator, maledict „blestemat”.
Scriitori importanți ai perioadei îşi revizuiesc edițiile şi înlocuiesc numeroşi termeni din fondul
vechi al limbii cu neologisme, în încercarea de a respecta norma unică supradialectală. Negruzzi
foloseşte inițial cinste, găzduire, a hrăni, moaşte, dar când îşi reeditează operele, după aproape
două decenii, foloseşte onor, ospitalitate, a nutri, relicve. Latinizarea este prezentă, în timp, şi la
alți autori, care recurg la sinonimia neologică: robie / sclavie, înger / angel, vecinică / eternă,
ceas / oră, deznădăjduire / desperare, duh / spirit etc. În multe situații, neologismele sunt dublate
de calcuri. Concurența dintre neologism şi calc demonstrează tendința de limitare a elementelor
neologice şi, în general, o anumită reținere a scriitorilor nostri din secolul al XIX-lea față de
împrumuturi. Procedeul calchierii este o metodă eficientă de a evita excesul de neologisme,
autorii încercând, în perioadele de tranziție, când un termen nou era impus cu dificultate, să
adapteze limba veche noilor cerințe prin extensii semantice şi combinații noi. Alteori, calcul
indică o puternică influență sintactică a limbilor de cultură sub a căror influență se afla limba
română. Enumerăm câteva tipuri de calcuri, însoțite de exemple:
- calcuri semantice: a iubi „a plăcea”: ea iubea a cultiva florile (Negruzzi), aplecare „înclinație”,
privire „aspect”, după francezul regard: toate lucrurile ce ne încunjura lua o privire spărioasă
(Alecsandri), zgomot „zvon”, după francezul bruit;
- calcuri frazeologice: o să fac o tristă figură după francezul faire une triste figure, e în bună
companie după francezul en bonne compagnie (Negruzzi), a lua o baie după francezul prendre un
bain (Alecsandri);
- calcuri parțiale: derivatele cu prefixele: con-, de-, des-, pre- etc. - calcuri de structură:
desplăceri „neplăceri”, după francezul déplaisir, italianul dispiacere.
În concluzie, perioada 1840-1881 reprezintă momentul elaborării şi al impunerii principalelor
norme supradialectale, rezultat al eforturilor concertate depuse de cărturarii din cele trei provincii
româneşti. La baza limbii literare stă graiul muntenesc; faptul se datorează revenirii la limba
unificată a tipăriturilor religioase din preajma anului 1750, dar şi a desemnării Bucureştiului, în
1862, drept capitală a Țării. Criteriile lingvistice de selecție au vizat latinitatea, corectitudinea şi
eufonia formelor.

Conceptul de limbă literară

 Termenul limbă literară ridică o serie de probleme de natură terminologică, dar şi din
punctul de vedere al realității lingvistice, culturale şi sociale pe care se consideră, în general, că o
acoperă.
De-a lungul timpului, conceptul a fost desemnat prin diverşi termeni, mai mult
sau mai puțin diferiți. Astfel, I. Budai-Deleanu, în lucrarea Dascălul românesc pentru temeiurile
gramaticii româneşti (1815 – 1820), vorbeşte despre limba muselor, sintagmă cu accepție complexă.
I. Heliade Rădulescu foloseşte în lucrările sale termeni precum: limbă literară, limbă literală sau
limbă generală, iar Hasdeu introduce formula limbă tipică. Către sfârşitul secolului al XIX-lea,
A. Philippide, urmat de câţiva din elevii săi, cum ar fi G. Ivănescu, utilizează, după model
francez (H. Paul), sintagma limbă comună. Întrucât limba literară reprezintă aspectul cultural al
unei limbi, în literatura de specialitate (de exemplu, la Al. Niculescu) mai apar termeni precum
limbă de cultură sau limbă de civilizație (după fr. langue de civilisation sau germ.
Kultursprache).
S-a considerat inițial că noţiunea de limbă literară coincide cu aceea de limbă scrisă;
chiar dacă acceptăm că limba literară este, mai ales, o limbă scrisă, cu menirea de a exprima o
„literatură“ (alt termen ale cărui sensuri pot varia), această sinonimie este lipsită de temei.
Noţiunea de limbă scrisă dezvoltă, inevitabil, opoziția cu limba vorbită (aspect asupra
căruia vom reveni), distincție în baza căreia s-au construit numeroase teorii. Tot aici putem
menţiona şi distincția operată încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea între textele literare şi cele
neliterare, fapt ce conduce la o deosebire suplimentară, anume „o separare (fie şi aproximativă)
între limba scrisă şi limba literară scrisă“.1
O prejudecată curentă susţine că noţiunea de limbă literară este identică cu cea de limbă a
literaturii artistice. Confuzia porneşte de la faptul că limba literară reprezintă unicul instrument
pentru exprimarea literaturii beletristice şi că, prin urmare, limba literară, cu această utilizare,
devine creația scriitorului. Să observăm că multe manuale de istorie a limbii române literare,
dincolo de valoarea lor, tributare concepției exprimate mai sus, sunt concepute ca un şir de
monografii dedicate unor scriitori, şi nu ca o sinteză a faptelor de limbă şi a ideologiilor culturale
specifice unei anumite perioade.
După primele încercări ezitante de a conştientiza complexitatea limbii literare, realizate
prin cronicile literaturii române vechi sau prin discursul prolix al lui Dimitrie Cantemir, întâlnim
la Budai-Deleanu exprimarea unei concepții complexe, rămasă valabilă până astăzi. În lucrarea
sa Dascălul..., cărturarul ardelean consideră că limba muselor este „limba întru care să învaţă
ştiinţele.“ Budai-Deleanu oferă prima definiție a limbii literare din cultura română, din care
reiese că aceasta este un instrument de expresie a creațiilor culturale din diverse domenii
culturale. Astfel, limba muselor „să află la toate neamurile politicite, la care floresc învăţăturile,
şi este în sine tot aceieşi limbă a norodului de obşte, numai cât este mai curată şi curățită de toate
smintelile ce se află la limba de obşte a gloatei, cu un cuvânt, este limba lămurită şi adusă la
regule gramaticeşti, apoi şi înmulţită cu cuvinte obicinuite la învăţături, care nu să află la vorba
de obşte.“2
Nici I. Heliade Rădulescu nu confundă limba literară cu limba literaturii artistice. El
vorbeşte nu numai despre „limba inimei sau a simţământului“, ci şi despre „limba ştiinţelor sau a
duhului“, fapt care demonstrează că Heliade remarcase coexistența a două stiluri în cadrul limbii
literare (unul beletristic şi altul ştiinţific).3
În concepția lui I. Iordan, limba literară este „aspectul cel mai desăvârşit“ 4 al limbii
întregului popor, rezultat al unei perfecționări neîntrerupte, realizată în toate sectoarele culturale
ale societății; în raport cu limba națională, varianta literară este mai unitară: „Faptul se datoreşte
caracterului normativ al acesteia din urmă şi conştiinţei vorbitorilor despre necesitatea de a-i
respecta cu cea mai mare stricteţe normele.“5
Al. Rosetti, B. Cazacu şi L. Onu accentuează ideea folosirii prioritare în scris a limbii
literare, dar şi caracterul ei normat: limba literară este „o sintetizare a posibilităților de exprimare
a limbii întregului popor, destinată în special exprimării în scris, mijloc de comunicare a celor
mai de seamă manifestări culturale, caracterizată prin existența unui sistem de norme care îi
conferă o anumită stabilitate şi unitate.“6
Caracterul „îngrijit“ al limbii literare este menţionat de Al. Graur (pentru care limba
literară este „limba îngrijită, corectă, conformă cu normele curente“7) şi de I. Coteanu („Limba
literară reprezintă aspectul cel mai îngrijit al limbii comune“ 8). Pentru cei doi autori primează
caracterul „îngrijit” în raport cu caracterul „normat“, primul reprezentând condiția esenţială
pentru ca o limbă să devină literară. În altă ordine de idei, J. Byck subliniază caracterul ei
„corect“, referirea evidentă fiind la caracterul „normat“.
Şt. Munteanu şi V. D. Ţâra oferă o definiție-sinteză: limba literară „este acea variantă a
limbii naționale caracterizată printr-un sistem de norme, fixate în scris, care îi asigură o anumită
unitate şi stabilitate, precum şi prin caracterul ei prelucrat, îngrijit. Ea are o sferă largă, întrucât
cuprinde producțiile şi manifestările culturale, în sensul larg al cuvântului: este limba scrierilor
ştiinţifice, filozofice, beletristice, a presei, a vieţii politice, precum şi limba folosită în diferite
instituții: administrație, şcoală, teatru etc.“9
Pentru a încheia enumerarea celor mai importante definiții şi opinii privitoare la
conceptul de limbă literară, prezentăm definiția propusă de I. Gheţie, care reţine multe din
elementele precizate anterior, în timp ce le elimină pe altele. Lingvistul observă că este inutilă
menţionarea într-o definiție a folosirii limbii literare cu precădere în scris (întrucât există o
variantă orală a limbii literare); pe de altă parte, caracterul „unitar“ al limbii literare este o
problemă relativă, deoarece, în perioada premergătoare unificării, nici o limbă literară nu
prezintă un aspect unitar. Astfel, pentru I. Gheţie, „limba literară ar putea fi definită drept
aspectul sau varianta cea mai îngrijită a limbii întregului popor, care serveşte ca instrument de
exprimare a celor mai diverse manifestări ale culturii şi se caracterizează prin respectarea unei
norme impuse cu necesitate membrilor comunității căreia se adresează.“10
Un alt concept important este acela de limbă (limbaj) standard, confundat uneori cu
limba literară. Conceptul a fost definit de Em. Vasiliu drept „româna literară folosită în mod
curent (adică în împrejurări neoficiale) de un vorbitor instruit.“ 11 Limbajul standard (numit de I.
Coteanu şi limbaj mediu) este limba literară curentă, lipsită de elementele care impun variația
stilistică cerută de organizarea comunicării în funcție de specificul mesajului.

Originile limbii române literare

Stabilirea perioadei în care s-a format limba română literară a generat de-a lungul
timpului numeroase controverse. Prezentăm, în continuare, principalele teorii referitoare la
această problemă.
Numeroşi specialişti leagă originile limbii române literare de apariția scrisului în limba
română, plasând epoca de început în secolul al XVI-lea. Primul care a formulat această teorie a
fost B. P. Hasdeu, în 1879. Acesta considera că începuturile românei literare ar trebui căutate în
tipăriturile coresiene, unde se găsea limba tipică a românilor. Un punct de vedere asemănător
susţinea şi lingvistul ieşean Al. Lambrior, care afirma că limba textelor de la Braşov a avut rol de
limbă literară şi a menţinut unitatea românei. Ulterior, acest punct de vedere a fost împărtăşit şi
de majoritatea lingviştilor bucureşteni. Astfel, O. Densusianu, reticent în legătură cu elementele
de limbă literară din secolul al XVI-lea, admitea rolul textelor braşovene în formarea şi
dezvoltarea limbii române literare. Rolul tipăriturilor coresiene este categoric susţinut de I.
Bianu, Al. Rosetti, B. Cazacu, D. Macrea, I. Gheţie. S-a afirmat adesea că textele din secolul al
XVI-lea sunt redactate într-o limbă greoaie, uneori ininteligibilă. Deşi aceste defecte şi lipsuri
sunt reale, vechii traducători s-au străduit să realizeze o exprimare literară, deosebită de vorbirea
curentă şi de limba folosită în actele particulare. Compararea vocabularului textelor literare cu
cel al textelor neliterare demonstrează că există deosebiri importante, relevabile mai ales prin
raportarea la ceea ce trebuie să fi fost atunci vorbirea curentă. Textele literare ale vremii prezintă
un număr mare de cuvinte savante, de origine slavă sau maghiară, care nu se regăsesc în actele
particulare; de multe ori, împrumuturile erau voite, întrucât existau în limba română sinonime,
însă ignorarea lor denotă intenţia traducătorului de a folosi o limbă superioară exprimării
curente. De altfel, traducerea este un act de cultivare şi de stilizare a limbii. În câteva din edițiile
întocmite de Coresi sau într-o altă lucrare importantă, Palia de la Orăştie, se observă tendința
permanentă de omogenizare a foneticii, a ortografiei şi a morfologiei, de construire a unei
sintaxe naturale, în ansamblu de realizare a unei exprimări îngrijite. Să mai precizăm faptul că
unele critici la adresa acestei teorii – a începuturilor limbii române literare în secolul al XVI-lea
–, pe care o susţinem şi noi, se referă la faptul că limba primelor cărţi româneşti tipărite care s-au
păstrat este rezultatul unor strădanii mai vechi, anterioare anului 1521, despre care stă mărturie
chiar nivelul general al limbii din manuscrisele secolului al XVI-lea, dar şi menţiunile referitoare
la folosirea limbii române, înainte de 1521, pentru redactarea unor documente.
O teorie oarecum diferită de cea a „şcolii bucureştene“ a fost formulată de N. Iorga
(preluată de S. Puşcariu, N. Drăganu, Al. Procopovici); fără a contesta importanța textelor
coresiene, savantul afirmă că diaconul Coresi nu a făcut altceva decât să tipărească, cu intervenţii
minime, textele husite, adică manuscrisele rotacizante, despre care se credea că au fost realizate
în secolul al XV-lea, considerându-se astfel că aici trebuie căutat momentul de început al limbii
noastre literare. Cercetările au demonstrat însă că manuscrisele maramureşene sunt copii
realizate la mijlocul secolului al XVI-lea sau chiar mai târziu după originale care s-au pierdut şi
care, în consecință, nu pot fi datate.
O concepție diametral opusă faţă de ideile exprimate anterior este susţinută de „şcoala
ieşeană“. Potrivit acestei opinii, limba română literară s-a constituit efectiv abia în a doua
jumătate a secolului trecut, după Unirea Principatelor. Aspectul cult al limbii române, până la
unirea din 1859, prezenta variante regionale, care aveau originea în limba vorbită de clasele
dominante începând cu secolul al XV-lea. Ideea conform căreia prima formă cultivată a limbii
române trebuie căutată în vorbirea claselor stăpânitoare din cele trei ţări române a fost susţinută
inițial de I. Nădejde, preluată de G. Ibrăileanu, care, în cursul său, Istoria literaturii române
moderne. Epoca lui Conachi, ţinut la Universitatea din Iaşi între anii 1909–1920, a dezvoltat
această teorie; pornind de la observația lui D. Cantemir, potrivit căreia, pe la 1700, „era o
deosebire între limba poporului şi cea a celor de sus“ şi bazându-se pe propriile cercetări, criticul
concluzionează că „moldovenii scriau limba vie a claselor de sus în secolul al XVI-lea, care
limbă vie era o limbă literară, iar în Muntenia a fost la fel.“ 31 Acest punct de vedere este reluat,
cu o argumentare temeinică, de către G. Ivănescu: „Formarea unei aristocrații româneşti,
distincte de popor, uneori cu origini în alte regiuni ale ţării, a dus la formarea unor graiuri
specifice ei, deosebite parţial de graiurile populare, şi, în cele din urmă, la formarea unei limbi
literare.“32 Inițial, „graiul aristocrației va fi numai vorbit, dar, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea
el va deveni şi scris. Prin unele particularități ale ei, limba literară românească veche îşi are
originea în graiul acestei aristocrații.“ 33 Referitor la limba română literară unitară, G. Ivănescu
afirmă că ea începe să se formeze efectiv abia după 1780. Din teoria că limba română a fost
cultivată mai întâi pe cale orală, se pot reţine, cu unele rezerve, aspectele care se referă la limba
vorbită în centrele culturale şi la curţile domneşti, după întemeierea statelor române. Mulţi dintre
exponenţii claselor dominante şi ai clerului erau oameni culţi, adesea instruiți în şcoli şi în
universități vestite din afara ţării. Evident, vorbirea lor se diferenţia, în special la nivel sintactic
şi lexical, de cea a conaționalilor. Pentru că întemeietorii Moldovei au venit din Maramureş, se
poate accepta că aristocrația moldoveană de origine maramureşeană s-a diferenţiat lingvistic de
băştinaşi şi că această diferenţiere s-a menţinut şi în secolele următoare, de vreme ce câteva
trăsături esenţiale ale graiului moldovenesc (de exemplu, palatalizarea labialelor) nu au fost
acceptate niciodată ca norme în textele moldovene.34
I. Iordan condiționează formarea limbii literare de apariția națiunii, susţinând că „varianta
literară a unei limbi se iveşte o dată cu naşterea națiunii sau, mai precis, începuturile limbii
literare sunt legate de începuturile transformării poporului în națiune.“35 Astfel, înaintea secolului
al XIX-lea, noi nu am avut limbă literară, „ci numai limbă scrisă sau, ceea ce e tot una, dialecte
literare.“36 Ideea de a condiționa limba literară de constituirea națiunii respective este discutabilă,
însă putem reţine de aici importanța esenţială a caracterului unitar al limbii literare (şi acest
adevăr sub rezerva că, deşi limba literară şi-a fixat normele supradialectale în secolul XIX-lea, ea
a existat neunificată şi anterior acestui secol). Opinia este susţinută, cu unele rezerve, şi de G.
Istrate.37
O altă teorie, respinsă de majoritatea specialiştilor, susţinută însă de lingvişti prestigioşi
(L. Onu, I. Coteanu, Al. Graur) argumentează că primele forme de manifestare a limbii române
literare – considerând aspectul „îngrijit“ suficient pentru definirea limbii literare – trebuie căutate
în literatura populară; cu alte cuvinte, limba literară apare înaintea scrisului, ca expresie a culturii
populare. În aceste condiții, epoca de formare a românei literare coboară mult în timp, iar orice
încercare de datare devine inutilă.
Amintim şi teoria lingvistului rus R. A. Budagov, după care româna literară se naşte în
secolul al XVII-lea, prin contribuția cronicarilor. Excluzând textele din secolul al
XVI-lea pe motiv că sunt scrise într-o limbă imperfectă şi necizelată, autorul afirmă că „primele
monumente ale limbii literare apar numai în secolul următor, o dată cu apariția cronicarilor şi a
legendelor, în epoca lui M. Costin şi I. Neculce.“39

Periodizarea istoriei limbii române literare

Problema periodizării istoriei limbii române literare a fost insuficient abordată în lucrările
de specialitate, iar un punct de vedere unitar, conturat prin criteriul esenţial de clasificare în
funcție de evoluția internă, structurală a limbii literare, nu există.
Al. Rosetti, B. Cazacu şi L. Onu27 adoptă criteriul comod, lipsit de justificare teoretică şi
metodologică, al împărţirii pe secole. Astfel, prima perioadă o constituie secolul al XVI-lea,
reprezentativ prin activitatea diaconului Coresi, care pune la baza limbii literare graiul din nordul
Munteniei şi din sudul Transilvaniei. Secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea sunt cuprinse în
următoarea perioadă, în care româna literară nu mai resimte atât de mult puternica influență a
limbii bisericeşti, diversificându-şi stilurile. Pentru perioada cuprinsă între începutul secolului al
XIX-lea şi zilele noastre, autorii nu propun diviziuni şi criterii ferme.
 În opinia Paulei Diaconescu28, istoria limbii române literare moderne (1830–1900)
prezintă trei perioade importante în procesul de fixare a normelor limbii literare (identice,
conform autoarei, cu perioadele de dezvoltare ale literaturii moderne din secolul al XIX-lea): a)
perioada paşoptistă (1830–1860), încadrată de date ale istoriei politice (1829 şi 1859),
caracterizată prin preocuparea pentru unificarea şi modernizarea limbii literare; b) perioada de după Unire
(1860–1867–1875), când se impune latinismul, iar în planul ideologiilor culturale domină revista Convorbiri
literare; c) perioada marilor clasici (1875–1900), marcată de influența exercitată de stilurile
individuale ale marilor scriitori. Lipsa unor criterii ferme de delimitare, care să vizeze evoluția
propriu-zisă a limbii literare, face ca această încercare de periodizare să fie discutabilă în unele
privinţe.
Şt. Munteanu şi V. D. Ţâra29 disting două etape fundamentale: vechea română literară şi
româna literară modernă, delimitate de o perioadă de tranziție (1780–1840). Epoca veche, în
care nu avem o limbă literară propriu-zisă, normată şi unitară, ci mai multe variante cultivate ale
unor subdialecte dacoromâne, dintre care nici una nu este predominantă, cuprinde două perioade
importante: a) prima începe prin secolul al XV-lea şi durează până la 1640, fiind caracterizată de
puține scrieri originale (mai ales scrisori, documente), traduceri şi tipărituri; există două variante
literare: una de tip nordic (maramureşeană) şi alta de tip sudic (muntenească şi sud-
transilvăneană); b) a doua perioadă durează de la 1640 până la sfârşitul secolului al XVIII-lea
(1780), interval în care slavona este înlăturată definitiv ca limbă oficială; variantele literare se
delimitează mai precis, în special cea muntenească şi cea moldovenească, iar cultivarea valorilor
estetice ale limbii române înregistrează reuşite notabile (Dosoftei, Cantemir); româna literară se
află încă aproape de vorbirea populară, iar dintre variantele stilistice, numai cea administrativ-
juridică poate fi delimitată mai precis. Epoca modernă cuprinde trei perioade: a) prima perioadă
(1780–1840), numită şi „premodernă“ sau „de tranziție“, înregistrează laicizarea culturii, proces
având drept consecință pierderea unității limbii culte realizată prin traducerile bisericeşti, tipărite
între 1725–1728, şi accentuarea diferenţelor dialectale dintre variantele literare; există însă şi
preocuparea pentru unificarea limbii culte (Şcoala Ardeleană, I. Heliade Rădulescu); b) a doua
perioadă (1840–1880) este etapa marcată de căutarea soluțiilor pentru normarea limbii (problema
împrumuturilor, a ortografiei cu litere latine, a unificării formelor); c) în ultima perioadă (1880–
1900), se produce unificarea variantelor literare şi consolidarea stilurilor limbii literare; în 1904,
prin modificările aduse ortografiei de Academia Română, se stabilesc definitiv bazele scrierii
fonetice a limbii române, păstrată, cu unele modificări, până astăzi. Secolul al XX-lea nu este
inclus în faza modernă a limbii române literare, pentru că autorii îl identifică, fără să menţioneze
însă acest lucru, cu epoca contemporană; după 1918, procesul de desăvârşire a unității limbii
române literare intră într-o nouă şi ultimă fază, când limba scrisă, folosită de oamenii cultivați
din provinciile intrate în componența României, pierde o serie de trăsături regionale.
Periodizarea propusă de I. Gheţie30 acceptă existența a două mari epoci în evoluția limbii
literare: epoca veche (1532–1780) şi epoca modernă (1780–1960); perioada de tranziție este
încadrată în epoca modernă. Epoca veche include două perioade: a) perioada cuprinsă între 1532
(anul semnalării celor mai vechi texte literare româneşti, astăzi pierdute, Evanghelia şi Apostolul
din Moldova) şi 1656 (data apariției cărţii bălgrădene Scutul Catehismuşului, care marchează
sfârşitul unei epoci de intensă activitate culturală) delimitează faza formării principalelor
variante teritoriale ale limbii literare; b) perioada cuprinsă între 1656 şi 1780 (anul apariției
gramaticii lui S. Micu şi Gh. Şincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, care
expune doctrina lingvistică a Şcolii Ardelene) se caracterizează prin realizarea unei prime
unificări a românei literare. Epoca modernă are trei perioade: a) între 1780 şi 1836 (când începe
corespondența dintre I. Heliade Rădulescu şi C. Negruzzi, prilej de exprimare a unor opinii
importante despre limba literară) consemnăm o perioadă de diversificare lingvistică, la sfârşitul
căreia unitatea realizată în veacul trecut este, în mare parte, pierdută; b) între 1836 şi 1881 (anul
în care este votat primul proiect ortografic oficial al Academiei Române) se desfăşoară procesul
de constituire a principalelor norme ale limbii literare actuale; c) între 1881 şi 1960 (când apare
Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuație) are loc fixarea definitivă, în detaliu, a normelor
limbii române literare contemporane.

Baza dialectală a limbii române literare

Un adevăr general acceptat este acela că o limbă literară se naşte, de regulă, pe baza unui
dialect. Condiții de ordin politic, economic sau cultural, combinate sau nu, fac ca un anumit
dialect să se impună drept limbă scrisă, fiind ulterior adoptat ca limbă unică şi de vorbitorii
celorlalte dialecte ale limbii naționale. De cele mai multe ori, un dialect este recunoscut ca normă
comună dacă este vorbit în regiunea unde se găseşte capitala sau un oraş important (aceste centre
urbane pot modifica baza dialectală a unei limbi: până în secolul al XV-lea, dialectul din Essex a
jucat un rol major, fiind apoi depăşit în importanță de cel londonez). Limba franceză literară are
la bază dialectul francien din Île-de-France, din zona Parisului, care, devenind principalul centru
al vieţii politice şi culturale franceze, a impus idiomul folosit în această regiune şi în celelalte
provincii ale ţării. O situație diferită prezintă unele limbi. De exemplu, dialectul toscan s-a
impus, începând cu secolul al XIV-lea, ca limbă literară prin prestigiul conferit de operele lui
Dante, Petrarca, Boccaccio, scrise în acest dialect, iar limba literară germană s-a constituit pe
baza dialectului saxon datorită influenţei exercitate de Biblia lui Luther, redactată în acest
dialect. Însă limba literară nu coincide niciodată cu dialectul aflat la baza ei, ea renunţând la ceea
ce acesta are strict particular, acceptând totodată forme şi cuvinte specifice celorlalte dialecte;
această fuziune a formelor şi unificarea lingvistică propriu-zisă se produce la nivelul variantelor
scrise ale dialectelor implicate. Dialectul dominant îşi păstrează trăsăturile specifice mult timp
după ce varianta sa literară, devenită normă comună, a renunțat la unele dintre ele. Celelalte
dialecte îşi menţin existența de-a lungul timpului, fiind influențate şi ele de limba unică.40
În ceea ce priveşte baza dialectală a românei literare, au fost emise până astăzi o serie de
teorii divergente, elaborate de pe poziții teoretice şi metodologice diferite. 41 Le prezentăm, în
continuare, succint:
1. Teoria cea mai veche şi mai răspândită este aceea care susţine că la baza limbii române
literare stă graiul muntenesc. Prima afirmare a acestui punct de vedere o face B. P. Hasdeu
(1879), care consideră că graiul din Muntenia şi sudul Transilvaniei, cu o structură mai clară, a
dobândit încă din secolul al XVI-lea un statut aparte, întrucât pe el s-a întemeiat limba
tipăriturilor coresiene, iar mai târziu s-a impus ca bază a limbii române literare moderne.
Importanța textelor coresiene este remarcată şi de Al. Lambrior (1881), care a comparat rolul
graiului muntenesc în procesul de formare a românei literare cu acțiunea de unificare a
dialectului din Paris şi Île-de-France în cadrul limbii franceze. Această concepție a fost susţinută
mai ales de şcoala lingvistică bucureşteană (O. Densusianu, P. V. Haneş, Al. Rosetti, J. Byck, Al.
Graur, I. Coteanu ş.a.)
Prima demonstrație amplă, cu scopul de a dovedi caracterul muntean al românei literare,
a fost realizată de I. Coteanu. Pentru a arăta că „la baza limbii noastre literare stă demult şi a fost
tot timpul dialectul muntean“42, lingvistul a comparat trăsături ale limbii literare cu elemente
corespunzătoare din principalele subdialecte dacoromâne. Din punct de vedere sincronic,
rezultatele analizei sunt concludente, însă, dacă lucrurile sunt abordate diacronic – aşa cum este
normal, întrucât procesul de cultivare a limbii române şi de fixare a normelor începe din secolul
al XVI-lea sau chiar mai devreme, iar repartiția geografică a fenomenelor dialectale nu este
identică cu cea de azi –, atunci concluziile pot fi diferite. Subdialectul muntenesc a stat la baza
variantei literare de tip sudic (până la formarea românei literare moderne), care a contribuit
decisiv, dar numai la sfârşitul secolului trecut, la întemeierea normelor unice ale românei culte
actuale.43 În concluzie, subdialectul muntenesc se află indirect, prin intermediul variantei literare
munteneşti, la baza limbii române literare moderne. Selecția normelor unice s-a făcut pornindu-
se de la variantele literare (rar de la graiurile populare din secolul al XIX-lea), astfel încât se
impune comparația structurilor vechilor variante literare cu limba cultă modernă, pentru a
determina în ce măsură aceasta este influențată de diferitele zone lingvistice româneşti.
2. După alţi cercetători, la baza limbii române literare se află graiul maramureşean.
Această teorie pleacă de la premisa larg acceptată, că primele manifestări ale românei literare le
întâlnim în textele maramureşene, reproduse, cu câteva modificări lingvistice în cărţile tipărite de
Coresi. N. Iorga a fost primul care a susţinut această opinie, preluată şi de S. Puşcariu, Al.
Procopovici, N. Drăganu. S. Puşcariu, care a studiat amănunţit problema, consideră că româna
literară s-a născut prin adaptarea limbii textelor maramureşene la graiul din sudul Transilvaniei,
foarte asemănător cu cel din Muntenia. Adepții teoriei se limitează la studierea românei scrise
din secolul al XVI-lea, ceea ce, desigur, nu este un argument în favoarea acestei opinii. Pentru
evoluția ulterioară, S. Puşcariu admite o bază dialectală dublă: maramureşeană şi munteană
(transilvăneană de sud), realizată prin fuziunea principalelor trăsături ale celor două graiuri
dacoromâne în cărţile lui Coresi.44
3. Concepția conform căreia limba română literară nu are la bază un anumit grai, ci este
un compromis între toate graiurile dacoromâne a fost exprimată pentru prima oară de A.
Philippide (1894). Lingvistul observă că graiul muntenesc a tins spre preponderență, însă
influența sa a fost concurată de activitatea scriitorilor moldoveni. Limba română literară ar fi
început să se fixeze ca limbă comună drept „un compromis între dialectele diferitelor provincii
româneşti.“45 Teoria a fost preluată de G. Pascu, I. Iordan, G. Istrate. I. Iordan admite că, de
regulă, la baza limbii literare stă un singur dialect; în cazul românei, se poate vorbi însă de
participarea „mai multor variante locale la constituirea limbii naționale şi a celei literare...“ 46,
limba română literară modernă fiind considerată o koiné realizată prin integrarea vechilor
variante literare. În procesul de formare a limbii literare comune, I. Iordan atribuie graiului
muntenesc un rol important (însă nu decisiv).
4. O teorie interesantă a formulat E. Petrovici47, care susţine că norma unică a rezultat,
după 1859, prin fuziunea normelor regionale din Bucureşti (varianta munteană) şi Iaşi (varianta
moldoveană). Lingvistul clujean arată că integrarea celor două variante literare într-o singură
koiné a condus la eliminarea unor particularități dialectale munteneşti şi moldoveneşti; deşi
minimalizată, contribuția deosebită a filologilor şi a scriitorilor transilvăneni la stabilirea
normelor limbii române literare moderne nu este ignorată.
5. Importantă este şi teoria (susţinută de G. Ivănescu şi I. Gheţie) după care nu am avut o
limbă literară unitară până în secolul al XIX-lea, ci mai multe variante („dialecte“) literare,
întemeiate, fiecare, pe câte unul din principalele subdialecte dacoromâne. Concepția lui G.
Ivănescu este formulată astfel: „După părerea mea, a existat... o bază dialectală muntenească
oricând, dar numai pentru Muntenia. Şi a existat oricând şi o bază dialectală maramureşeană,
căci limba literară românească de astăzi tot a mai păstrat câte ceva din vechile maramureşenisme;
între altele, pronumele acest(a); şi a existat oricând şi o bază dialectală ardelenească,
moldovenească şi bănăţeană; dar, până la secolul al XIX-lea, fiecare din dialectele pomenite
constituia o bază numai pentru limba scrisă în raza lui; pe când, începând din acest secol,
elementele din aceste dialecte, care au pătruns în limba literară unitară a românilor, sunt mai
puține, dar se utilizează pretutindeni...“.48 În urma unei ample analize, G. Ivănescu conchide că,
începând cu secolul al XVI-lea, se pot identifica cinci „graiuri“ sau „dialecte“ literare: a) cel
maramureşean (din textele rotacizante); b) cel transilvănean (aproape identic cu cel
maramureşean, dar fără rotacism, reprezentat prin unele texte de la 1600 scrise în Transilvania);
c) cel din Muntenia şi Transilvania de sus (regiunea Sibiu–Braşov, atestat în Scrisoarea lui Neacşu,
în tipăriturile lui Coresi etc.); d) cel din Moldova (din textele de pe la mijlocul veacului al XVI-lea); e)
„dialectul“ literar bănăţean (atestat, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în textele din
Banat, Ţara Haţegului, Orăştie).
Observând că, în secolul a XVI-lea, cele cinci „dialecte“ literare se aseamănă foarte mult,
G. Ivănescu nu susţine ferm clasificarea de mai sus; autorul afirmă că „s-ar părea că nu există, la
drept vorbind, în cea mai veche limbă literară românească decât două mari varietăți: una nordică,
ardelenească, moldovenească şi bănăţeană în acelaşi timp, şi alta sudică, muntenească şi
oltenească în acelaşi timp... şi că abia cu secolul al XVIII-lea, când elementele populare pătrund
puternic în limba scrisă, se observă patru dialecte literare bine distincte unul de altul: cel
muntenesc, cel moldovenesc, cel ardelenesc şi cel bănăţean.“49 Lingvistul nu susţine deci că în
primele două secole limba română literară a avut o bază exclusiv maramureşeană, ci consideră
numai că varianta literară nordică, prin textele rotacizante, care au avantajul întâietății
cronologice, a influențat cu precădere limba textelor din secolul al XVI-lea (inclusiv pe cele
coresiene), a cărei importanță se diminuează în veacurile următoare, o dată cu mutarea spre sud a
centrelor culturale româneşti.
O concepție asemănătoare prezintă I. Gheţie (existența mai multor variante literare,
realizarea unificării literare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe baza variantei literare
munteneşti, dar şi prin contribuția celorlalte variante literare dacoromâne, importanța textelor
coresiene etc.). Însă I. Gheţie se îndepărtează de G. Ivănescu când respinge influența
maramureşeană asupra variantelor literare din primele secole. Observând în mod corect că scrisul
literar românesc apare simultan în mai multe centre culturale, I. Gheţie identifică, în secolul al XVI-
lea, „patru variante literare regionale: munteană-sud-est ardeleană, nord-moldoveană,
bănăţeană-hunedoreană şi nord-ardeleană.“ 50 În intervalul 1588–1656 se consolidează trei
variante literare: cea moldoveană (a cărei bază dialectală înregistrează o serie de modificări o
dată cu mutarea centrului cultural din Bucovina la Iaşi); cea muntenească (a cărei bază dialectală
se schimbă prin deplasarea centrului cultural din Oltenia la Târgovişte); cea sud-vest-
transilvăneană (care se formează datorită mutării centrului cultural din nordul spre sud-vestul
Transilvaniei, la Bălgrad). În principiu, aceste variante se menţin până în secolul al XIX-lea,
când limba română literară se unifică pe baza vechii variante literare munteneşti din anii 1750
(cu modificările aduse de Heliade în 1829). 51 I. Gheţie distinge trei etape importante în procesul
de impunere definitivă a graiului muntenesc ca bază a limbii literare: a) momentul 1750 (când
varianta literară muntenească s-a generalizat în tipărituri); b) intervalul 1840–1880 (când graiul
muntenesc este acceptat ca exponent al tradiției de unitate a limbii literare); c) perioada de după
1860–1880 până prin 1953–1960 (când muntenizarea limbii literare este confirmată de lucrările
normative ale Academiei).52
Teoria expusă de G. Ivănescu şi, cu unele modificări, de I. Gheţie, rămâne singura bazată
pe aprofundarea faptelor de limbă culese dintr-un număr mare de texte literare, oferind soluții
convingătoare pentru lămurirea relației complexe dintre limba literară şi graiurile dacoromâne.
 Strâns legată de problema bazei dialectale, din perspectivă istorică, este întrebarea dacă
limba română literară a cunoscut sau nu, de-a lungul evoluției ei, „dialecte“ literare. Majoritatea
cercetătorilor (A. Philippide, Al. Rosetti, G. Ivănescu, I. Iordan, E. Petrovici, I. Gheţie, Şt.
Munteanu, V. D. Ţâra) acceptă existența „dialectelor literare“, indiferent dacă au folosit acest
termen sau alţii asemănători. Au respins această posibilitate J. Byck, I. Coteanu, D. Macrea, G.
Istrate. Prezentăm cele mai importante obiecții ridicate împotriva existenţei dialectelor literare53:
a) Dialectele literare nu se pot studia în relație cu dialectul dacoromân; idiomul românesc
nord-dunărean este ramificat în graiuri (nu în dialecte), deci aspectul său literar nu poate avea
dialecte ca subdiviziuni (J. Byck, G. Istrate ş.a.). Problema ridicată este una de terminologie,
idiomul vorbit astăzi în România fiind numit limba română sau dialectul dacoromân. Oricum am
numi variantele teritoriale (dialecte sau graiuri literare), faptele rămân aceleaşi. Totuşi, pentru a
înlătura orice echivoc, se poate folosi termenul variantă regională a limbii literare.
b) Dialectele literare se caracterizează prin tendința de a-şi constitui norme, ceea ce nu s-
ar observa pe terenul limbii române, unde nu se semnalează tendinţe de unificare înăuntrul
graiurilor (J. Byck). Cercetările au demonstrat însă cu prisosință existența unor norme regionale
şi acțiunea lor coercitivă.
c) Diferenţele dintre limba literară folosită în provinciile româneşti ar fi fost neînsemnate
în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, rezumându-se la numai trei particularități fonetice: ğ – j,
dz – z, n – ń. I. Coteanu susţine că limba română literară scrisă nu a apucat să aibă dialecte
literare, fiind exagerat să aplicăm acest termen deosebirilor dintre felul în care se scria în
Moldova, respectiv în Muntenia. Deşi deosebirile din cadrul românei literare sunt mai mici decât
în cazul altor limbi, ele există şi sunt mult mai numeroase decât estimase I. Coteanu. De altfel,
este suficient şi un număr mai mic de trăsături distinctive, pentru ca limba literară să se realizeze
într-un anumit număr de variante teritoriale. Pentru unele epoci, variantele literare regionale sunt
expresii ale limbii literare, la fel cum o limbă există, până la formarea limbii naționale, prin
dialecte (graiuri).
d) G. Istrate obiectează că n-ar fi existat dialecte literare în limba română veche, pentru că
nici un text vechi nu reprezintă vorbirea dintr-o singură arie geografică, toate caracterizându-se
printr-o limbă amestecată. Evident, se pot cita numeroase texte româneşti „pure“ dialectal (de
exemplu, în secolul al XVI-lea, Glosele Bogdan şi Fragmentul Todorescu). Este adevărat însă că
majoritatea monumentelor literare din secolul al XVI-lea nu reflectă un singur grai, ci conţin, în
proporţii diferite, şi elemente cu altă proveniență dialectală. Situația se explică însă prin aceea că
textele dintr-o anumită zonă a Dacoromaniei, fiind reproduse prin copiere sau tipar în altă
regiune, erau ajustate la normele literare locale; copiştii şi revizorii păstrau însă adesea şi
particularități de limbă din lucrarea originală.