1.

PRECIZĂRI ŞI RECOMANDĂRI privind desfăşurarea activităŃilor în anul

universitar 2007-2008.
Codul cursului: R /R/2/1/
Denumirea cursului: ISTORIA LIMBII ROMÂNE
Tip curs: obligatoriu
Durata cursului: 1 semestru / nr. credite: 6
Manualul recomandat: Mihai MustăŃea, Istoria limbii române. Dialectologie, FundaŃia
România de Mâine, Buc., 2005.
Obiectivul cursului:
Cursul prezintă succint principalele noŃiuni de dialectologie generală: constituirea şi
principalele etape de dezvol-tare, importanŃa studierii variantelor regionale ale limbii;
varietatea lingvistică: variante geografice, variante sociale, vorbirea individuală. Concret este
descrisă structura dialectală a limbii române, cu cele patru ipostaze ale ei: dacoromâna,
istroromâna, aro-mâna şi meglenoromâna.
Modul de stabilire a notei finale: potrivit evaluării on-line.
Adrese e-mail:
Titularul cursului: Prof. univ. dr. Ion Toma
Adresa de e-mail: itoma.llr@spiruharet.ro
Adresă facultate: Str. Ion Ghica, nr.13,sector 3
Disponibilitate pentru studenŃi: luni şi miercuri,
orele 10,00-14,00

2. CONłINUTUL TEMATIC AL CURSULUI:

3. BIBLIOGRAFIE MINIMĂ OBLIGATORIE:

- Mihai MustăŃea, Istoria limbii române. Dialectologie, FundaŃia România de Mâine, Buc.,
2005.

4. BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:
- Caragiu-MarioŃeanu, Matilda, Compendiu de dialectologie română, Editura ŞtiinŃifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.
- Coteanu, Ion, Elemente de dialectologie a limbii române, Bucureşti, 1961.
5. PREZENTAREA CURSULUI

1. OBIECTUL DIALECTOLOGIEI. VARIANTELE GEOGRAFICE ALE LIMBII.

Dialectologia este o ramură a lingvisticii, care studiază variantele geografice (teritoriale)

ale limbii: graiurile şi dialectele. Numele disciplinei provine la noi din fr. dialectologie.
Dialectologia descriptivă analizează şi descrie structura dialectală a unei limbi date:
stabileşte care şi câte sunt unităŃile teritoriale care i se subordonează şi apoi descrie fiecare
unitate în parte.
Dialectologia diacronică explică, istoric, linia evolutivă a fiecărui fenomen dialectal în
parte (evoluŃia sunetelor, a formelor gramaticale, a sensului cuvintelor etc.), felul cum s-a
constituit şi cum evoluează limba literară, aportul variantelor regionale la conturarea
fizionomiei acesteia.
Dialectologia este unul dintre principalele auxiliare ale istoriei limbii.

1
 În urma evoluŃiei inegale a graiurilor şi dialectelor, inegalitate determinată de condiŃiile
specifice în care fiecare dintre ele se dezvoltă, acestea prezintă – în comparaŃie cu celelalte
graiuri şi dialecte ale limbii date şi cu limba comună – atât inovaŃii cât şi arhaisme. Acestea din
urmă constituie materialul cel mai de preŃ pentru reconstituirea lanŃului istoric al unei limbi. Se
ştie că, în acelaşi scop, sunt folosite şi textele scrise (inscripŃii, documente vechi), toponimele.
Pe baza acestor documente însă nu se pot trage întotdeauna concluzii sigure, mai ales în ce
priveşte aspectul sonor al limbii. De aceea, izvorul cel mai valoros pentru stabilirea diacroniei
fenomenelor fonetice, morfologice, sintactice şi lexicale îl constituie elementele arhaice
păstrate în graiuri şi dialecte.
De exemplu, latinescul vinea a dat dacoromânul vie [víįe]. Cum s-a produs această
trecere? Dintr-o dată sau printr-o fază intermediară? La această întrebare se poate răspunde cu
foarte mare exactitate, dacă luăm în considerare materialul dialectic: dat fiind că în graiul
bănăŃean se păstrează forma mai veche vińe, pe care o regăsim şi în dialectele sud-dunărene
(cf., de exemplu, aromână ayíńi), putem conchide că trecerea de la vinea la vie nu s-a făcut
dintr-o dată, ci după ce a parcurs etapa vińă>vińe, şi că dispariŃia lui n latin s-a produs prin
muierea lui, datorată iotului următor. Aceeaşi trecere a avut loc şi în cazul slavului banja
devenit dacoromân baie.
Există în istoria popoarelor perioade pentru care datele istorice lipsesc sau sunt
insuficiente pentru a se putea reface cu relativă exactitate drumul parcurs de poporul respectiv.
Nu o dată materialul dialectal a adus lumină în cazul unor probleme controversate din istoria
popoarelor şi cel mai bun exemplu îl constituie chiar istoria poporului nostru.
Astfel, de pildă, pe baza faptului că graiurile moldoveneşti de nord sunt caracterizate prin
puternice infiltraŃii fonetice şi lexicale de origine transilvăneană, se poate trage concluzia că au
existat cândva relaŃii strânse între moldoveni, maramureşeni şi ardeleni. Dat fiind însă că, în
schimb, o serie de cuvinte turceşti caracteristice graiului moldovenesc nu se întâlnesc decât
sporadic în graiurile de peste munŃi, aceasta înseamnă că mişcările de populaŃii s-au făcut mai
ales dinspre Ardeal încoace, şi nu invers. Această stare de lucruri confirmă teoriile istoricilor şi
pe cele ale unor lingvişti (Al. Philippide): moldovenii aveau mai puŃine motive să treacă munŃii
în Transilvania, decât aveau ardelenii să se refugieze încoace, de vreme ce regimul feudal era,
după cum se ştie, mult mai sever acolo decât aici. Această interpretare coincide dealtfel cu
tradiŃia descălecatului.

Limba comună prezintă, aşa cum am arătat, deosebiri de la o regiune la alta, denumite în
mod curent dialecte şi graiuri.
Dialectele şi graiurile sunt, prin urmare, variantele teritoriale, geografice sau regionale ale
limbii comune.
Delimitarea noŃiunilor de limbă, dialect, grai, nu este uşor de făcut, mai ales că lingvistica
nu a găsit încă principii riguroase potrivit cărora să se poată spune în ce condiŃii un idiom dat
este limbă sau dialect, este dialect sau grai.
De obicei, definim dialectul ca prima subdiviziune a limbii, caracterizată printr-o serie de
particularităŃi care îl deosebesc de alte unităŃi învecinate şi înrudite, situate pe acelaşi plan în
raport cu unitatea imediat superioară (limba).
Termenul dialect vine din greacă şi însemna la început „dialog, conversaŃie”, iar mai
târziu „varietate dialectală”.
Definim graiul ca prima subdiviziune a dialectului, caracterizată printr-o serie de
particularităŃi care îl deosebesc de alte unităŃi învecinate şi înrudite, situate pe acelaşi plan în
raport cu unitatea imediat superioară (dialectul).
Atât în cazul graiului, cât şi în cazul dialectului, deosebirile sunt mai ales de ordin fonetic
şi lexical, mai puŃin de ordin morfologic şi sintactic.
Se pune problema însă cât de numeroase trebuie să fie aceste deosebiri pentru ca un idiom
să fie considerat „limbă” sau „dialect” (respectiv „dialect” sau „grai”)?
2
 Criteriile de care dispune lingvistica în acest moment au fost grupate în două: criterii
lingvistice şi extralingvistice. Criteriile lingvistice sunt: a) criteriul structural: b) criteriul
genetic; c) criteriul înŃelegerii (al inteligibilităŃii).
Criteriul structural constă în compararea, la nivel sincronic, a structurilor idiomurilor în
discuŃie, în scopul stabilirii asemănărilor şi deosebirilor dintre ele; cu cât deosebirile sunt mai
multe, cu atât şansa ca idiomurile respective să fie considerate limbi este mai mare. Cât de
multe trebuie să fie deosebirile însă?
Criteriul genetic vine în sprijinul celui dintâi, adăugând considerente diacronice: nu pot fi
dialecte decât două idiomuri înrudite genetic, derivând din aceeaşi limbă, fază anterioară în
evoluŃia celor două ipostaze considerate (de exemplu, dialectul piemontez şi dialectul veneŃian
sunt dialecte ale aceleiaşi limbi, şi nu unul francez şi altul italian).
Foarte strâns legat de primele două criterii amintite este criteriul înŃelegerii, care derivă
dealtfel din primele: două idiomuri înrudite direct genetic şi având o structură asemănătoare,
care permit, într-o măsură foarte mare, comunicarea între vorbitorii lor, sunt dialecte (altfel
spus, se pot înŃelege mai uşor între ei vorbitorii dialectelor unei limbi decât vorbitorii unor
limbi înrudite direct).
Criteriile extralingvistice sunt: a ) teritoriul: b) apartenenŃa la acelaşi stat; c) criteriul
funcŃiilor idiomului respectiv; d) criteriul posibilităŃii de contopire; e) criteriul subordonării.
Faptul că două idiomuri nu se vorbesc pe acelaşi teritoriu nu poate constitui un argument
pentru acordarea statutului de „limbă” acestor unităŃi lingvistice (de exemplu, faptul că
dialectele româneşti sud-dunărene se vorbesc pe teritorii diferite nu este de ajuns pentru a
susŃine că ele sunt „limbi”), pentru că există numeroase cazuri de limbi transplantate în alte
teritorii, care, totuşi, nu sunt considerate „alte limbi” (în această situaŃie sunt engleza, franceza,
spaniola, olandeza, vorbite în colonii).
Foarte strâns legat de precedentul este criteriul funcŃiilor pe care ar trebui să le aibă un
idiom pentru a fi considerat „limbă”: este vorba de funcŃiile culturale ale limbii (care lipsesc în
cazul dialectului), constând în utilizarea ei nu numai ca mijloc de comunicare, ci şi ca
instrument al culturii (în şcoală, în scopuri beletristice şi ştiinŃifice, în presă, radio şi
televiziune etc.). Criteriul posibilităŃii de contopire este un principiu de perspectivă: spre
deosebire de limbi, care, chiar atunci când sunt foarte înrudite, nu se pot reuni într-o singură
limbă, dialectele se pot contopi şi se contopesc de obicei într-o limbă unică.
Criteriul subordonării dialectului faŃă de limbă subliniază importanŃa momentului în care
un dialect, unitate dependentă de limbă, scapă de subordonare: indiferent de cauzele concrete
care determină această „eliberare”, dialectul se transformă atunci în limbă.

Teste pentru evaluare:

1. Dialectologia este o disciplină auxiliară a:

a. limbii române contemporane;
b. gramaticii;
c. istoriei limbii.
ANS: C

2. Dialectul este subordonat:

a. limbii comune;
b. graiului;
c. subdialectului.
ANS: A

3. Criteriile prin care poate fi operată distincŃia limbă-dialect sunt:

a. lingvistice şi extralingvistice:

3
 b. lingvistice şi sociale;
c. lingvistice şi istorice.
ANS: A

4. Criteriile lingvistice privind distingerea limbii de dialect sunt:

a. structural, genetic, teritorial;
b. structural, al subordonării, al înŃelegerii;
c. structural, genetic, al subordonării.
ANS: C

5. Criteriile extralingvistice privind distingerea limbii de dialect sunt:

a. teritorial, apartenenŃa la acelaşi stal, genetic;
b. funcŃiile idiomului respectiv, teritorial, apartenenŃa la acelaşi stat, posibilitatea
de contopire, subordonarea;
c. funcŃiile idiomului respectiv, structura, subordonarea;
ANS: B

2. DIVERSIFICAREA DIALECTALĂ A LIMBII ROMÂNE

Scindarea limbii (proto) române (sau primitive comune) şi formarea celor 4 dialecte a fost
provocată de aşezarea masivă a slavilor în Peninsula Balcanică şi de întemeiere a statelor
sudslave. După separarea lor, datată în secolu 10-13, dialectele române au avut o evoluŃie
independentă, încât istoria lor nu mai poate fi supusă unei periodizări comune. Periodizările
curente se referă de obicei, în continuare, exclusiv la istoria dialectului dacoromân, identificat
cu limba română (în sens restrâns). EvoluŃia divergentă a dialectelor române sud-dunărene şi
nesubordonarea lor faŃă de o normă comună au făcut ca unii cercetători să le nege statutul de
dialect român şi să le acorde statutul de limbi romanice autonome. Recunoaşterea lor ca
dialect român implică descrierea şi caracterizarea limbii române în sens larg, istoric sau
genealogic, prin trăsături comune celor 4 dialecte. Principalele trăsături ale limbii române, în
sens larg, sunt comune celor 4 dialecte ale ei, ceea ce face ca studierea ei să fie una dintr
eproblemele cele mai importante ale lingvisticii româneşti. Selectăm mai jos câteva dintre
particularităŃile acestor dialecte :

A. Dialectul Aromân (macedoromân, macedonean), cel mai important dialect sud-

dunărean, singurul în care s-a dezvoltat o literatură cultă, circa 500.000 de vorbitori în Grecia,
Albania, Macedonia, Bulgaria, România. Cel dintâi dialect român care s-a desprins de restul
limbii protoromâne, cel mai târziu în secolul 10. Controverse referitoare la teritoriul de formare
(„patria originară" sau „primitivă"); dacă sudul Dunării este general admis astăzi, se discută
locul anumit din Peninsula Balcanică: nord-estul ei, între Dunăre şi MunŃii Balcani (deci
Moesia, de la care şi denumirea de moesodaci dată vorbitorilor aromânei), de unde s-a produs
ulterior migraŃia la sud de linia Jireček, sau şi măcar o parte din regiunile sudice (Pind,
Tesalia, sudul Albaniei). Ştiri sigure despre existenŃa unor vorbitori ai dialectului aromân în
sudul Peninsulei Balcanice (Macedonia) începând de la 976 - cronicarul bizantin Kedrenos. În
secolul 11, istoricul bizantin Kekaumenos afirmă că locuitorii aromâni din Pind provin din
vecinătatea Dunării.
ParticularităŃi: proteza vocalei a-: ar(ă)mîn < latină Romanus, aspargu < latină spargo,
aungu < latină ungo; conservarea diftongului ęa în poziŃia e: feate; sincopa foarte extinsă, mai
ales în sud; omlu, capitli; consonantizarea lui u(w)>v sau f înainte de consoane: alavdu, caftu,
preftu; sistem consonantic bogat, mergând până la 30 de unităŃi: latina k+e, i>ts: caelum>Ńəru
(dar t+io, iu>t : fetiolus > fičoru) ; latin g +e, i>dz : gelum>dzeru (dar d+io>ă : deorsum>
4
ăos, iar i+a, o, u>ă : jocus> ăocu) ; palatalizarea labialelor ca fenomen general şi colectiv ;
desinenŃe de plural < neogreceşti specifice pentru împrumuturi relativ recente : -ad la
substantiv şi adjectiv la masculin cu finală vocalică accentuată (cafigi cafiăad î ;aplo „ simplu,
naiv″ a - plad) şi –ate / -ati la unele substantive feminine (γramă - γramate) ; genitiv-dativ cu
articolul proclitic la numele de persoane : alu amiră „(al) împăratului¨, ali nveasti ; folosirea
prepoziŃiei a la cazurile genitiv şi dativ : fičorlu a viŃinluį, l’u dau a viŃinluį ; acuzativul
complementului de loc (direcŃie şi stare) fără prepoziŃia : mi ducu Sărunî „mă duc la Salonic″ ;
comparativul de superioritate cu ma sau cama : (ca) ma mari di noi ; superlativul relativ cu
aceleaşi adverbe + adjectivul articulat : (ca) ma marli di noi , în unele graiuri (de nord) cu nai
(< slav) + adjectivul articulat la comparativ sau pozitiv : nai ma marli / nai marli ; conservarea
numeral latin viginti>γiγinŃ / γingiŃ ; extinderea formaŃiilor cu unitate + spre + zece de la 21 la
29 (doispriγiγinŃ) ; construcŃia cu di începând de la 11 ; unspridaŃi di dîli ; doil’i a doilor ;
extinderea numeralelor colective cu amîn-: amîntreil’i; absenŃa deosebirii formale între
nominativ şi acuzativ la pronumele personal 1 şi 2 singular : eu/mine kl’emu ;ị ineku eu/mine ;
vitalitatea perfectului simplu ; conservarea desinenŃelor –m 1 plural şi –t 2 plural (fără -ră) şi a
tipului tare la conjugarea 3 : singular arşu, feču ; participiul cu -ă/-î la timpurile trecute
compuse : indicativ perfect compus (amu aflatî), mai mult ca perfectul (aveam aflatî); modul
conjunctiv marcat de să - cu 4 timpuri : prezent, egal, în general cu indicativul prezent ; perfect
egal cu indicativul perfect compus (s-am aflatî) ; imperfect, egal cu indicativul imperfect (s-
aflamu) ; mai mult ca perfectul (s-aveam aflatî) ; mod condiŃional – marcat tot prin să- cu 3
timpuri ; prezent, perfect şi mai mult ca perfectul ; conservarea condiŃionalului prezent
sintetic ; s-cîntarim ; condiŃional perfect de 3 tipuri, formate cu vrea invariabil + condiŃional
prezent (vrea s-cîntarim), conjunctiv prezent (vrea s-cîntu) sau conjunctiv imperfect (vrea s-
cîntamu) ; imperativ negativ = pozitiv ; absenŃa infinitivului scurt ; infinitivului lung folosit mai
ales cu valoare substantiv ; absenŃa supinului ; gerunziu cu –înd + -alui (aflîndalui) ; prepoziŃii
specifice : stră/stri/sti „peste″ < latina extra şi tră/tri/ti „pentru″ < latin intra sau trans ;
conjucŃii specifice : cara „dacă″ (< că + era), di care „de vreme ce″, t(r)a să „ca să″ . Cuvinte
şi sensuri specifice moştenite din latină : băşu „sărut″, cusurin „văr″, dimîndari „poruncă″,
teaŃiri „năut″, uin „de oaie″ ; aĝun „flămînd", fumeal'e „familie, copii", largu „departe", vatăm
„ucid"; împrumuturi slave specifice: celnic „stăpân, proprietar", dobru „bun", mutrescu
„privesc"; împrumuturi macedonene recente: apugudescu „nimeresc". InfluenŃă albaneză
specifică:
a) împrumuturi vechi: bănedzu „trăiesc", etă „timp, veac", minduiescu „gândesc, cred",
zvercă „ceafă";
b) împrumuturi mai recente: muşcă „catâr", parmendă „plug";

- împrumuturi neogreceşti:
a) vechi şi generale: ariescu „îmi place" asimi „argint", caηi „fiecare, oricare", călivă
„colibă", hoară „sat", xen „străin"; lipseaşte „trebuie", nostim „gustos";
b) recente şi locale: aftokínito „automobil", tiliórasi „televizor"; împrumuturi turceşti
specifice: adeti „obicei", bitisescu „afârşesc", turlie „fel, mod".

B. Daialectul Meglenoromân (meglenit), circa 5000 de vorbitori în Grecia (regiunea

Meglen şi oraşele Salonic, Aridea, Axiupolis), Macedonia, Voivodina, Turcia şi România.
ParticularităŃi : afereza lui a: lună „alună", veari „a avea"; păstrarea lui ụ în diftongii
aụ, eụ: au, greu; vocala finală u numai după gruparea oclusivă + lichidă; cuscru, pilducl'u;
absenŃa consoanei χ în cuvintele din vechiul fond: or „horă", vla „vlah"; dispariŃia lui -k după
consoane: sirbes „slujesc"; neutralizarea opoziŃiei de număr la multe substantive masculine:
lup singular şi plural genitiv cu articolul lu / al la toate substantivele, cu lu şi la pronume; rare
forme cu articol enclitic, mai des situaŃii cu dublă marcare, de tipul lu + .... -lui; lu ampiratului;
vocativ singular masculin în -ule, feminin în -u (-o); la verb categoria aspectului: verbe
5
prefective cu prefixe ca du-, nă-, ză-, ; local disinenŃele -m 1 singular, -ş 2 singular la indicativ
prezent : aflum, afliş; antrum, antriş; folosirea şi a auxiliarului „a fi", cu participiu variabil, la
perfect compus şi mai mult ca perfectul; imperfect negativ = pozitiv; gerunziu cu -ănd + -ara,
-ura, -urlea sau cu ęaiќi; infinitiv lung cu valoare verbală; infinitiv scurt în unele expresii;
supin în expresii; prepoziŃii şi conjuncŃii specifice (formaŃii interne şi împrumuturi): măda di
„afară de ", păn di „aproape de"; acu „dacă", tucu „ci dar"; preferinŃă pentru topica adjectivală
+ substantivală, aplicată şi la adjectivul posesiv: meu fičor; de asemenea genitiv + substantiv:
luị fitłor, aụ-Ńarluị fitłor. Cuvinte şi sensuri specifice moştenite din latină: corp, dărtoari
„secure mică", sirbiri „a sluji, a munci"; numeroase împrumuturi macedonene, unele vechi şi
generale (čičă „unchi", lipă „tei", mačkă „pisică", trăpiri „a răbda, a suporta"), altele recente şi
limitate la meglenoromânii din fosta Iugoslavie (bolniŃă „spital", doguvor „contract", voz
„tren"); influenŃă macedoneană şi în fonetică şi gramatică; împrumuturi neogreceşti mai puŃine
decât în dialectul aromân: unele vechi şi generale (ăcsen „străin", piră „flacără"); altele,
recente, numai în Grecia (fos „lumină"; dikeoma „dreptate", revmă „curent") ; împrumuturi
turceşti numeroase (dialecte româneşti cu cele mai multe asemenea elemente): bafčă „grădină",
čop „baston", de (l) mi „deoarece", ič „deloc", isap „socoteală"; neologisme romanice prin
neogreceşti şi macedonene.
C. Dialectul Istroromân (istrian), număr mic de vorbitori (circa 1500) în CroaŃia, în
câteva sate din Peninsula Istria şi provincia Ćićarija la sud-vest şi la nord de muntele Ućka. În
curs de dispariŃie prin adoptarea limbii croate, cu fenomene de dezagregare datorate influenŃei
acestei limbi.
Bilingvism istroromân - sârbocroat general, activ şi de dată veche; plurilingvism cu
unele componente (italian, german) variabile în funcŃie de vecinătăŃi şi de apartenenŃa
administrativă. Ultimul dialect românesc care s-a desprins de restul limbii protoromâne.
ParticularităŃi: opoziŃia fonologică e ∼ ε (viŃe „viŃel" - viŃę „viŃea"); a realizat ca å, cu
excepŃia împrumuturilor neadaptate (pår „par" - par „pereche"); absenŃa diftongilor ęa (> є) şi
ọa (> o); afereza lui a- neaccentuat: (a)flå, (a)vϑ; vocale nazalizate; afonizarea sau dispariŃia
lui -i şi -u; consonantizarea lui ụ(w)>v: avzi, dova,
mev; sonante silabice (l, r, m, n) ca realizări facultative ale secvenŃei ă + l, r, m, n: rpę
ºº º º º
< ripa, knd / kănd: conservarea lui l’ (frecvenŃă mare prin conservarea şi a grupurilor cl’, g, l’
şi prin introducerea lui în locul lui iot după f, p. m: fl'er, pl'erde, ml'ere) şi ń; absenŃa
palatalizării labialelor; absenŃa lui l în poziŃie finală şi preconsonantică: cå „cal", åb „alb";
rotacismul lui -n- în cuvinte moştenite din latină: bire, spure; evoluŃia grupului consonantic nv
> nm (invitiare > ănmeŃă) şi mn > nd (în scamnum > scånd) ; extinderea desinenŃei de plural -
ure la substantivele masculine nume de animale: lup - lupure; łerp(u) - łerpure; adjectiv cu
desinenŃă de singular -o pentru neutru mai ales ca nume predicative (buno, neγro, tåro);
neutralizarea opoziŃiei de număr la unele substantive şi adjective masculine terminate în
consoană: per, bur singular şi plural; slăbirea alternanŃelor fonetice în special a celor vocalice;
vocativ (feminin şi masculin) în -o; vocativ masculin în -e, parŃial şi -ule, dar şi egal cu
nominativul articulat şi neraticulat; multe numerale sârbocroate; păstrarea numai a numeralelor
cardinale pentru 1-7, parŃial 8-10; sistemul românesc la număralele ordinale, chiar la cele cu
baze împrumutate: a desetile „al zecelea", la verb categoria aspectului, clar exprimată la verbe
împrumutate, mai puŃin gramaticalizată la cele moştenite: prefixe perfective (ăn-; do-, iz-, na-,
s-, za-), sufixe iterative (bé - popi; mâηcå - pojdi); absenŃa perfectului simplu şi a mai mult ca
perfectului; slăbirea şi dispariŃia parŃială a imperfectului; viitorul cu vre + infinitivul (în ambele
topici); conjunctiv prezent egal (la toate persoanele) cu indicativ prezent precedat de conjuncŃia
neca ; infinitiv numai scurt, cu multe valori verbale, unele specifice (åflu fętę durmi „[o] găsesc
pe fată dormind"); absenŃa supinului cu valoarea verbală; gerunziu cu -ănd + -a: cântănda;
pasiv analitic cu a fi, regional şi cu a veni; prepoziŃii împrumutate din sârbocroată (cu restricŃii
de întrebuinŃare): do, na, po, za; locuŃiunea na mesto de „în loc de"; conjuncŃii împrumutate
6
din čå ke, pâr la nu; absenŃa prepoziŃiei de în construcŃia numeralului cardinal + substantival:
dvaiset si påtru ań „24 de ani", sto fįurini „100 de florini"; preferinŃă pentru antepunerea
adjectivelor calificative şi pronominale; Ńâsta musåtę fętę „această fată frunoasă". Formarea
cuvintelor săracă: absenŃa substantivării infinitivului, a sufixelor -este (adverb), -tor (adjectiv şi
substantiv), -tură (substantiv); înlocuirea prefixului des- cu res-: rescl'ide, resparti, rezlegå,
rescuŃ „desculŃ"; puŃine cuvinte moştenite specifice: cåibe „colivie"; sensuri specifice: scånd
„masă", somăn „somn" şi „vis", a Ńęre „a căuta" ; čåče / ŃåŃe „tată", misli „a gândi", råno
„devreme", vrt „grădină", zelen „verde"; influenŃă italiană directă (dialect veneŃian sau limbă
literară) sau prin sârbocroată: alora „atunci", įardin „grădină" şi įardiner „grădinar", fevoiįa
„cale ferată", pensęį „a gândi"; influenŃă germană directă (în timpul stăpânirii austriece) sau
prin sârbocroată (şi slovenă ?): fråįar „peŃitor", frustikeį „a lua micul dejun", lumpeį „a chefui",
Ńucăr „zahăr".

D. Dialectul dacoromân. E singurul dialect românesc nord-dunărean (în linii mari din
fosta Dacie); dialectul românesc cu cel mai mare număr de vorbitori (peste 25 milioane) şi cel
mai evoluat, singurul care a devenit limbă literară cu normă supraregională şi limbă oficială.
Africatele ts, ĉĝ (uneori evoluate spre ŝ, ž ) < latin k, g+e, i: cer < caelum, ger < gelum;
pierderea fonemului l’ (> iot: mulierem > muiere) şi a grupurilor consonantice kl’ (>Ḱ) şi gl’
(> ă), atestate în faza preliterară (clamo > chem, glacia>gheaŃă; acuzativ complement direct cu
prepoziŃia pe; vocativ masculin singular în –e/–ule (băiete / băiatule) şi pluralul în –lor
(fraŃilor, fetelor); pronume de politeŃe, format prin compunere: dumneata; forme sintetice de
mai mult ca perfectul indicativ (< latin mai mult ca perfectul conjunctiv): cîntasem, cîntaseşi;
mod prezumtiv (forme speciale de prezent: (v)oi fi, vei (ăi) fi ...+ gerunziu; perfect omonim cu
viitor anterior) şi supin (omonim cu participiul perfect masculin neutru singular); infinitiv scurt
cu valoare verbală marcat de prepoziŃia a. Numeroase sufixe, în special diminutivale. Cuvinte
specifice moştenite din latină: ager (<agilis), armăsar (<admissarius), foarte (< forte), frumos
(< formosus), nutreŃ (< nutricium), a peŃi (< petire), sensuri specifice: femeie (< familia), a
vătăma (< victimare). Cuvinte specifice din substrat (mai multe decât în celelalte dialecte):
droaie, gata, ghimpe, pîrîu, searbăd. InfluenŃe specifice: slavonă (exercitată pe cale
bisericească şi administrativă; conform dublete slave de tipul sfîrşi-săvîrşi), maghiară,
germană, ucraineană, polonă, rusă, franceză, engleză.
RepartiŃia în 5 subdialecte – care are cei mai mulŃi adepŃi – se bazează în primul rând pe
rezultatele din latină k, g+e, i (caelum, gelum): africatele ts, dz în subdialectul muntean (cer,
ger, ca în limba română literară), fricativele ş, ž ,în subdialect moldovean (Şer, žer), fricativele
ś, ź în subdialectul bănăŃean (śer, źer), africatele dure č, ğ în subdialectul maramureşean (čăr,
ğăr), africata surdă ts şi fricativa sonoră în subdialectul crişean (cer, jer).
Subdialectele de tip nordic (moldovean, bănăŃean, crişean şi maramureşean) au o serie de
particularităŃi comune, între care mai importante sunt: pronunŃarea dură a consoanelor s, z ( şi
dz), ts, în cele mai multe şi s, z, după care e>ă, i>â şi ea>a, iar -i şoptit amuŃeşte (săc, sângur;
zăr, zî; Ńăs, Ńân; şăd, şî; urş, toŃ); existenŃa consoanei [dz] în elemente moştenite (< latin d+e, i:
ord) şi de substrat (dară); păstrarea lui dz (netrecut la z) < latin d+e, i în hiat şi i+o, u (ĝos,
ĝoc); menŃinerea lui â fără adaos palatal în câne, pâne, mâne şi pluralul mâni; articolul posesiv
invariabil (a); auxiliarul o la perfectul compus 3 singular. În cadrul tipului nordic unele
particularităŃi grupează între ele numai subdialectele vestice (bănăŃean, crişean şi maramu-
reşean); palatalizarea dentalelor, topica lui mai în construcŃii cu a fi (nu-i mai bun „nu mai e
bun”) sau cu pronume neaccentuat şi grup verbal (nu-l mai a putut „nu l-a mai putut”).
Vechimea configuraŃiei dialectice actuale a dacoromânei e controversată: datată de unii cerce-
tători din protoromână, de alŃii din secolele XIV-XV iar de alŃii după secolul XV. În secolul
XVI se pot distinge cel puŃin o arie sudică şi una nordică (I. GheŃie), eventual şi una de tranziŃie,
reprezentată de subdialectul bănăŃean (Al. Rosetti), precum şi una crişeană-maramureşeană (G.
Ivănescu).
7
Teste pentru evaluare:

1. Cel dintâi dialect desprins de restul limbii primitive este:

a. dialectul dacoromân:
b. dialectul aromân:
c. dialectul meglenoromân.
ANS: B

2. Protezei vocalei a - la unele cuvinte este caracteristică dialectului:

a. macedoromân;
b. istroromân:
c. meglenoromân.
ANS: A

3. Conservarea numeralului latin viginti se întâlneşte în dialectul:

a. dacoromân;
b. meglenoromân şi istroromân;
c. macedoromân.
ANS: C
4. Singurul dialect românesc care s-a dezvoltat ca idiom de sine stătător este dialectul:
a. dacoromân;
b. macedoromân;
c. istroromân.
ANS: A

5. Dialectul românesc cu cele mai multe împrumuturi turceşti este cel:

a. dacoromân;
b. macedoromân;
c. meglenoromân.
ANS: C

6. Dialectul românesc este cel mai mult dezagregat prin puternice influenŃe străine este
cel:
a. meglenoromân;
b. istroromân;
c. macedoromân.
ANS: B
7. Rotacismul lui –n- intervocalic se întâlneşte în unele graiuri ale dialectului dacoromân
şi în dialectul:
a. instroromân,
b. macedoromân;
c. meglenoromân.
ANS: A
8. Dialectul dacoromân are, potrivit majorităŃii specialiştilor:
a. 2 dialecte;

8
 b. 3 dialecte;
c. 5 dialecte.
ANS: C

BIBLIOGRAFIE

1. MustăŃea, Mihai, Istoria limbii române. Dialectologie, Editura FundaŃiei „România

de Mâine”, 2006.
2. Caragiu-MarioŃeanu, Matilda, Compendiu de dialectologie română. Bucureşti,
Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică, 1975.
3. Coteanu, Ion. Elemente de dialectologie a limbii române. Bucureşti, 1961.
4. Enciclopedia limbii române, Univers Enciclopedic, 2001.