Tema: Dialect- grai-limbă literară

1. Diversitatea graiurilor dacoromâne marcată în opera cărturarilor români

2. Structura dialectală a dacoromânei o problemă controversată a dialectologiei
româneşti

1. Diversitatea graiurilor dacoromâne marcată în opera cărturarilor români

În cadrul dialectului dacoromân, cercetătorii disting subdialectele muntenesc,
moldovenesc, bănăţean, crişean şi maramureşean.
Pe plan istoric, diversitatea graiurilor dacoromâne este marcată în opera mai multor
cărturari români. Printre aceştia se înscrie Diaconul Coresi (decedat la 1583), care alături
de ucenicii săi tipăreşte în cea de-a doua jumătate a sec. al XVI-lea lucrări de o deosebită
importanţă. La baza limbii cărţilor elaborate se află graiul din sudul Ardealului – nordul
Ţării Româneşti. În efectuarea traducerilor, diaconul porneşte de la textele rotacizante
maramureşene, însă operează anumite modificări. Astfel el înlătură particularităţile arhaice
dialectale din textele maramureşene, înlocuindu-le cu forme din graiul muntenesc. Sunt
substituite unele cuvinte mai puţin cunoscute cu altele, având o mai largă circulaţie.
Unele date privind diversitatea dacoromânei le notăm în opera lui Simion Ştefan (1656),
mitropolit al Ardealului. În Predislovia Noului Testament de la Alba-Iulia din 1648, apărut
în limba română, cărturarul încearcă să definească esenţa cuvintelor ca purtătoare ale
informaţiei: „ Bine ştim că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii
îmblă în toate ţările; aşea şi cuvintele, acealea sunt bune carele le înţeleg toţi”. Tot aici se
atenţionează şi asupra capacităţii limbii române de a se îmbogăţi cu
neologisme. În baza traducerilor efectuate, cărturarul transilvănean susţine că
despărţirea poporului român prin hotare politice a cauzat unele divergenţe în evoluţia
graiurilor româneşti: „rumânii nu grăiesc în toate ţările într-un chip, încă nici într-o ţară toţi
într-un chip”
Cuvinte vechi, utilizate în comun cu regionalisme, dar şi variante fonetice dialectale
înregistrăm în opera cronicarilor moldoveni Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion
Neculce. Grigore Ureche (1590 – 1647) utilizează un şir de dialectisme, alături de
împrumuturi slave şi neogreceşti. Cronicarul M. Costin (1633 – 1691) tinde spre un mod de
exprimare deosebit de cel regional, fiind vădită tendinţa spre folosirea
neologismelor, deşi în unele lucrări înregistrăm elemente specifice graiurilor
munteneşti. Ion Neculce (1672 – 1745) apelează în lucrările sale, în abundenţă, la
regionalisme şi neologisme.
Stolnicul C. Cantacuzino (1655 – 1716), diplomat, istoric şi geograf din Ţara
Românească, în studiul Istoria Ţării Româneşti susţine: „însă rumânii, înţeleg nu numai
ceştea de aici, ce şi din Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sunt şi moldovenii şi toţi câţi
într-altă parte să află şi au această limbă, măcar fie şi ceiaşi d e osebită în nişte cuvinte den
amestecarea altor limbi, cum l-am zis mai sus, iară tot unii sunt. Ce dară pe aceştia, cum zic,
tot români îi ţinem, că toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură.”
Referinţe la diversitatea graiurilor româneşti consemnăm în lucrarea
Descrierea Moldovei de D. Cantemir (26 octombrie 1673 – 21 august 1723). Cităm:
„graiul moldovenesc are ca şi celelalte graiuri rostirile lui felurite. Cea mai bună rostire este
la Iaşi”. Autorul consemnează „cei ce locuiesc la Nistru amestecă în graiul lor multe
vorbe leşeşti. Vlahii şi ardelenii au acelaşi grai cu moldovenii, dar rostirea lor este mai aspră
... şi recunosc de fapt că graiul moldovenesc este mai curat decât al lor”.
Lui B. P. Hasdeu îi aparţine primul chestionar redactat pentru studierea pe teren a
graiurilor româneşti şi tipărit sub titlul Programa pentru adunarea datelor privitoare la
limba română (1884), care include 206 întrebări, referitoare la fonetică, gramatică şi
lexic, precum şi la obiceiuri, credinţe, practici populare etc. În 1886 – 1898, savantul
publică volumele I (1886), II (1887), III (1893) şi IV (1898) din Etymologicum Magnum
Romaniae. În 1885, B. P. Hasdeu a organizat o vastă anchetă dialectală, în a cărei rază
1
erau cuprinse toate provinciile româneşti. Chestionarul includea 206 întrebări (64 – la fonetică,
3 – la gramatică, 86 – la lexic, 71 – la obiceiuri, credinţe, superstiţii, practici populare),
referitoare la fonetică, gramatică şi lexic, precum şi la obiceiuri, credinţe, practici populare
etc. S-a obţinut un material bogat, dar ancheta nu a dus la întocmirea unui atlas.
Despre varietatea limbii române vorbeşte M. Kogălniceanu, om politic,
gazetar şi scriitor, în Introducţie la Dacia literară (1840): „aşadar foaia noastră va fi un
repertoriu general al literaturii româneşti, în carele ca într-o oglindă se vor vedea scriitorii
moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, fieştecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul
său.”
2. Structura dialectului dacoromân – problemă controversată a dialectologiei româneşti
Structura dialectului dacoromân (cu subdialectele moldovean, muntean,
bănăţean, crişean, maramureşean şi grupul de graiuri transilvănene) reprezintă un subiect
actual şi controversat în literatura de specialitate.
Întemeietorul dialectologiei ştiinţifice româneşti, G. Weigand, este autorul
primului atlas lingvistic român Linguistischer Atlas des dakorumänischen
Sprachgebietes (WLAD), editat în 1909 la Leipzig, realizat prin anchete pe teren,
întreprinse între anii 1896 şi 1905, cu un chestionar de 114 cuvinte. Cele 67 de hărţi
elaborate prezintă mai multe fenomene fonetice, specifice arealului dacoromân. În baza
acestora, dialectologul depistează trei arii dialectale pe teritoriul dacoromân: aria
moldoveană, aria munteană şi aria bănăţeană. Cercetătorul atrage atenţia asupra
graiurilor româneşti vorbite la est şi nord de Prut, semnalând câteva particularităţi
dialectale ale limbii române, vorbite în câteva sate din regiunea transnistreană. Analizând
materialul faptic depistat, G. Weigand afirmă că graiurile din Bucovina au un aspect de
mozaic, admiţând existenţa unor dialecte mozaice şi în Ardealul de sud-vest, în Oltenia de
sud şi în Dobrogea.
Coteanu I. afirma: „„Nimeni nu contestă că aceste notiţe despre dialectele
româneşti au profitat ştiinţei, dar au profitat pentru că nu erau altele mai bune. Când
cercetările asupra graiurilor dacoromâne se vor face de români..., studiile dialectale ale dlui G.
Weigand din anuare vor fi complet răsuflate” [9, p. 120]. Totuşi atlasul lingvistic al lui G.
Weigand (şi studiul său) are o valoare istorică incontestabilă, căci este primul în domeniul
geografiei lingvistice româneşti.
Al. Philippide, în studiul Originea românilor (1928), a încercat să explice originea
românilor din Dacia şi aspectele dialectale ale limbii vorbite de ei. Pentru a da un
răspuns problemei enunţate în titlu, savantul ieşean abordează două aspecte: cel istoric (şi
anume, consultarea izvoarelor scrise) şi cel lingvistic (studiul limbii române propriu-zis). Al.
Philippide conchide greşit că poporul român s-a format în sudul Dunării şi că în secolele al
VII-lea – XIII-lea a venit în nordul Dunării în două valuri succesive: banato-transcarpatin
(populaţia acestei ramuri s-ar fi aşezat în Banat, Transilvania şi Moldova, inclusiv şi în
Basarabia) şi muntean (cel din sudul Carpaţilor). Primului val, consideră autorul lucrării
Originea românilor, îi corespund graiurile de tip nordic (moldovean), iar celui de-al doilea
val – graiurile de tip sudic (muntean). Pe parcurs, aria sudică a rămas să fie unitară, în timp
ce aria nordică s-a scindat în trei „graiuri”: moldovean, ardelean de nord şi bănăţean-
hunedorean. Pe baza fenomenelor fonetice ale dialectelor româneşti, Al. Philippide
constată unitatea limbii române.
Argumentele înaintate nu sunt concludente pentru mulţi lingvişti români. Astfel, D.
Macrea vine să afirme că deosebirile de grai dintre Muntenia şi Moldova nu se explică
prin apartenenţa celor două provincii la două valuri deosebite de emigrare a românilor din
sudul în nordul Dunării, ci prin existenţa îndelungată a celor două state feudale
româneşti independente, care şi-au avut centrele lor economice şi politice diferite şi asupra
graiului cărora s-au exercitat influenţe deosebite.
După elaborarea celor două părţi ale Atlasului limbii române (ALR), iniţiat şi
coordonat de S. Puşcariu, Em. Petrovici defineşte vorbirea dialectală de pe Crişuri şi
2
Someş ca a patra mare subdiviziune dialectală a dacoromânei, c r i ş e a n alături de ariile
moldoveană, munteană şi bănăţeană, delimitate de G. Weigand.
Prezenţa subdialectului maramureşean, vorbit în Ţara Maramureşului, este
argumentată ştiinţific de Sever Pop, Ştefan Giosu, Romulus Todoran şi Magdalena Vulpe.
Aşadar, în istoria dialectologiei româneşti semnalăm diverse interpretări ale structurii
dialectale a limbii române (a dacoromânei).

Subdialectul muntean
1. Subdialectul muntean. Generalită
2. Trăsături fonetice, morfologice şi lexicale

1. Subdialectul muntean. Generalităţi

Pornind de la criteriul genetic, graiurile munteneşti fac parte din grupul de graiuri
de tip sudic, fiind vorbite în Muntenia (Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Ialomiţa,
Teleorman, sudul judeţelor Brăila şi Buzău), sudul Dobrogei (judeţul Constanţa, partea
sudică a judeţului Tulcea), Oltenia (judeţele Dolj, Gorj, Olt, Vâlcea, o parte din Mehedinţi,
precum şi partea de sud a Transilvaniei (sudul judeţelor Braşov şi Sibiu).
În opinia cercetătorilor, graiurile munteneşti din nordul provinciei şi din sudul
Transilvaniei, în concordanţă cu prestigiul politic şi cultural al Tării Româneşti, au
constituit baza dialectală a limbii române literare. Procesul a continuat şi s-a consolidat în
epocile următoare printr-o serie de alte tipărituri, dintre care se detaşează momentul
1688 ‒ tipărirea Bibliei de la Bucureşti, dar şi cel produs la mijlocul secolului al XVIII-lea,
constând în introducerea limbii române în biserică, cu urmări deosebite în unificarea românei
literare.

2. Trăsături fonetice, morfologice şi lexical. Trăsături fonetice

Vocalismul
- Tendinţa spre închidere a timbrului vocalei e neaccentuat: súrdl, subţírl;
- vocalele anterioare e, i trec în seria centrală după
- consoanele d, p, mai ales în unele prepoziţii: dă, pă, dîn;
- vocala o rămâne intactă în cuvântul tot ;
- păstrarea lui o originar în cuvântul săpón (lat. Saponis)
- asimilarea prin labializare a vocalei î, urmată de o îmbinare de consoane labiale, în cuvintele
úmblu, úmflu, úmplu;
-conservarea lui i etimologic în vocabula a intra (lat. intrare): íntru;
Consonantismul
- Consoanele labiale, urmate de vocalele anterioare e, i şi de diftongul ea, nu se palatalizează:
lúpi ”lupii”, în mijlócu ”în mijlocul”, bíne, vínu ”vinul”, nimíc ;
- dentalele d, t nu se palatalizează: dínte, frúnte ;
- semioclusivele V, + nu cunosc fricativizarea: ĉélor, zgîrĉít, lor le pláĉe, Vánă
Trăsături morfosintactice
Substantivul
- Au fost atestate cazuri de trecere a substantivelor masculine de la declinarea a II-a la
declinarea a III-a: mártore/ mártor, táure/ táur, bívole/ bívol ;
- unele substantive feminine cu singularul în -ă şi unele substantive neutre cunosc forme
duble la plural (în –e sau -i): albíne/ albíni comúne/ comúni;
- vocativul în -o în cazul antroponimelor cu terminaţia -a: Lenuţo, Leano, Floareo.
Articolul
- Articolul substantival hotărât, la genitiv-dativ (-lui), îşi păstrează plenitudinea: cápu cálulu,
díntele;
- substantivele antroponimice capătă la genitiv-dativ un articol hotărât –lu, antepus şi
trunchiat (apocopat): lu tóma ”lui Toma”, lu ána „Anei”;
3
- ca forme ale articolelor adjectivale au fost atestate ăl, a, ăi, ále: ómu ăl bun.
Pronumele
- Pronumele personal, persoana I, singular, circulă în forma !o „eu”, evoluată din
latinescul ego: mă duc !o la suráta;
- frecvenţa pronumelor de politeţe: tále, tălícă;
- pronumele demonstrative de apropiere cunosc următoarele forme: ásta, ástḙa, dar
cele de depărtare áia, ála;
- pronumele de identitate circulă în forma singur, care, în urma închiderii vocalei i, cunoaşte
variant sîngur.
Verbul
- Forme iotacizate ale verbelor de conj. a II-a ‒ a IV-a, cu rădăcina în consoanele dentale d, n:
să víe „să vină”, văz, spu;
- sincretismul formelor verbale la imperfect indicativ, persoana a III-a, singular şi
plural: cîntá „cântau”, ocupá „ocupau”.
Adverbul
- Adverbul mai precedă pronumele neaccentuat: şî ma s_a_ntîmplá múlte femé;
- superlativul se formează cu ajutorul adverbului foarte (faţă de tare, semnalat în alte
subdialecte): foárte_mvăţát.
Prepoziţia
- Notăm pentru fonetismul lor muntenesc, prepoziţiile: supt, pă, dîn, dă, pîn, dîntre, pîntre.
Interjecţia
- Interjecţiile au o frecvenţă sporită în graiurile munteneşti: mă, bă, bre, ţáţă,
léle ş.a.: mă cumnáte, mă cúscre; pă/ tát_o únde mă
Trasături lexicale
Particularităţile lexicale, susţine M. Caragiu Marioţeanu, fiind prin natura lor
„unicate” şi, deci, irepetabile, nu au o pondere prea mare în problema repartizării dialectale a
unui teritoriu lingvistic dat. Totuşi, atunci când „noţiunile importante” sunt denumite
diferit într-o regiune sau alta, când cuvintele fac „arii distincte”, elementele lexicale pot fi
avute în vedere, alături de cele fonetice.
În şirul vocabulelor specifice graiurilor munteneşti se înscriu:
- elementele moştenite: árie ”curte”, béte ”cingătoare ţesută la război”, a se la ”a se spăla”,
vătuí ”ied”;
- elemente slave: rúfe, lapoviţă, zăpádă, báscă ”tescovină”, dârz ”cherchelit”;
- elemente de origine bulgară: ciúşcă ”ardei iute”, cújniţă ”fierărie”, clácă ”şezătoare”, plútă
”plop”, turmác ”bivol”;
- elemente de origine sârbo-croată: bîc ”taur”, cómină ”tescovină”, dáfin ”salcâm”, mălín
”salcâm”, samatóc ”vin limpede”;
- elemente de origine turcă: peşchír ”prosop”, hambár, báşcă ”separat”, bre ”interjecţie de
adresare”, ĉeamúr ”tencuială”, zambílă ”îmbrăcăminte ţărănească de lână”.
Cuvinte caracteristice graiurilor olteneşti sunt drúgă ”ştiulete”, clúpsă ”cursă de
şoareci”, cotó! ”picior de pui”, clóţă ”cloşcă”, a vití ”a aranja”, cîrĉ ”ciorchine

Subdialectul moldovenesc
1. Subdialectul moldovenesc. Generalităţi
2. Trăsături lingvistice
3. Graiurile din Republica Moldova în cadrul dialectului dacoromân

1. Subdialectul moldovenesc. Generalităţi

Subdialectul moldovenesc este răspândit în Basarabia, Bucovina, Transnistria, precum
şi în enclavele din Ucraina de est (regiunile: Nicolaev, Kirovograd, Dnepropetrovsk,
4
Zaporojie, Doneţk, Lugansk), din Rusia (ţinuturile Krasnodar, Primorie şi regiunea
Omsk), din Kazahstan (regiunea Aktiubinsk), din Kârgâzstan, din Republica Georgia
(Abhazia), apoi în România: provincia Moldova (judeţele: Botoşani, Iaşi, Vaslui, Galaţi,
Suceava, Neamţ, Bacău, Vrancea), nord-estul Transilvaniei (jud. Bistriţa-Năsăud, Mureş,
Harghita, Covasna), nord-estul Munteniei (partea de nord a judeţelor Buzău şi Brăila),
nordul Dobrogei (partea de nord a judeţului Tulcea).
Fenomene caracteristice ale subdialectului moldovean sunt semnalate odată cu primele texte
româneşti, păstrate din sec. al XVI-lea, când dacoromâna se grupează în două arii lingvistice:
de nord şi de sud. Aria de nord din textele secolului al XVI-lea prezintă, în general,
particularităţi lingvistice existente şi astăzi în subdialectul moldovean, în timp ce aria de sud
pe cele ale celui muntean.
2. Trăsături lingvistice
Particularităţi fonetice
Vocalismul
- Închiderea lui ă final la substantivele feminine, singular: stíclî, urzícî, úrdî, úmbrî, salátî,
cásî;
- tendinţa spre închidere a timbrului vocalei e neaccentuate în interior şi la sfârşit de cuvânt:
fiŝór, fráti, épuri, héri, di penít ;
- fenomenul peiotării vocalelor e, i, o şi u: i ése, uopt, uorz, uórî, uúrdî, iinél, iimáş, uoréz, iel;
- posteriorizarea vocalei anterioare e (e > ă), precedată de consoanele alveolare z, s, ţ şi
prepalatalele j, ş: sămn, tăva, viţăl, şăs, (eu) şăd ;
- păstrarea lui o accentuat etimologic: porúncă – poróncă, săpún – săpón;
- evoluţia diftongului ea la a, în cazul când este urmat în silaba următoare de a sau ă: sárî
(lat. sera > sáră), ţárî (lat. terra > ţáră), fátî (lat. feta > fátă), sî márgî (lat. mergere > conj.
să meárgă > să márgă etc.);
- î mai vechi, provenit dintr-un a accentuat originar, în poziţie nazală, se păstrează în
cuvintele îmblă, îmflă, împle.
Consonantismul
- Consoanele bilabiale p, b, m şi labiodentale f, v se palatalizează: lupkI ”lupii”,
în_níjlocu ”în mijlocul”, zgiĉ ”bici”, gíne ”bine”, nícî ”nimic”, gétu, algínî;
- fonetismul arhaic đ se menţine: đăstrḙa ”zestrea”, máđăre, búđă, botḙáđă, mînđ;
- spirantizarea africatelor ŝ, ž : ariŝ, ŝernálî, ŝolán, žéme.
Particularităţi morfologice
Substantivul
- Menţionăm unele alternări între forme masculine de declinarea a II-a şi a III-a:
baláur/ baláure, călúgăr/călúgăre, méşter/ méştere;
- substantivul neutru lácăt apare în subdialectul moldovenesc ca feminin: lacátî;
- unele substantive feminine şi neutre prezintă variaţie la desinenţa de plural:altáre/
altáruri i bárbe/ bărbi i cápete/cápuri i .
Articolul
- Articolul hotărât -l nu se menţine la substantivele masculine şi neutre: pămîntu,
cîrnáţu, bărbátu, ánu, lócu, cáru;
- forma invariabilă a articolului posesiv, în locul formelor variabile a, al, ai, ale: văr di_a
dóilia;
- forme ale articolului determinativ sunt ŝel „cel”, ŝea „cea”, ŝei „cei”, ŝéli „cele”.
Pronumele
- Utilizarea pronumelui dânsul/ dânsa cu referinţă la obiecte sau fiinţe: am fos_la dînsu; sî
nsiámnî cî perz i recólta la dînsa [vie], ni uitám noi la dînsîli [butoaie], ş_s_a uitát la dînsa
[cânipă].
Verbul

5
- Trecerea (metaplasma) verbelor de conj. a III-a (tip: noi făcém pentru noi fácem) la
conj. a II-a (noi cădém) la persoanele I-a şi a II-a plural, ale prezentului indicativ şi
conjunctiv, ale viitorului şi ale imperativului: noi credém, noi ŝerém, noi spuném etc.;
- utilizarea concomitentă a auxiliarelor o/ a, au pentru perfectul compus: a lucrát / o
lucrát.
Particularităţi lexicale
Emil Petrovici semnalează un şir de termeni caracteristici graiurilor
moldoveneşti: ŝolán ”os”, máncă/mámcă ”doică”, omăt ”zăpadă”, kori i ”pojar”, hulúb
”porumbel”, pấnteŝi ”burtă”, a pişká ”a ciupi”, popuşói ”porumb”, kelbós ”chel”, unki
”moş”.
Romulus Todoran completează această listă cu termenii: vădánă ”văduvă”,
ţîntirím ”cimitir”, ogiál ”plapumă”, prisácî ”stupină”, agúd ”dud”, povídlă ”magiun”,
harbúz ”pepene verde” .
3. Graiurile din Republica Moldova în cadrul dialectului dacoromân
Statutul graiurilor de la est şi nord de Prut a constituit subiectul de discuţie al mai
multor lingvişti români, printre care se înscriu E. Coşeriu, G. Ivănescu, S. Pop, E.
Petrovici, P. Lăzărescu, I. Gheţie, N. Saramandu, Vl. Zagaevschi, V. Pavel, R. Udler, M.
Purice, I. Ciornâi, V. Melnic, V. Comarniţchi, F. Cojuhari, V. Sorbală, V. Corcimari ş. a.
Referindu-se la specificul acestor graiuri, E. Coşeriu susţine că grupurile de
graiuri din stânga Prutului, delimitate în unele lucrări de acum trei decenii, nu sunt nicidecum
separate de graiurile moldoveneşti din dreapta Prutului, în parte, de graiurile din alte
ţinuturi româneşti (Muntenia, Maramureş etc.). Graiurile limbii române de le est de Prut
„nu au statut autonom” şi, luate în ansamblu, n-au fost atrase într-o altă arie lingvistică .
Moldova nu are un grai unitar, cităm la G. Ivănescu, atât din punct de vedere fonetic,
cât şi din punct de vedere lexical; iar la o analiză mai amănunţită, şi din punct de
vedere morfologic şi sintactic. Aici trebuie să se facă o distincţie între graiurile moldoveneşti
de nord şi cele de sud. Adevăratul grai moldovenesc rămâne să fie reprezentat de graiul din
Moldova centrală şi de nord.
O anchetă dialectală în patru sate, situate în stânga Nistrului, a fost efectuată
de lingvistul român Sever Pop, coautor al Atlasului lingvistic român. Analiza
materialului faptic i-a permis să constate unele particularităţi dialectale specifice regiunii,
despre care relatează în lucrarea Importanţa graiului românesc din Bucovina de nord,
Basarabia şi regiunea transnistreană.
Primele studii, destinate limbii vorbite pe teritoriul Transnistriei, îi aparţin
lui M. Serghievski. Principalele probleme abordate de autor sunt contactele limbilor slave
(rusa, ucraineana, polona) cu graiurile moldoveneşti, poziţia ultimelor în cadrul dacoromânei
şi necesitatea elaborării unui atlas lingvistic al RASSM, care ar facilita cercetarea
vorbirii dialectale. În elaborarea studiului, cercetătorul rus a apelat, pe lângă anchetele de
teren, efectuate în Transnistria, la lucrările marilor lingvişti români, printre care se înscriu
Al. Philippide, I. Iordan, Al. Rosetti ş. a. Totuşi, concluziile lui M. Serghievskii
sunt greşite, deoarece se afirmă despre o evoluţie de sine stătătoare a limbii „moldoveneşti”
în afara arealului românesc. Cităm: „все это вместе взятое позволяет нам с известным
основанием утверждать самостоятельное развитие молдавского языка” .
Ideea întocmirii unui atlas lingvistic al graiurilor moldoveneşti din
URSS a fost promovată de cunoscuţii lingvişti D. E. Mihalci şi Raymund Piotrowski.
Între anii 1968 şi 1973, în cadrul Sectorului de dialectologie al Institutului de Limbă şi
Literatură al AŞM, a fost editat Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM) în două volume,
fiecare în câte două părţi.
În baza atlasului elaborat, Rubin Udler efectuează o clasificare a graiurilor
moldoveneşti din Basarabia şi regiunile limitrofe, pornindu-se, în special, de la specificul
fonetic. Cercetătorul stabileşte următoarele subunităţi dialectale: grupul de graiuri centrale
(care cuprinde cea mai extinsă arie din Basarabia şi Transnistria), de nord-vest (câteva
6
localităţi din raionul Briceni), de nord-est (ocupă teritoriul din raionul Camenca, o
parte din raionul Râbniţa, o parte din raionul Hânceşti şi regiunea Odesa), de sud-vest
(situat în partea de sud-vest şi câteva localităţi din preajma Dunării: raioanele Chilia,
Ismail) şi grupul de graiuri bucovinene, susţinând că cea mai vădită este opoziţia dintre
graiurile centrale şi cele de sud-vest.
Ulterior, problematica graiurilor limbii române, vorbite la est de Prut, este
dezvoltată în lucrările lui Vasile Pavel. Lingvistul basarabean susţine cu argumente
convingătoare că graiurile româneşti de la est de Prut nu constituie nici măcar grupuri aparte
cu trăsături relevante, proprii numai lor în cadrul dialectului dacoromân. Aşa-zisele
„graiuri centrale” au trăsături identice cu cele atestate în graiurile Moldovei din dreapta
Prutului, de exemplu, realizarea africatelor prepalatale ĉ,ĝ în stadiul de fricatizare ŝ, ž
(ŝerc „cerc”, ĝer „ger”), realizarea labializării labiodentalelor f, v în stadiul ŝ, ž (ŝérbi
„fierbe”, žin „vin”), palatalizarea labialelor p, b, m în stadiul k, g,, n (kiŝór „picior”, gíni
„bine”, nic „mic”) etc., utilizarea formei invariabile a articolului posesiv. Unele
particularităţi lexicale sunt atestate în graiurile de tip nordic (curechi, cute, cocostârc). Multe
din particularităţile graiurilor de sud-vest (pe linia Cahul – Reni – Chilia), nu „de sud”, în
general, fac arie comună cu graiurile munteneşti. Graiurile „de nord-vest” (din nord-vestul
Basarabiei, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa) fac arie comună cu sudul Bucovinei şi partea
de nord a Moldovei(România). Acestea îmbină trăsături din grupul de graiuri bucovinene
şi, în parte, maramureşene (unele localităţi din Bucovina), căpătând astfel specificul unui
„mozaic” dialectal. Particularitatea cea mai importantă a „graiurilor de nord-est” o constituie
palatalizarea labiodentalelor f, v în formele ś, ź (śer „fier”, źin „vin”), identice, în fond, cu
cele din Maramureş. Africatele c, g trec în seria ś, ź (śerc „cerc”, źer „ger”).
Indiscutabil, graiurile vorbite pe teritoriul Republicii Moldova sunt parte
componentă a subdialectului moldovenesc de la vest de Prut şi nu se disting prin trăsături
relevante.

(Materiale selectate din surse oficiale)