Tema 1: Civilizația geto-dacică

1. Formarea neamului Tracilor. Geto-Dacii.

2. Geto-Dacii și statalitatea lor până la cuceririle romane. Structura
socială și viața spirituală.
3. Războaiele daco-romane și romanizarea geto-dacilor.
4. Formarea poporului român și a limbii române.

1. Formarea neamului Tracilor. Geto-Dacii.

În mijlocul mil. al III-lea î. Chr., din partea asiatică, în Europa au migrat
(venit) populații de păstori nomazi și seminomazi cu o cultură materială și
spirituală deosebită. În rezultatul acestui proces de migrațiune și amestec cu
populația băștinașă, sedentară a dus la formarea unor noi popoare. Deoarece
acest proces de transformare etnică și lingvistic a cuprins un spațiu enorm: de
la India până la Europa de Apus, el a intrat în istorie sub denumirea de indo-
europenizare, iar popoarele care s-au format în acest imens spațiu au fost
numite indo-europeni. Din cadrul marii familii indo-europene s-au format
așa popoare ca: indienii, sciții, persanii, slavii, germanii, grecii, tracii ș.a.
popoare.
Prin urmare, în rezultatul acestui proces de indo-europenizare s-a format
neamul Tracilor, apr. în mil. II î. Chr., care pot fi socotiți drept cei mai vechi
strămoși ai neamului nostru (moldovenilor și românilor de dincolo de Prut), care
au constituit substratul poporului nostru. Aria de răspândire a Tracilor a
cuprins așa teritorii ca: de la Nipru – la est, până la Dunărea mijlocie – la vest,
la nord – până în partea centrală a Poloniei și în partea de sud – până la
munții Balcani.
Prima mențiune despre Traci o putem găsi la Homer, marele poet din
Grecia antică, în poemul „Iliada”, în legătură cu războiul troian dintre aheeni
și troieni care a avut loc apr. în 1200 î.e.n. Homer relatează că Tracii în
frunte cu conducătorul lor Rhesus, participau de partea troienilor. Rhesus
era vestit pentru carul său de luptă bogat ornamentat „cu aur și argint” și
pentru cei mai frumoși cai pe care-i văzuseră aheii, „albi ca zăpada și iuți ca
vântul”.
Întrucât aria de răspândire a Tracilor era destul de imensă, ei (Tracii) se
divizau în două ramuri: 1) cei care locuiau la nord de Balcani au fost numiți
Traci septentrionali (de nord), iar 2) cei care locuiau la sud de Balcani, se
1
numeau Traci meridionali (de sud). Spațiul românesc (carpato-danubiano-
pontic) se integrează în aria de trai a tracilor nordici. Fiecare din aceste
grupuri alcătuiau zeci de triburi, după ultimele estimări – peste o sută. Însăși
părintele istoriei Herodot menționa că „După indieni, neamul tracilor este cel
mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniți în cuget, ei ar fi fost de
neînvinși”.
Tracii septentrionali incorporau un număr considerabil de triburi: geți
(pe ambele maluri ale Dunării muntene, în Dobrogea și Moldova), tirageții –
geți de pe Nistru, moesii (la sud de Dunăre, amestecați cu geții), carpii (în
centrul Moldovei), costobocii (în nordul Moldovei), dacii (regiunea
intracarpatică a Transilvaniei), odrișii, tribalii, crobizii etc. În izvoarele
literare (scrise) ale vremii tracii nordici (septentrionali) sunt numiți geți
sau daci, de unde și provine numele dublu de geto-daci/daco-geți. Autorii
antici greci încă din sec. al VI-lea î. Chr. au atribuit tuturor triburilor din
spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, care vorbeau aceiași limbă, aveau aceiași
origine, cultură – numele de Geți. Numele Dacilor este întâlnit prima dată în
lucrarea lui Caesar (Iulius Cezar) „De bello galico” (Războiul galic) de la
mij. sec. I î. Chr. Prin urmare, istoricii din ep. modernă și până azi, vorbind de
tracii de nord folosesc etnonimul dublu geto-daci, care exprimă unitatea
fundamentală a triburilor. Totodată, acest nume ține cont de individualitatea
regională a fiecăruia, deoarece geții locuiau în partea de șes de la sud și de la
est de Carpați și pe malurile Dunării de jos, iar dacii locuiau ținuturile de
munte din Transilvania.

2. Geto-Dacii și statalitatea lor până la cuceririle romane. Structura

socială și viața spirituală.
Pe teritoriul carpato-pontic unde dominau geții, dar locuiau şi alte populații
cum ar fi sciții, iar mai târziu sarmații şi celții, s-au constituit şi au existat mai
multe regate. Unul dintre ele se află în sudul Moldovei şi era condus de un
„Rex Istrianorum”, rege al geților din regiunea deltei Dunării. Acesta a fost
amintit în contextul unor importante procese politico-militare ce se desfășurau
în apropierea Dunării. Astfel, după cucerirea Regatului tracilor odrişi de către
Filip al II (341 î. Chr.), hotarul de nord al statului macedonean atinge cursul
inferior al Dunării. În 339 î.Hr., regele macedonean întreprinde o expediție în
nord-estul Traciei, învingându-l pe Atheas, rege al sciților. La întoarcerea din
2
campanie, macedonenii au fost atacați de tribali, o populaţie înrudită cu geții,
însuşi Filip al II-lea fiind rănit grav. Patru ani mai târziu în 335 î.Hr., urmașul
lui Filip al II-lea, Alexandru cel Mare a inițiat o expediție împotriva tribalilor
care s-au baricadat pe o insulă a Dunării, fiind sprijiniți şi de geți. Acest fapt l-
a determinat pe Alexandru cel Mare să întreprindă o incursiune militară, la
nord de Dunăre, unde a întâlnit câmpuri bogate, holde de grâu ce aparțineau
geților. Acest fapt demonstrează gradul înalt de dezvoltare economică a
strămoșilor noștri la acele timpuri, care şi-au găsit continuitatea şi în secolele
următoare.
La sfârșitul secolului al IV-lea - începutul secolului al III-lea î.Hr. în
societatea geto-dacilor se înregistrează importante realizări în domeniul
economic şi cel social-politic. Astfel, încă din anul 300 î. Hr. se bat monede
proprii, având ca model monedele regelui Filip al II-lea al Macedoniei, iar
ulterior au fost puse în circulație variante originale şi expresive. Apariția
monedei a contribuit şi la intensificarea schimburilor comerciale cu lumea
greacă. În această perioadă se consolidează regatele geților. Cel mai
cunoscut regat timpuriu al geților, care cuprindea Moldova de sud şi
regiunile învecinate, este condus de Dromichaites, cu reședința la Helis.
După moartea lui Alexandru cel Mare uriașul imperiu a fost împărțit.
Tracia îi revine lui Lysimach, care ulterior s-a proclamat rege. În anul 300 î.
Chr. Dromichaites înfruntă o campanie militara a regelui macedonean al
Traciei - Lysimach, facându-l prizonier pe fiul acestuia. Într-o noua campanie
la 292 î. Chr. Lysimach este din nou înfrânt de către Dromichaites și este luat
chiar el prizonier. Dromichaites, însă, nu-l omoară, ci da un ospăț regal în
onoarea lui și îl eliberează în schimbul păcii, căsătorindu-se cu fiica lui
Lysimach. În secolele III-II î. Chr. sânt atestate regatele conduse de
Zalmodegikos, în sudul Moldovei, şi Rhemaxos, care îşi exercită influența
asupra orașelor grecești de pe litoralul Mării Negre, şi regatul lui Oroles, care
opune rezistență invaziei bastarnilor ce pătrund în centrul şi nordul Moldovei
în secolul al II-lea î. Chr. unde se stabilesc alături de geți, fiind asimilați
ulterior.
Astfel, crearea statalității este rezultatul unor acumulări cantitative care
s-au manifestat printr-o serie de manifestări economice si sociale pe care le-a
cunoscut societatea geto-daca. Formarea statului a fost favorizată și de
factori externi: 1. slăbirea puterii celților si ilirilor ca urmare a
3
confruntărilor cu romanii, 2. expansiunea romană care a dus la transformarea
Greciei si Macedoniei în provincii romane și stabilirea graniței Imperiului
Roman pe linia Dunării și Mării Negre.
Statul geto-dac în timpul lui Burebista (82-44 î Chr). Burebista, un
conducător local (zona Munților Orăștiei) care a reuşit în prima jumătate a
secolului I î. Chr., prin diferite metode, să unifice întregul areal geto-dac.
Iordanes (istoric got romanizat) afirmă că, în anul 82 î. Chr., când Deceneu a
sosit la curtea sa, Burebista era în funcție. Cei doi reușesc să unifice o mare
parte din organizările politice geto-dacice, noul stat rezultat fiind supus unui
proces de instituționalizare. Procesul de constituire statală este rezultatul
bunei interacțiuni a trei factori politici: 1. aristocrația tribală, 2. războinicii
şi 3. puterea regală, la care s-a adăugat aportul nemijlocit al marelui preot
Deceneu, a cărui autoritate era extinsă asupra tuturor geto-dacilor. Burebista
a unit populațiile din regiune într-un singur stat, Dacia, cu centrul în Podișul
Transilvaniei şi care cuprindea un vast teritoriu, inclusiv coloniile grecești de
pe litoralul Mării Negre. Capitala statului se afla la Sarmizegetusa, important
centru politic, spiritual şi economic, pe munții Orăștiei.
În politica internă Burebista recrutează oameni noi însărcinați cu
administrarea agriculturii, strângerea dărilor, supravegherea muncilor
obşteşti obligatorii, făcând posibilă realizarea sistemului de fortificații în
Dacia.
În jurul anului 60 î. Chr. Burebista a repurtat victorii asupra celților,
fixându-şi frontierele de vest a regatului pe Dunărea Mijlocie, Munții
Slovaciei şi zona Tisei. Apoi a întreprins o serie de acţiuni militare în Tracia,
înaintând până în Macedonia şi Iliria. În răsărit Burebista, între anii 55 şi 48
î. Hr., a supus oraşele grecești de pe litoralul vestic al Mării Negre, de la Olbia
până la Apollonia. Ca urmare a acestor acţiuni regatul geților se întindea
de la Dunărea mijlocie (în vest) până la litoralul apusean al Mării Negre
şi râul Bug în est, din Carpații Nordici la nord până la munții Balcani la
sud.
Potrivit afirmațiilor lui Strabon, Burebista putea să mobilizeze o armată de
200 000 de luptători, devenind astfel principala forță din regiune. Burebista s-a
implicat în războiul civil dintre Iulius Caesar şi Pompeius, promițându-i
susținere celui din urmă. Pompeius însă a fost înfrânt, iar Caesar a devenit un
4
dușman puternic pentru Burebista. Iulius Caesar planifica o acțiune militară
preventivă împotriva lui Burebista. Însă asasinarea lui Caesar în anul 44 î. Chr.
a împiedicat realizarea acestor planuri. Cam în același timp (44 î. Chr.) la
Sarmisegetusa o parte din aristocrația geto-dacă, nemulțumită de pierderea
vechilor privilegii a organizat un complot, în urma căruia cade victimă
Burebista. După asasinarea lui Burebista regatul său se destramă în mai
multe formațiuni politice (patru, iar mai apoi cinci), care mențineau strânse
legături între ele, dintre care cel mai puternic va fi cel ce va avea centrul la
Sarmizegetusa, în frunte cu sacerdotul Deceneu. Unitatea geto-dacilor va fi
restabilită abia în secolul I d. Chr. Moartea lui Burebista a generat grave
tulburări interne. Anume din această perioadă datează cele mai multe
tezaure descoperite. De regulă, comorile se îngropau în pământ în timpuri de
mare pericol pentru a fi dezgropate mai apoi. Dar nu toți reușeau s-o facă,
lăsând acest lucru peste secole arheologilor. După Deceneu, la conducere au
urmat Comosicus, apoi Coryllus sau Scoryllus, apoi Duras și Decebal.
Zdruncinarea unității dacice, separatismul tribal, neînțelegerile dintre regii geto-
daci au favorizat înaintarea romanilor spre Dunăre.
STRUCTURA ȘI STAREA SOCIALĂ. Dispunem de relatări ale unor autori
antici, greci sau romani, din care reiese faptul ca societatea geto-dacică, în
epoca sa clasică, era structurată din punct de vedere social în mai multe stări
sociale. Numele clasei nobiliare geto-dacice îl aflăm în scrierile mai multor
autori antici. Aşa, de exemplu, filosoful-calator în Dacia, Dion
Chrysostomos, ne relatează, ca „aici, uneori, se pot vedea oameni având pe
cap un fel de căciuli, aşa cum poarta astăzi unii traci, numiți geți''. Cea mai
importanta informație legata de numele clasei nobiliare aparţine lui Iordanes
ce ne transmite, că „acei dintre ei (geți), care erau de neam (bogați) s-au numit
la început tarabostes, iar apoi pileati. Aceşti nobili dețineau poziții foarte
importante în stat: în consiliul regal, în conducerea armatei, în aparatul
administrativ, dintre ei se alegea regele etc. În plan economic aceşti
tarabostes dispuneau de importante bunuri mobile (turme, cirezi, herghelii),
erau interesați în negoțul cu străinii, probabil că aveau sclavi. Nu știm nimic
însă despre relațiile lor cu cealaltă stare sociala importanta – capillati, și nu
putem avansa date sigure despre faptul daca tarabostes aveau moșii în

5
proprietate privata sau le datorau regelui, iar dacă le aveau nu putem preciza
daca erau situate în teritoriile obștilor sau în locuri neocupate de ele.
 Despre cealaltă pătură sociala - capillati, izvoarele vechi ne spun puține,
doar Columna lui Traian fiind mai generoasa. Nu putem, din datele păstrate, să
știm numele lor geto-dacic, ci doar cel greco-latin, cum nu putem şti nici care a
fost numele lor autentic de clasă. Numele lor, care nu are semnificație socială,
este legat doar de înfățișarea lor exterioara. Despre numele lor (latin - capillati,
grecesc - comati), dicționarele uzuale dau însemnarea de „pletoși'', „cei care
poartă părul în plete'', însemnare ce corespunde reprezentărilor de pe Columna
lui Traian.
 Cât privește categoria socială formată din sclavi și captivi, se pot avansa în
momentul de fată, câteva idei. In vremea statului, Dacia nu mai era o furnizoare
de sclavi lumii greco-romane decât, în cea mai mare parte, sub forma captivilor
făcuți de armatele romane expediționare la Dunăre. Societatea geto-dacică
atinsese un nivel al dezvoltării sale economice și sociale, care să-i permită
valorificarea locală a aparentului surplus de forță de muncă, iar din punct de
vedere spiritual să ducă la înlăturarea practicii vânzării „conaționalilor'' ca sclavi.
În ceea ce privește  îmbrăcămintea geto-dacilor, Columna lui Traian,
monumentul de la Adamclisi și câteva piese descoperite din argint, ne permit să
desprindem doar câteva aspecte din ceea ce se poate numi portul (costumul)
geto-dacilor. Bărbații purtau pantaloni lungi și largi, strânși pe gleznă, două
tunici, una mai scurtă cu mâneca lungă, care, probabil, se băga în pantaloni, alta
mai lungă, despicată în părţile laterale și încheiată bord a bord pe piept, încinsă
pe talie cu o curea subțire și cu poalele căzând până aproape de genunchi. Pe
deasupra purtau o mantie închisă cu o fibulă pe umărul drept, care, putea fi dintr-
o țesătură mițoasă. În picioare purtau opinci. Nobilii purtau pe cap o bonetă
(capișon) moale; oamenii de rând umblau descoperiți, dar se pare că mantiile
erau prevăzute cu gluga. Femeile purtau o tunica lungă până la pământ, încinsă
pe talie și degajând gâtul, peste care puneau alta tunică mai scurtă, închisă, se
pare, la fel ca și cea bărbătească. Purtau și ele mantie, care însă se drapa liber.
Parul îl aveau lung, pieptănat cu cărare, în onduleuri mari pe lângă obraji și
adunat într-un coc amplu pe ceafă. Nu purtau nimic pe cap. Cu anumite ocazii
sau la anumite tipuri de îmbrăcăminte, cu siguranța însă la stările bogate, se
purtau tot felul de podoabe (brățări spiralate, fibule, colier-lanț, centura-lanț,
6
bijuterii din aur, argint). Multe din elementele de îmbrăcăminte textile erau
înlocuite sau suplimentate, pentru timpul rece, cu tot felul de blănuri și piei, mai
mult sau mai puţin prelucrate. Religia geto-dacilor Religia geto-dacilor a
fost politeistă, eventual henoteistă (este o formă de cult intermediară între
politeism și monoteism, în care este venerată în mod special o singură
divinitate, fără însă a nega existența altor divinități alături de ea), centrată în
jurul zeului important Zamolxis. Herodot afirma că dacii erau monoteiști,
dar opinia majoritară a istoricilor de azi este că dacii nu erau monoteiști și că
nu se poate avea prea multă încredere în afirmațiile lui Herodot. Zamolxis
(numit de către unii dintre ei și Gebeleizis) era zeul suprem. El a fost numit
de diferite surse de-a lungul timpului: reformator mitic, profet, mare pontif,
rege, medic, zeu. Grecii l-au numit chiar și „șarlatan”, sclav al lui Pitagora.
Întrucât Zamolxis a trăit cu mult înaintea lui Pitagora, potrivit lui Herodot,
întâlnirea lui Zamolxis cu Pitagora nu pare să fi fost posibilă. Potrivit
surselor din antichitate și Zamolxis și Deceneu au călătorit în Egipt de unde
au primit învățăturile religioase.
În ceea ce privește alte zeități adorate de geto-daci, documentele literar
arheologice vorbesc despre divinitățile feminine Hestia şi Bendis, prima
considerată drept protectoare a focului din cămin şi a căminului, în general,
a doua – Zeiță a pădurii, a lunii, a farmecelor şi protectoare a femeii. Un
alt element al religiei geto-dacice îl constituie aşa-zisa credință în nemurire.
„Nemurirea” a fost considerată adeseori ca un element specific concepției
religioase a geto-dacilor, care i-ar fi deosebit între toate popoarele
antichității. S-a considerat a fi o filosofie, o doctrină promovată de Zamolxis
a cărei esență ar fi credința în nemurirea sufletului. Împărtășim ideea potrivit
căreia ”nemurirea” geto-dacică este o credință obișnuită, că „dincolo” vor
continua viața pământeană în mare desfățare.
Doar Herodot a lăsat câteva informații despre religia dacilor: Iată în ce fel
se socot ei nemuritori: credința lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce
la Zamolxis – divinitatea lor – pe care unii îl cred același cu Gebeleisis. Tot în
al cincilea an aruncă sorții, și întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorțul îl
trimit ca solie la Zamolxis, încredințându-i de fiecare dată toate nevoile lor.
Trimiterea solului se face astfel: câțiva dintre ei, așezându-se la rând, țin cu
vârful în sus trei sulițe, iar alții, apucându-l de mâini și de picioare pe cel trimis
7
la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori și apoi, făcându-i vânt, îl aruncă peste
vârfurile sulițelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredințați că
zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că
este un om rău; după ce aruncă vina pe el trimit după pe altul. Tot ce au de
cerut îi spun solului cât mai e în viață. Când tună și fulgeră, tracii trag cu
săgețile în sus, spre cer, și își amenință zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu în
afară de al lor.
Simbolul lupului. Lupul, simbol al inteligenței, dreptății și nesupunerii,
apare foarte des în viața dacilor. Lupul a fost un animal sacrul al dacilor.
Stindardul de luptă al dacilor, înfățișat pe Columna lui Traian, are forma unui
cap de lup care pare să se repeadă asupra prăzii şi un corp de balaur (șarpe), ce se
înfoaie în bătaia vântului. La fel de misterioasă pare şi prezenţa corpului de șarpe
de pe stindardul dacilor. Istoricul Vasile Pârvan îl asocia cu zmeul, personajul
mitologic care străbate văzduhul, stăpânind furtunile şi salvându-i de la pieire pe
oameni. Alţi istorici susțin că rolul șarpelui este unul protector.

3. Războaiele daco-romane și romanizarea geto-dacilor.

Războaiele daco-romane (101-102, 105-106) au fost două scurte războaie
între Imperiul Roman şi Dacia, în timpul domniei împăratului Traian. Încă din
timpul domniei lui Burebista, dacii au reprezentat o amenințare pentru Imperiul
Roman, însuşi Caesar plănuind o campanie împotriva acestora. În iarna anilor
85-86 armata regelui Duras a atacat provincia romană Moesia. Împăratul roman
Domițian a reorganizat această provincie în Moesia Inferior şi Moesia Superior,
pentru a susţine atacurile viitoare. În următorul an 87, Domițian a organizat o
campanie împotriva Daciei. Generalul roman Cornelius Fuscus a traversat
Dunărea în Dacia, cu 5 sau 6 legiuni. Armata romană este însă înfrântă la Tapae
de dacii conduși de Diurpaneus/Decebal (87-106), fiind „dibaci în a întinde
curse, un bun luptător, știind să aleagă prilejul pentru a-i atacă pe romani și a se
retrage la timp"(Cassius Dio). În 88, ofensiva romană continuă, armata romană,
comandată de Tettius Iulianus, îi învinge pe daci la Tapae. După această
bătălie, Decebal şi Domițian încheie pace. După pacea din 89, Decebal devine
un client al Romei (formal vasal), primind bani, meșteri şi mașini de luptă de la
Imperiul Roman, pentru a apăra granițele imperiului. Unii istorici consideră că

8
această pace nu a fost în favoarea Romei (fiind declarată de către senat -
rușinoasă).
După ce Domiţian moare asasinat şi după scurta perioadă de conducere a lui
Nerva, urmează la tronul imperiului unul din cei mai mari împărați din istoria
Romei, Marcus Ulpius Traianus (98-117 d. Hr.) care se hotărăște să
cucerească Dacia. Motivele hotărârii sale au fost nevoia de stabilitate pe linia
Dunării şi bogățiile Daciei (mai ales aurul), pe lângă spălarea rușinii înfrângerii
lui Fuscus şi a păcii încheiate de Domiţian. Prin urmare, Traian trebuie să fi
planificat dinainte cucerirea Daciei, din motive atât strategico-militare, ca urmare
a creșterii puterii dacilor, socotiți o amenințare pentru Roma, cât şi de ordin
economic.
După câștigarea sprijinului Senatului, în 101 Traian era pregătit să
invadeze Dacia. Ofensiva romană avea în avangardă două legiuni care
mărșăluiau spre inima Daciei, arzând oraşele şi satele din drum. Traian a înfrânt
o armată dacă în bătălia de la Tapae, iar în 102 Decebal a ales să propună
încheierea păcii, după pierderea bătăliei de la Adamclisi şi a altor câteva
ciocniri minore. Războiul, care a durat doar câteva luni, s-a terminat cu o
victorie romană eroică. Cunoscutul pod de la Drobeta (peste Dunăre) a fost
construit pentru pregătirea celui de-al doilea război. Acest pod, probabil cel mai
mare la acea dată, şi pentru multe secole în continuare, a fost proiectat de
Apollodor din Damasc, fiind necesar pentru recucerirea Daciei, deoarece
Imperiul Roman a „pierdut pacea". Decebal primise întăriri tehnice şi militare
de la Traian pentru a crea o zonă aliată puternică împotriva unor eventuale
expediții ale popoarelor migratoare din teritoriile estice şi nordice. Resursele
acestea au fost însă folosite pentru a face din Regatul Dac o mare putere
independentă.
După înfrângerea din primul război cu Traian, Decebal a respectat o
perioadă înțelegerea cu Roma, dar la scurt timp după aceea a început să
incite la răscoală triburile învecinate, şi să pustiască coloniile romane de
dincolo de Dunăre. Traian, şi-a adunat încă odată forțele în 106 d.Hr. pentru
un al doilea război împotriva Regatului Daciei. Spre deosebire de primul
conflict, cel de-al doilea război a implicat mai multe lupte care au provocat
pierderi însemnate armatei romane, care, aflată în faţa a numeroase triburi
aliate cu Decebal, nu a reuşit să obţină repede o victorie decisivă. În cele din
9
urmă, Roma a triumfat şi a ocupat Dacia. Un asediu asupra capitalei
Sarmizegetusa a avut loc la începutul verii anului 106. Dacii au respins
primul atac, însă romanii au distrus apeductele capitalei dace. Orașul a fost
incendiat, iar Decebal a fugit, preferând însă să se sinucidă în loc să fie
capturat. Totuşi, războiul a continuat. Datorită trădării unui confident al
regelui dac, Bicilis, romanii au descoperit comoara lui Decebal în râul
Sargesia/Sargetia - estimată de Jerome Carcopino la 165.5 tone de aur şi 331
tone de argint. Pentru cucerirea Daciei, Traian a folosit în total 24 legiuni,
adică 135 000 de soldați și auxiliari.
Războaiele dacice au reprezentat un triumf uriaș pentru Roma şi armatele
sale. Traian a anunțat 123 de zile de sărbătoare în întreg imperiul. Minele de
aur bogate ale Daciei au fost folosite de romani, asigurând surse importante de
finanțare pentru alte campanii romane. Cele două războaie au reprezentat
victorii importante în cadrul campaniilor expansioniste ale Romei, câștigând
sprijinul şi admirația oamenilor pentru Traian. Prin cuceririle ulterioare din
Asia, Traian a realizat cea mai mare întindere din istoria Imperiului Roman. O
mare parte a populației masculine a Daciei a fost ucisă în luptă, trecută în
sclavie sau înrolată în legiuni romane și trimisă să lupte la mare distanță de
Dacia, în parte pentru a descuraja alte rebeliuni. Mai puțin de jumătate din
Dacia a fost oficial anexată și apoi organizată ca provincie a imperiului
(Dacia romană).
Traian a lăsat în urma două monumente impresionante care să-i
comemoreze victoria. Povestea războaielor dacice este ilustrată într-o
construcție monumentala în Forumul lui Traian din Roma, una dintre cele mai
mari comori ale arhitecturii imperiale romane, o spirală crescătoare de
basoreliefuri impresionante care alcătuiesc „Columna lui Traian” (113 d.
Chr.). Deşi inițial a servit drept instrument de propagandă glorificându-l pe
împărat şi realizările sale, astăzi ea reprezintă o inegalabila sursă primară de
informații despre legiunile romane şi războaiele antice. Creatorul columnei a
fost acelaşi celebru arhitect sirian, Apollodor din Damasc, cel care a realizat
podul peste Dunăre de la Drobeta-Turnu Severin (103-105 d. Chr.) şi
monumentul Tropaeum Traiani de la Adamclisi (106-109 d. Chr.), în sudul
Dobrogei. Dacia romană a fost o provincie romană după cucerirea Daciei de
către Imperiul Roman sub conducerea lui Traian în 106 și a durat până în 271,
10
deci în total de 165 de ani. Cum Dacia nu fusese cucerită complet, deseori
aveau loc incursiuni ale dacilor liberi cu scopul de a hărțui legiunile romane din
această zonă.
Romanizarea geto-dacilor. Romanizarea este un proces istoric complex
si îndelungat, organizat şi susținut de statul roman, prin care populațiile
neromane au preluat şi asimilat forma de organizare administrativă romană,
limba latină, instituţiile, modul de viață, cultura şi tradițiile romane. Noua
provincie romană nu a cuprins întreaga stăpânire a lui Decebal. Din ea
făceau parte Transilvania, Banatul si Oltenia. Muntenia și sudul Moldovei
sunt alipite la provincia sud-dunăreană Moesia.
Principalii factori care au contribuit la romanizarea dacilor au fost:
1. Administrația: Dacia a fost provincie de rang imperial, subordonată direct
împăratului şi administrată de un guvernator cu titlul de legatus augusti.
Pentru a putea fi administrată mai uşor, Dacia, a fost împărţită în Dacia
Superior, Dacia Inferior, Dacia Malvensis. 2. Armata: Pe teritoriul Daciei
în castre au staționat legiuni romane (două, în permanență au staționat în
provincie în număr de circa 35.000 oameni). Castrele erau așezate dea lungul
limes-urilor (granițe). În zonă au staționat: Legiunea a XIII a Gemina, cu
sediul la Apulum, Legiunea a V-a Macedonica cu sediul la Potaissa. În
legiunile romane s-au înrolat şi daci care astfel au învățat limba latina. 3.
Veteranii: După satisfacerea serviciului militar soldații se puteau lăsa la
vatră, primeau un lot de pământ, o sumă de bani şi dreptul de a se căsători cu
femeile dace sau rămâneau în cadrul cetății pentru a-l ajuta pe ofițerul
superior. 4. Urbanizarea: Capitala a fost stabilită la 40 kilometri sud de
fosta Sarmizegetusa Regia, la Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa,
oraș cu rang de colonie. Au existat şi orașe municipium: Napoca, Drobeta,
Dierna. Pe teritoriul Daciei romanii au construit: forumuri, amfiteatre au
introdus apeductele, termele, rețeaua de drumuri. 5. Coloniștii: Au fost aduși
în Dacia din întreg spațiul roman: Hispania, Iliria, Noricum, Capadocia. Ei
vorbeau limba latina populară. Au populat Dacia şi au muncit în agricultură
dar şi în mine. Erau organizați în asociații constituite după criteriul meseriei,
al ţării de origine sau al confesiunii numite: collegia. 6. Religia: Erau adorați
zeii romani: Jupiter, Iunona, Minerva. 7. Cultura: copiii daci învățau limba

11
 latina, scriau pe tăblițe cerate numite ludi litterati cu instrumente de scris
numite stili.
Astfel, ținând seama de caracterul general roman al vieţii materiale şi
spirituale din Dacia, de analogia cu alte provincii mai vechi, se poate spune că în
cei 170 de ani de stăpânire romană efectivă şi neîntreruptă, romanizarea dacilor a
fost un proces istoric real, profund şi durabil. Acest proces istoric nu a încetat o
dată cu retragerea armatei şi administraţiei romane din Dacia sub domnia
împăratului Aurelian, ci a continuat şi s-a desăvârșit ca un proces istoric natural
în sânul populaţiei daco-romane până în secolul al V-lea. Ca urmare a stăpânirii
romane, geto-dacii pe căile enumerate mai sus preiau limba latină și o folosesc în
locul limbii lor autohtone, îşi însușesc nume romane, îşi ridică monumente
funerare cu inscripții latine, în Dacia și Moesia se impune limba latină vorbită -
latina populara (sau vulgară), care adaptaseră cuvinte și expresii locale, fapt
caracteristic spațiului lingvistic al întregii lumi romane. În perioada post
aureliană, elementele romanizate de la orașe, în retragerea lor treptată spre
mediul rural, au continuat să ducă acolo forme de civilizație mai elevate: limba
latină, modul de viață roman şi credința creștină. După 170 de ani de romanizare
intensă, s-a produs sinteza daco-romană, care a stat la baza evoluției spre
românitate.
4. Formarea poporului român și a limbii române.
Etnogeneza românească a fost un proces complex, al cărui rezultat a fost
apariția unui popor neolatin, singurul moștenitor al romanității orientale.
Etnogeneza românească a urmat aceleași etape ca și în cazul celorlalte
popoare neolatine din Europa, având drept componente de bază: substratul,
în cazul de față cel geto-dac, stratul roman, și adstratul slav.
Principalele etape ale formării poporului român au fost:
1. perioada stăpânirii romane (secolele al II-lea-al III-lea, în
provincia Dacia, respectiv secolele I-al VII-lea, în zona dintre Dunăre şi
Marea Neagră), când asupra dacilor s-a exercitat acțiunea romanizatoare a
coloniștilor, a veteranilor, a administraţiei romane, formându-se populaţia
daco-romană;
2. continuitatea daco-romanilor la nordul Dunării după retragerea
aureliană (anul 271), în perioada migrațiilor, când fenomenul romanizării i-
a cuprins şi pe dacii liberi; până la sfârșitul secolului al VIII-lea, populaţia
daco-romană s-a transformat în populaţie românească.
12
 În anul 271 d. Chr., împăratul roman Aurelian a ordonat armatei și
administrației să se retragă din Dacia. Motivul a fost începutul năvălirilor
barbare asupra provinciilor romane. Barbari înseamnă necivilizat în ochii
grecilor, apoi ai romanilor sau străin. Dacia fiind la periferia imperiului
Roman a fost prima provincie atacată de barbari și Aurelian înțelegând că
nu va putea să o apere, a decis să o părăsească. În intervalul secolelor IV-
VII au avut loc trei valuri de migrații ale popoarelor barbare, care au
trecut sau staționat pe teritoriul Daciei. Primul val: sf. sec III-încep. sec IV
– popoarele de origine germană (goții, vizigoții ș.a.); al doilea val a fost cel
al hunilor (popor de origine mongoloidă), și cel de-al treilea val se începe
în sec al VI-lea, când se începe migrația popoarelor de origine slavă.
Germanii au un cuvânt mai potrivit pentru a desemna acel moment istoric:
ei spun Volkerwanderung, ceea ce înseamnă „migrația popoarelor”.
Etnogeneza poporului român a fost un proces istoric îndelungat, care s-a
desfășurat în două etape: 1. începând cu sec. II î. Chr – sec. V, odată cu
romanizarea şi 2. finalizându-se în sec. VI-VIII cu interacțiunea popoarelor
migratoare slave, constituindu-se un nou popor - poporul român. Formarea
poporului român a avut loc în Europa de Sud-Est, pe teritoriile geto-dacilor.
Prima etapă a etnogenezei a constituit sinteza geto-dacilor cu romanii în procesul
de romanizare şi de colonizare. Prin aceste procese are loc asimilarea
etnoculturală şi etnolingvistică a geto-dacilor de către romani, în urma cărora se
formează o nouă sinteză etnică romanică: daco-romanii. În procesul de
romanizare, romanii instituie metodele de organizare politico-administrative a
provinciei cucerite şi dreptul roman, creează o armată romană pe teritoriu,
favorizează căsătoriile mixte prin acordarea cetățeniei romane. Un rol decisiv în
romanizarea geto-dacilor l-a jucat creștinismul, care a determinat unitatea,
spiritualitatea, continuitatea şi autodeterminarea ca popor roman a neamului
românesc în condițiile pericolului popoarelor migratoare. Limba latină a
constituit, de asemenea o cale eficientă de romanizare, încât deschidea multe
porți, printre care şi ascensiunea în carieră, fiind totodată şi unicul mijloc de
comunicare în instituţiile politice, juridice, de învăţământ, culturale şi religioase.
Procesul de romanizare în spațiul carpato-dunăreano-pontic a decurs paralel cu
romanizarea galilor, ibericilor ş.a. şi a constituit prima etapă de formare a
popoarelor europene.
După retragerea romană din 271, legăturile cu Imperiul Roman aflat la
sud de Dunăre nu au fost întrerupte. Cetățile și orașele de pe malul stâng al
13
Dunării s-au aflat în atenția împăraților Dioclețian, Constantin cel Mare și
Iustinian. Romanizarea a fost continuată de soldații romani, negustorii și
misionarii creștini, veniți din imperiu. Continuitatea este atestată de
descoperirile arheologice din spațiul vechii Dacii. Inscripțiile din secolul IV
atestă că limba latină era vorbită în continuare în Dacia după retragerea
aureliană. Donariul de la Biertan din județul Sibiu (descoperit în apropierea
localității Biertan din județul Sibiu, Transilvania), relicvă creștină din secolul
IV, conține inscripția latină : "Ego Zenovius votum posui" (Eu, Zenoviu, am
depus darul), fiind o altă dovadă a vorbirii limbii latine în Dacia, după 271.
Retragerea nu a lăsat fosta provincie fără structura politică, formându-se pe
teritoriul fostei colonii așa-numitele "obști sătești".
Între secolele V-VII, slavii au năvălit în Moldova, Muntenia și Transilvania.
Slavii au tradus în limba slavă toponime, hidronime și au determinat modificări
fonetice și de vocabular. Nu au modificat însă caracterul fundamental al limbii
române, fiind peste 60% latin și dominat de structura gramaticală latină.
Teoria continuității: Formarea poporului român a reprezentat un proces
complex și de lungă durată, proces la care au contribuit o serie de factori:
statalitatea dacică și creșterea puterii acesteia, cucerirea Daciei de către romani,
colonizarea și romanizarea intensivă, continuitatea populației daco-romane pe
fundalul năvălirilor populațiilor migratoare și răspândirea creștinismului.
Conform informațiilor scriitorilor romani cum ar fi Cassius Dio, dacii ar fi
supraviețuit în urma războaielor cu romanii, fiind supuși. Frescele de pe
Columna lui Traian, numele dacice din inscripțiile latine din Dacia Romană,
consemnarea revoltelor dacilor cuceriți și descoperirile arheologice confirmă
teoria continuității. Romanizarea Daciei a fost începută în urma contactelor
dintre daci și romani în perioada anterioară ocupației, desfășurată apoi cu o mare
intensitate în perioada stăpânirii romane și continuată chiar după retragerea
aureliană. Ulterior, din cauza năvălirilor "barbare", administrația romană și
armata au abandonat și evacuat Dacia. Nu au rămas urme materiale care să
indice evacuarea populației. Sunt aduse argumentele filologice: toponimele
latine ale râurilor (Argeș, Buzău, Criș, Dunărea, Mureș, Nistru, Olt, Prut, Siret,
Someș, Timiș, Tisa etc., toate, nume atestate înainte de cucerirea romană),
originea latină a multor cuvinte, numele voloh pe care slavii orientali l-au dat
românilor, în timp ce slavii sudici i-au numit vlahi. Misionarii care au predicat în
nordul Dunării folosind limba latină împreună cu inscripțiile creștine scrise tot în
limba latină atestă existența unei populații romanice. Cele mai vechi cronici
maghiare păstrate (sec. XII-XIII) afirmă că atunci când maghiarii au sosit în
Pannonia, zonele învecinate erau locuite de „blaki”, „blahi” sau „blazi” (vlahi =
români).
14
 Ulterior au fost elaborate unele teorii care susțineau că românii nu s-au
format pe teritoriul Daciei, cum ar fi teoria Imigraționistă (balcanică)
adoptata de Joseph Sulzer, Christian Engel ș.a.. Teoria Imigraționistă
susținea ca locuitorii Daciei au părăsit provincia odată cu retragerea
aureliana. Aurelianus a fost nevoit să mute provincia la Sud de Dunăre din
cauza problemelor interne și din cauza migratorilor. A organizat granițele și
a mutat armata, administraţia, și o mică parte din populaţie. Era imposibil sa
mute 1 milion de cetățeni într-un spațiu foarte mic și în condițiile epocii. Cea
mai mare parte a populaţiei a rămas la Nord de Dunăre, fapt atestat de
numeroase izvoare arheologice. Adversarii continuității daco-românilor la
nordul Dunării, care neagă autohtonia românilor pe teritoriul pe care astăzi îl
locuiesc, pornesc de la două premise, una că pe timpul lui Aurelian întreaga
populație romană a fost retrasă din Dacia în sudul Dunării și a doua că în
secolele următoare izvoarele antice, romane și bizantine, nu mai fac amintire
de vreo populație daco-romană la nordul Dunării, ci numai de popoare
migratoare.
Teoria imigraționistă a lui Robert Roesler a fost redactata în 1871, după
formarea Imperiului Austro-Ungar (1867), în cadrul căruia Transilvania e
anexată Ungariei. Roesler a sintetizat teoriile anterioare ale istoriografiei
maghiare. Scopul acestei teorii a fost unul politic, de a demonstra că românii nu
au niciun drept în Transilvania. Esența teoriei constă în afirmația că românii s-
au format ca popor în Peninsula Balcanica, de unde au imigrat la nord de
Dunăre în sec. XII-XIII, după ce ungurii se stabiliseră deja în Transilvania.
Teoria imigraționistă mai susținea că maghiarii au găsit la venirea lor în
Transilvania o ,,Terra deserta”, adică o țară părăsită, ceea ce nu este adevărat,
pentru că în secolul al XIII-lea, cronicarul maghiar Anonimus pomenește că la
venirea ungurilor în Transilvania, i-au găsit aici pe ’’slavi, bulgari și vlahi
adică Pastorii Romanilor”. Argumentele așa numitei teoriei sunt următoarele:
- dacii ar fi fost exterminați ca popor în urma războaielor daco-romane;
- romanizarea ar fi durat prea puţin (167 ani);
- Dacia ar fi rămas pustie după Retragerea Aureliana;
- limba româna s-ar asemăna cu limba albaneză;
- românii ar fi un popor de pastori nomazi;
- teoria imigraționistă susţine că influența slavă a fost posibilă numai la sud de
Dunăre.
Istoricii români au adus contraargumente bazate pe dovezi istorice,
arheologice si lingvistice. Terminologia de baza a creștinismului nord-dunărean
e de origine latină, ceea ce demonstrează faptul că această religie a fost receptată
de către daco-romanii de la nord de Dunăre prin intermediul misionarilor veniți
15
din Imperiul Roman. Termenii cruce, înger, Dumnezeu și biserica sunt de
origine latină. Biserica provine din latinescul basilica, ceea ce argumentează
formarea poporului român la nord de Dunăre. Daca românii s-ar fi format ca
popor în Peninsula Balcanica, s-ar fi impus termenul “eclesia” din limba greaca.
Teoria lui Roesler a fost combătuta de mai mulţi cronicari și istorici români,
printre care Grigore Ureche, Miron Costin, D. Cantemir, A.D. Xenopol, Dimitrie
Onciul ș.a.
Grigore Ureche susținea românitatea în “Letopisețul Tarii Moldovei” și
originea latină a românilor („De la Râm ne tragem”). La sfârșitul sec. XVIII,
reprezentanții Scolii Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe
Șincai, Ion Budai Deleanu) susțin în lucrarea „Supplex Libellus
Valachorum” (din latină, însemnând Petiția Valahilor din Transilvania,
1791), cu argumente istorice și lingvistice, originea latină a limbii și a
poporului român. Bogdan Petriceicu Hasdeu arata în 1860, în articolul
„Perit-au dacii?”, că Imperiul Roman nu avea niciun interes să extermine
populaţia cucerită, deoarece aceasta constituia o importantă forță de muncă.
A.D. Xenopol dă, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, cea mai amplă replică
teoriei lui Roesler. În lucrările sale despre Dacia romană, acesta
demonstrează continuitatea daco-romanilor pe baza mărturiilor arheologice
descoperite în fosta provincie romană Dacia.
Prin urmare, limba română este moștenitoarea directă a limbii latine
populare vorbite pe teritoriul cuprins între provincia Dacia, munții Balcani și
Marea Neagră. Limba română a mai inclus în sine și elemente lingvistice
tracice vorbite de populația băștinașă în curs de romanizare. Până în prezent
s-au păstrat apr. 160-180 de cuvinte de origine tracică. De la începutul sec. al
VII-lea după migrația slavilor spre Balcani protoromâna comună se
divizează în patru dialecte: aromân, istroromân, meglenoromân (la sud de
Dunăre) și dacoromân (la nord de Dunăre) care către sec. al VIII-lea
evoluează spre limba română, ca limbă romanică individuală.
Semnificația numelui „Vlah”. Românii au fost numiți „vlahi” în
izvoarele medievale timpurii. „Vlah” este un termen de origine germană prin
care germanii desemnau în general populațiile de origine latină (latinofone).
De la neamurile germanice, venite la Dunărea de jos, termenul a fost preluat
de slavi, sub forma voloh. De la slavi acest termen a pătruns la maghiari -
olah, la bizantini – blahus sau vlahus etc.
Recunoașterea de către populațiile vecine din sud-estul Europei a unei
comunități etnice de origine latină și atribuirea ei unui nume este încă un
argument convingător, că prin sec. IX-XI luase sfârșit procesul de formare a
poporului român. Românii înșiși s-au numit pe sine întotdeauna cu termenul
16
români sau rumâni (de la latinescul Romanus), iar limba – românească. De
exemplu Miron Costin, în secolul al XVII-lea, este cât se poate de tranșant.
Din punctul său de vedere moldovenii şi muntenii şi-au spus mereu
„rumâni“. „Şi cât au trăit românii, în munți, în Maramureș şi pe Olt, tot acest
nume l-au ținut şi îl țin până astăzi, şi încă mai bine muntenii decât
moldovenii, că ei şi acum zic Ţara Rumânească, ca şi românii cei din Ardeal.
Deşi şi prin istorii, şi în graiul străinilor, şi între ei înșiși, cu vremurile,
românii au şi dobândesc şi alte nume, doar acela care este numele vechi stă
întemeiat şi înrădăcinat, adică rumân. Măcar că ne chemăm acum
moldoveni, dar nu întrebăm: „știi moldovenește?”, ci „știi româneşte?”, adică
râmleneşte”, scria Miron Costin. Şi nu doar cronicarii români spuneau acest
lucru, ci şi izvoarele străine. De exemplu, mai devreme decât Miron Costin,
făcea o afirmație asemănătoare şi ungurul Anton Verancsics în secolul al
XVI-lea. Mai precis acesta arăta cum îşi spunea românii într-o frază simplă.
„Lăsând de o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au întocmai şi cu
acelaşi înțeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor, când întreabă ei pe
cineva dacă știe să vorbească pe limba valahă spun: «Oare știi româneşte?»,
sau când întreabă dacă este valah, îl întreabă: dacă este român”, scria
Verancsics. Alături de Verancsics sunt şi alţi călători străini sau autori
medievali care atestă faptul că ”vlahii„ îşi spuneau de fapt romani sau
rumâni. De exemplu Tranquillo Andronico scria în secolul al XVI-lea că
valachii îşi spun romani, iar un alt italian Francesco della Valle spune în
acelaşi secol că „se denumesc romani în limba lor”. Germanul Johann Lebel
spune în 1540 că valahii „se numesc pe ei înșiși romuini”, iar în secolul al
XVII-lea maghiarul Martinus Szent-Ivany, cunoscând pe românii din
Transilvania, dă un exemplu de expresie românească uzuală, dar grăitoare:
„Noi sentem di sange Rumena”. Cu alte cuvinte este indubitabil faptul că
românii şi-au spus în Evul Mediu „rumâni”.
Teoria celor două popoare est romanice (teoria moldovenistă), elaborată
de istoricii fostei școli sovietice. Deși nu neagă direct continuitatea daco-romană
până în sec. al VI-lea, istoricii școlii sovietice consideră că în urma migrației
slavilor și conviețuirii lor îndelungate cu populația romanizată s-au format două
etnii (în special datorită factorului geografic): românii și moldovenii și
respectiv, două limbi: româna și moldoveneasca. Precum că la formarea
moldovenilor rolul determinant l-ar fi jucat slavii de răsărit sau de est (strămoșii
rușilor, ucrainenilor, bielorușilor etc.). Astfel, se urmărea justificarea anexării
Basarabiei la Imperiul Rus, iar mai apoi și la cel sovietic. Se inoculează ideea
despre deosebirile etnice dintre populațiile celor două maluri ale Prutului.

17
 Cuvinte dacice: căciulă, căpușă, cătun, cioară, cioban, cioc, ciocârlie,
ciomag, cârlan, cârlig, codru, copac, copil, creț, baci, brânză, urdă, baligă,
gard, mazăre, mistreț, moș, vatră, prunc, cal, mal...
„Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor" este ultima operă a lui
Dimitrie Cantemir, scrisă între anii 1719 și 1722. Pe coperta cărții traduse, este
scris cu litere chirilice că a fost tradusă în "limba româniască. În această lucrare,
autorul explică de ce moldovenii sunt români. „Înainte de toate, chiar dacă acest
(neam) a fost împărțit în trei ținuturi de căpetenie, totuși toți se cheamă
cu același nume de români, disprețuind, adică dând de-o parte numele
de valahi, care le-a fost dat de către popoarele barbare. Căci românii
care trăiesc și astăzi în Transilvania, deasupra fluviului Olt, în ținutul numit
Maramureș, nu-și dau numele de valah, ci de români (martori îmi sunt toți
locuitorii tuturor națiilor din Transilvania). Cei din Valahia (pe care grecii din
vremuri apropiate îi numesc ungrovlahi, iar noi, moldovenii, îi
numim munteni – căci au luat în stăpânire mai multe locuri muntoase) își dau
și ei la fel numele de români, iar țării lor de Țara Româneasca, adică în
latinește: Terra Romana."
„Noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii noastre nu
dacică, nici moldovenească, ci românească, astfel că, dacă vrem sa-l
întrebam pe un străin de ştie limba noastră, nu-l întrebam: «Scis
moldavice?», ci «Știi româneşte?», adică (în latinește): «Scis
Romanice»? Iar daca aceste neamuri n-ar fi la obârșia lor romani,
cum, mă rog, ar fi putut să-și ia, prin minciună, și numele, și limba
romanilor?…"

18