Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iai

Facultatea de Istorie
Patrascanu Darie Iulian
Grupa H113 Anu I
Facultatea de Istorie

Imperiul Roman si tranzitia de la Antichitate la Evul Mediu

Ceea ce priveste debutul Antichitatii tarzii, a fost identificata o etapa preliminara, de

geneza, jalonata de domniile lui Marcus Aurelius (161-180) si Constantinus I (306-337). In acest
timp pe fondul unor insatisfactii crescande fata de valorile atunci viabile, in diferite sfere ale
civilizatiei antice religie, viata civica, gandire filosofica etc. incepe sa se afirme o adevarata
retorica a schimbarii , care anunta o alta paradigma spirituala si o alta perioada istorica1.
Salvarea Imperiului roman se produce la sfarsitul secolului al III-lea d. Hr., gratie catorva
imparati originali din Iliria, adusi la putere de legionarii care faceau parte din armata ce stationa
in zona Dunarii, de departe cea mai buna armata a imperiului2.

Dupa stingerea dinastiei constantiniana inceputa de imparatul Constantin cel Mare, noii sefi
militari se succed la putere incercand sa puna capat pericolului barbar. Cei mai norocosi sunt
Valentinian I, care conduce Apusul din 364 pana in 374, si fratele sau Valens, imparat in Orient
pana in 378 d.Hr. Dupa disparitia lor, Imperiul se fragmenteaza din nou pana la Theodosiu ii reda
unitatea, pentru ultima oara in Istorie. De-abia in 394, dupa moartea lui Valentinian II, Theodosiu
reuseste sa reunifice Imperiul, Imperiu pe teritoriul caruia numeroase triburi barbare au fost
instalate cu statutul de federati. Dupa moartea imparatului Theodosiu are loc si sfarsitul unitatii
romane. Imperiul este impartit intre cei doi fii. Cel mare numit Arcadius, va conduce de la
1 Nelu Zugravu, Antichitatea tarzie, Editura Demiurg, Iasi, 2005, p.15

2 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei Mostenirea Antichitatii, Institutul

European, 1998, p.306
Constantinopol Imperiul de Rasarit, avandu-l drept consilier pe galul Rufin. Cel mic Honorius,
care si-a ales Milano drept capitala, v-a conduce Apusul cu ajutorul vandalului Stilicon3. Odata
cu aceasta impartire cele doua parti ale Imperiului urmeaza cai diferite de evolutie.

Imperiul Roman din Apus: Dupa moartea lui Theodosiu, lumea romana sufera de absenta
cooedonarii politice, in pofida unor efortur de colegialitate, imparatii din Rasarit au reusit sa-i
alunge pe barbari, care s-au indreptat spre Occident. Pana la mijlocul secolului al V-lea, imparatii
de la Ravenna incearca sa gaseasca o solutie pentru problema barbara, dar, dupa asasinarea lui
Valentinian al II-lea, cei noua imparati care se mai succed nu mai sunt decat marionete in
mainele conducatorilor barbari4. O alta caracteristica a Occidentului fata de Orient este opozitia
dintre o aristrocatie bogata si o majoritate de saraci. In varful piramidei si afla nobilissimi5.
Declinul autoritatii publice, insecuritatea nascuta dupa invazii au determinat o criza morala, cei
care fac parte din clasele conducatoare fug din calea invaziilor sau colaboreaza cu barbarii.
Rezistenta populara nu exista. Multi dintre crestini se refugiaza in manastiri pentru a se pune la
adapost de nenorocirile vremii si de aceea unii ii considera dezertori6.

Instalarea barbarilor in Occident a fost una treptata, pentru a incerca sa slabeasca presiunea
barbarilor la frontiere, apoi sa controleze instalarea lor in Imperiu, romanii au acceptat sa
primeasca popoare intregi, denumindu-le gentiles, sau foederati, pentru ca semnau cu
administratia romana un tratat de tip foedus. In anul 451, Aetius cere ajutorul vizigotilor si al
altor barbari pentru a-l opri pe Attila, rege al hunilor. Dupa asasinearea lui Aetius si a lui
Valentinian al III-lea, vizigotii, burgunzii isi extind dominatia in Galia. Pe tronul de la Ravenna
se succed noua imparati, numiti de conducatorii barbari, care ii impun sau ii depun. Oreste, fost
secretar a lui Attila, face sa fie proclamat imparat fiul sau, Romulus Augustus, in 475. In anul
urmator, Odoacru, seful mercenarilor sciri, heruli, goti, il asasineaza pe Oreste, il depune pe

3 Ibidem, p.315

4 Pierre Riche, Europa Barbara din 476 pana in 774, ed. Corinth, Bucuresti, 2003, p.
24

5 Ibidem, p. 25

6 Ibidem, p. 27
ultimu imparat si il instaleaza pe un domeniu napoletan. Trimite la Constantinopol insemnele
imperiale, restabilind astfel unitatea Imperiului Roman7.

Dupa anul 476, regatele barbare din Italia, Hispania, Galia de Sud si regatul franc, incepand cu
domnia lui Clovis din 481, se organizeaza in cadrul fostului Imperiului Roman de Apus. In
regiunile mediteraneene, barbarii aflati in minoritate pastreaza structura fostului Imperiu, astfel
incat romanii au impresia ca, sub printii care isi spun supusi ai imparatilor, nimic nu s-a schimbat
cu adevarat. Acesti printi sunt totusi crestini de confesiune ariana, iar motivul pentru care
Iustinian hotaraste, in 533, sa recucereasca o parte din Occident, pe care stramosii sai il pierdura
din nepasare8.

Dupa caderea Imperiului Occidental, destinul Imperiului continua cu Imperiul Roman Oriental
sau de Rasarit. Cu siguranta Imperiul Roman de Rasarit sau Bizantin din 457 avea punctele sale
puternice. Desi s-a aparat destul de slab impotriva gotilor si hunilor, a reusit sa supravietuiasca,
cu armate mai mult sau mai putin intacte, pana ce germanii au devenit mai putin amenintatori si
hunii au iesit din scena. Si totusi, Imperiul inca avea probleme externe dar si interne serioase.
Printe acestea se numarau amenintarile germanilor si persilor de la frontiere, si dominatia
generalilor barbari care aveau interesu ca imparatii si oficialii romani si fie lipsiti de putere.
Inainte ca Bizantul sa se bucure in pace de noua sa prosperitate si cultura, trebuia sa se ocupe de
germanii de la granitile sale si din armata9. Un fapt ce atesta prosperitea Imperiului Bizantin,
este chiar si dupa costisitoarele sale razboiae, dupa reducerea impozitelor si marirea soldelor,
imparatul Anastasiu a last in visteria sa o rezerva de 23 de milioane de numismata, monede de
aur si argint, aproape de trei ori bugetul anual al imperiului si mai bine de trei ori rezerva
imperiului in 45710.

7 Ibidem, p. 30

8 Ibidem, p. 40

9 Warren Treadgold, O scurta istorie a Bizantului, Ed. Artemis, 2003, p. 66

10 Ibidem, p. 76
Dupa Anastasiu, urmeaza Iustin, acesta in varsta de 70 de ani, era needucat, inactiv, si prea putin
potrivit sa conduca. Dar el avea un fiu adoptat, nepotul sau loial Iustinian, carea avea 36 de ani,
si suficienta educatie si mai mult decat suficienta abilitate si ambitie pentru a conduce Imperiul.
Pe masura ce Iustin imbatranea, Iustinian si-a asumat treptat puterea unui suveran11. Ideea
conducatoare a politici lui Iustinian a fost refacerea Imperiului Roman. Marile etape ale
desfasurarii acestei politici au fost net definite. Pentru a dobandi libertatea de miscare in apus,
Iustinian pune capat grabnic razboiului cu persii. Apoi recucereste Africa de la Vandali, Italia de
la Ostrogoti, si o parte din Hispania de la Vizigoti12. Reusita acestor cuceriri s-au datorat
generalului Belizarie si Narses. Acesta reuseste sa transforme Mediterana din nou in lac roman.

La inceputul secolului al VII-lea, in multe privinte Bizantul se extinsese prea mult. Cu toate ca
granitile sale erau aproape la fel de indepartate ca si cele ale intregului Imperiu Roman din
secolul al IV-lea, el detinea mult mai putin teritoriu in Vest decat detinuse atunci, cu o populatie,
o economie si o armata cu care sa se apere mult reduse. Bizantul s-a confruntat la aproape toate
frontierele sale cu amenintari defensive din partea persilor,avarilor, lombarzilor, vizigotilor,
maurilor si altora. Orasele care mult timp fusese centrele administrative, economice si culturale
ale imperiului incepura sa se micsoreze, iar apararea lor si intretinerea monumentelor lor devenea
din ce in ce mai impovaratorare. Dupa 602, cu mult mai putine resurse decat in secolul al III-lea,
imperiul avea sa se confrunte cu o criza interna si externa la fel de serioasa ca si cea care in
secolul al III-lea aproape il distrusese13. In secolul al VII-lea, civilizatia bizantina trece printr-o
adevarata eclipsa: nu mai exista scriitori, istorici, pretutindeni domneste frica si superstitia cea
mai grosolana. Toate acestea nu erau, totusi, semnele unei iremediabile decaderi, ci numai ale
unei crize profunde care avea sa transforme infatisarea Imperiului.

Ea isi are originea in dezbinarea care a opus Occidentul Orientului, iar in Orient, tarile ortodoxe
provinciilor monofizite. Istovitorul efort al lui Iustinian de a reinvia romanitatea a esuat, iar
proasta orientare a ambitiilor sale a fost platita, in secolul urmator. In consecinta, din toate

11 Ibidem, p. 75

12 Paul Lemerle, Istoria Bizantului, Ed. Universitas, p. 59

13 Warren Treadgold, op. cit., p. 106

punctele de vedere, Imperiul sufera o transformare hotaratoare: nu mai este vorba de un Imperiu
Roman, ce de un Imperiu Grecesc de rasarit. El s-a adaptat noilor imprejurari si a supravietuit,
intr-o forma neindoielnic mai redusa, dar mult mai omogena, mai adecvata fortelor sale reale si
care-i permitea sa lupte cu mai multe sanse de succes impotriva inamicilor din jur. Este forma in
care Imperiul va dainui pana in secolul al XV-lea14.

Anul 395 marcheaza, deci, sfarsitul unitatii romane. Doua Imperii diferite, unul de Rasarit cu
capitala la Constantinopol, celalalt in Apus, unde Roma a cedat in fata orasului Milano, noua
capitala, reunesc mostenirea a cinci secole de dominatie romana asupra Europei si asupra lumii
Mediteraniene. Dar mitul imperiului unic, care se refera mai putin la Augustus cat la Constantin,
primul imparat crestin, va continua sa obsedeze Evul Mediu european. In Apus inlaturarea
nevolnicului Romulus Augustus de catre un sef barbar indraznet, marcheaza inceputul regatelor
barbare in Italia.

In Orient, Imperiul Roman de cultura greaca si de religie crestina, instaurat de Constantin

va supravietui o mie de ani acestui eveniment. Cand va disparea la randul sau, in 1453, sub
loviturile noilor invadatori, acesta va fi modelat in sud-estul Europei o civilizatie dupa imaginea
sa, total diferita de cele pe care le cunosc nordul si vestul continentului15.

14 Paul Lemerle, op. cit., p.78

15 Pierre Milza, Istoria Europei vol.1 Mostenirea Antichitatii, Institutul European,

1998, p. 315
 Bibliografie:

1. Milza Pierre, Istoria Europei vol.1 Mostenirea Antichitatii, Institutul European,

1998
2. Lemerle Paul, Istoria Bizantului, Ed. Universitas
3. Treadgold Warren, O scurta istorie a Bizantului, Ed. Artemis, 2003
4. Riche Pierre, Europa Barbara din 476 pana in 774, ed. Corinth, Bucuresti,
2003
5. Zugravu Nelu, Antichitatea tarzie, Editura Demiurg, Iasi, 2005