Doctrina luterană

Justificarea prin credință

Credinciosul nu este doar păcătos și neprihănit în același timp, ci, de asemenea, întotdeaună și în mod desăvârșit și
neprihănit și păcătos în același timp.

Raportat la condiția noastră umană căzută, noi suntem păcătoși și vom fi tot timpul în această viață. Totuși, pentru cei
credincioși, viața în această lume nu mai este o perioadă plină de îndoieli în care candidăm pentru a fi acceptați de
Dumnezeu. Într-un anumit sens, noi am fost deja în fața tronului de judecată al lui Dumnezeu și am fost achitați pe
baza a ceea ce a făcut Hristos. Astfel, noi suntem întotdeauna drepți. Luther exprimă acest paradox în felul următor:
Noi suntem cu adevărat și pe deplin păcătoși, în ceea ce ne privește pe noi și prima noastră naștere. În sens opus, în
vreme ce Hristos a fost dat pentru noi, noi suntem sfinți și drepți pe deplin. Astfel privind problema din aceste două
perspective, se poate spune că suntem atât păcătoși cât și drepți în același timp.

Doctrina lui Luther despre justificare a căzut ca o bombă în peisajul teologic al catolicismului medieval. A scuturat
întreaga teologie a meritelor și a dărâmat fundamentul sacramental-penitențial al bisericii. Nu e de mirare că
inchizitorul dominican de Cologne, Jacob Hochstraten, a considerat o blasfemei faptul că Luther a descris unirea
sufletului cu Hristos ca o căsătorie spirituală bazată numai pre credință. Cum se poate uni Hristos cu un păcătos în
acest mod? Acest lucru ar însemna să faci din suflet „o prostituată și o adulterină”, iar pe Hristos Însuși un „proxenet
și un stăpân laș al depravării ei”.

Hochstraten a fost șocat pe drept atunci când a auzit mesajul lui Luther. dar acesta nu este mai puțin șocant decât
afirmația lui Pavel pe care se bazează: „Dumnezeu îi justifică pe cei neevlavioși” și nici mai puțin șocant decât
istorioara lui Iisus despre tatăl iubitor care ăși primește acasă fiul risipitor, chiar dacă aceste este încă plin de noroiul
din cocina porcilor.

Dar Luther n-a avut oare niciun loc pentru fapte bune? Ducele Georg von Saxa crede că nu, atunci când spune că:
„Doctrina lui Luther este bună pentru muribunzi, dar nu este bună pentru cei vii.” Erasmus din Rotterdam a fost și mai
caustic: „luteranii caută doar două lucruri – avere și soții... pentru ei Evanghelia înseamnă să trăiască așa cum le place.

Luther însă susținea că deși nu suntem justificați prin fapte, faptele trebuie să fie un rezultat normal al credinței. Iar
rolul justificării este credința cre lucrează în dragoste. O asemenea dragoste este direcționată în primul rând nu înspre
Dumnezeu, în speranța obținerii unor merite pentru mântuire, ci înspre aproapeșe, deoarece „creștinul nu trăiește în
sine, ci în Hristos și în aproapele său”. Luther i-a îndemnat pe creștini să facă fapte bune din dragoste spontană, în
ascultare de Dumnezeu și de dragul celorlalți. Cu alte cuvinte, justificare numai prin credință îmi dă posibilitatea să-
mi iubesc aproapele în mod dezinteresat, de dragul lui sau al ei, ca frate al meu sau ca soră a mea, nu ca unelte de care
mă folosesc pentru scopurile mele egoiste. De vreme ce nu mai cărăm povara imposibil de purtat a justificării de sine,
suntem liberi să fim „ai lui Hristos unul pentru altul”, să ne dăm pe noi înșine în numele celuilalt, așa cum Hristos ne-a
iubit și S-a dat pe Sine pentru noi.

Doctrina despre Predestinație

Oamenii primesc harul divin nu în funcție de faptele lor, ci de voința lui Dumnezeu. Fără intervenția divină (har) omul
nu este capabil să-l aleagă pe Dumnezeu, deci să se mântuie. Intervenţia divină nu depinde de faptele oamenilor,
aceştia pot fi neevlavioşi (să nu îndeplinească practici bisericeşti).
De vreme ce fără har omul nu are o rațiune sănătoasă și și nici o voință bună, „singura si infailibila pregătire pentru
har este eterna alegere și predestinare pentru Dumnezeu. Luther chiar a restrâns scopul ispăşirii la cei aleşi.
Judecăţile de nepătruns ale lui Dumnezeu nu sunt nedrepte, doar ca nu le putem noi înţelege ca fiind drepte. Luther a
sugerat că există trei lumini – lumina naturii, lumina harului și lumina gloriei. Prin lumina harului putem înțelege
multe probleme care prin lumina naturii nu puteau fi înțelese. Tot astfel, prin lumina gloriei, judecățile drepte ale lui
Dumnezeu, de neînțeles pentru noi acum chiar prin lumina harului, vor fi manifestate deschis. Astfel Luther a apelat la
motivarea escatologica a deciziei lui Dumnezeu în alegere (abia la Judecata de apoi vom afla și vom înțelege de ce
Dumnezeu a decis și a ales într-un anumit fel). În final, după ce vom fi trecut prin luminile naturii și ale harului și vom
intra în lumina gloriei, Dumnezeul cel ascuns va fi arătat ca fiind cel revelat (descoperit) în Iisus Hristos și proclamat
prin Evanghelie. Între timp, spune Luther, putem doar să credem acest lucru. Predestinarea ca și justificarea este sola
fide (exclusiv credință, numai credință).

Pelagianism: El considera că oamenii au capacitatea de a îndeplini poruncile lui Dumnezeu prin exercitarea libertății
voinței umane, independent de harul divin (grația divină). Cu alte cuvinte, libera voință a unei persoane este pe de-a
întregul capabilă să-l aleagă pe Dumnezeu și/sau să facă bine sau rău fără ajutorul intervenției divine. Pelagianismul
spune că firea omului este bună, la bază. Astfel ea neagă păcatul originar, doctrina conform căreia omul a moștenit o
fire păcătoasă de la Adam. Pelagius a susținut că Adam și-a făcut rău doar sieși, când a decăzut, iar toți descendenții
săi nu au fost afectați de păcatul lui Adam. Pelagius susținea că o persoană este născută cu aceeași puritate și virtuți
morale ca cele ale lui Adam, atunci când a fost făcut de Dumnezeu. El afirma că oamenii îl pot alege pe Dumnezeu
prin exercitarea liberului arbitru și a gândirii raționale. Harul lui Dumnezeu ar fi doar un ajutor prin care indivizii ar
veni către el.

Deseori, Luther a fost rugat să sfătuiască creștini obișnuiți, chinuiți de problema alegerii. Sfatul de bază a lui Luther
era: „Mulțumește-I lui Dumnezeu pentru chinuri!”. Este specific celui ales, nu celui respins, să tremure din cauza
hotărârii ascunse a lui Dumnezeu. Mai mult, el îi îndemna la o constantă respingere a diavolului și la o contemplare a
lui Hristos. Iată un răspuns tipic, dat Barbarei Lisskirchen, care era neliniștită că nu este printre cei aleși: