Situația politică și religioasă a lumii la apariția creștinismului

În Epistola către Galateni (4, 4), Sfântul Apostol Pavel afirmă că Iisus Hristos a venit în
lume la „plinirea vremii”, și anume atunci când lumea antică era pregătită pentru venirea Lui.
Pentru a înțelege condițiile în care a apărut Biserica și s-a răspândit creștinismul este absolut
necesar să cunoaștem situația generală a oikoumenei1greco-romane și a Palestinei în epoca
Mântuitorului Iisus Hristos.

1. Imperiul roman în secolele I-III: cadrul politic și administrativ

Palestina, locul nașterii Mântuitorului Iisus Hristos și leagănul creștinismului făcea parte
din Imperiul Roman. Către sfârșitul secolului I î. Hr., a început transformarea Romei într-un vast
imperiu continental al cărui teritoriu se va identifica treptat cu lumea locuită (oikoumene).
Împăratul Octavianus Augustus (27 î. Hr. – 14 d. Hr.) a instaurat la Roma o nouă formă
de guvernământ, principatul2, o adevărată monarhie autoritară. Din punct de vedere politic,
principatul se caracterizează prin autoritatea personală de tip monarhic a principelui. Senatul i-a
acordat lui Octavian titlul onorific de Augustus care semnifică faptul că persoana împăratului este
sacră3. Principatul era un regim politic absolutist. Numai în teorie Augustus împărțea puterea cu
senatul ale cărui atribuții oficiale au fost sporite. Acest sistem politic se baza pe armată,
principala forță de suținere a noului regim4.
În 27 î. Hr. a fost inițiată o reformă radicală a administrației provinciale. Provinciile
Imperiului au fost clasificate în trei categorii: provincii imperiale administrate de guvernatori
numiți exclusiv de către împărat (legati Augusti), provincii senatoriale administrate de proconsuli
(proconsules) și provincii cu un statut special, plasate sub autoritatea unui guvernator numit de
împărat care purta titlul de procurator sau de praefectus5; din această ultimă categorie de
provincii făceau parte o serie de districte, precum Mauretania, Tracia, Egipt și Iudea, care la
origine au fost privite ca state anexate, iar nu ca provincii propriu-zise. Este vorba despre teritorii
în care – din diferite motive (situarea în regiuni alpine greu accesibile; nivelul de civilizație
scăzut ca în Mauretania, Tracia; îndărătnicia locuitorilor ca în Egipt și Iudea) – nu era posibilă
introducerea regimului provincial și aplicarea dreptului roman. Abia mai târziu aceste teritorii au
fost organizate sub formă de provincii propriu-zise6. Iudea se încadrează în categoria de

1
Cf. gr. οἰκουμένη – pământul locuit, lumea, Imperiul roman.
2
Cf. lat. principatus – conducere, domnie, putere supremă, imperiu; termenul de principat sau Imperiu indică atât
teritoriile Romei, cât și puterea sa monarhică.
3
Constantin C. Petolescu, Epigrafia latină, Ed. Ars Docendi a Universității din București, București, 2001, p. 43.
4
Eugen Cizek, Istoria Romei, Ed. Paideia, București, 2002, pp. 238-239.
5
Constantin C. Petolescu, op. cit., pp. 90-91.
6
Ibidem, p. 99.
 13
provincii cu statut special; ea era condusă de un procurator sau un praefectus. După cum rezultă
dintr-o inscripție descoperită în anul 1961 la Cezareea, Pontius Pilatus avea titlul de praefectus7.
Octavian August a lăsat moștenire succesorilor săi un imperiu delimitat de frontiere naturale:
Oceanul Atlantic la vest, Rinul și Dunărea la nord, Eufratul la est, în Asia și deșertul Sahara, la
sud, în Africa. În 1 august 30 î. Hr., Egiptul, ultimul regat elenistic mediteranean, a fost oficial
anexat statului roman și plasat sub autoritatea unui administrator numit de către împărat. Egiptul
avea statutul special de domeniu rezervat principelui și era unul dintre grânarele Romei. De
asemenea, începând din secolul al IV-lea, Egiptul a asigurat aprovizionarea cu grâne a
Constantinopolului. Împăratul Traian (98-117) a extins hotarele Imperiului la nordul Dunării prin
cucerirea Daciei; în timpul lui Traian teritoriul imperiului s-a extins în sud-est până la Marea
Caspică și Golful Persic.
O dată cu domnia împăratului Diocleţian (284-305), Imperiul roman a intrat într-o nouă
etapă istorică. Diocleţian a instituit dominatul (cf. lat. dominatio – stăpânire, putere absolută), un
sistem politic totalitar care se baza pe puterea absolută a împăratului ca stăpân divinizat
(Dominus et Deus). Potrivit noului sistem politic, împăratul era singurul reprezentant al
divinității supreme. El dispunea de toate puterile în stat și le exercita fără vreun control din partea
Senatului și a armatei care nu mai aveau nicio putere politică8.
Imperiul roman era bilingv. Latina era limba oficială folosită în administrație, armată,
justiție și în relațiile internaționale; de asemenea latina era vorbită în Europa apuseană, centrală și
sud-estică și în Africa de nord, cu excepția Cirenaicii și a Egiptului. În schimb, limba greacă
(koine dialektos) era vorbită în provinciile balcanice, microasiatice și răsăritene ale Imperiului
(Egiptul și Cirenaica). Alături de latină și greacă, se cuvine să semnalăm existența pe teritoriul
Imperiului a altor limbi cu tradiție literară, precum siriaca vorbită la est de Eufrat, copta vorbită
în Egipt și aramaica vorbită în regiunea Edessei9. Creștinismul s-a transmis prin intermediul
limbii și al gândirii grecești. Septuaginta a fost tradusă din ebraică în greaca koiné la cererea
diasporei elenizate evreieşti din Alexandria Egiptului. De asemenea, cărțile Noului Testament au
fost redactate în limba greacă10.

7
Constantin C. Petolescu, „Orientul Apropiat în epoca Noului Testament”, în Remus Mihai Feraru; Constantin
Jinga, Merele de Aur. Antologie de documente scrise din epoca Noului Testament, cuvânt înainte de I.P.S. dr. Nicolae
Corneanu, studiu introductiv de Prof. dr. Constantin C. Petolescu, Ed. Marineasa, Timișoara, 2001, p. 15: „[Dis
Augusti]s Tiberieum / [- Pon]tius Pilatus, / [prae]fectus Iuda[ea]e, [fecit, d]e[dicavit]”.
8
P. Barceló, Dioclețian, în Manfred Clauss (ed.), Împărați romani: 55 de portrete de la Caesar la Iustinian,
traducere din limba germană și note de A. Armbruster, Ed. Enciclopedică, București, 2001, pp. 297-312. 9 Nelu
Zugravu, Antichitatea târzie, Casa editorială Demiurg, Iași, 2005, pp. 34-35; Cécile Morrisson (coord.), Le Monde
Byzantin, vol. I: LʼEmpire romain dʼOrient (330-641), Presses Universitaires de France, Paris, 2004, pp. 272-273;
vezi și Henri-Irénée Marrou, Istoria educației în Antichitate, vol. II: Lumea romană, traducere și cuvânt înainte de
Stella Petecel, Ed. Meridiane, București, 1997, pp. 46-58.
10
Marian Ciucă, Margareta Sfirschi, „Lecții de limba greacă”, în Lumea veche, nr. 1, 1996, p. 82, 84.
14
2. Decadența religiei romane și apariția cultului imperial
La începutul principatului, Imperiul roman se prezenta ca un conglomerat de popoare
politeiste și idolatre, cu excepția iudeilor care practicau monoteismul. Religia romană se
confrunta cu un proces de decadență accentuată. Pe fondul crizei religiei tradiționale, o serie de
culte noi de sorginte orientală au început să câștige numeroși adepți în lumea romană; este vorba
de cultele egiptene consacrate divinităților Isis, Serapis și Osiris și de cele microasiatice, precum
cultul închinat zeiței Cybele. Aceste culte orientale cu caracter soteriologic au câștigat teren în
detrimentul vechii religii romane contractualiste. Ele promovau o serie de concepte religioase care
nu se regăseau deloc în religia tradițională, și anume: păcatul, curăția, nemurirea și renașterea. La
sfârșitul secolului al II-lea, cultul lui Mithra – identificat cu „Soarele nebiruit” – ajunge una dintre
cele mai importante religii din Imperiu. Mithraismul s-a răspândit mai ales printre soldații romani.
Mithra era o divinitate care aducea victoria, un simbol al purității morale și al onoarei militare11.
Acest amalgam de zeități și practici religioase a contribuit la instaurarea unui sincretism religios
care tindea să formeze o religie universală12.
Observând decadența religiei romane, împăratul Octavian August a inițiat o reformă
religioasă prin care urmărea să revigoreze păgânismul și să restaureze moravurile tradiționale
romane. Octavian a pus bazele cultului imperial care era menit să asigure unitatea religioasă a
Imperiului. Împăratul era asimilat cu un zeu încă din timpul vieții și chiar divinizat după moarte.
Cultul împăratului a dobândit un pronunțat caracter politic, devenind expresia fidelității supușilor
față de împărat și față de guvernarea imperială.
În 13 sau 12 î. Hr., Octavian a fost desemnat pontifex maximus, devenind astfel șeful
religiei romane. Încă din timpul lui August s-a dezvoltat cultul imperial. Potrivit afirmaţiilor
istoricului Cassius Dio, Augustus a interzis celebrarea propriului cult în provinciile apusene şi în
primul rând în Italia și la Roma. Însă împăratul ar fi îngăduit în provinciile răsăritene nu numai
cultul lui Caesar, zeificat sub numele de divus Iulius, ci şi cultul propriei persoane, în cel puţin
două oraşe ale Asiei Mici, Pergam şi Nicomedia13. În oraşele Asiei Mici pietatea supuşilor faţă
de Augustus s-a manifestat în unele cazuri prin înălţarea unor temple, alteori prin sfinţiri de
altare. Pe lângă cele două temple menţionate în textul lui Cassius Dio (din Pergam şi
Nicomedia), documentele epigrafice atestă alte cinci sanctuare închinate lui Augustus în timpul
vieţii, şi anume: în Efes, Eresos, Hypaipa, Milet şi Sardes14. Se cuvine să punctăm aici faptul că
majoritatea istoricilor bisericești admit că principala cauză a persecuțiilor a fost refuzul

11
Eugen Cizek, op. cit., pp. 374-376; pentru cultele orientale vezi și Franz Cumont, Religiile orientale în
păgânismul roman, traducere din franceză de George Scrima, Ed. Herald, București, 2008. 12 Nelu Zugravu, op. cit.,
pp. 42-44.
13
Dio Cassius, Istoria romană, studiu introductiv de Gheorghe Ștefan, traducere și note de Adelina Piatkowski, Ed.
Științifică și Enciclopedică, București, 1973, LI, 20, 6-7.
14
D. M. Pippidi, Studii de istorie a religiilor antice, texte și interpretări, ediția a II-a, Ed. Teora, 1998, pp. 191-194.
15
creștinilor de a practica cultul împăratului. Cultul imperial constituia în lumea romană o
adevărată religie de stat și era o obligație cetățenească. Refuzul creștinilor de a participa la cultul
împăratului era socotit un sacrilegiu și o ofensă adusă persoanei împăratului (crimen maiestatis –
crimă de lezmajestate) care întruchipa maiestatea poporului roman, situat teoretic, deasupra
tuturor neamurilor.

3. Principalele curente filosofice (secolele I-III)

Filosofia timpului era reprezentată de trei curente mai importante: epicureismul, scepticismul,
stoicismul și neoplatonismul
Epicureismul a fost promovat de Epicur (341 – 270 î.Hr.) mai întâi în Mytilene şi apoi la
Atena, unde la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al III-lea î. Hr., el a creat o
școală filosofică într-o grădină (grădina lui Epicur).
Doctrina proferată de Epicur era materialistă, fiind fondată pe concepţia atomistă despre natură a
lui Democrit, care respingea în secolul al V-lea orice intervenţie divină şi orice finalism în
evoluţia universului. Conform lui Epicur, la baza constituirii lumii și a tot ceea ce conține ea –
ființe și lucruri – se află două elemente: materia formată din atomi indivizibili și vidul, locul unde
acționează lucrurile. Atomii se unesc pentru a forma lucrurile. Viața omului formează și ea un
conglomerat de atomi, un scurt intermediu între două neanturi absolute, cel ce precedă nașterii și
cel ce succedă morții, care este totală deoarece implică desfacerea atomilor corporali. Așadar
sufletul este materie. Dincolo de moarte nu există decât neantul, somnul cel veșnic. Așadar frica
de moarte a omului nu se justifică. Zeii erau ca şi inexistenţi; ei nu erau preocupaţi de bunul mers
al lumii şi de fericirea omului. Epicureicii negau pronia divină şi promovau indiferenţa religioasă
extinsă până la ateism. Nu se vorbea de păcat, de judecata universală sau de viaţa după moarte.
Unicul ţel al vieţii trebuie să-l formeze plăcerea (he hedone), petrecerea existenţei în calm şi
fără tulburări. Plăcerea echivalată cu absenţa tulburărilor (he ataraxia), ar constitui supremul
bine. Trebuie evitată durerea şi obţinută pacea simţurilor (he alypia – lipsa de durere). Pentru
adepţii acestui curent, singurele plăceri durabile erau sănătatea trupească şi liniştea sufletească. În
concluzie, epicureismul postula un anumit ascetism aproape monahal, o trăire fără pasiuni și
ambiții a condiției umane, în mici comunități, unde se medita asupra doctrinei fondatorului său.
Scepticismul a fost promovat de Pyrrhon din Elea (365 – 275 î.Hr.).
Scepticii considerau că lucrurile ar fi incognoscibile. Ei recomandau suspendarea
judecăţii, fără a abandona însă cercetarea obiectelor cunoaşterii sensibile sau intelectuale, a
credinţelor şi a practicii. În concepţia lor, omul este incapabil de a avea vreo certitudine.

16
Sub aspect moral, scepticismul promova viciul şi imoralitatea dusă la extrem. Stoicismul –
întemeiat de Zenon din Kition (Cittium) – (336 – 264 î.Hr.). Acesta a fost sistemul filosofic cel
mai răspândit în societatea romană.
Stoicismul era de acord cu panteismul conform căruia Dumnezeu şi lumea formează o singură
realitate, substanţa lumii fiind Dumnezeu sau că lumea este o emanaţie din Dumnezeu.
Originalitatea stoicismului constă în a realiza identificarea lui Dumnezeu cu natura care, în însăşi
viaţa ei, este desfăşurare a divinului, providenţă şi destin.
Stoicii recomandau fericirea, bunăstarea, apatia (lipsa de interes faţă de orice activitate) şi
justificau viciile şi sinuciderile.
O altă notă de originalitate este concepţia stoicilor că orice om trebuie privit ca aproapele tău,
fiind consideraţi astfel egali cei tari cu cei slabi, bogaţii cu săracii, sclavii şi oamenii liberi; aceste
precepte au găsit o mare popularitate, pregătind societatea greco-romană pentru primirea
creştinismului.
În secolul al III-lea s-au dezvoltat neopitagorismul şi neoplatonismul. Plotin a fost cel mai
strălucit reprezentant al neoplatonismului în secolul al III-lea. Plotin şi-a desăvârşit pregătirea
filosofică la Alexandria sub îndrumarea lui Ammonios Sakkas. În anul 246, el şi-a deschis o
şcoală la Roma.
Doctrina lui Plotin ne este cunoscutǎ din lucrarea sa Enneadele. Metafizica plotiniană
este dominată de ideea Unului (hen) în trei ipostaze (treis hypostaseis): Binele, Inteligenţa şi
Sufletul (universal). Cu alte cuvinte, „Ipostasurile sunt manifestări coextensive şi coeterne ale lui
Unu; ele sunt toate în Unu şi ca Unu, precum şi Unul este în toate”. Binele este nemijlocit identic
cu Unul. Astfel, primul principiu sau ipostas este Dumnezeu, numit mai exact Unul. Acesta
reprezintǎ acea unitate abstractǎ aflatǎ la baza oricǎrei existenţe, principiu şi instanţǎ, unificator
al multiplului. El este izvorul de unde derivǎ fiinţa. În Unul un poate exista multiplicitate, ci Unul
transcende întreaga multiplicitate sau pluralitate.
Plotin presupunea că Binele sau Unul produce prin emanaţie, el fiind ca „un izvor fără
altă sursă decât el însuşi, care se varsă neostoit fără ca vreodată să se istovească”. Binele sau
Unul produce prin emanaţie Intelectul (sau Inteligenţa) – al doilea ipostas – care se identificǎ cu
Fiul lui Dumnezeu. Având ca însuşire multiplicitatea, Intelectul este inferior primului principiu
(Unul). Al treilea ipostas plotinian este Sufletul, care împreunǎ cu al doilea ipostas – Intelectul –
sunt subordonate primului ipostas (Unul).
 După trecerea în nefiinţă a lui Plotin, neoplatonismul a fost reprezentat de către discipolii
săi Porfir, Iamblichos, Syrianus, Proclus şi Damascius. Printre discipolii lui Plotin s-a remarcat
Porfir (aprox. 233-301). El a studiat cu Longinus la Atena şi în 263 a vizitat Roma, devenind
unul dintre discipolii lui Plotin. Printre scrierile lui Porfir se numără şi Viaţa lui Plotin. De

17
asemenea, el s-a ocupat de editarea Enneadelor maestrului său. Iamblichos din Chalcis (245/250-
325/330) i-a succedat lui Porfir la conducerea şcolii de filosofie neoplatonică. El a pus bazele
unei noi şcoli de filosofie la Apameea. Ultimul mare nume al şcolii neoplatoniciene a fost Proclos
din Xanthos (410/412-465).

4. Palestina în epoca Mântuitorului Iisus Hristos

În 536 î. Hr., regele perșilor Cyrus i-a eliberat pe iudei din robia babiloniană. După
revenirea în Palestina, evreii şi-au rezidit Templul din Ierusalim şi s-au reorganizat sub
conducerea lui Zorobabel. În urma desființării Imperiului persan de către Alexandru cel Mare
(336-323 î. Hr.), evreii au ajuns sub stăpânirea macedoneană. Ei au fost colonizaţi în oraşele
întemeiate de către Alexandru Macedon. În urma împărțirii Imperiului lui Alexandru de către
urmașii săi (diadohii), Palestina antică a intrat sub stăpânirea suveranilor seleucizi din Siria.
Regele Antioh al IV-lea Epiphanes (175-164 î. Hr.) a inițiat politica de elenizare a iudeilor. El a
jefuit Templul din Ierusalim, a interzis cultul sacrificial și ritualurile tradiționale (tăierea împrejur,
observarea Legii). Practic iudaismul a fost scos în afara legii. Aceste măsuri drastice au culminat
cu instalarea în Templu a cultului idolatru a lui Zeus15. În 167 î. Hr., evreii s-au răsculat sub
conducerea fraților Macabei; trei ani mai târziu (164 î. Hr.), Iuda Macabeul a cucerit Ierusalimul
și a resfințit Templul, restabilind astfel cultul mozaic16. În cele din urmă, iudeii au format un stat
teocratic independent condus de sinedriu alcătuit din 70 de membri şi un președinte.
La sfârșitul secolului al II-lea î. Hr., politica romană se orientează spre Orient. În urma unei serii
de cuceriri, romanii au pătruns în Asia Mică. În 64 î. Hr., Siria a fost transformată în provincie
romană cu capitala la Antiohia. În 63 î. Hr., generalul roman Pompei a cucerit Ierusalimul. Astfel
Iudea a intrat sub stăpânirea romană; ea a dobândit statutul de regat clientelar al Romei, fiind
obligată să susțină interesele acesteia17.
În 37 î. Hr., Irod cel Mare a fost numit rege al Iudeei (37-4 î. Hr.). El a îndeplinit într-un
mod exemplar misiunea sa de rege clientelar. Irod a întemeiat cetatea Stratonis Turris (denumită
ulterior Cezareea), unde a înălțat un templu în cinstea lui Augustus. El a fost un rege detestat de
către iudei. Brutalitatea sa, numeroasele sale căsătorii, violența sa față de evrei, precum și față de
membrii propriei sale familii vor sfârși prin a acredita ideea că Irod nu era altceva decât un
monstru, imagine care se oglindește și în Noul Testament18.
15
Marcel Simon, André Benoit, Le Judaïsme et le Chirstianisme antique d᾿Antiochus Epiphane à Constantin,
Presses Universitaires de France, Paris, 1968, p. 52.
16
Ibidem, p. 53.
17
Ibidem, p. 53; Eugen Cizek, op. cit., p. 265.
18
Maurice Sartre, Le Haut-Empire romain: les provinces de Méditerranée orientale d᾿Auguste aux Séveres (31 av.
J.-C. – 235 apr. J.-C.), Éditions du Seuil, Paris, 1997, p. 55.

18
După moartea lui Irod cel Mare, regatul a fost împărţit între cei trei fii ai săi: Arhelau,
Irod Antipa și Filip. Însă niciunul dintre moștenitorii tronului nu primește titlul de rege. Iudea
împreună cu Samaria și Idumea au intrat sub autoritatea lui Arhelau (Archaelaus) (4 î. Hr. – 6 d.
Hr.). Irod Antipa (Herodes Antipas) (4 î. Hr. – 39 d. Hr.) a moștenit Galilea și Perea. Prin 27 d.
Hr., el s-a căsătorit cu Irodiada, soția fratelui său, Filip. Pentru acest fapt este admonestat aspru
de către Sfântul Ioan Botezătorul. La instigarea soției și a fiicei sale vitrege, Irod l-a arestat pe
Ioan și apoi l-a decapitat19. Alte teritorii cuprinzând Trachonitis, Auranithis, Batanea și o parte
din Iturea i-au fost atribuite lui Filip (4 î. Hr. – 34 d. Hr.)20.
Alți doi nepoți ai lui Irod cel Mare urmau să fie numiți regi. Este vorba despre Irod
Agrippa (Herodes Agrippas) și de Irod (Herodes), fiii lui Aristobulos, care fusese executat de
către tatăl său, Irod cel Mare. Irod Agrippa (37-44) a devenit singurul rege al Iudeei prin
bunăvoinţa împăratului Claudius (41-54); el a moștenit întregul teritoriu care formase regatul
bunicului său, Irod cel Mare. Înainte de Paștele anului 44, Irod Agrippa a poruncit să fie decapitat
Iacob (Iacob cel Mare), fratele lui Ioan, iar în timpul sărbătorii îl arestează pe Petru21. La moartea
lui Irod Agrippa (44), regatul său a fost anexat Romei. Astfel, Iudea a redevenit o provincie
romană guvernată de procuratori. Irod (Herodes) (41-48), celălalt fiu al lui Aristobulos, a primit
de la împăratul Claudius principatul Chalcis, împreună cu titlul de rege22.
Evreii nu suportau stăpânirea romană. Ei s-au răzvrătit împotriva romanilor. În timpul domniei
împăratului Nero (54-68), iudeii au declanșat o revoltă împotriva romanilor (66-70) a cărei
obiectiv era câștigarea independenței Iudeei. În cele din urmă, în anul 70, împăratul Vespasian
(69–79) a ocupat Ierusalimul şi a distrus Templul. Începând de acum, Iudea se va afla sub
regimul administrației directe, devenind o provincie romană propriu-zisă numită Palestina. Un
legat imperial îl va înlocui pe procurator; totodată, nicio autoritate iudaică recunoscută în mod
oficial de Roma nu va mai fi acceptată. În 132, în timpul împăratului Hadrian (117-138), o nouă
revoltă condusă de către Bar-Kochba, care se proclamase Mesia, izbucnea în Iudea. După
reprimarea revoltei (135), Iudea se va numi provincia Siria-Palestina. Împăratul Hadrian a
promulgat un decret care interzicea tăierea împrejur, ținerea sabatului și studiul Torei; evreilor li
se va interzice chiar să mai locuiască pe teritoriul Palestinei23.

5. Grupările și sectele religioase iudaice

În ceea ce priveşte facţiunile sau partidele iudaice, pot fi menţionate:

19
Matei 14, 3-12; Marcu 6, 17-29.
20
Constantin C. Petolescu, art. cit., pp. 13-14.
21
FA 12, 1-18.
22
Constantin C. Petolescu, art. cit., p. 14.
23
Marcel Simon, André Benoit, op. cit., pp. 53-54; Constantin C. Petolescu, art. cit., pp. 24-25.
19
a) Fariseii alcătuiau cea mai numeroasă și mai influentă grupare religioasă din perioada
nașterii creștinismului. Originea fariseilor trebuie căutată în sânul grupării Hasidimilor („oamenii
pioși”), care s-a format cu puțin timp înainte de izbucnirea revoltei Macabeilor (170 î. Hr.);
hasidimii s-au opus politicii de elenizare forțată a iudeilor, promovată de către regele Antioh al IV
lea Epiphanes (175-164 î. Hr.). Cu toate că la început fariseii alcătuiau un grup minoritar, ei își
vor extinde treptat influența asupra întregii vieții religioase a iudeilor24.
Fariseii erau foarte atașați de vechile tradiții ale cultului mozaic. Ei erau cei mai riguroși
interpreți al Legii lui Moise25. Ei se erijau în apărătorii legii mozaice şi tradiţiei iudaice. Fariseii
credeau în revelația divină, admiteau nemurirea sufletului și învierea morților. Din punct de
vedere politic, fariseii erau ostili stăpânirii romane26. Unii dintre ei erau favorabili Mântuitorului
Iisus Hristos, precum a fost Nicodim27.
b) Saducheii formau un partid preoţesc aristocratic. Ei erau recrutați din rândurile
aristocrației sacerdotale și a marilor familii preoțești28. De altfel, denumirea grupării saducheilor
derivă de la numele marelui arhiereu Sadoc, contemporan cu regele Solomon (secolul al X-lea î.
Hr.); descendenții lui Sadoc au exercitat, de-a lungul secolelor, demnitatea de mare preot și toate
funcțiile mai importante în templul din Ierusalim29.
În materie de credință, saducheii respectau doar Legea scrisă, tăgăduind tradiţia. Ei negau
providența, existenţa îngerilor şi a diavolului, învierea morților, nemurirea sufletului și viaţa
veşnică30. Saducheii au fost loiali stăpânirii romane, atrăgându-și astfel disprețul și ura poporului.
Ei au fost adversarii lui Iisus Hristos și ai creștinismului. Reprezentantul saducheilor, arhiereul
Caiafa, a considerat periculoase învățăturile Mântuitorului; el a jucat un rol important în
condamnarea la moarte a lui Iisus31.
c) Zeloții alcătuiau o grupare religioasă care reprezenta naționalismul iudaic sub forma sa
extremă. Partida zeloților a fost întemeiată de către Iuda Galileanul; în anul 6 d. Hr., Iuda a
declanșat o revoltă împotriva Romei, care a fost reprimată foarte repede de către autoritățile
romane32. Zeloții erau anarhiști, refuzând recunoașterea vreunei autorități omenești. Ei militau
pentru impunerea unui regim teocratic în Iudea, a cărui instaurare presupunea eliminarea
prealabilă a ocupanților străini. Zeloții predicau ura față de străini. Ei au fost principalii
24
Pr. prof. dr. Dumitru Abrudan; Pr. prof. dr. Emilian Cornițescu, Arheologia biblică pentru Facultățile de Teologie,
ediția a II-a, Ed. IBMBOR, Sibiu, 2002, pp. 307-308.
25
Flavius Josephus, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, II, VIII, 14, p. 164.
26
Marcel Simon, André Benoit, op. cit., pp. 59-60.
27
Ioan 3, 1-14.
28
F. Ap. 5, 17; Flavius Iosephus, Antichități iudaice, XX, IX, 1.
29
Pr. prof. dr. Dumitru Abrudan; Pr. prof. dr. Emilian Cornițescu, op. cit., p. 313; Marcel Simon, André Benoit, op.
cit., p. 59.
30
Flavius Josephus, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, II, VIII, 14, p. 164.
31
Ioan 11, 47-50.
32
F. Ap. 5, 37; Marcel Simon, André Benoit, op. cit., p. 61.
20
instigatori ai revoltei iudaice din anul 66 împotriva stăpânirii romane, care s-a încheiat cu
distrugerea Templului din Ierusalim în anul 7033. Simon Zelotul, un ucenic al lui Iisus provenea
din rândul zeloţilor34.
d) Esenienii formau o sectă religioasă iudaică care practica un mod de viață ascetic. Etimologia
numelui sectei este controversată. Se admite în general că originea esenienilor este legată de
revolta Macabeilor; se pare că strămoșii acestora ar fi hasidimii („oamenii pioși”), la fel ca și în
cazul fariseilor. Însă, spre deosebire de farisei, esenienii au rămas până la sfârșitul existenței lor o
grupare marginală. Ei își duceau existența la Qumran, pe țărmurile Mării Moarte35.
Esenienii practicau asceza, respingeau sacrificiile de animale; ei nu participau la cultul
din Templu, practicau cultul soarelui şi al îngerilor. Esenienii acceptau nemurirea sufletelor, dar
nu şi învierea; ei combăteau sclavia, jurământul, folosirea armelor. Organizarea esenienilor a fost
adesea comparată cu cea a unui ordin monahal. Ei trăiau în grupuri de cenobiți, practicau
celibatul și comunitatea bunurilor36; de asemenea, respectau ziua sabatului prin întreruperea
oricărei activități profane. Cu ocazia sabatului, esenienii îl slăveau pe Dumnezeu și meditau
asupra poruncilor Sale37.
e) Irodienii sunt menționați de trei ori în Noul Testament38. După cât se pare, ei erau susţinători
sau adepţi ai casei domnitoare a Irozilor. Așadar, irodienii ar fi mai degrabă un partid politic
decât o grupare religioasă; aceștia au fost în relații bune atât cu Irod cel Mare, cât și cu
descendenții lui, mai ales cu Irod Antipa. Irodieni ar fi fost direct implicați în spionarea Sfântului
Ioan Botezătorul care îndrăznise să condamne în mod public căsătoria incestuoasă a regelui Irod
Antipa cu Irodiada, soția fratelui său Filip39.
f) Samaritenii sau samarinenii erau o populaţie amestecată formată din iudei şi neiudei care
locuia în Samaria. Mai exact, populația samariteană s-a format prin amestecul evreilor puri din
Samaria cu valurile de coloniști străini păgâni (arabi, persani, elamiți, etc.), în special prizonieri
de război, care fuseseră colonizați în această regiune de-a lungul veacurilor40.
Samarinenii erau monoteişti, însă nu admiteau din Vechiul Testament decât Pentateuhul. Ei
33
Ibidem, p. 61.
34
Pr. Prof. Dr. Vasile V. Muntean, Istoria creștinătății de la Hristos până la Reformă, Ed. Sofia, București, 2004, p.
33.
35
Pr. prof. dr. Dumitru Abrudan; Pr. prof. dr. Emilian Cornițescu, op. cit., p. 319; Marcel Simon, André Benoit, op.
cit., p. 62.
36
Flavius Josephus, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, II, VIII, 1-13, pp. 158-164; vezi și Pr. prof. dr.
Dumitru Abrudan; Pr. prof. dr. Emilian Cornițescu, op. cit., pp. 319-320, 323; Marcel Simon, André Benoit, op. cit.,
p. 64.
37
Marcel Simon, André Benoit, op. cit., p. 63.
38
Matei 22, 16; Marcu 3, 6; 12, 13.
39
Matei 14, 3-12; Marcu 6, 17-29; Flavius Iosephus, Antichități iudaice, XVIII, 116-119; vezi și Marie-Françoise
Baslez, Biblie și istorie. Iudaism. Elenism. Creștinism, traducere de Ioana Lutic, Ed. Artemis, București, 2007, pp.
196-197; Pr. prof. dr. Dumitru Abrudan; Pr. prof. dr. Emilian Cornițescu, op. cit., p. 318. 40 Pr. prof. dr. Dumitru
Abrudan; Pr. prof. dr. Emilian Cornițescu, op. cit., pp. 314-315.

21
aveau un templu propriu pe muntele Garizim, unde își oficiau cultul. Păstrau ideea mesianică.
„Între evreii puri şi samariteni exista o ură ireconciliabilă, datorită originii impure a celor din
urmă”41.
g) Terapeuţii erau un fel de asceți care trăiau mai ales în preajma Alexandriei Egiptului; din
comunitățile lor făceau parte și femei. Terapeuții locuiau departe de locurile populate și duceau o
viață contemplativă. Ei tămăduiau numeroase boli ale trupului și sufletului42.
O amplă mișcare de emigrație a evreilor, atât forțată, cât și spontană, a contribuit la
constituirea unor colonii iudaice în întregul bazin mediteranean, precum și dincolo de hotarele
răsăritene ale Imperiului roman (Mesopotamia, Persia). La începutul erei creștine existau
puternice comunități iudaice în toate marile metropole ale Imperiului: Babilon, Corint, Antiohia,
Damasc, Alexandria, Cartagina și Roma. În diaspora, iudeii au propagat iudaismul. Prin
promovarea prozelitismului, ei au atras la credința mozaică numeroși păgâni. Prozelitismul iudaic
a facilitat deopotrivă răspândirea creștinismului; de obicei, misionarii creștini se adresau mai
întâi iudeilor și prozeliților din sânul comunităților iudaice. Asupririle străine, suferințele și
înjosirile îndurate de iudei au contribuit la transformarea ideii mesianice. Mesia nu mai era
aşteptat ca un Mântuitor al lumii ci ca un erou eliberator al poporului iudeu din robia străină.
Totuşi, iudeii au pregătit omenirea, mai mult decât oricare alt popor, pentru primirea ideilor
creştine. Legea Vechiului Testament, monoteismul iudaic și păstrarea ideii mesianice au favorizat
răspândirea creştinismului.
41
Ibidem, p. 315.
42
Filon din Alexandria, De vita contemplativa, 1-3 în Remus Mihai Feraru; Constantin Jinga, op. cit. (Merele de
Aur…), p. 108; Pr. prof. dr. Dumitru Abrudan; Pr. prof. dr. Emilian Cornițescu, op. cit., pp. 323-324.

22