REFERAT

Gândirea politică din Europa Antică(Roma și Grecia

Antică )

Elaborat: Potîng Doina Controlat:Crețu Vasile

Grecia Antică (în greacă Ἑλλάς, în latină Hellás) a fost o civilizație antică din bazinul
mediteranean, provenită din peninsula balcanică, care a durat din secolul al XII-lea î.Hr. până
în anul 313 d.Hr., la oficializarea creștinismului, sau până la închiderea academiei ateniene de
către împăratul Iustinian I în 529 d.Hr. După colapsul civilizației grecești antice, a urmat
perioada romano-bizantină.
Civilizația grecească antică s-a dezvoltat în peninsula balcanică la trei secole după
sfârșitul epocii bronzului și prăbușirea civilizației miceniene; orașe-state grecești numite
„polisuri” s-au format din secolul al VIII-lea î.Hr. în perioada arhaică și au declanșat procesul
de colonizare a bazinului mediteranean,
în Turcia, Libia, Italia, Franța, Spania, Rusia, Egipt, România, Ucraina și Georgia de azi. A
urmat Epoca Clasică, care a culminat cu înflorirea culturală, artistică, literară, științifică,
filosofică și arhitecturală, dar și cu războaiele cu perșii din secolele V-IV î.Hr. Epoca clasică
s-a încheiat odată cu Războiul peloponesiac dintre Liga de la Delos și Liga peloponesiacă.
În secolul al IV-lea î.Hr. regele macedonean Alexandru cel Mare a supus orașele-state grecești
și a nimicit Imperiul Persan, cucerind Orientul Apropiat și Mijlociu, răspândind civilizația și
cultura elenistică până în India. După moartea lui Alexandru imperiul macedonean s-a
dezbinat în regate succesoare cu specific grecesc: Regatul Egiptean (Ptolemeu), Regatul
Seleucid, Regatul trac al lui Lisimah, Regatul macedonean al lui Casandru(d) și regatul greco-
bactrian din Afganistanul de azi.
În secolele II-I î.Hr. Imperiul Roman a supus primele trei regate elenistice în vreme ce
regatul Bactriei a fost cucerit de indo-sciți și parți. Cultura, religia și arta romană s-a inspirat
după cea grecească, ajungând să o exporte prin procesul de romanizare în Europa, dar și în
Orient și în nordul Africii, care s-au menținut sub ocupație bizantină până la invazia arabă și
islamificarea din anii 600-700 d.Hr.
Grecia clasică a devenit o inspirație și leagănul civilizației pentru civilizația vestică în ce
privește politica, filosofia, arta, știința și arhitectura, dar și stilul de viață.
Roma Antică a fost un oraș-stat a cărui istorie se întinde în perioada de timp cuprinsă
între 753 î.Hr. și 476 d.Hr. Pe parcursul existenței sale de douăsprezece secole, civilizația
romană a trecut de la monarhie la republică oligarhică și, apoi, la imperiu extins. Ea a dominat
Europa de Vest și întreaga arie în jurul Mării Mediterane, prin cuceriri și asimilare, însă, în
final, a cedat în fața invaziilor barbarilor din secolul cinci, marcând, astfel, declinul Imperiului
Roman și începutul Evului Mediu. Civilizația romană e, deseori, clasificată ca o parte
din Antichitatea Clasică, împreună cu Grecia Antică, o civilizație care a inspirat mult cultura
Romei Antice. Roma Antică a adus contribuții importante în
organizarea politică și administrativă, juridică, artă militară, artă, literatură, arhitectură,
limbile Europei (limbile romanice), iar istoria sa continuă să aibă o influență puternică asupra
lumii moderne.

Perioada monarhiei
Republica Romană a fost guvernarea republicană a Romei și a teritoriilor sale din 510
î.Hr. până la instaurarea Imperiului Roman, care este plasată, uneori, în anul 44 î.Hr., anul
numirii lui Caesar ca dictator perpetuu sau, mai comun, 27 î.Hr., anul în care Senatul roman i-
a acordat lui Octavianus titlul de August. Orașul Roma este situat pe malurile fluviului Tibru,
foarte aproape de coasta de vest a Italiei. El marca frontiera de nord a zonei în care era
vorbită limba latină și granița de sud a Etruriei, unde trăiau etruscii, care erau de origine
necunoscută.

Perioada imperiului
Imperiul Roman este termenul utilizat, în mod convențional, pentru a descrie statul roman în
secolele după reorganizarea sa din ultimele trei decade î.Hr., sub Gaius Iulius Caesar
Octavianus. Deși Roma deținea un imperiu cu mult înainte de autocrația lui Augustus, statul
pre-augustian este descris, în mod convențional, ca Republica Romană. Imperiul Roman
controla toate statele elenizate de la Marea Mediterană, precum și regiunile celtice din
nordul Europei. Ultimul împărat de la Roma a fost detronat în 476, dar, pe atunci, regiunile
din estul imperiului erau administrate de un al doilea împărat, ce se afla
la Constantinopol. Imperiul Bizantin a continuat să existe, deși își micșora încet-încet
teritoriul, până în 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de Imperiul Otoman. Statele
succesoare din vest (Regatul Franc și de Națiune Germană) și din est (țaratele ruse) foloseau
titluri preluate din practicile romane chiar și în perioada modernă. Imperiul Roman a
constituit un model peren, preluat, cu mici diferențe, de toate statele europene post-romane în
activitatea de guvernare, drept și organizarea justiției, tipul de arhitectură și în multe alte
aspecte ale vieții.

Religia romană
Peninsula italică înainte de unificarea romană adăpostea populații de origine diversă, între
care cei mai importanți erau grecii - din coloniile sudului, latinii - din centru și etruscii de la
nord de Tibru. Etruscii sunt, probabil, de origine asiatică. Ei erau vestiți, începând de la
sfârșitul Republicii, începutul sec. I î.H., pentru acele libri augurales, interpretări de oracole
și, mai ales, haruspicine – ghicirea în măruntaiele jertfei. Nici unul dintre aceste texte nu a
ajuns până la noi. Sursele arheologice nu sunt suficiente ca să ne dea o idee satisfăcătoare
despre credința etruscilor.
Religia romană arhaică se întemeia pe un panteon divin și pe o mitologie puternic înrâurită
de mitologia greacă. Georges Dumézil a subliniat existența unei “ideologii tripartite” indo-
europene în triada romană Jupiter (care reprezenta suveranitatea), Marte (care reprezenta
funcția războinică) și Quirinus (care reprezenta funcția nutritivă și protectoare). Vechiul
sacerdoțiu roman cuprinde regele (rex sacrorum), flaminii celor trei zei mari (flamines
maiores: flamen Dialis, flamen Martialis și flamen Quirinalis) și marele preot (pontifex
maximus), funcție care, începând cu Caesar, va reveni împăratului.
Comparată cu iudaismul și confucianismul, religia romană împărtășește, cu primul, interesul
pentru evenimentul concret, istoric, iar cu cel de-al doilea - respectul religios pentru tradiție și
pentru datoria socială, exprimată prin conceptul de pietas.
Roma rezerva altarelor zeităților autohtone un cerc interior făcut din pietre, care se numea
pomerium. Locul unde îl venerau pe Mars era situat dincolo de această zonă intimă, unde
puterea militară (imperium militiae) nu era tolerată. Zeități mai noi, chiar cele mai importante,
cum ar fi Iuno Regina, erau plasate extra pomerium, îndeobște pe colina Aventinului.
Excepție face templul lui Castor, instalat în perimetrul pomerial de dictatorul Aulus
Postumius, în sec. al V-lea. Divinitățile intrapomeriale arhaice au, deseori, nume, caractere și
sărbători bizare: Angerona - zeița echinoxului de primăvară sau Matuta - zeița matroanelor.
Străvechea triadă Iupiter-Mars-Quirinus, flancată de zeitățile Ianus Bifrons și Vesta, este
înlocuită în perioada Tarquinilor prin noua triadă Iupiter Maximus-Iuno-Minerva. Acești zei,
care corespund lui Zeus, Herei și Atenei, au acum statui. Dictatorul Aulus Postumius instituie
o nouă triadă pe Aventin: Ceres-Liber-Libera, care corespund lui Demeter, Dionysos și Kore.
Romanii încorporau în religia lor culte locale pe măsură ce ocupau teritoriul zeilor vecinilor.
Între cele mai celebre este cultul zeiței lunare Diana din Nemi – patroana sclavilor fugari, ce
va fi transferat pe Aventin.
Cultul domestic consta în sacrificii de animale și în ofrande alimentate și florale adresate
strămoșilor și geniului protector al locului. Căsătoria se celebra în căminm, sub auspiciile
zeităților feminine Tellus și Ceres. Mai târziu, Iuno a devenit garanta jurământului conjugal.
De două ori pe an, orașul sărbătorea culturile morților - Manii și Lemurii, care se reîntorceau
pe pământ și se hrăneau cu mâncarea ce le era pusă pe morminte. Din sec. al III-lea î.Hr.
romanii ofereau tot mai multe sacrificii zeilor grupați în perechi ale căror statui erau expuse în
temple.
Sacerdoții romani formau colegiul pontifical, care cuprindea pe rex sacrorum, pe pontifices -
cu căpetenia lor, pontifex maximus, pe flamines maiores, în număr de trei, și flamines
minores, în număr de doisprezece. Colegiului pontifical i se adăugau șase vestale, având, în
momentul alegerii lor, între șase și zece ani, menite unei perioade de treizeci de ani, timp în
care trebuiau să-și păstreze virginitatea. În caz de încălcare a acestor reguli erau zidite de vii.
O instituție similară e semnalată în imperiul incaș. Sarcina vestalelor era de a păzi focul sacru.
Colegiul augural utiliza cărți etrusce (libri haruspicini, libri rituales și libri fulgurales) și
grecești (oracole la care au existat contrafaceri evreiești și creștine) pentru a stabili datele
faste și nefaste. Existau la Roma și alte grupări religioase specializate, cum erau fețialii,
preoții salieni, Frates Arvales – ocrotitori ai ogoarelor, Lupercii (lupa = lupoaică)
desemnau sexualitatea dezlănțuită.

Principalii zei și zeițe ale romanilor

Jupiter
Este zeul luminii și al fenomenelor cerești: vântul, ploaia, tunetul, al furtunii și al fulgerului.
Este de proveniență indo-europeană, din Dyaus Pitar sau Părintele zilei la triburile indo-
europene (care nu erau altceva decât traci emigrati). La ei DYAUS(ZIUA) era zeul cerului. Îl
are drept corespondent în mitologia greacă pe Zeus.
Iuno
.Este soția credincioasă a lui Jupiter, simbolizând zeița Lunii. Ca zeiță a Lunii, ea s-a contopit
cu Diana, zeița vânătorii. Este cunoscută cu atributele de protectoare a logodnicilor, de
călăuză a mireselor la casa logodnicului ș.a. O are drept corespondentă în mitologia greacă
pe Hera.
Era „patroana protectoare” a orașului Roma fiind venerată pe Capitoliul din Roma.
Venus
.Era cea mai frumoasă zeiță romană, luminoasă și curată ca flacăra focului. Era asociată, la
început, cu Ianus Pater și Tellus Mater (Pământul mamă). Proteja semănăturile și era simbolul
maternității, deși rămânea veșnic fecioară. Purta întotdeauna văl. O are drept corespondentă în
mitologia greacă pe Afrodita.
Marte
.Era zeul războiului. Corespondentul său în mitologia greacă este Ares.
Vulcanus
.Era zeul trăsnetului și al soarelui arzător. Apoi a devenit zeul focului devastator, iar în cele
din urmă, zeul focului dătător de viață. Era înfățișat cu barbă, uneori cu o ușoară deformație
facială. Însemnele sale erau: ciocanul, cleștele fierarului și nicovala. Purta o bonetă și o haină
scurtă care îi lăsa liber brațul drept. În mitologia greacă era cunoscut drept Hefaistos.
Saturn
.Este o divinitate agrară de origine latină. Patrona belșugul, bogăția, abundența. Era
propagatorul viței de vie și îngrășătorul ogoarelor.
Minerva[.
Zeiță cunoscută la etrusci și la greci. Minerva era patroana înțelepciunii, a artelor și a
meșteșugurilor de tot felul. Împreună cu Jupiter și cu Junona formau o triadă divină. O are
corespondentă în mitologia greacă pe Athena.
Mercur
Este zeul comerțului și al comercianților, patrona câștigurile dobândite din schimburile
negustorești. Avea ca pasăre sfântă cocoșul iar în reprezentări era cu o pungă în mână. Îl are
corespondent în mitologia greacă pe Hermes.
Faunus
Este zeitatea animalelor pădurilor, proteja oamenii împotriva lupilor și din această cauză purta
numele de Lupercus. Avea drept asociată pe Fauna și Bona Dea (Zâna Bună).
Fervoarea religioasă romană crește sensibil în epoca imperială. Caesar și Augustus sunt
divinizați după moarte. Deși succesorii lor nu împărtășeau automat același destin, acest fapt a
creat un precedent din plin exploatat după aceea, când împărații și intimii săi au fost adesea
zeificați încă din timpul vieții. Caesar a inaugurat și cumulul, care va deveni indisolubil, al
funcției de imperator și al aceleia de șef religios, pontifex maximus. La fel ca și cultul
vechilor zei, cultul imperial își avea preoții și ceremoniile sale proprii. Templele erau
consacrate împăraților, fie singuri, fie în asociere cu câte un venerabil antecesor sau cu o
zeitate recentă. În sec. al III-lea d.Hr. împărații tind să se identifice zeilor: Septimius
Severus și soția sa, Iulia Domna, sunt adorați ca Iupiter și Iunona. Cultul imperial este o
inovație care marchează sfârșitul religiei romane tradiționale, constituind etapa desuetă a
sa. Mircea Eliade afirma că dacă în epocă există ceva viu cu adevărat, apoi acestea sunt
sintezele intelectuale elenistice, pe de o parte, și misterele, pe de alta. Pentru a frâna
răspândirea masivă a creștinismului, scriitorii păgâni recurseseră la vechile mituri platonice,
conferindu-le, astfel, un puternic simbolism. Celsus în sec. al III-lea, Porfir în sec. al II-lea,
împăratul Iulian, Partidul “păgân” al lui Symmachus și platonicienii Macrobius și Servius, la
sfârșitul sec. al IV-lea, vor opune totalitarismului creștin o viziune religioasă pluralistă,
străduindu-se să înglobeze și să recupereze toate credințele trecutului, chiar și acelea care, la
prima vedere, repugnau rațiunii. Elita romană se va mai hrăni din aceste credințe până la
căderea Imperiului, după care acestea își vor continua existența lor subterană în Bizanț.

Dacii la Roma
Dacii s-au aflat la Roma, împreună cu alte popoare aflate în regiunea cunoscută azi sub
numele de Balcani, cum ar fi ilirii, încă din perioada cuprinsă între anul 44 î.Hr. (moartea
lui Iulius Caesar) și anul 31 î.Hr., corespunzător instaurării principatului lui Augustus. Ei
aveau mai multe preocupări, însă, în principal, erau gladiatori, și li se potrivea destul de bine,
ținând seama de caracterul dacilor, care preferau lupta individuală. Gladiatorii se antrenau în
mici arene numite "ludus". Se cunosc patru denumiri ale acestor arene: Dacicus, Gallicus,
Magnus, Matutinus. Existența arenei Dacicus arată că erau un număr mare de daci care luptau
ca gladiatori. Mai târziu, când Dacia a devenit provincie romană, ei și-au îndreptat atenția mai
mult către activitatea militară, devenind membri ai gărzii imperiale - pretorieni, și în garda
călare - equites singulares. Inscripțiile pietrelor funerare ale soldaților ce au aparținut gărzii
imperiale țin, în mod deosebit, să amintească locul de origine al defuncților; de exemplu:
natione Thrax - pentru traci.
Astfel, se remarcă cea a lui Lucius Avilius Dacus, al cărui nume e sculptat în marmură, în
anul 70 d.Hr., deci anterior cuceririi Daciei. O altă inscripție a fost descoperită pe Via
Flaminia, și este dedicată memoriei reginei Zia, văduvei regelui costobocilor, Pieporus, pusă
de nepoții ei Natoporus și Driglisa. Se pare că pe Via Flaminia erau găzduiți ostateci de
origine regală și nobilă. Prezența dacilor la Roma, în garda imperială, este relevată și de
multele inscripții în marmură, dedicate împăraților, și pe care se aflau și numele soldaților și
unde erau precizate și locurile de origine: Aurelius Valerianus Drubeta, Antonius Bassinass
Zermizegetusa, Titus Lempronius Augustus Apulum. S-a constatat că aproape 120 de nume
sunt dacice, dintre care 15, proveneau din Sarmizegetusa. Printre aceștia se remarcă
Claudiano, centurion din cohorta a VI-a. Mai trebuie amintit cazul lui Iulius Secondinus,
natione Dacus, pretorian rechemat în serviciu, care a ajuns la vârsta de 85 de ani, în condițiile
în care, în acea vreme, rar se ajungea la vârsta de 60 de ani
Evoluţia societăţii greceşti este considerată de unii autori ca având drept izvor dezvoltarea
materială, alţii însă, consideră că evoluţia sa are drept cauză transformarea inteligenţei umane
de la o epocă la alta, factorul religios având un rol important în producerea schimbărilor.

Studiul evoluţiei societăţii greceşti nu poate fi conceput fără studiul operelor marilor filosofi:
Lycurg, Solon, Socrates, Physis, Nomos, Protagoras, Gorgias, Platon, Aristotel. Indiferent,
însă, care a fost cauza schimbărilor în societatea antică, este cert că aceştia au urmat o cale cu
un singur sens, aceea a trecerii de la atotputernicia statului (cetăţii) la libertatea individuală.

Adevăratele revoluţii care s-au produs pentru trecerea la o mai mare libertate individuală au
subminat pas cu pas statul-cetate în numele libertăţii individuale. De la statul-cetate se ajunge
la imperiul lui Alexandru Macedon, în care se face trecerea de la omul cetăţii la omul lumii,
care nu mai este conceput ca fiind strâns legat de cetate. Se face astfel, trecerea de la modelul
societăţii închise la cel al societăţii deschise care aducea cu sine o mai mare libertate de
mişcare în spaţiu.

Lycurg a fost cel care a dat o lovitură decisivă regalităţii, prin reforma pe care a promovat-o
în perioada lui Charilaos, „când monarhia a cedat locul aristocraţiei după cum menţionează
Aristotel. Lycurg însărcinat cu calitatea de legislator în timpul unei răscole, când Charilaos a
trebuit să se refugieze într-un templu, a avut posibilitatea de a suprima regalitatea, dar nu a
făcut-o, considerând că regalitatea este inviolabilă. Regalitatea nu putea fi suprimată dar în
schimb, conform lui Lycurg, ea putea fi limitată prin subordonarea ei faţă de Senat în tot ceea
ce priveşte guvernarea. Observăm astfel că prin înfiinţarea Senatului drept contrapondere a
regalităţii şi a puterii poporului apare pentru prima dată conceptul de echilibru al puterilor.
Ceea ce a realizat Lycurg are valoarea unei revoluţii ţinând cont de faptul că reforma sa
cuprinde întreg secretul vieţii sociale şi nu numai pe cel al vieţii politice 16.

Modalităţile concrete de limitare a puterilor regilor Spartei, de reducere a atribuţiilor acestora

doar la cele de tip religios, au constat în acordarea dreptului lor de a împărţi dreptatea în
materie civilă Eforii-lor şi în materie penală Senatului, de asemenea, în acordarea dreptului de
a hotărâ relaţiile exterioare ale statului şi comanda operaţiunilor militare Eforii-lor care, însă,
nu puteau exercita această competenţă fără avizul Senatului. Se poate afirma că regii Spartei
aveau mai mult un rol decorativ, puterea fiind în mâna Eforii-lor în toate domeniile care nu
ţineau de religie, realizându-se astfel schimbul raportului de autoritate între Eforii şi Rege.

Din această prezentare se poate deduce că reformele lui Lycurg au avut mai mult menirea de a
întări cetatea şi nu libertatea individuală aşa cum este ea percepută în zilele noastre ca antiteză
a statului.

Originile sistemului democratic grecesc trebuie căutate în formele de guvernare colectivă ale
polis-ului, forme care s-au consolidat în decursul secolului al VI-lea î.e.n când a apărut prima
„Constituţie adevărată a Atenei - cea dată de Solon în 594 î.e.n. - şi care a rămas în vigoare 86
de ani, deci aproape de-a lungul întregului secol, avea un caracter democratic cert 17".

Aristotel, Politica, V. 10.3, Editura Didot, 1996, p. 589.

Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosofia dreptului. Marile
curente, Editura AllBeck,
Bucureşti, 2002, p. 7.

O. Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1984, p. 568.

Solon „este un mare legiuitor în ochii unora, care îi atribuie distrugerea atotputerniciei
oligarhiei, spunând că a pus capăt sclaviei poporului şi a constituit democraţia naţională,
creând o serie de instituţii just echilibrate: oligarhice prin Senatul Areopagului, aristocratice
prin alegerea magistraţilor şi democratice ca organizare a tribunalelor. Reforma realizată de
Solon a fost dintre cele mai profunde datorită măsurilor care au consolidat puterea poporului
şi odată cu aceasta democraţia, măsuri concretizate în instituirea dreptului de vot pentru toţi
cetăţenii în Adunarea poporului şi în participarea activă a cetăţenilor în Tribunalul heliaştilor.
Solon a promovat reforme politice moderate care au susţinut şi consolidat democraţia, astfel
legile pe care le-a scris, aşa după cum a şi afirmat, au fost „ ... cele mai bune pe care le-ar fi
putut primi19" poporul atenian.

În secolul V î.e.n. Grecia după cum s-a afirmat „a cunoscut emergenţa a două fenomene noi:
democraţia şi sofistica care se presupun reciproc pentru că „regimul de orientare democratică
presupune recunoaşterea puterii cuvântului în dezbaterea politică, şi arta retoricii care vizează
câştigarea convingerii". De aceea se consideră că sofiştii au fost iniţiatorii iluminismului grec,
fiind de o importanţă covârşitoare pentru evoluţia filosofiei greceşti.

Relativitatea perceptelor stabileşte parametrii libertăţii individuale, ghidată până la urmă de

avantaje şi de interese. Aceasta este o perioadă în care îşi fac loc ideile hedoniste sau
utilitariste. Legea este o creaţie umană şi se poate schimba. O astfel de afirmaţie vine să
clatine credinţa în provenienţa divină a autorităţii statului, ceea ce înseamnă că forma de
guvernământ este la rândul său trecătoare. 22 În acest sens, „a câstigat teren concepţia potrivit
căreia legea nu este decât o instituţie omenească destinată să întâmpine necesităţile specifice
şi nu are nimic permanent sau sacru. Pentru a provoca această opoziţie, se spune de obicei că
actul de legiferare este rezultatul unei înţelegeri sau a unui pact între membrii unei comunităţi
care au pus cap la cap, au compus ori au căzut de acord asupra unor anumite articole".

Aşa cum fusese şi filosofia lui Socrate, mare parte din filosofia lui Platon este o reacţie la
afirmaţiile sofiştilor. Contribuţiile extrem de moderne ale lui Platon, în realizarea clasificării
regimurilor politice, au fost posibile datorită atenţiei deosebite acordată educării celor care vor
conduce destinele cetăţii şi orientării lor spre cunoaşterea adevărului ca premisă a realizării
Binelui. Astfel, formele de guvernământ au fost caracterizate de acesta în funcţie de
disponibilitatea lor în raport cu Binele.

În dialogul său Republica, Platon va trece la formele de guvernământ abia după ce va lămuri
bine locul individului în raportul său cu ceea ce este real şi îl va îndepărta de ceea ce este doar
aparent. În acest sens, renumitul mit al peşterii 25 are menirea de a arăta că omul trebuie învăţat
să privească adevărul care este tot una cu binele, concepte pe care Platon le vede la baza
organizării statului.

Adept al unei perspective organiciste, el face analiza puterii considerând funcţiile statului doar
prin comparaţie cu cele care se regăsesc în funcţionarea omului (ca organism). În viziunea sa,
statul este ca o fiinţă omenească ale cărei facultăţi trebuie armonizate şi ierarhizate. Aşadar, în
centrul acţiunii umane ca şi în cel al acţiunii statului stă „raţiunea"; omul echilibrat este acela
care subordonează raţiunii sale „inima" şi „poftele" sale26.

Guvernarea raţiunii rezultă în mod natural, din contribuţia tuturor facultăţilor umane. La fel şi
în societatea politică, fiecare element trebuie să conducă la armonia întregului. Funcţiunea de
gândire şi direcţionare revine filosofilor care sunt consideraţi, în gândirea sa, "capul" statului,
războinicii constituie "inima", iar agricultorii şi comercianţii constituie "pântecele". Platon nu
a depăşit acest organicism şi a acordat şi miturilor un loc preponderent.

Schimbarea unui regim politic cu altul se datorează exceselor manifestate de către cei care
preiau puterea, caracterul acestora din urmă fiind factorul determinant al stabilirii formei de
guvernământ, care în concepţia lui Platon sunt: timocraţia sau timarhia - constituţia amatoare
de onoruri, oligarhia sau omul oligarhic, democraţia sau omul democratic şi tirania sau
sufletul tiranic.

Timocraţia are ca principiu ordonator înflăcărarea pusă de dominaţie, dorinţa de a învinge şi

gloria, omul timocratic este lipsit de virtute, dar cel mai important pentru Platon, şi de raţiune.
După timocraţie, urmează regimul politic al oligarhiei „unde magistraturile ţin de venit, în
care cei bogaţi cârmuiesc iar cei săraci nu participă la putere şi unde liniştea cetăţii este
menţinută prin forţă. Omul oligarhic este lipsit de educaţie şi este subjugat ideii de înavuţire,
el socoteşte mărimea averii drept temei al existenţei societăţii.

Trecerea de la oligarhie la democraţie are drept cauză lăcomia magistraţilor, care îşi dezvoltă
abilităţi de profitori fiind dornici de a ocupa funcţii politice. Democraţia lui Platon nu este
altceva decât o orânduire plăcută fără stăpân în care egalitatea este distribuită tuturor
cetăţenilor. Omul democratic îşi orânduieşte propriul fel de viaţă, el se crede liber dar
libertatea sa oferă posibilitatea declanşării tiraniei. Orice exces determină o schimbare în
direcţia unui exces contrar „Fugind poporul de fumul robiei oamenilor liberi, a căzut în focul
despoţiei sclavilor, el a schimbat acea libertate prea mare şi rău venită, pe cea mai grea şi mai
amară robie adusă de către robi29". Democraţiile sunt conduse în marea lor majoritate de un
conducător ales de un popor, care-l sprijină şi îi dă puterii din ce în ce mai mari; omul tiran
apare întotdeauna dintr-un astfel de conducător.

Forma ideală de stat, descrisă de Platon în Republica, observăm că este bazată pe virtuţi al
căror unic fundament este educaţia, stat care nu are nevoie de legi. Cu toate acestea în
lucrarea sa Legile, Platon conchide „Dacă în statul ideal nu-i nevoie de lege, căci legea este
înscrisă în sufletul fiecăruia, va fi, însă nevoie de o normă în cel de al doilea stat, unde nu mai
sunt filosofi desăvârşiţi la cârmă, şi va fi nevoie de o frână impersonală, egală pentru toţi ca să
stăvilească şi să împiedice abuzul, necumpătarea, violenţa şi nedreptatea la care, prin firea lor,
cei chemaţi să conducă un întreg social sunt, din păcate, aşa de adesea înclinaţi. Această a
doua formă a statului, identificată de Platon, în care supremă este legea, care se întemeiază şi
întemeiază la rândul ei dreptate, poate duce la o concordie socială. Dreptatea socială,
promovată de Platon, se baza pe faptul că statul este totul iar individul nu este nimic,
concepţie rezultat al unor idei speculative conform cărora „partea există în vederea întregului,
iar nu întregul în vederea părţii ... tu eşti creat de dragul întregului şi nu întregul de dragul
tău".

Dacă pentru Platon omul politic este întruchipat de filosof, singurul capabil să conducă
cetatea, la Aristotel filosoful este destinat contemplaţiei şi nu trebuie să se preocupe de grijile
cetăţii. În studiile sale asupra diferitelor moduri de guvernare, Aristotel adesea s-a întrebat
cine trebuie să deţină suveranitatea în stat. Concluzia la care ajunge acesta, remarcabilă prin
actualitatea sa, este că „trebuie deci preferată suveranitatea legii 31" într-un stat.

Baza organizării statale este Constituţia care izvorăşte din natura socială a omului. Legile
trebuie să fie elaborate în conformitate cu principiile constituţionale „Constituţia în stat este
organizarea magistraturilor, îndepărtarea puterilor, atribuirea suveranităţii într-un cuvânt,
hotărârea scopului special al fiecărei societăţi politice. Legile din contră sunt norma

magistratului în exerciţiul puterii şi în reprimarea delictelor care înfrâng aceste legi. 32"

În concepţia sa atât din Etica Nicomahică cât şi din Politica legea nu poate fi dusă la
îndeplinire decât dacă are la bază relaţii de prietenie între cetăţeni, pentru că prietenia este
singura care poate asigura egalitatea, iar aceasta la rândul său este singura care consfinţeşte
justiţia.

După Aristotel, atât legalitatea cât şi egalitatea trebuie să fie coloana vertebrală a cetăţii
pentru că ele au ca scop realizarea de oameni virtuoşi şi astfel virtutea devine „prima grijă a
unui stat care merită calitatea aceasta şi care nu este un stat numai cu numele 33".

Observăm că, în opera filosofului, accentul se pune pe om care este în mijlocul cetăţii şi care
din cauza insuficienţei de sine a dus la apariţia statului. Însă, având în vedere concepţia lui
conform căreia întregul este anterior părţii suntem nevoiţi să conchidem că statul a fost
anterior individului şi nu invers. Chiar dacă statul vine în ordinea naturală a lucrurilor fiind
doar un rezultat al unei evoluţii, la Aristotel nu se poate afirma acest lucru pentru că statul său
este mai mult unul bazat pe relaţiile interumane, decât pe timp.

Trecând de la problematica originii statului, Aristotel în Politica identifică Constituţia ca fiind

cea care determină organizarea sistemică a puterilor în stat şi care se confundă cu Guvernul.
Plecând de la aceasta afirmaţie autorul împarte Constituţia în trei specii pure cărora le
corespund tot atâtea forme de guvernământ: regalitatea, aristocraţia şi republica. De la
acestea, însă, se pot remarca trei deviaţii: tirania pentru regalitate, oligarhia pentru aristocraţie
şi demagogia pentru republică.

Regalitatea este forma de guvernământ ce se bazează pe superioritatea absolută a individului

care domneşte, iar dacă acesta conduce despotic o transformă în tiranie.

Aristocraţia este forma de guvernământ în care aristocraţii sunt aleşi în aceeaşi măsură după
merit şi după avuţie, iar dacă balanţa se înclină în favoarea aceasteia din urmă atunci se naşte
oligarhia.

Republica are la bază democraţia care nu este acolo unde minoritatea comandă majorităţii sau
unde suveranitatea aparţine bogaţilor, ea este acolo unde legea este suverană iar cei mai
respectaţi şi liberi cetăţeni au conducerea afacerilor.
Întâlnim, astfel, la Aristotel concepţia modernă despre democraţie conform căreia „Ceea ce
trebuie mai ales cetăţii sunt fiinţe egale şi asemănătoare, calităţi care se găsesc mai lesne ca
oriunde în clasa mijlocie, iar statul este în mod necesar mai bine guvernat când se compune
din aceste elemente care formează după noi, baza naturală a acestuia.

Tot în Politica, filosoful diferenţiază trei misiuni ale puterii, care trebuie să se regăsească

în orice constituire a unei cetăţi. "Toate constituţiile au trei părţi........ una care hotărăşte în
privinţa

treburilor comune, a doua care stabileşte magistraturile (câte trebuie să fie, asupra căror
domenii se întinde suveranitatea lor şi în ce mod trebuie stabilit pentru a fi aleşi titularii), iar a
treia parte este cea care împarte justiţia (dreptatea).

Aceste trei funcţiuni (hotărârea, comandamentul şi justiţia) ce se regăseau în structura

instituţională a cetăţii Atena, trebuie conduse de trei organe distincte, şi anume: Hotărârea
(deliberarea) aparţine Adunării cetăţenilor, compusă din reprezentanţi ai poporului, însărcinaţi
să discute şi să voteze politica Cetăţii, adică să adopte legislaţia; Comandamentul este
încredinţat magistraţilor civili ( a fi titularul unei magistraturi civile înseamnă a fi învestit cu
autoritate politică sau administrativă care contribuie la conducerea Cetăţii); administrarea
justiţiei se realizează prin corpul judiciar compus din magistraţi judiciari - judecătorii propriu-
zişi.

Această distincţie a funcţiilor, exercitate de organele Cetăţii greceşti, constituie primul efort
pentru a descifra elementele puterii. Se remarcă, de asemenea, că Aristotel stabileşte o
ierarhie a componentelor puterii atunci când apreciază că deliberarea constituie funcţia
esenţială, deoarece ea depăşeşte cu mult simpla „fabricare a legilor".

Astfel, Adunarea deliberează şi hotărăşte pacea şi războiul, pronunţă pedeapsa capitală,

pedeapsa cu exilul sau confiscarea averii, putând, de asemenea, să ceară socoteală
magistraţilor. Observăm că „deliberarea" amestecă atribuţiile legislative cu cele de poliţie, de
finanţe, de justiţie penală şi de administraţie.

Credem că aceasta este sorgintea funcţiunii de comandă (a executivului) care a permis (şi
permite) magistraţilor civili să conducă cetatea, funcţiune ce nu poate fi strict separată de
prerogativele Adunării. Mai mult, Aristotel acceptă ca, în acelaşi timp, aceeaşi persoană să
poată aparţine Adunării deliberante şi să exercite şi o magistratură civilă, şi chiar să aibă „un
scaun la tribunal". În ceea ce priveşte operaţiunile militare, acestea sunt încredinţate
Comandamentului, decizia privind războiul sau pacea aparţinând însă Adunării.

Pentru Aristotel, cel mai important lucru era să descrie diferitele modalităţi de acţiune ale
organelor statului şi nu să apere o anumită separaţiune a puterilor. După cum vom vedea, în
perioada Imperiului Roman, o parte din concepţiile sale au fost reluate.

Roma antică
Gândirea social-politică şi juridică a lui Marcus Tullius Cicero, se întemeiază pe conceptul de
bine suprem fără de care un stat nu poate dura. De aceea, subordonarea individului faţă de stat
este o lege naturală, iar cetatea trebuie să fie organizată având ca fundament dreptul public şi
principiile morale. Pornind de la morală, asemeni lui Platon dar contrar lui Aristotel, Cicero
susţine că filosoful, ca înţelept al cetăţii trebuie să se implice în politică şi chiar să conducă
pentru că el este liantul între clasele superiore, inferioare şi medii.

Statul văzut ca res publica „este lucrul poporului, dar poporul nu este orice ceată de oameni
adunaţi la întâmplare, ci o mulţime unită într-un sistem juridic întemeiat printr-un acord
comun în vederea utilităţii comune37". Distingem din cele de mai sus că justiţia este temeiul
statului şi nu se confundă cu utilul la care se ajunge prin dragostea nemăsurată a omului faţă
de ceilalţi, prin subordonarea propriului folos celui general.

Statul trebuie guvernat, iar „puterea trebuie să fie încredinţată fie unei singure persoane, fie
unei elite, fie tututor cetăţenilor 38"; deci, se pot identifica trei forme de guvernământ:
monarhia, statul condus de un grup restrâns de oameni, numiţi optimaţi şi statul în care totul
depinde de popor. Dar, pentru a rezista statul, ceea de a patra formă rezultată din combinarea
optimă a celor trei originare ar fi cea mai bună. Cu toate acestea Cicero se pronunţă că şi
monarhia este bună cu condiţia ca regele să fie virtuos, concluzie la care ajunge pornind de la
ideea că aşa cum universul este condus de o divinitate aşa şi statul trebuie să respecte şi să se
bazeze pe principiul conducerii unice întrunit cel mai bine de rege.

Indiferent de forma de guvernământ, legea este văzută ca elementul de coeziune al

comunităţii, iar legalitatea se asigură printr-o juridicioasă distribuire a funcţiilor în stat. Astfel,
pretorul trebuie să fie în frunte, judecătorul să judece, iar consulul să dea sfaturi bazate pe
perceptul „Bunăstarea poporului să fie legea supremă pentru toţi". 39

Implicat direct în activitatea politică a Romei antice Seneca a promovat întocmai perceptele
şcolii stoice conform cărora oamenii înţelepţi trebuie să conducă de la vârf treburile publice,
ori să fie sfătuitori ai celor ce le conduc. Ca educator al lui Nero, prin maximele de guvernare,
îi creea acestuia un discurs de filosofie a monarhiei considerând că regalitatea este o formă a
virtuţii înţeleptului, este imaginea ordinii universale.

Seneca este adeptul principatului pentru că el vede în monarhie o formă de stat conformă cu
natura, singura capabilă să oprească unele libertăţi exagerate, distrugătoare. Principele devine
spiritul statului, al cărui corp sunt cetăţenii; el trebuie să fie prezent în cele mai îndepărtate
colţuri ale imperiului. De aceea, clemenţa este cea mai bună artă a guvernării, pentru că orice
atingere adusă comunităţii se răsfrânge asupra principelui.

Se observă, de asemenea, că deşi este adeptul imperiului încearcă să statueze principiul

autonomiei individuale mai presus de activitatea politică pe care o consideră o alegere
personală pentru realizarea binelui în societate. Afirmaţiile lui Seneca prevesteau ruperea
echilibrului între stat şi individ în favoarea celui din urmă.

Bibliografie:
 Eliade/Culianu – Dicționar al religiilor, Editura Humanitas, București, 1993.
 Drimba, Ovidiu – Istoria culturii și civilizației, Editura Științifică și Enciclopedică, vol. I,
București, 1984.
 Stan, Alexandru și Rus, Remus – Istoria religiilor, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.

 Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Cu prefață de Georges Dumézil și un cuvânt

înainte al autorului; Traducere din franceză de Mariana Noica, Ediția a V-a, Humanitas,
București 2013 ISBN 978-973-503965-3
 Enciclopedia civilizației romane, Dumitru Tudor, Andrei Aricescu, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1982
 Horia C. Matei, O istorie a Romei antice, Editura Albatros, 1979