Istorie Tematica Stiintifica

ATENȚIE! Această lucrare este protajată de drepturi de autor conform Legii nr. 8/1996.
Nu se
permite distribuirea/reproducerea materialului.
SINTEZE
TITULARIZARE
ISTORIE
1
ATENȚIE! Această lucrare este protajată de drepturi de autor conform Legii nr. 8/1996. Nu se
TEMATICA STIINTIFICA PENTRU DISCIPLINA ISTORIE
1. Orientul Antic (Mesopotamia, Egipt, Palestina)

2. Lumea greaca (secolele al VI-lea – al IV-lea i.Hr.)
3. Geto – dacii
4. Statul roman (Republica, Principatul, Imperiul, Dominatul)
5. Etnogeneza romanilor
6. Crestinismul - de la origini la Marea Schisma
7. Geneza si organizarea statului in spatiul romanesc in Evul Mediu
8. Lumea bizantina (secolele al VII - lea – al XV -lea)
9. Stat si societate in Europa Occidentala in Evul Mediu
10. Lumea islamica (secolele al VII- lea – al XVI-lea)
11. Romanii in „cruciada tarzie” (secolele al XIV-lea – al XVI-lea)
12. Renasterea si Reforma
13. Marile descoperiri geografice
14. Absolutismul in secolele al XVI - lea – al XVII - lea (Franta, Anglia, Rusia)
15. Spatiul romanesc - intre medieval si modern (secolele al XVII - lea – al XIX -
lea)
16. Iluminismul - ideologie si actiune (Marea Britanie, SUA, Franta)
17. Aparitia lumii moderne. Revolutia industriala
18. Secolul al XIX - lea – „secolul natiunilor”
19. Constituirea Romaniei moderne
20. Societate, ideologii, viata politica in Romania pana la Primul Razboi Mondial
21. Romanii din afara granitelor (secolul al XIX - lea si inceputul secolului al XX
- lea)
22. Primul si al Doilea Razboi Mondial. Statele lumii in timpul celor doua
razboaie mondiale
23. Participarea Romaniei la cele doua conflicte mondiale
24. 1918 la romani: Marea Unire
25. Lumea interbelica. Romania intre cele doua razboaie mondiale
26. Lumea postbelica - de la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial la
inceputul mileniului al III - lea
27. Cultura romana - evolutie si particularitati in cultura universala (secolele al
XVIII - lea – al XX - lea)
28. Regimul comunist din Romania
29. Romania: 1989 - la inceputul mileniului al III - lea
2
1. Orientul Antic (Mesopotamia, Egipt, Palestina)

Orientul antic reprezintă un termen învechit acordat de către istorici și
arheologi pentru Asia de Vest, Asia de Sud, Asia de Est și Africa de Nord în
timpul epocii cuprului, bronzului și fierului. Orientul este împărțit în trei mari
regiuni geografice: Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu și Orientul Îndepărtat.
Denumire
Orient ( lat. oriens = est) este o denumire uzuală atribuită spațiului geografic
de la răsărit de Europa (îndeosebi Asia și Africa de Est). Denumirea de „orient”
provine din timpul romanilor, care defineau această parte a lumii (lat. plagae
mundi) drept plaga orientalis. Azi grecii numesc regiunea aceea Anatole, iar
italienii denumesc Levante (Levant).
În decursul istoriei înțelesul termenului de „orient” s-a modificat. La ora
actuală cuprinde toată regiunea continentului asiatic, incluzând de exemplu țările
arabe, Iranul, India și China.
Țările arabe, Turcia, Iranul, Africa de nord și alte țări aparțin de „orientul
apropiat”. Acest termen din urmă este nu numai o zonă geografică, ci definește și
o regiune vastă cu o anumită cultură și religie (islam).
Începând din anii 1970, prin dezbaterile despre „orientalism”, tendința de
separare a lumii în „orient” și „occident” a fost criticată vehement: separarea ar fi
legată de prejudecăți și ne oferă o imagine subiectivă, ruptă de realitate. Această
formulare a făcut-o în tezele sale Edward Said (critic literar din Palestina), care a
arătat greșeala acestei concepții născute în secolul al XVIII-lea.
Regionalizare
Orientul Apropiat cuprinde Armenia de azi, Anatolia,Asia
Mică sau Turcia de azi care a fost populată de Hitiți , precum și de coloniile
grecești ; Levantul -Siria, Libanul, Israelul, Palestina și Iordania de azi, populate în
antichitate de populațiile caananite, orașele-state feniciene și Regatul
Israelului.Egiptul, cu toate că este amplasat în Africa de Nord, este inclus
metodologic că parte a istoriei Orientului Apropiat, datorită contactelor și
influențelor culturale cu celelalte civilizații din spațiul orientului apropiat.
Orientul Mijlociu cuprinde Mesopotamia (Irakul , sud-estul Turciei, sud-
vestul Iranului, nord-estul Siriei și Kuweitul de azi care au găzduit orașele-state
sumeriene, Imperiul Akkadian, Imperiul Babilonian, Asiria), peninsula arabă
(Arabia Saudită și Emiratele Arabe de azi) și teritoriul antic al Iranului de azi-
Elam, Media, Imperiul Persan, Partia și Imperiul Sasanid.
Orientul Îndepărtat cuprinde India , China, peninsula coreeană și
arhipeleagul japonez de azi.
3
Statele și popoarele orientului antic
Mesopotamia
-ținut cuprins între fluviile Eufrat și Tigru (izvorăsc din Munții Armeniei),
denumit și "Țara dintre râuri"
- înainte de a se numi Mesopotamia, s-a numit Câmpia lui Sinar și apoi Babilonia
- astăzi se numește Irak cu capitala la Bagdad
- clima blândă și solul fertilizat de aluviunile celor două mari fluvii au favorizat
recolte bogate și astfel apariția uneia dintre primele civilizații ale antichității încă
din secolul al patrulea înainte de Hristos
- mesopotamienii s au format din sumerieni, akkadieni, amoriți, asirieni, chaldeeni
etc.
Egipt
- ținut format de a lungul Văii Nilului, fluviu ce izvorăște din lacurile Africii,
străbate Egiptul între două șiruri de munți și se varsă printr-o deltă în Marea
Mediterană
- Egiptul există și astăzi, cu capitala la Cairo
- egiptenii s-au format din popoare nomade (africani și semiți) ce au venit în Valea
Nilului pentru solul fertil și bogățiile fluviului
Palestina
- ținut sărac cuprins între deșert și mare la nord est de Egipt. Singura porțiune mai
fertilă a țării este valea râului Iordan
- înainte de a se numi Palestina, s-a numit Canaan și a fost denumită Palestina de
către romani
- în Palestina trăiau evreii
-fiind un culoar important de trecere între Egipt și Mesopotamia, Palestina era
râvnită de statele puternice
- astăzi se numește Israel cu capitala la Ierusalim
4
- evreii, sau poporul lui Israel, sunt la origine hoinari ai deșertului. Fac parte din
familia neamurilor semite
- după stabilirea în Canaan (Palestina), foametea și sărăcia i-au împins să migreze
către Egipt, unde faraonul Ramses al II-lea i-a transformat în sclavi
-aproximativ în anul 1200 î.HR., evreii au fost conduși de Moise afară din Egipt și
au reintrat în Palestina, unde sub conducerea lui Iosua au întemeiat un stat și au
dus o viață de comercianți și agricultori.
2. Lumea greacă (secolele al VI-lea – al IV-lea i.Hr.)
Grecia Antică (în greacă Ἑλλάς, în latină

Hellás) a fost o civilizație antică din bazinul mediteranean, provenită din peninsula
balcanică, care a durat din secolul al XII-lea î.Hr. până în anul 313 d.Hr., la
oficializarea creștinismului, sau până la închiderea academiei ateniene de către
împăratul Iustinian I în 529 d.Hr. După colapsul civilizației grecești antice, a urmat
perioada romano-bizantină.
Civilizația grecească antică s-a dezvoltat în peninsula balcanică la trei

secole după sfârșitul epocii bronzului și prăbușirea civilizației miceniene; orașe-
state grecești numite „polisuri” s-au format din secolul al VIII-lea î.Hr. în perioada
arhaică și au declanșat procesul de colonizare a bazinului mediteranean, în Turcia,
Libia, Italia, Franța, Spania, Rusia, Egipt, România, Ucraina și Georgia de azi. A
urmat Epoca Clasică, care a culminat cu înflorirea culturală, artistică, literară,
științifică, filosofică și arhitecturală, dar și cu războaiele cu perșii din secolele V-
IV î.Hr. Epoca clasică s-a încheiat odată cu Războiul peloponesiac dintre Liga de
la Delos și Liga peloponesiacă.
În secolul al IV-lea î.Hr. regele macedonean Alexandru cel Mare a supus

orașele-state grecești și a nimicit Imperiul Persan, cucerind Orientul Apropiat și
Mijlociu, răspândind civilizația și cultura elenistică până în India. După moartea
lui Alexandru imperiul macedonean s-a dezbinat în regate succesoare cu specific
grecesc: Regatul Egiptean (Ptolemeu), Regatul Seleucid, Regatul trac al lui
5
Lisimah, Regatul macedonean al lui Casandru⁠(d) și regatul greco-bactrian din

Afganistanul de azi.
Perioada istorică a Greciei Antice este prima atestată academic ca fiind

comprehensivă, istoriografică, narativă. Despre civilizațiile anterioare cunoaștem
doar din izvoare arheologice și documente fragmentare precum anale, liste de regi
și inscripții.
Herodot din Halicarnas este considerat a fi "părintele istoriei, al

jurnalismului și geografiei". Acesta a făcut o imensă „anchetă” și a realizat o carte
de istorie universală despre Imperiul Persan, Babilon, Egipt și orașele-state
grecești, o lucrare atotcuprinzătoare, care abordează toate problemele societății
antice. Cartea sa, Istorii, este o istorie relativă ce nu afirmă superioritatea culturii
grecești și pune accentul pe delectarea cititorului și nu pe adevăr sau pe caracterul
științific.
Tucidide creează o nouă abordare a studiului istoric, fiind considerat al

doilea întemeietor al istoriei. Axându-se pe adevărul istoric în redarea
evenimentelor politice și militare, el respinge legendele, miturile și operele
logografilor, considerând cǎ istoria trebuie să judece izvoarele pentru a extrage
adevărul, iar sursele cercetate trebuie privite critic. A scris o lucrare despre
Rǎzboiul Peloponesiac, care conținea 8 cărți ce cuprind perioada 431-411 î.e.n., o
vastă istorie militară și politică, numind conflictul „cea mai puternică zguduire”
sau „războiul cel mai de seamă”. A introdus conceptul de cauză, diferită de
pretext, cauzele fiind psihologice, economice, sociale, comerciale etc. și a introdus
discursul fictiv, incluzând în descriere fraze de tipul „ce îmi pare că ar fi trebuit să
vorbească fiecare despre cele ce îi stăteau în față”.
Xenofon, om politic, istoric, filosof și general, este autorul primei mostre a

genului memorialistic, fiind unul din cei 10.000 de mercenari greci ce au făcut
parte din armata lui Cyrus cel Tânăr, descriind aventura sa în lucrarea Anabasis.
Aristotel, filosof cu operă vastă, din domenii variate (filozofie, politică,

retorică etc.), învățător al lui Alexandru cel Mare - a scris Politica și Statul
atenian, îndreptând istoria către cercetarea comparată a instituțiilor.
Grecia Clasică și Epoca de Aur a Atenei
În 499 î.Hr. coloniile ionice din Asia Mică s-au revoltat împotriva cârmuirii
persane, iar cu sprijinul Atenei și Eretriei, trupele acestora au avansat și au dat foc
6
orașului Sardes. Revolta a continuat până în 494 î.Hr. când a fost înăbușită de
perși. Regele Darius al perșilor a decis să-i pedepsească pe atenieni și în 490 î.Hr.
a adunat armata și flota persană pentru a invada Grecia. Dar perșii, după ce au
debarcat, au fost învinși de armata de hopliți atenieni la Maraton și au făcut cale
întoarsă.
Noul rege persan și fiul lui Darius, Xerxes I, a adunat o armată și mai mare
pentru a invada Grecia. Orașele-state grecești din nord și centru s-au supus forțelor
persane fără rezistență, însă o coaliție de 31 de orașe-state, inclusiv Atena și
Sparta, s-a opus invadatorilor. În 480 î.Hr. a avut loc bătălia de la Termopile,
unde, grație sacrificiului lui Leonida, a gărzii sale de 300 de spartani și altor sute
de aliați greci, populația ateniană s-a putut retrage la timp, înainte ca inamicul să
ajungă la Atena și să o incendieze. Orașele-state au profitat de acest timp pentru a-
și aduna flotele și pentru a învinge flota persană la Salamina. În cele din urmă
după bătălia de la Plateea perșii s-au retras din Grecia.
Mai multe polisuri s-au unit sub Atena și au alcătuit o alianță defensivă,
Liga de la Delos, rezultând un veritabil imperiu maritim atenian. Atena, sub
conducerea omului de stat și strategului Pericle, și-a sporit puterea navală pentru a
intimida alte orașe-state din afară ligii. Arta de asemenea a luat avânt, construindu-
se porturi, teatre, temple ca Panteonul de pe Acropole. Sparta și-a creat și ea o liga
de orașe-state aliate - Liga Peloponeziacă. În 431 î.Hr., în urmă unor conflicte
dintre Atena și orașele-state grecești aliate cu Sparta, a izbucnit Războiul
Peloponeziac. Atena a fost devastată de o epidemie de ciumă, ceea ce a dus și la
moartea lui Pericle. Cleon a continuat să conducă Atena în luptele cu spartanii și
să câștige teren în Beoția, în vreme ce Sparta, comandată de Brasidas, a încercat
să-și întărească pozițiile în nord. În 421 î.Hr. Sparta și Atena au semnat pacea
negociată de generalul Nicias.
Pacea nu a durat mult, iar în 418 î.Hr. Atena și Argosul au fost învinși de
Sparta la Mantineea. În 415 î.Hr. Atena a lansat o expediție navală în Sicilia, care
a eșuat lamentabil, în vreme ce Sparta s-a aliat chiar cu Imperiul Persan. În bătălia
de la Aegospotami din 405 î.Hr. generalul spartan Lisandru a învins forțele
ateniene și a început blocada portului atenian. Atena, devastată de foamete, a
negociat pacea și a agreat să renunțe la flotă și să se alăture ligii peloponeziace.
Grecia a fost dominată la începutul secolului al IV-lea î.Hr. de hegemonia

spartană. Dar n-a durat mult până când Atena, Argos și Teba s-au unit și au pornit
războiul corintic în 395-387 î.Hr, încheiat cu restaurarea status quo-ului după ce
Sparta a amenințat că va chema persanii să invadeze Grecia. Hegemonia spartană
7
n-a ținut decât 16 ani până Sparta a fost învinsă de Teba în 371 î.Hr. la Leuctra.
Tebanii au mărșăluit în Mesenia și au eliberat populația iloților.
3. Geto-dacii
Geto-daci = Denumire dată de istoricii moderni ramurii nordice a
neamurilor trace care populau în Antichitate spaţiul carpato-dunărean. Ramură
distinctă a tracilor, delimitată etnic şi lingvistic de tracii sudici, creatoare a unei
culturi materiale şi spirituale originale şi unitare, populaţia autohtonă carpato-
dunăreană a fost desemnată, începând cu sec.VI î.Hr., de izvoarele greceşti, cu
numele de geţi, iar în sec. I î.Hr. de cele romane cu numele de daci. Întrucât geţii
şi dacii sunt purtătorii uneia şi aceleiaşi civilizaţii şi, aşa cum arată Strabon,
vorbeau aceeaşi limbă, reprezentând, deci, ramuri ale aceluiaşi popor, istoriografia
modernă a desemnat populaţia autohtonă din milen. I î.Hr. – din această zonă
geografică – cu numele de geto-daci. Potrivit informaţiilor lui Herodot, se poate
afirma că separarea geto-dacilor din masa triburilor trace s-a desăvârşit în decursul
primei epoci a fierului (Hallstatt).
Organizare
Aflaţi din punct de vedere al organizării sociale în faza democraţiei militare,

geto-dacii erau împărţiţi în triburi (apulii, burii, ratacensii, tirageţii, carpii), fiecare
dintre acestea era condus de un şef militar cu reşedinţa într-un centru întărit – dava
(Argedava, Piroboridava, Tamasidava, Pelendava). În anumite împrejurări istorice,
mai multe triburi înrudite şi învecinate s-au organizat în mari uniuni de triburi,
cum a fost aceea condusă de „regele” Dromichaites.
8
Societatea
Treptat, în cadrul societăţii geto-dace s-au accentuat diferenţele dintre

clasa nobililor (tarabostes, pilleati) şi oamenii liberi de rând (comati). Sclavia la
geto-daci a avut mai mult un caracter patriarhal.
Ocupaţii
Ocupaţiile de căpetenie ale geto-dacilor erau agricultura şi creşterea vitelor.

O anumită importanţă în asigurarea bazei economice a societăţii geto-dacice o
aveau albinăritul, pomicultura, viticultura, precum şi felurite meşteşuguri ca
prelucrarea lemnului, olăritul, extragerea şi prelucrarea metalelor. Geto-dacii
făceau comerţ intens cu lumea greco-elenistică şi mai târziu cu cea romană,
importând vin, untdelemn, obiecte de sticlă şi bronz, ceramică superioară. Ofereau
în schimb produse vegetale, animale, lemn, sare, peşte, miere de albine etc.
Începând din a doua jumătate a sec. III î.Hr. au emis monedă proprie, inspirată din
cea grecească şi macedoneană. Emisiunile monetare ale geto-dacilor au încetat în
primele decenii ale sec. I î.Hr., când denarul roman a devenit moneda de schimb.
La Tilişca (jud. Sibiu), Ludeşti (jud. Hunedoara), Grădiştea Muscelului
(Sarmizegetusa Regia) au fost descoperite tipare monetare care copiau fidel o serie
de denari romani. În acelaşi timp, în Dacia a pătruns o mare cantitate de monede
9
romane originale, care ilustrează intensitatea schimbului practicat cu negustorii

romani încă din sec. I î.Hr.
Civilizaţia
În funcţie de factorii geoclimatici, îşi construiau atât case de suprafaţă, din

lemn şi lut, sau bordeie (în regiunile de câmpie), cât şi locuinţe mai impunătoare,
având mai multe încăperi cu temelii lucrate din blocuri de piatră (la Sarmizegetusa
Regia) sau acoperite cu ţigle şi olane (Popeşti), acestea din urmă aparţinând
desigur fruntaşilor politici şi religioşi. Civilizaţia materială a geto-dacilor a
îmbrăcat de-a lungul secolelor diferite aspecte: în epoca hallstattiană complexele
culturale Basarabi şi Ferigile poartă deja amprenta lor, iar mai târziu, din sec. V-
IV î.Hr., sunt creatorii unei civilizaţii de tip La Tène, care atinge apogeul în sec. I
î.Hr. – I d.Hr.
Religia
Geto-dacii practicau cu precădere ritul funerar al incineraţiei. Religia lor

politeistă era asemănătoare religiei celorlalte populaţii indo-europene. De mare
popularitate se bucurau zeităţi ca: Zalmoxis, Gebeleizis, Bendis, Cavalerul trac.
Descoperirile arheologice din Munţii Orăştiei sau de la Ocniţa-Buridava, au
demonstrat că pătura superioară a societăţii geto-dace, în special preoţimea,
cunoştea scrierea cu litere greceşti şi latineşti. Izvoarele scrise vorbesc de existenţa
la geto-daci şi a unor cunoștinţe de astronomie, medicină empirică şi botanică.
Organizarea politică
În cadrul ariei largi locuite de gto-daci, începând cu sec. I î.Hr., în

condiţiile dezvoltării lor economice, politice şi spirituale, puternicele uniuni de
triburi au fost unificate de către Burebista, cel mai de seamă dintre toţi regii traci,
făuritorul unei „mari stăpâniri” (megali arhé, la Strabon), ale cărei hotare se
întindeau din Carpaţii Păduroşi, până la Dunărea mijlocie şi M-ţii Slovaciei. După
moartea lui Burebista, regatul geto-dac se destramă. Perioada 44 î.Hr. – 106 d.Hr.
se caracterizează prin încercările urmaşilor săi de a realiza reunificarea uniunilor
de triburi. Astfel, în fruntea geto-dacilor s-au perindat o serie de regi, dintre care
cei mai cunoscuţi sunt: Deceneu, Comosicus, Scorilo, Duras-Diurpaneus.
Cucerirea romană
10
Perioada care a premers cuceririi cucerii unei noi părţi a Daciei de către
romani a însemnat, sub conducerea lui Decebal, şi epoca de maximă dezvoltare a
civilizaţiei geto-dacice. Meşteşugurile, comerţul, arta s-au îmbogăţit şi au cunoscut
forme superioare de manifestare. Acum se confecţionează puternicul complex
defensiv alcătuit din cetăţile dacice din M-ţii Orăştiei, având drept centru politic,
militar şi religios Sarmizegetusa Regia – capitala Daciei. Populaţie războinică,
geto-dacii, aliaţi cu alte popoare vecine, organizau numeroase atacuri asupra
teritoriilor sud-dunărene, aflate sub stăpânirea romană. La început victorioşi, în
cele din urmă geto-dacii au fost copleşiţi de forţa armatei romane, superioară din
punct de vedere numeric şi al tehnicii de luptă. Împăratul Traian a reuşit, după
două campanii grele, în anii 101-102 şi 1505-106, să cucerească Dacia şi să o
transforme în provincie romană. O parte a triburilor geto-dace (carpii din Moldova
şi dacii liberi din Muntenia, Crişana şi Maramureş) au rămas în afara provinciei
Dacia, organizând dese atacuri în interiorul acesteia. Populaţia autohtonă, dăinuind
alături de romani, a fost supusă unui puternic proces de romanizare în urma căruia
a rezultat o nouă populaţie, daco-romanii, ce aveau să constituie elementul
hotărâtor în procesul formării limbii şi poporului român.
4. Statul roman (Republica, Principatul, Imperiul, Dominatul)
Periodizare
-Regat (753-509 î.Hr.)
-Republică (509-27 î.Hr.)
-Imperiu (27 î.Hr. -476)
*principat
*dominat
Roma regală (753-509 î.Hr.)
- Roma a fost condusă de șapte regi
- primi regi au fost latini și sabini, iar ultimii trei de origine etruscă
- Romulus a fost primul rege al Romei
- regele avea atribuții politice, militare și religioase
Republica romană (509-27 î.Hr.)

- Roma era condusă de de Senat, de magistrați și de Adunarea Poporului
- organizarea socială: patricieni (oameni bogați), plebei(oameni liberi; au obținut
drepturi politice începând cu secolul al V-lea î.Hr.), sclavi
- femeile și copiii nu aveau drepturi politice
11
Instituțiile Republicii romane

*Senatul
- este principala instituție a statului care rezolvă problemele politicii interne și
externe
- era format din 300 de membri proveniți din rândul patricienilor, conducători ai
familiilor fondatoare ale Romei
* Magistratura (formată din magistrați)
- cei mai importanți sunt consulii, în număr de doi
- consulii erau aleși pe o perioadă de un an
- atribuțiile consuliilor: prezidează Senatul și Adunarea Poporului, comandă
armata
- în caz de război este numit un dictator, pe o perioadă de șase luni, care are puteri
nelimitate
* Adunarea Poporului
- era formată din toți cetățenii
- alege magistrații
Expansiunea teritorială a Romei

- în primele secole ale republicii, romanii au cucerit întreaga Peninsulă Italică
- Roma învinge Cartagina în cele trei războaie punice și o transformă în provincie
romană. Astfel, Roma devine cea mai mare putere din zona mediteraneană
- în timpul celui de al doilea război punic s-au distins conducătorul cartaginez
Hannibal și generalul roman Scipio Africanul
-secolul II î.Hr.- Roma cucerește Macedonia și Grecia
-secolul I î.Hr.- romanii cuceresc Siria, Galia și Egipt
Imperiul Roman (27 î.Hr.-476)

- cauzele instaurării: războaiele civile din Roma (Cezar versus Pompei, Octavian
versus Marcus Antonius)
-27 î.Hr.- Octavian instaurează Principatul
- Octavian este proclamat Princeps (cel dintâi dintre cetățeni), imperator
(comandant al armatei), pontifex maximus (mare preot)
- Octavian a fost primul împărat roman
- în timpul imperiului a scăzut importanța Senatului
12
- Roma atinge apogeul în timpul împăratului Traian

- împăratul dioclețian instaurează dominatul (împăratul are putere absolută)
Decăderea Romei
- decăderea orașelor romane
- activitățile economice (agricultura, comerțul, meșteșugurile) au început să decadă
- invaziile popoarelor migratoare
- incapacitatea armatei de a apăra granițele
- 330: Constantin cel Mare a întemeiat o nouă capitală: Constantinopolul
- 395: împăratul Theodosius a împărțit Imperiul Roman în Imperiul Roman de
Apus și Imperiul Roman de Răsărit (sau Imperiul Bizantin)
- 476: Roma este cucerită de migratorii germanici. Astfel, Imperiul Roman de
Apus dispare
5. Etnogeneza romanilor
I. Generalitati
La sfarsitul antichitatii, inceputul evului mediu, in spatiul carpato-balcanic in

rezultatul evolutiei istorice s-a format un etnos nou - poporul roman.
Poporul roman apartine de marele grup etnolingvistic indoeuropean, fiind

unul dintre cele mai vechi neamuri din Europa, care locuieste in spatiul sau de
geneza de peste doua milenii. Romanii reprezinta un popor de origine daco-
romana, format in rezultatul simbiozei traco-geto-dacilor cu romanii. In perioada
medievala timpurie, la elementele etnolingvistice de baza s-au adaugat si influente
venite din partea unor neamuri migratoare, in special din partea slavilor vechi. In
cazul romanilor, slavii, au jucat acelasi rol ca si germanii in cazul popoarelor
romanice occidentale, dat fiind ca au imprimat etnosului romanesc o coloratura
specifica.
Limba romana reprezinta un idiom romanic, care isi trage originea din
vechea latina. Fiind o limba romanica de rasarit, limba romana, apartine in acelasi
timp de marele grup al limbilor neolatine din care mai fac parte italiana, franceza,
spaniola si portugheza. Dintre toate acestea, limba romana, datorita conditiilor
specifice de evoluare, a conservat cele mai multe elemente arhaice, din care cauza
anume ea, in raport cu alte limbi neolatine, se gaseste in cea mai apropiata relatie
cu latina antica. In acelasi timp, spre deosebire de alte limbi romanice, limba
13
romana este unitara in tot spatiul etnic romanesc, fara a avea dialecte regionale.
Numele etnic propriu al romanilor sau etnonimul (de la "etnos" - popor si

"nyme" - nume) se gaseste in legatura directa cu numele vechilor romani.
Etnonimul Roman reprezenta o forma lingvistica evoluata a etnonimului Romanus.
In acest context, romanii reprezinta unicul popor neolatin care si-a pastrat numele
de origine pana la etapa actuala. In perioada medievala, strainii, i-au desemnat pe
romani prin aloetnonimul (alt etnonim) Vlah (Blah, Olah, Voloh, etc.).
Constiinta etnica a romanilor, care se gaseste in legatura stransa cu limba

si numele etnic, a pastrat in toate timpurile amintirea descendentei neamului de la
vechii romani. In cadrul marelui ocean al neamurilor migratoare din Europa de
sud-est romanii reprezentau unicul popor de origine romana, care in opozitie cu
migratorii se concepeau pe sine drept urmasi ai slavitei Rome si respectiv
succesori a unei civilizatii stralucite.
Spatiul etnogenezei romanilor a cuprins teritorii intinse din Europa de sud-

est, care corespundeau pamanturilor tracilor de nord (geto-dacilor) si partial ale
tracilor de sud, care se intindea de la Campia panonica pana in Transnistria si de la
Carpatii nordici pana in partea centrala a muntilor Balcani. Spatiul de etnogeneza
al romanilor avea drept axa centrala bazinul Dunarii de Mijloc si de Jos, limitat de
doua cetati naturale uriase formate din muntii Carpati si Balcani. In epoca
migratiunilor, spatiul etnogenezei poporului roman s-a restrans la teritoriul
Carpato-Danubiano-Nistrean.
Timpul etnogenezei romanilor reprezinta o perioada indelungata de

restructurari etnoculturale, lingvistice si spirituale, desfasurate pe parcursul a circa
900 ani, avand drept limita inferioara sec. II-I a.Chr. si limita superioara sec. VII-
VIII p.Chr. Procesul etnogenezei romanilor s-a inceput din momentul declansarii
expansiunii civilizatiei romane in Dacia si s-a sfarsit odata cu consolidarea daco-
romanilor pe o baza etnolingvistica calitativ noua.
Factorii etnogenezei reprezinta elemente care determinata caracterul

noului popor. In dependenta de conditiile istorice pot fi evidentiati diferiti factori
ai etnogenezei. In cazul etnogenezei romanilor rolul decisiv l-au avut doi factori de
natura spirituala: romanitatea si crestinismul.
Romanitatea a determinat profilul etnolingvistic al poporului
roman, limba si constiinta lui nationala. Prin factorul roman, poporul roman a
devenit un etnos romanofon.
Crestinismul a determinat mentalitatea romanica a neamului
romanesc, spiritualitatea, unitatea si continuitatea lui in conditiile migratiunii
popoarelor. Prin crestinism romanii au devenit un etnos profund spiritual, un etnos
religios, calitati care in mare masura au contribuit la pastrarea fiintei romanice a
neamului.
14
Premisele etnogenezei reprezinta conditiile care au generat noul etnos.

La baza procesului de etnogeneza a romanilor s-au aflat trei premise
fundamentale. Prima premisa a constituit-o civilizatia traco-geto-daca, care servit
drept teren al etnogenezei romanilor. A doua premisa a rezultat din incadrarea
traco-geto-dacilor in sec. VII-II a.Chr. in sistema valorilor antice grecesti. Cea de-
a treia premisa a etnogenezei romanilor a fost integrarea geto-dacilor in sec. I
a.Chr. - sec. IV p.Chr. in cadrul civilizatiei antice de tip roman. Civilizatia traco-
geto-daca a constituit materialul primar al etnogenezei romanilor. Influentele eline
au format conditiile necesare pentru distantarea traco-geto-dacilor de lumea
barbara si apropierea lor de valorile civilizatiei antice. In fine, includerea traco-
geto-dacilor in sistema civilizatiei romane a creat cele mai favorabile conditii
pentru desfasurarea procesului de asimilare etnoculturala a autohtonilor si de
constituire a unei noi etnii.
Etapele etnogenezei ilustreaza fazele de constituire a noului etnos

Procesul etnogenezei romanilor cuprinde doua etape de baza:
1. etapa primara (sec.II-I a.Chr. - sec.V p.Chr.) cand se formeaza comunitatea
romanica de rasarit (daco-romanii)
2. etapa finala (sec. VI-VIII) cand se constituie poporul roman propriu-zis.
3.
II. Romanizarea geto-dacilor
Esenta romanizarii. Romanizarea reprezenta procesul asimilarii de catre

imperiul roman a unor popoare antice, inclusiv a traco-geto-dacilor. Romanizarea
traco-geto-dacilor a insemnat imbinarea civilizatiei romane cu civilizatia
autohtona din spatiul carpato-balcanic, preluarea de catre bastinasi a culturii de tip
roman, a structurilor sociale, economice, spirituale romane si a limbii latine ca
mijloc de comunicare.
Romanizarea a cuprins doua faze consecutive: asimilarea economico-culturala si
asimilarea lingvistico-spirituala. Procesul romanizarii traco-geto-dacilor a avut o
durata cronologica destul de mare si o raspandire teritoriala foarte larga. Timpul
romanizarii cuprinde perioada dintre sec. II-I a.Chr. si sec. IV-V p.Chr., iar spatiul
romanizarii include intregul teritoriu al Daciei istorice, inclusiv regiunile dacilor
liberi si jumatatea de nord a Traciei balcanice.
Premisele romanizarii. Romanizarea traco-geto-dacilor a avut la baza un

sir de premise favorabile, printre care se evidentiaza: originea comuna, indo-
europeana, a traco-geto-dacilor si a romanilor; includerea traco-geto-dacilor in
sistema relatiilor de tip antic prin intermediul lumii grecesti; gradul relativ inalt de
dezvoltare al civilizatiei traco-geto-dace; gradul inalt de compatibilitate dintre
civilizatia traco-geto-daca si cea romana.
15
Caile romanizarii. Fenomenul romanizarii a decurs pe doua cai de baza:

oficiala si populara. Calea oficiala a romanizarii reprezenta politica de stat a
Romei Antice de asimilare a altor popoare. Calea populara a romanizarii
reprezenta procesul de implementare a civilizatiei romane, inclusiv a limbii latine,
in mediul traco-geto-dacic.
Focarele romanizarii. Romanizarea traco-geto-dacilor s-a derulat

concomitent prin intermediul mai multor focare din provinciile romane Dacia,
Moesia Inferior, Moesia Superior, etc., care reprezentau nuclee de iradiere a
civilizatiei romane: orase si targuri romane, asezari rurale de tip roman, tabere
militare romane, asezari civile daco-romane, centre economice, centre
administrative romane, centre religioase romane, scoli romane, etc.
Factorii romanizarii. Romanizarea traco-geto-dacilor s-a realizat datorita

unor factori, care in dependenta de timp, spatiu si alte conditii au contribuit la
asimilarea relativ rapida a traco-geto-dacilor. Printre factorii de baza ai romanizarii
traco-geto-dacilor pot fi evidentiati urmatorii: limba latina, colonizarea romana,
armata romana, institutia cetateniei romane, dreptul roman, sistema administrativa
provinciala, cultele religioase romane, religia crestina, casatoriile mixte daco-
romane, educatia de tip roman, valorile culturale si morale romane, urbanizarea,
asezarile rurale romane, relatiile economico-comerciale, sistemele de aliante cu
dacii liberi, limesul dacic, etc. Factorii hotaratori ai romanizarii au fost limba
latina si crestinismul.
Etapele romanizarii. Procesul romanizarii s-a desfasurat in trei etape de

baza: etapa preliminara din sec.II-I a.Chr. - 106 p.Chr., etapa decisiva din
perioadei de existenta a provinciei Dacia intre anii 106-275 p.Chr. si etapa finala
din perioada antica tarzie, de la retragerea administratiei romane din provincia
Dacia in anul 275 pana la definitivarea procesului de formare a comunitatii daco-
romane, in sec. V.
Procesul romanizarii geto-dacilor. In procesul romanizarii a fost antrenat

tot spatiul geto-dacic, atat regiunile incluse in cadrul provinciilor romane (Dacia,
Moesia Inferior, Scithia Minor, etc.) cat si regiunile dacilor liberi, ramase in afara
limesului roman.
Colonizarea provinciilor dunarene a reprezentat un factor esential al
romanizarii geto-dacilor. Acest proces in Dacia s-a desfasurat oficial, cu
participarea intregului aparat de stat. Procesul colonizarii masive si organizate a
Daciei a fost declansat de catre imparatul Traianus si continuat cu aceiasi ravna de
urmasii sai. Colonistii, dupa informatiile unor autori antici, au fost adusi in Dacia
pentru "a popula orase si a cultiva ogoare". Colonistii romani au creat in Dacia
centre economice si religioase, au adus aici limba latina si spiritualitatea romana,
s-au infiltrat in mediul autohton, au creat familii mixte daco-romane, au contribuit
direct la atragerea geto-dacilor in sistema de valori romane si in fine la
16
romanizarea lor.
Orasele din provinciile dunarene (Ulpia Traiana, Apullum, Napoca, Potaisa,
Drobeta, Dierna, Tropaeum Traiani, Noviodunum, etc.) erau cele mai efective
nuclee de iradiere a romanizarii romane, constituind retele inchegate si bine
organizate. In cadrul oraselor romane erau concentrate majoritatea institutiilor
purtatoare a procesului de romanizare, care reprezentau in acelasi timp factori
fundamentali ai romanizarii: administratia, instantele judiciare, marile centre
religioase, teatre, scoli, congregatii mestesugaresti, etc.
Tabere militare romane au reprezentat un alt nucleu important al romanizarii.
Teritoriile provinciilor Dacia si Scithiei Minor erau impanzite cu tabere militare
romane de tip castrum si castella si asezari civile ale familiilor ostasilor romani de
tip canabae.
Limba latina a reprezentat principalul factor al romanizarii. Raspandirea
rapida a limbii latine printre daci s-a datorat faptului ca latina era unicul mijloc de
comunicare in administratie, in instante judiciare, in unitati militare, in relatiile
comerciale, in centrele religioase, in educatie, etc.
Institutia cetateniei romane a reprezentat unul dintre cele mai efective
instrumente ale romanizarii, dat fiind ca titlul de cetatean al Romei deschidea
numeroase drepturi de ordin social, economic, politic, etc. Semnarea de catre
imparatul Caracala a decretului din anul 212 privind acordarea cetateniei romane
tuturor oamenilor liberi din imperiul roman, inclusiv populatiei dacice a
reprezentat un eveniment crucial pentru procesul de romanizare a populatiei
autohtone din Dacia.
Cel mai important factor a romanizarii geto-dacilor din perioada de dupa
anul 275 a fost religia crestina, care patrunde la nordul Dunarii in mod sporadic
inca in timpul stapanirii romane. Dar pe o scara mai larga noua religie se
raspandeste aici in prima jumatate a secolului al IV-lea d.Chr. Crestinarea masiva
a daco-romanilor a sporit in secolele IV-V prin activitatea unor misionari, inclusiv
a episcopilor Ulfila, Martin, Audias, etc. Unii dintre ei fiind executati au devenit
martiri pentru crestini. Prin intermediul crestinismului din limba latina au patruns
in limba romana principalii termeni crestini: Dumnezeu (Domine Deus), crestin
(Christianus), cruce (Crux, Cruis), duminica (Dies Dominica), pacat (pecatum),
rugaciune (rogatio) s.a.
III. Formarea poporului roman si a limbii romane
Impactul migratorilor asupra etnogenezei romanilor. Procesul

etnogenezei romanilor s-a desfasurat in conditiile Marii Migratii a Popoarelor, care
in spatiul Carpato-Danubian spre deosebire de alte regiuni ale Europei a durat o
perioada de peste o mie de ani. Migratiunea popoarelor si etnogeneza romanilor au
rprezentat fenomene paralele, cu anumite tangente mai mult sau mai putin
pronuntate. Perindarea prin spatiul Carpato-Danubian a multiplelor popoare
migratoare (sarmati, goti, huni, slavi, gepizi, avari, bulgari, unguri, pecenegi, uzi,
cumani, etc.) a generat interferente etnoculturale, care au lasat amprente si asupra
17
procesului etnogenezei romanilor. Dintre toate poarele migratore numai slavii au

reusit sa influenteze partial procesul etnogenezei romanilor, fara insa ai schimba
esenta.
Rolul slavilor in etnogeneza romanilor. Populatia slava veche a migrat in

spatiul Carpato-Dunarean in sec. VI-VII. Extinderea acestor triburi in Balcani, a
avut drept consecinta divizarea lumii romanice orientale in doua parti distincte:
romanici nord-danubieni si romanici sud-dunareni. Romanicii nord-dunareni
(daco-romanii), in secolele urmatoare vor supravietui in valtoarea migratiunilor, ii
vor asimila pe slavii ramasi in regiunea Carpato-Danubiano-Nistrean si vor sfarsi
cu formarea unei etnii noi, a poporului roman. In acelasi timp, romanicii sud-
dunareni se vor pierde in cea mai mare parte in masa slavilor si vor pastra doar
unele insule izolate in diferite regiuni ale peninsulei Balcanice.
Finalizarea etnogenezei romanilor. In sec. VII-VIII, in conditiile presiunii

tot mai puternice din partea diferitor popoare migratore, la nord de Dunare are loc
un proces de generalizare etnoculturala si etnolingvistica a populatiei romanice. In
acest context se finalizeaza procesul etnogenezei si profilarii poporului roman,
popor nou cu trasaturi distincte si originale.
Aparitia limbii romane. Odata cu incheierea etnogenezei s-a finalizat si

procesul formarii limbii romane, care a parcurs practic aceleasi etape si a cuprins
aceiasi durata de timp. Limba romana s-a format din latina populara (vulgara)
raspandita in provinciile romane dunarene si preluata de catre traco-geto-daci. In
sec. IV-VI latina populara din regiunile dunarene a evoluat pe fundalul lingvistic
autohton si s-a transformat in final intr-o limba romanica deosebita - romana.
Limba romana dupa caracterul sau este o limba romanica sau neolatina, pastrand
din fondul lingvistic traco-geto-dacic circa 160 cuvinte.
IV. Societatea veche romaneasca
In perioada medievala timpurie, romanii, duceau un mod de viata sedentar,

fiind legati puternic de pamantul stramosesc. Ei locuiau in cadrul unor asezari
rurale. Satul reprezenta locul unde se concentra viata romaneasca si se conservau
traditiile etnolingvistice si etnoculturale. In vremurile pasnice romanii se extindeau
in largul stepei, iar in cele razboinice se concentrau in regiunile de deal, de codru
si la munte. Pe parcursul perioadei migartiilor, padurile si muntii, au reprezentat
factorii de baza in ocrotirea poporului roman.
Civilizatia veche romaneasca purta un caracter profund rural. In comparatie

cu civilizatiile agro-urbane din Europa Occidentala, civilizatia veche romaneasca
s-a constituit ca o civilizatie pur agrara, o civilizatie taraneasca, o civilizatie a
obstilor satesti alcatuite din tarani liberi, care au format uniuni de obsti, sau tari,
care au constituit nucleele viitoarelor state medievale romanesti.
18
Surse
 "Traian i-a invins pe dacii lui Decebal si a transformat in provincie romana
teritoriul Daciei de dincolo de Dunare; aceasta era de jur imprejur un
million de pasi; dar in timpul imparatului Gallienus ea a fost pierduta, iar
Aurelian, dupa ce I-a mutat de acolo pe romani, a creat doua dacii in
regiunile Moesiei si Dardaniei …". Rufius Festus a scris in anul 372 A.D.
despre situatia din Dacia post-romana in lucrarea sa Scurta istorie a
poporului roman
 "In ceata cea pestrita rusi, greci destui erau.
Poloni, vlachi ca gindul de repede zburau
Pe caii lor cei ageri. Erau buni calareti!
Precum le era firea se se si purtau eroii indrazneti.
Venea pe cai salbatici, cu sapte sute ostasi,
Insusi Ramune hertegul, care stapinea
In tara vlachilor. Sburau sirepii lor."
Mentionarea romanilr in Cintecul nibelungilor sub denumirea de vlachi.
 "In tara ardealului nu lacuiesc numai unguri, ca si sasi peste sama de multi
si romani peste tot locul, de mai multu-i tara latita de romani decitu de
unguri… Romanii, citi se afla lacuitori in Tara Ungureasca si la Ardeal si la
Maramorosu, de la un loc sintu cu moldovenii si toti de la Rim sa trag…".
Grigore Ureche, Letopisetul Tarii Moldovei.
 "Asa si neamul nostru, de care scriem, al tarilor acestora, numele vechiu si
mai dreptu este ruman, adica rimlean, de la Roma… Iara streinii si tarile
imprejur le-au pus acestu nume vlah, de pe vloh, cum s-au mai pomenit,
valios, valascos, olah, volosin, tot de la strein sintu puse aceste nume, de pre
Italia, carora zic vloh… Cum vedem ca, macara sa ne raspundem acum
moldoveni iara nu intrebam : "stii moldoveneste? ", ce "stiiromaneste ?"…".
Miron Costin, De neamul moldovenilor.
Cronologie:
Sec. II-I a.Chr. - sec. V p.Chr. - etapa primara a etnogenezei romanilor
Sec. VI-VIII p.Chr. - etapa finala a etnogenezei romanilor
sec. II-I a.Chr. - inceputul expansiunii economice a romanilor in Dacia
Sec. II-I a.Chr. - 106 p.Chr. - etapa preliminara a romanizarii
106-275 p.Chr. - etapa decisiva a romanizarii
275 - sec. IV-V p.Chr. - etapa finala a romanizarii
74-72 a.Chr. - inceputul expansiunii militare a romanilor la Dunare
29-28 a.Chr. - cucerirea Dobrogiei de catre romani, includerea ei in
componenta regatului Odris.
4-12 p.Chr. - primele expeditii militare romane la nord de Dunare
15 p.Chr. - formarea provinciei romane Moesia
46 p.Chr. - includerea Dobrogei in componenta provinciei Moesia
57-67 p.Chr. - Cucerirea de catre romani a teritoriului din sudul Moldovei si
a orasului Tiras
19
85-89 - razboiul daco-roman dintre Decebal si Domitian

86 p.Chr. - Formarea provinciilor romane Moesia Inferior si Moesia
Superior
101-102 - I razboi daco-roman dintre Decebal si Traian
105-106 - al II-lea razboi daco-roman dintre Decebal si Traian
106, 11 august - formarea provinciei romane Dacia
Sec. VI-VII - Migratia slavilor
Sec. VII-VIII - finalizarea etnogenezei romanilor
Sec. VI-VIII - individualizarea limbii romane
Sec. VII - cea mai veche atestare scrisa a limbii romane
Sec. X - cele mai vechi atestari ale unor antroponime romanesti
602 - caderea limesului bizantin la Dunare, deplasarea in masa a slavilor la
sud de Dunare
562-796 - stapanirea avariilor in Panonia
650 - migratia bulgarilor la Dunarea de Jos
681 - formarea I Tarat Bulgar la sud de Dunare
971-1018 - caderea I Tarat Bulgar, revenirea dominatiei bizantine la gurile
Dunarii
896 - Stabilirea ungurilor in Panonia, formarea statului ungar
898 - mentionarea romanilor in Transilvania de catre Cronica veche ungara
915 - instaurarea dominatiei pecenegilor la est de Carpati
sec. IX - prima mentiune scrisa a unei Tari romanesti la Moisei Chorenati
976 - prima mentiune scrisa despre romani la sud de Dunare
1048-1065 - dominatia uzilor in Bugeac
1067 - stabilirea in spatiul nord-dunarean a dominatiei cumanilor
1228 - formarea episcopiei catolice a cumanilor
1234 - prima mentiune scrisa despre episcopi romani de rit ortodox la sud-
est de Carpati
1241 - stabilirea dominatiei mongole in spatiul romanesc
Sec. IX - sec. X - voievodatele romanesti din Crisana, Banat si Transilvania,
sub conducerea lui Menumorut, Glad si Gelu
Sec. XI - voievozii romani Ahtum si Gyla
Sec. VIII-XI - formarea unor formatiuni prestatale romanesti la est si sud de
Carpati
Sec. IX - sec. XI - formatiunea militaro-politica a tivertilor
943 - formatiunea militaro-politica din Dobrogea in frunte cu jupanul
Dimitrie
1185 - formatiunile din Dobrogea sub conducerea lui Tatos, Sestlav si
Szata.
20
6. Crestinismul - de la origini la Marea Schisma
In primul secol al erei noastre, in Imperiul roman si-a facut aparitia o noua
religie: crestinismul. Aducând un mesaj universal, mai presus de diviziunile
nationale sau sociale, crestinismul avea sa devina religia dominanta pe întreg
cuprinsul Imperiul roman
IUDEEA ROMANA
Din anul 63 i. Cr., Iudeea este inclusa in provincia romana Siria. Regii
Iudeii domnesc sub autoritatea proconsului roman. Ocupatia romana i-a divizat
pe evrei in mai multe grupari. Saducheii reprezentau bogata si influenta
aristocratie preoteasca, colaboratoare a romanilor. Fariseii erau partizanii
respectarii cu strictete a Legii lui Moise. Zelotii erau adeptii rezistentei armate,
violente contra romanilor. Esenienii erau o secta care, dezgustata de societatea
din timpul ei, a preferat sa traiasca in comunitati monarhale izolate.
O componenta esentiala a iudaismului era ideea venirii unui salvator,
Mesia, care sa elibereze poporul evreu.
CRESTINISMUL SI MESAJUL SAU
Nucleul întregii doctrine (doctrina reprezinta pentru crestini totalitatea

credintelor, a ideilor, a regulilor, care definesc o conceptie a omului fata de
Dumnezeu, fata de lume si fata de ceilalti) crestine este Iisus, pe care discipolii
sai l-au numit Mesia (Unsul, in greceste Christos). Nascut in Palestina, in anul 5
i. Cr., el a fost rastignit in anul 30 d. Cr. Viata si scurta lui aparitie de Mesia sunt
descrise de Evanghelii.
Iisus nu a contestat religia evreilor, dar a încercat sa depaseasca limitele
unei comunitati umane restrânse, mesajul sau fiind adresat tuturor oamenilor.
Crestinismul este o religie întemeiata pe iubirea aproapelui si pe virututi morale.
Cretinilor li se promitea dupa moarte viata eterna in imparatia lui Dumnezeu,
Paradisul.
INCEPUTURILE CRESTINISMULUI
Componenta esentiala a acestei noi religii este iudaismul, care a promovat

monoteismul, speranta mesianica, sistemul etic cel mai riguros existent atunci
(cele 10 porunci), o filozofie a istoriei ( Dumnezeu va triumfa asupra esecului pe
care omul l-a înregistrat in încercarea lui de a aduce in istorie o epoca de aur), si
o carte sfânta (Vechiul Testament), care, împreuna cu Noul Testament, vor
constitui Biblia.
Limba in care s-a difuzat crestinismul a fost cea greaca, o adevarata limba
universala antica. Momentul-cheie care a dus la distrugerea credintelor politeiste
21
grecesti a fost aparitia filozofiei rationale in secolul al VI-lea i. Cr. Insa foarte
curând, filozofia nu va mai reusi sa ofere o unitate spirituala a lumii grecesti
(cum fusesera înainte panteonul zeilor, cultul lor, marile serbari panelenice). Ea
insasi se va diviza in diverse scoli filozofice: stoicismul( cu detasarea sa),
epicureismul (cu individualismul si urmarirea satisfactiei personale) si
materialismul, care au influentat profund orientarea generala. Elementele prin
care s-au manifestat insa afinitatile religioase intre greci si religia crestina nou
aparuta au fost platonismul, cu ideea nemuririi sufletului, si stoicismul, cu ideea
lumii de dincolo.
Contributia romanilor la constituirea noii religii a fost una special politica.
Ei au avut ca nimeni altii pana atunci sentimentul unitarii omenirii sub o lege
universala. Cuceririle romane au dus, pe de alta parte, la pierderea credintei
multor popoare in propriii lor zei, instituind un model comun.
RASPANDIREA CRSTINISMULUI
Crestinismul s-a adresat mai întâi evreilor. El s-a extins repede la Ierusalim,
dar tot aici si-a avut primul martir, pe Stefan, ucis cu pietre de evrei.
Personalitatile cele mai importante care au ajutat la raspândirea crestinismului au
fost Pavel si Petru, care a convertit pentru prima data un ne-evreu, pe Cornelius,
un sutas roman. Conciliul de la Ierusalim din anul 49 d. Cr. a decis ca noua
religie sa iasa din granitele ei initiale, adresându-se si celorlalte popoare.
Crestinismul devine prin aceasta o religie destincta de iudaism. Cu ajutorul lui
Pavel apar primele comunitati de crestini printre evrei, dar si printre greci si
romani. Doua acte rituale trebuiau respectate in primul rând pentru a fi considerat
crestin : botezul si euharistia ( impartasania).
LUPTA CRESTINISMULUI PENTRU SUPRAVIETUIRE
Biserica a avut de infrantat circa 300 de ani problema externa a

persecutiilor (din partea statului roman) si pe cea interna a ereziei.
Cauzele persecutiilor romane au fost de mai multe feluri. Mai întâi
politice, caci crestinii ii erau loiali lui Cristos, iar romanii Cezarului, cele doua
ordini intrând adesea in conflict. Alte cauze au fost de natura religioasa, crstinii
refuzând sacrificiile pe altare si in general idolii; sociala, crestinii militând pentru
egalitate sociala, ceea ce in ochii aristocratiei romane constituia o adevarata
revolutie; economica, fabricantii de idoli, pictorii, arhitectii, preotii nefiind
entuziasmati de acesta religie care le ameninta mijloacele de existenta.
Persecutarea crestinilor a fost atât religioasa, cat si politica. Primul mare
persecutor a fost Nero, care a raspândit zvonul ca incendierea Romei s-ar fi
datorat acestora. Ca urmare a acestei acuze, crestinii au fost martirizati - au fost
ucisi in amfiteatrele romane, sfasiati fiind de animale salbatice. Ei au adoptat,
datorita persecutiei, o viata clandestina, mutându-si reuniunile in catacombe. Se
organizau insa temeinic, comunitatile lor fiind conduse de episcopi. Ultima mare
22
persecutie dateaza din 303 si a fost ordonata de împaratul Diocletian.
LUPTA PENTRU DOCTRINA
Biserica a trebuit sa lupte pe de alta parte si pentru apararea doctrinei, in

special cu cei care încercau sa îmbrace filozofia greaca in haine crestine. Astfel
de erezii au fost gnosticismul, maniheismul. Acestora le-au raspuns apologetii,
prin intermediul carora doctrna si-a precizat contururile, devenind mai riguroasa.
Ei s-au adresat evreilor sau statului roman pentru o încetare a persecutiilor. Cei
mai importanti apologeti crestini au fost Iustin Martirul, Tertullian si Origene.
Confruntarile doctrinare au condus la necesitatea clarificarii corpului de baza al
credintei crestine, pentru aceasta episcopii începând sa se reuneasca in adunari
numite Concilii.
IMPERIUL ROMAN DEVINE CRESTIN
Procesul de împacare intre Biserica si Statul roman a început cu Constantin cel

Mare. Fiu nelegitim al generalului Constantiu Chlorus si al unei crestine orientale cu
numele de Elena, Constantin s-a antrenat la începutul sec. al IV-lea in razboaiele
pentru succesiunea imperiala. In anul 312, înaintea confruntarii militare cu
Maxentius la Podul Milvius, Constantin a adoptat crestinismul, ci si pentru ca dorea
sa dea o noua unitate imperiului. El s-a angajat in politica de favorizare a
crestinismului, acordând, prin Edictul de la Milano, libertatea de cult noii religii. In
325, din ordinul sau are loc primul Conciliu ecumenic al Bisericii crestine la Niceea,
având ca scop combaterea arianismului.
In 394, împaratul Theodosius face din crestinism singura religie oficiala.
Templele sunt transformate in biserici, iar Jocurile Olimpice sunt suspendate. Ultima
lovitura data „ pagânismului” a avut loc in 529, când Iustian a ordonat închiderea
scolii de filozofie din Atena. De la acordarea libertatii de cult la hegemonia noii
religii nu trecusera decât 2 secole. Imparatii crestini încearca sa stearga urmele
politeismului si sa instaureze o dogma universala.
APARITIA REGULILOR DE CREDINTA
Imparatii romani care au o dogma religioasa unitara pentru întreg imperiul.

Credintele si principiile noii religii sunt fixate acum intr-un sistem; este fixat, de
asemenea, crezul, pentru a-i recunoaste si testa pe cei credinciosi. Dogmele nu
reprezinta doar norme canonice nou-aparute, ci si rezumate ale doctrinelor biblice
majore. Aceasta este epoca de aur a Parintilor Bisericii, care au început interpretarea
Evangheliilor, cel mai important dintre ei fiind Augustin (354-430).
Tot acum apare monasticismul. Cei mai mari conducatori monastici au fost, in
estul Europei, Pahomie (sec. al VI-lea). Ei au fondat mânastiri ale caror principii
conducatoare erau saracia, munca si ascultarea.
23
SUPERIORITATEA EPISCOPULUI ROMEI
In ierarhia bisericeasca, rangul de episcop este rangul suprem. Episcopul Romei

castiga treptat suprematia in raport cu ceilalti episcopi si ia titlul onorific de papa (
papa se considera succesor al apostolului Petru, crucificat la Roma). Dupa mutarea
capitaliei imperiului la Constantinopol (300), pentru lung timp episcopul Romei a
fost cea mai puternica persoana din Roma. Autoritatea sa a sporit si mai mult dupa
ce, in 476, Imperiul roman de apus s-a destramat, aceasta intuite incarnând rezintanta
împotriva navalirilor barbare.
MAREA SCHISMA DE LA 1054
Episcopii de Roma Calixtus (217-222 d.C) si Stefanus (254-257 d.C) au fost cei
dintâi reprezentanti ai autoritatilor clericale care au emis pretentia primatului
episcopilor de Roma, fata de restul bisericilor crestine din lume. Dupa parerea lor,
episcopii de Roma ar trebui sa fie recunoscuti de intreaga lume crestina drept urmasi
de jure ai apostolului Petru, decedat la Roma. Pretentia se bazeaza pe un text
ambiguu din Evanghelia lui Matei (16,18) si anume discutia lui Isus cu apostolul
Petru in localitatea Caesarea-Philippi din nordul Palestinei (azi: Banjas, Israel), cu
încredintarea cheii simbolice succesorale: Si eu iti spun: tu esti Petru (joc de cuvinte:
kephas-petrus = stânca-piatra) si pe aceasta piatra voiu zidi ecclesia mea (ecclesia =
adunare, nu biserica in sensul ulterior interpretat) (cuvântul biserica vine de la
cuvântul latin basilica = templu, lacas de cult la Romani). Ambiguitatea textului a
constituit unul din motivele pentru care bisericile ortodocse si reformate nu au
recunoscut niciodata primatul papei de la Roma. Marii teologi ai sec.2-3 au acceptat,
ce-i drept, rolul deosebit al apostolului Petru la Roma, dar au pledat pentru idea
egalitatii in drepturi a tuturor episcopilor din vest si a patriarhilor din est.
La Conciliul ecumenic de la Niceea (325 d.C.) s-a recunoscut egalitatea celor
patru episcopate si patriarhate din lumea crestina: Roma (Italia), Alexandria (Egipt),
Ierusalim (Palestina) si Antiochia (Turcia).
In anul 375 d.C. episcopul de Roma Damasus I (366-384 d.C.) s-a pronuntat din
nou pentru primatul episcopului de Roma, pe baza aceluiasi argument ambiguu din
Evanghelia lui Matei (16,18), ridicând de la sine putere episcopatul din Roma la
rangul de Scaun Apostolic.
In anul 383 d.C. s-a produs dezmembrarea Imperiului Roman in 2 parti: partea
de vest (cu capitala Roma) si partea de est (cu capitala Constantinopol). Titulatura
Scaun Apostolic pentru episcopul de Roma a fost recunoscuta imediat de imparatul
partii de vest a imperiului (Theodosius, 383-395 d.C). Episcopul de Roma (Siricius,
384-399 d.C.) a emis in consecinta Decretalia constituta, prin care a fundamentat
primatul episcopilor de Roma. Episcopul Leo I (440-461 d.C) a fost primul Papa.
Imparatul partii de vest a imperiului (Valentinians III, 425-455) a confirmat oficial
printr-un edict in anul 445 asa-zisul Primat al episcopilor de Roma, dar numai pentru
tarile vestice (Italia, Spania, Franta de sud, Africa de nord).
24
In anul 451, Papa Leo I a protestat contra hotarîrii Conciliului ecumenic de la

Calcedon, in care episcopii de Roma si de Constantinopol au fost egal îndreptatiti in
chestiunile religioase. Dupa aceasta data, a inceput lupta pentru putere si pentru
impartirea sferelor de influenta si întâietate in lumea crestina intre cei 2 sefi ai
bisericilor de vest (Roma) si de est (Constantinopol), lupta continuata pâna in zilele
de azi.
Papa Symmachus (498-514) a decretat prin ordonanta Constitutum silvestri ca
detinatorii Scaunului Apostolic din Roma nu pot fi judecati si condamnati de catre
oamenii obisnuiti.
Papa Gregor I (590-604) a extins influenta episcopatului de Roma si in sfera
treburilor politice, la inceput in Italia, apoi in intreaga lume, aprofundând si mai mult
discrepanta si neîntelegerile dintre bisericile de vest si de est. La Sinodul local din
Whitby (Anglia, 664) Roma a repetat din nou pretentia suprematiei sale fata de
Constantinopol.
La Conciliul ecumenic de la Constantinopol din anul 680 s-a combatut
pretentia primatului papal, o mare parte din participanti declarându-se pentru
egalitatea tuturor episcopilor si patriarhilor.
Papa Stefan II (752-757) a intemeiat primul stat religios din lume (Patrimonium
Petri) cu sediul la Roma, indepartându-se prin aceasta si mai mult de bisericile de est.
Un dezacord grav intre cele 2 biserici concurente (vest si est) s-a produs in anul 863,
in timpul procesului intentat de biserica catolica vestica patriarhului estic ortodox
Photius.
In sec.10-11 a avut loc încrestinarea majoritatii populatiei ruse. Biserica rusa s-a
subordonat imediat Patriarhatului ortodox de la Constantinopol. Papa Leo IX (1049-
1054) si patriarhul de Constantinopol Michael Cerularius (1004-1058) au determinat
ruptura definitiva dintre cele 2 biserici in anul 1054, in urma unor dezacorduri
ireconciliabile (lupta pentru suprematie in lumea crestina, divergente teologice etc).
Aceasta ruptura a ramas cunoscuta in istorie sub numele de Marea Schisma.
Bisericile de est ortodocse s-au declarat biserici autocefale dupa Marea
Schisma, patriarhul de Constantinopol fiind considerat de aici incolo de catre
bisericile estice drept sef al bisericii ortodoxe. In anul 1589, insa, patriarhul bisericii
ortodoxe ruse din Moscova a pretins, la rândul sau, preluarea rolului conducator al
bisericilor ortodocse din intreaga lume, ceace a dus la noi complicatii.
Biserica ortodoxa recunoaste numai primele 7 Concilii ecumenice crestine,
respinge primatul si institutia papala, are o liturghie proprie si cultul icoanelor.
Aceasta biserica sustine ca e singura care ar fi pastrat neschimbate dealungul
secolelor dogmele, traditia, cultul si organizarea bisericii crestine, asa cum au fost in
primele 8 secole dupa Isus.
Denumirea Ortodoxie s-a impus definitiv dupa Marea Schisma din 1054.
25
7. Geneza si organizarea statului in spatiul romanesc in Evul Mediu
Istoria bazinului inferior al Dunării a fost marcată după retragerea

aureliană de valuri succesive de populaţii migratoare pentru circa o mie de ani. De
la goţi până la mongoli, aceşti migratori au exercitat o dominaţie politică de durată
şi intensitate variabile asupra spaţiului în care s-a format şi a evoluat în primele
sale secole de existenţă poporul român.
Informaţiile despre populaţiile migratoare care s-au perindat la Dunărea de
Jos provin din izvoare scrise de genul cronicilor, analelor, hagiografiilor şi
inscripţiilor, precum şi din descoperiri arheologice. Românii apar foarte târziu
menţionaţi ca atare în izvoarele scrise. Majoritatea informaţiilor sunt despre
populaţiile migratoare, care s-au succedat în regiune. De regulă, aceste izvoare
scrise au fost redactate fie la mulţi ani distanţă de evenimentele relatate, fie la
distanţă geografică mare faţă de acest teritoriu. Aceste aspecte, împreună cu
caracterul lapidar al cronisticii epocii respective, care avea în vizor doar
evenimente cu impact major pentru mediul din care provenea autorul, au
determinat absenţa sau omiterea românilor în aceste izvoare până în secolele X-XI.
Doar în momentul în care românii au fost implicaţi în evenimente cu impact major
pentru cronicarul medieval, ei au rămas în memoria istoriei scrise. Aceasta
presupune şi o anumită dezvoltare a structurilor politice în regiune, inclusiv în
mediul românesc. O organizare politică suficient de puternică a românilor ca să fie
implicaţi în evenimente politice şi militare cu răsunet, împreună cu evoluţia
cronisticii către detalii sau evenimente la scară mai redusă ca impact, sunt
premisele intrării românilor în atenţia izvoarelor scrise. Momentul în care o
populaţie sau o comunitate a intrat în atenţia izvoarelor scrise nu corespunde cu
momentul genezei, ci cu un stadiu înaintat al organizării politice a acesteia. Din
această cauză, atragem atenţia asupra faptului că momentul în care românii apar în
izvoarele scrise, fie la sudul, fie la nordul Dunării sau chiar în Transilvania,
indiferent de natura izvorului, nu poate fi luat ca punct de referinţă în începuturile
poporului român în acele teritorii.
Prima formă de organizare a românilor a fost obştea sătească. Mai multe uniuni
de obști formau o uniune de obşti. Nicolae Iorga a numit această formă de
organizare cu sintagma „romanii populare”. Este o metaforă prin care renumitul
istoric a dorit să acopere tăcerea izvoarelor.
Izvoarele mai târzii atestă că românii au fost organizaţi în cnezate şi
voievodate, instituţii importate de la populaţia slavă cu care au coabitat. Studiile
temeinice ale istoricului Radu Popa pentru regiunile Maramureş şi Haţeg au
demonstrat o ierarhizare a acestor structuri după criteriul geografic. Unul sau mai
multe sate formau un cnezat, mai multe cnezate situate pe aceeași vale sau într-un
perimetru geografic delimitat natural formau un cnezat de vale, iar mai multe
cnezate de vale formau un voievodat. Posibil ca formula demonstrată de Radu
26
Popa în cele două regiuni în secolul al XIV-lea să fi avut răspândire pe cea mai
mare parte a teritoriului românesc cu mai multe secole mai devreme. Izvoarele
sunt foarte sărace îninformaţii despre organizarea politică a românilor în epoca
prestatală, din care cauză fiecare informaţie capătă o valoare deosebită în
cercetarea istorică.
Este evident că aceste structuri organizatorice, de la obşti şi uniuni de obști
până la cnezate și voievodate, s-au format sub imperativul a cel puţin două
premise: evoluţia societății românești și contextul extern, adică presiunea şi
dominaţia exercitată de populaţiile migratoare.
Transilvania
Transilvania sau Ardealul este o regiune istorică și geografică situată în
interiorul arcului carpatic, una din regiunile istorice ale României. De-a lungul
timpului a făcut parte din Dacia, din Imperiul Roman, din Regatul Ungariei,
respectiv din Imperiul Austriac. Pentru 158 de ani, între 1541 și 1699, a fost
principat autonom sub suzeranitate otomană. În această calitate a jucat un rol
însemnat în Războiul de 30 de ani, de partea coaliției protestante. Odată cu
victoriile imperiale pe frontul antiotoman, Transilvania a intrat sub administrație
habsburgică, însă și-a păstrat formal statalitatea până în 1867, fiind condusă de
guvernatori numiți de la Viena.
Noțiunea Transilvania are sub aspect politico-geografico două accepțiuni
distincte: prima se referă, într-un sens restrictiv, doar la regiunea intracarpatică
delimitată de Carpații Orientali, Carpații Meridionali și, la vest, de Munții
Apuseni. Această regiune a fost denumită în Evul Mediu Voievodatul
Transilvaniei (în latina medievală „țara de dincolo de pădure”), suprafața ei totală
măsurând aproximativ 57.000 km².
Al doilea sens al denumirii se referă, prin extensie, de asemeni la
Maramureș, Crișana, Sătmar, ținuturi cunoscute și sub denumirea Partium, adică
„părțile” Ungariei alăturate nucleului istoric din podișul transilvan, constituind
împreună Principatul Transilvaniei. Este vorba despre comitatele Maramureș,
Sălaj, Satu Mare, Bihor și Arad. Suprafața regiunii Partium a fost chiar mai mare.
De exemplu, potrivit Tratatului de la Speyer (1570), din Partium făceau parte
comitatele Maramureș, Bihor, Zarand, Solnocul Interior, Crasna, provincia (țara)
Chioarului, precum și comitatele Arad și Severin.
Uneori Transilvaniei i se dă un sens foarte larg, aceasta desemnând
teritoriul de la vest de Carpații Orientali și nord de Carpații Meridionali, astfel
incluzând și Banatul. Caracterul fluctuant al conținutului termenului se explică
prin evoluția complexă, istorico-politică, a regiunii din epoca postromană până în
timpurile moderne.
Din punct de vedere geografic, Transilvania este un platou înalt, separat în
sud de Țara Românească prin lanțul Carpaților Meridionali și în est de Moldova
prin Carpații Orientali. Zona vestică a Transilvaniei (Crișana) are graniță cu
Ungaria. La nord, se învecinează cu Ucraina (regiunile Transcarpatia - care
cuprinde partea de nord a Maramureșului istoric - și Ivano-Frankivsk). Platoul cu
27
înălțimi între 305 și 488 de metri este irigat de râurile Mureș, Someș, afluenți ai
Tisei, și de râul Olt, afluent al Dunării.
Numele Transilvaniei, derivat din latina medievală de cancelarie, este
atestat în anul 1075 sub forma „terra ultra silvam”, în traducere țara de peste
pădure. Ulterior, la începutul secolului al XII-lea, teritoriul apare menționat ca
Partes Transsylvana, adică Părțile de dincolo de pădure. Denumirea maghiară
Erdély este de asemenea derivată de la substantivul erdő, care înseamnă pădure.
Prima atestare în limba română datează din 1472 sub forma Ardeliu. Denumirea
germană este Siebenbürgen, în traducere Șapte cetăți. Această denumire a fost de
asemenea tradusă din latina de cancelarie, atestată fiind ca Septem urbium (1241)
respectiv Septemcastris (1248), iar în 1296 pentru prima dată sub forma
Siebenbürgen. Istoriografia turcă a receptat forma maghiară, numind ținutul
respectiv Erdel, iar istoriografia slavă a receptat numele german, numind ținutul
Siedmiogród (în poloneză), Sedmihradsko (în cehă), Семиградье (în rusă).
Erdély este o denumire în maghiară dată unei părți din Transilvania. Are o
etimologie controversată. Anonymus scrie în latină „Erdelw” în secolul XII-XIII.
Numeroși cercetători interpretează ultra silvana și Transilvania drept
echivalente latinești ale denumirii maghiare erdeuelu, adică erdő elve (v. mai jos).
Anonymus face această mențiune o dată în capitolul 12, dedicat „Lodomeriei” și
„Galiției”, dar în contextul localizării geografice a țării lui Menumorut și a
codrului Igfon.
Variantele cele mai vechi, medievale, din cronici și texte oficiale, ale
denumirii Transilvania sunt terra ultrasilvana sau terra ultra silvam. Unii
cercetători consideră varianta Ardeal din limba română a fi derivare maghiară,
având drept caracteristică adaptarea întâlnită și în alte nume proprii: Erdőd.
Cuvântul maghiar erdő înseamnă „pădure, codru” (din verbul maghiar de origine
fino-ugrică ered = a izvorî; o derivare este eredet „origine, sorginte”). În textele
medievale este atestat erdeuelu = erdő elő , interpretat în maghiara modernă ca
erdőelv > erdő elve > erdő elő > Erdély „de dinaintea pădurii”, în contrast cu
interpretarea „(de) dincolo de pădure”.
Controversată este semnificația și originea termenului românesc Ardeal,
atestat documentar de regele hazar Iosif, care a trimis o scrisoare în jurul anului
960 rabinului de Córdoba Hasdai ibn Șaprut. Monarhul hazar menționa „țara
Ardil” (în ebraică Ereț Ardil), bogată în aur și argint. Această mențiune a fost
făcută în jurul anului 960. Varianta Ardeliu este atestată abia din anul 1432.
Alți cercetători au adus în discuție termeni de origine indo-europeană
derivați din tema *er(a)dh, din care ar proveni, printre altele, și celticul Arduenna
(„pădure”). În sprijinul acestei ipoteze ar pleda prezența radicalului "ard" (cu
sensul de „înălțime”) în toponimia europeană (Arda, Ardal, Ardistan, Ardiche,
Ardennes, Ardelt, Ardilla etc.). În această ipoteză, Ardeal ar însemna „loc înalt și
păduros”. Trebuie amintit aici și forma latina "Arduus" care apartine aceleiasi
radacini etimologice și forma indiana veche "ardhuka" "a prospera" si forma
albaneza "ardh-" care cu extensia "na" a dat "ardhuna" însemnând "profit"
"câștig". Cuvintele "aridica" și formele "rădica", "rîdica", "ar(i)dica" aparțin
28
acestei rădacini si se poate aminti semantic si epitetul Dacia "Felix" insemnând

Dacia "Prosperă".
Unii cercetători au propus o explicație bazându-se pe lexicul limbii
sanscrite: har-deal (în ebraică, har „munte”), „Grădina Domnului”, ceea ce s-ar
suprapune peste o tradiție românească creștină străveche, și anume aceea că
Ardealul este „Grădina Maicii Domnului”. Dar aceasta ipoteză este foarte puțin
plauzibilă.
Terminația “-eal” in românescul cuvânt “Ardeal” probează de asemenea că
n-a fost preluat în română din maghiară Terminatia maghiară “-ely” devine “ei” în
română. Cuvântul Ardeal în mod evident nu are terminația “ei” în română.
S-a luat de asemeni în considerare faptul că ungurii, uniune tribală ce trăise
mult timp în stepă, nu ar fi avut în vocabular cuvântul „pădure”, trebuind să-l
împrumute de undeva. Paradoxal, vatra străveche, de pe ambii versanți ai munților
Urali, unde trăiesc și astăzi populații ugrice, sunt împăduriți. Totodată s-a constatat
și fenomenul lingvistic potrivit căruia, pentru cuvintele românești preluate de
maghiari, "ea" se transformă în "é", iar „a” inițial tinde să fie transcris „e”, potrivit
sistemului fonetic maghiar.
Până în prezent, nici un lingvist nu a reușit să dea o lămurire etimologică
plauzibilă numelui "Erdély" decât prin erdő "pădure" cu adaosul sufixal -ély,
acesta din urmă interpretat ca distorsionare a cuvântului elve. Totuși, etimoanele
nu sunt atestate altundeva în limba maghiară.
Problema etimologiei cuvântului "Ardeal" a fost tratată și de Paul Lazăr
Tonciulescu, Autorul trece în revistă diversele teorii apărute de-a lungul timpului
și le evaluează sub toate aspectele. Tonciulescu susține că traducerea lui
ultrasiluana prin foarte păduroasă este unică în literatură. Mai mult, ea contravine
sensului adverbului latin ultra, care nu înseamnă foarte, așa cum o confirmă și cele
mai prestigioase dicționare. Există deci motive întemeiate pentru a considera
traducerea lui ultrasiluana prin foarte păduroasă drept eronată.
Ca și numele de „sași”, denumirea de „Siebenbürgen” reprezentând chiar și
astăzi regiunea intracarpatică, are în jurul ei controverse importante în rândul
istoricilor. Prin „Siebenbürgen” se înțelegea inițial numai provincia Sibiului, astăzi
ea cuprinde regiunea de podiș dintre Munții Apuseni, Carpații Meridionali și
Carpații Orientali, adică tocmai zona denumită tradițional de către maghiari drept
„Erdély”(Ardeal). Cele mai vechi interpretări ale acestui nume sunt:
 1241: în „Analele de la Zwifalt”: „Tartari terras Pannonie, Septum urbium,
Moraviae vestaverunt.”; în „Annales Sancti Trudperti”: „...Tartari terras
Pannonie, Septum urbium, Moraviae vestaverunt.
 1242: în notițele călugărului Erfurt: „Eodem anno Tartari in Ungaria, terra
scilicet Septem castrorum, civitatem dictam Hermanii villam in Aprili
expugnantes, usque ad centum ibi peremerunt...”
 1285: mențiune: „...Eodem anno Tarthari terram Ungarie que dicitur
Septemcastris, intraverunt et multos chirstianos captivaverunt et occiderunt”
și „...quid audientes Septemcastrenses”.
29
 1296: o mențiune despre un anume „maister Dietrich von Siebenbuergen”.

 1300: Ottacher din Stiria amintește despre „Sybenburger”.
După cum se poate observa, în numeroasele variante ale lui
„Siebenbürgen” și „terra scilicet Septem castrorum” apare numeralul „șapte”
(respectiv septem) și substantivul „Burg” (respectiv „castrum”). Primul care a
încercat o explicație a fost Papa Pius al II-lea (Aeneas Silvius Piccolomini) care a
sugerat că numele vine de la existența unui număr de șapte orașe. Acesta a făcut
referire la Sibiu, Cluj, Sighișoara, Sebeș, Mediaș, Brașov, și Bistrița. Nägler
consideră că Papa Pius al II-lea și o mulțime de alți cercetători din acest domeniu
care au încercat o enumerare a unor orașe existente în acea epocă care să fie în
număr de șapte, nu au putut aduce dovezi științifice credibile. Pentru a susține o
asemenea afirmație, el indică faptul că adeseori s-au făcut referiri de localități care
au fost întemeiate ulterior perioadei în care numele de „Siebenbürgen” a devenit
cunoscut. Nägler dă în acest sens exemplul orașului Brașov care datează dintr-o
perioadă mai târzie decât Sibiul, Clujul sau Sebeșul, adică din secolul al XIII-lea.
În plus, susține Nägler, până în secolul al XIII-lea în Transilvania nu existau orașe
medievale.
Eduard Robert Rösler avansează ideea că sașii nu au înțeles denumirea
veche a orașului Sibiu, „Cibinium” sau cea presupus a fi a unui greav localnic,
„Villa Hermanni”, și au numit așezarea „Cibinburg”. Din „Cibinburg”, după
părerea sa ar fi luat naștere numele de „Siebenbürgen”, care ar fi devenit după un
timp și numele întregii provincii a Sibiului. De fapt, numele de „Cibinburg” nu
apare menționat în niciun document până în secolul al XIV-lea, sașii adaptând în
dialectul săsesc cuvântul „Cibin” în forma „Zabeng” care este o exprimare foarte
diferită de „Siebenbürgen” pentru a putea accepta formarea numelui în dispută.
K.J.Schröer consideră că numele de „Siebenbürgen” ar veni de la regiunea
muntoasă din Germania, „Siebengebirge”, supoziție necredibilă prin simplul fapt
că nu au fost menționați coloniști în Transilvania care să provină din acea regiune.
Fritz Holzträger, susține o teză similară pornind de la modul de formare a
denumirilor din regiunea Rinului cu numeralul „sieben”. Toate dovezile
documentare sunt însă mai târzii, folosind cuvântul dialectal „Sewenberjen” prin
care el consideră că locuitorii din zona Cibinului l-ar fi dat Carpaților Meridionali
și denumirea s-ar fi referit doar la provincia Sibiului, „berjen” transformându-se în
„bürgen”(cetăți).
Johann Wolff supune atenției opinia că numele ar veni de la „cele Șapte
Scaune”, a căror regiune administrată de sași coincide cu teritoriul al carui nume
este atat de disputat. Cum „scaunele” erau în număr de șapte, dar menționarea
documentară a lor este datată de abia în secolul al XIV-lea și la nivelul anului
1200 procesul de colonizare era în plină desfășurare, Nägler consideră că
„Siebenbürgen” este mai veche decât organizarea administrativă a provinciei
Sibiului.
Kurt Horedt în cercetările sale arheologice a constatat existența a zece
cetăți de graniță în sudul Transilvaniei: Cisnădie, Avrig, Rășinari, Sibiel, Tilișca,
30
Orlat, Săsciori, Gârbova, Tălmaciu și Lauterburg (Boița, lângă Turnu Roșu). K.

Horedt este de părere că șapte dintre ele au reprezentat baza pentru formarea
numelui „Siebenbürgen”. Cum numele de „Siebenbürgen” era deja omniprezent la
începutul secolului al XIII-lea, dovezile arheologice ale lui K. Horedt nu
corespund cazului studiat deoarece săpăturile efectuate au identificat construcții
ridicate cel mai devreme în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.
Într-un mod similar colonizării germane în Transilvania, ungurii și secuii
erau, în momentul stabilirii lor în Panonia, organizați în regiuni tribale și ulterior
în comitate, iar în Transilvania în triburi și ginți, și mult mai târziu în scaune. Este
cunoscut faptul că secuii, din cele șase triburi, au format șapte scaune din care șase
în sud-estul Transilvaniei urmate de scaunul Arieș din Munții Apuseni. Mai vechi
decât scaunele secuiești și cele săsești au fost cele șapte comitate transilvănene
ungurești. Asemănător sașilor, secuilor și ungurilor, există mențiuni documentare
de organizări teritoriale în șapte scaune ale cumanilor în Ungaria și chiar ale
românilor din Banat.
Toate cercetările și disputele în jurul numelui „Siebenbürgen” conduc la
conturarea ideii că atât comitatele inițiale săsești și cele șapte scaune cât și
denumirea în cauză provin din perioada cuceririi ungare. Astfel, primele mențiuni
documentare amintesc prima dată, secolul al XII-lea, de comitatele ungurești și
mai târziu de scaunele secuiești și săsești, ultimele două având aceeași perioadă de
formare.
Istoria medievală a Transilvaniei este strict legată de istoria Ungariei.
Ungurii reprezintă un popor de origine fino-ugrică, limba lor înrudindu-se cu cea a
finlandezilor. La final de secol IX, ungurii ajung în partea centrală a Europei fiind
organizaţi pentru expediţi de jaf, dar au fost alungaţi de pecenegi. Se ştie că ei
proveneau din teritoriul aflat la granița dintre zonele împădurite ale Munților Urali
și stepa euroasiatică. Traseul lor a cuprins Rusia (knezatul Kievului), zona nordică
a Munţilor Carpaţi şi au pătruns în Câmpia Panonică, de-a lungul Tisei, totul
efectuându-se sub ducele Arpad, fiul lui Álmos, liderul triburilor maghiare. Mai
târziu, ofensiva lor condusă de Taksony și Bulcsú (Vérbulcsú) a fost oprită la
Lechfeld, lângă Augsburg, pe malurile râului Lech (10 august 955) de regele Otto
I (912-973) (936-973).
Despre venirea ungurilor în Panonia şi etapele cuceririi Transilvaniei ne
vorbeşte notarul anonim al regelui Béla al III-lea al Ungariei (1173-1196),
Anonymus în ”Gesta Hungarorum.” Potrivit acestui izvor existau în stânga Tisei o
populaţie amestecată vlaho-slavă, care aveau o serie de organizaţii politice. Sunt
amintite “ducatele” lui Menumorut(în zona Crişurilor),Glad (în Banat), despre care
se spune că ar fi din Vidin şi Gelu de care se pomeneşte că este român (bazinele
Someșului Mic și Almașului, până la Poarta Meseșului).
Potrivit aceluiaşi izvor, primul contact cu ungurii l-a avut Menumorut.
Árpád îi cere lui Menumorut să i se supună, Menumorut refuză şi va fi atacat de
Zoltán, fiul lui Árpád. Înainte, Tuhutum trimisese o iscoada ca să cerceteze starea
ţării şi a armatei. Menumorut a fost învins în două etape, a capitulat şi şi-a
căsătorit fiica cu fiul lui Árpád. În secolul X, Tuhutum a creat un stat mixt de
31
unguri, români şi slavi. Aceștia, în jurul anului 1000 au migrat spre centru şi au
ales oraş-reşedinţă Alba Iulia (Bălgrad).
Despre Glad se ştie că ar fi fost din Vidin şi în lupta cu ungurii este învins,
se ascunde în Keve, la hotarele bulgarilor şi, în cele din urmă, se supune.
Cât despre Gelu, acesta domnea peste o ţară a cărei bunătate se dusese
faima. Acest “dux blachorum” se împotriveşte dar este învins şi ucis lângă râul
Căpuş.
Mai apare Gyula, menționat ca “dux magnus et potens“ în Transilvania, fiul
lui Tuhutum. Acesta a fost atacat şi învins de Ştefan I cel Sfânt (Szent István
király). Tot Ştefan l-a învins pe Ahtum, a cărui ţară cuprindea partea dintre Mureş
şi Crişuri. Transilvania va fi inclusă în statul maghiar. În jurul anului 1150
Târnavele sunt ocupate şi se ajunge la linia Oltului, iar în jur de 1200 ungurii au
ajuns la creasta Carpaţilor.
După venirea ungurilor, Transilvania capătă alt statut politic, de provincie
autonomă în Regatul Ungariei. Deși regii maghiari au reușit să anihileze
formațiunile politice prestatale din Transilvania totuși datorită luptelor pentru tron,
a anarhiei interne și a presiunilor venite din exterior, nu au reușit să-și instaleze
imediat stăpânirea în Transilvania.
Abia în 1075 cancelaria arpadiană emite un document referitor la cetatea
Turda. După anul 1100, maghiarii încercă să organizeze Transilvania după model
apusean impunând catolicismul printr-un “episcopus Ultratransilvaniae", amintit in
1111 sub numele de Simion și încercând, prin intermediul lui Mercurius „princeps
Ultratransilvaniae", să înlocuiască în 1113 instituția voievodatului cu principatul.
Ambele măsuri, atât cea religioasă cât și cea politico-administrativă, au avut de
înfruntat opoziția populației locale. Deși nu au renunțat la ideea de catolicizare,
sprijiniți fiind puternic de către papalitate, totuși au fost nevoiți să renunțe la ideea
de principat. Acest lucru ni-l demonstrează menționarea în 1176 a lui “Leustachius
Voyevoda", voievodul Transilvaniei, vasal al regelui Ungariei.
Voievodul, ajutat de vicevoievod, avea largi privilegii și o mare autonomie
față de Coroana maghiară. Cu scopul de a apăra granițele și de a stimula
dezvoltarea economică, regalitatea maghiară i-a colonizat în secolele XII-XIII, pe
secui și pe sași în regiunile de graniță ale Transilvaniei. Aceștia se bucură de
multiple drepturi și avantaje, și sunt organizați în scaune. Tot cu scopul de a apăra
granițele, dar și pentru a întări poziția bisericii catolice într-o zonă în care
majoritatea populației autohtone era ortodoxă, au fost aduși cavalerii teutoni în
Țara Bârsei, un ordin religios german catolic format la sfârșitul secolului al XII-lea
la Acra, în Palestina. Așezarea lor a fost posibilă în urma diplomei de donație a
regelui Andrei (András) al II-lea al Ungariei, emisă în 1211. Ordinul Cavalerilor
Teutoni a construit în Țara Bârsei numeroase cetăți de lemn fortificate, probabil cu
sprijinul localnicilor. De asemenea, a colonizat un număr însemnat de țărani și
meșteșugari în principal germani, care le asigurau hrana și produsele
meșteșugărești necesare. Aceștia au fost denumiți în timp sași și s-au așezat printre
populația autohtonă. După ce au câștigat câteva lupte împotriva cumanilor care
controlau zonele învecinate Transilvaniei, se pare că au primit terenuri adiționale
32
in zone pe care Ungaria nu le controla și chiar și un accept de a construi castele de

piatră. Devenind din ce în ce mai puternic, ordinul a început să-și extindă
autoritatea și dincolo de munții de graniță. Către 1225, cavalerii teutoni au început
să se desolidarizeze de regele maghiar, punând teritoriul stăpânit de ei sub
autoritatea Papei. Acest lucru a fost favorizat și de legăturile Ordinului cu
Papalitatea (era socotit egalul Ordinului templierilor și Ordinului ospitalierilor) și
în special de legăturile marelui maestru al ordinului, Hermann von Salza, cu
împăratul romano-german Frederic al II-lea și cu Papa Honoriu al III-lea. Drept
urmare, în 1225, regele a purtat o luptă hotărâtoare împotriva ordinului,
învingându-l și expulzându-l din Țara Bârsei.
În secolul al XIII-lea, voievozii Transilvaniei profită de problemele din
Ungaria pentru a încerca să se îndepărteze de aceasta. Pentru aceasta, Roland
Borșa (1282, 1284-1285,1288-1293) convoacă în 1288, prima Adunare obștească
(Congregația generală), numește comiți și acordă privilegii. Ladislau Kan (1294-
1315), în schimb, a fost un adevărat arbitru al situației din regat care, își constituie
la Deva, o adevărată curte, de unde își exercită atributele de conducător al unui stat
autonom și încheie înțelegeri cu țări de sine stătătoare. Abia regii angevini sunt
aceia care readuc Transilvania la statutul de voievodat vasal regelui Ungariei.
Situația românilor din Transilvania s-a agravat în condițiile în care regii maghiari
încep politica de maghiarizare și catolicizare forțată. Apartenența la o funcție a
fost legată de apartenența la religia catolică.
Voievodul exercita atribuţii judecãtoresti şi militare. El numea pe
vicevoievod, pe conducãtorii comitetelor, pe slujitorii sãi directi,convoca adunarea
nobililor (congregaţia) şi îi conducea lucrãrile. Avea drept de jurisdicţie supremã
asupra Transilvaniei. Avea totuşi competenţã limitatã, de autonomia comitatelor, a
scaunelor secuieşti şi sãseşti, de privilegiile acordate bisericii catolice, precum şi
de atribuţiile superioare ale regelui Ungariei. Era comandant al armatei din
Transilvania. Se sprijinea pe un aparat central, asemãnãtor celui din Ţara
Româneascã şi Moldova.
Vicevoievodul avea rol consultativ, îndeplinea funcţii publice sau la curtea
suveranului, conducea Transilvania în lipsa voievodului, avea atribuţii uneori
administrative, legislative, judecătoreşti.
Congregaţia nobililor era adunare reprezentativã pe stãri, convocatã
periodic de voievod. La lucrarile congregaţiei nobililor au participat şi nobilii
români pâna în anul 1291, ocazie cu care aceştia sunt menţionaţi pentru ultima
dată în calitate de participanţi la congregaţia nobililor (“universis nobilibus
Saxonis, Siculis et Olachis“). Dupã anul 1437, când s-a constituit unio trium
nationum, a fost interzisã în mod expres participarea românilor în viaţa politicã,
inclusiv în congregaţia nobililor.
Comitele strângea impozitele regale, având dreptul la o treime din sumă,
din care organiza - ajutat de locotenet (maior exercitus) - oaste în caz de nevoie.
Obligativitate de ajutor în acest sens avea și comandantul militar a cetății (maior
castri), iar în judecate magistratul regal. Armata comitatului compusa din iobagii
cetății.Cu slăbirea puterii regale, din secolul al XIII-lea rolul comitatelor regale a
33
fost preluat de comitatele nobiliare.Procesul a fost documentat și de "Bula de

Aur".
Scaunul (în latină sedes, în maghiară szék, în germană Stuhl) era o unitate
administrativ-teritorială specifică epocii medievale a Regatului Ungariei. Scaunele
erau regiuni autonome în cadrul regatului, adică erau independente de sistemul
feudal al comitatelor. Autonomia scaunelor era acordată în schimbul serviciilor
militare pe care acestea le aduceau regatului ungar.
Scaunele secuiești au fost unitățile de administrare judecătorească ale
secuilor din Transilvania, menționate începând cu deceniul al treilea al secolului al
XIV-lea. Secuii, populaţie rezultată din amestecul unor popoare de origine turcică
au fost aşezaţi în părţile Crişanei, iar pe la mijlocul secolului al XII-la îi strămută
în zona Târnavelor ca apoi să fie atestaţi în estul Transilvaniei. Noțiunea de
„scaune” își derivă numele de la funcțiunea lor judiciară (scaunele de judecată, lat.
sedes judiciaria), fiind preluată de secui probabil de la sași și este folosită constant
în izvoarele scrise abia cu începere din secolul al XIV-lea. Scaunele secuiești
aveau un pronunțat caracter militar. Fiecare scaun secuiesc avea în frunte un
căpitan (lat. major exercitus, capitaneus) și un jude al pământului (lat. judex sedis
sau judex terrestris), la care se adaugă apoi și judele regal (lat. judex regis). Toate
aceste unități administrativ-teritoriale erau conduse, la rândul lor, de către comitele
secuilor (lat. Comes Siculorum), funcție care, sub aspectul importanței sale
politice, reprezenta a doua demnitate în voievodatul Transilvaniei.
Despre saşi se crede ca ar fi sosit prima oară în Transilvania pe vremea lui
Geza II (1141-1162), procesul de colonizare continuând şi sub Bela III şi Andrei
II. Au ocupat zona Târnavelor, părţile Sibiului, Ţara Bârsei, zona Rodnei şi
Bistriţei. Regele Andrei al II-lea al Ungariei stabilește o formă de autonomie
pentru scaunele săsești. Procesul colonizării saşilor în Transilvania a continuat
până spre sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul veacului următor.
Țara Românească
Țara Românească sau Rumânească, cunoscută istoric și ca Ungro-Vlahia

(Zemli Ungrovlahiskoi în actele slavone) sau mai recent Valahia (după denumirea
folosită în multiple limbi străine: Walachei, Wallachia, Valachie) este un stat
apărut în Evul Mediu, al cărui teritoriu a fost inițial limitat în nord de Munții
Carpați și de o linie pornind din Munții Vrancei până la răsărit de cetatea Chilia
inclusiv (mai târziu de râurile Milcov, Putna și Siret), în sud de Dunăre de la
Turnu-Severin până la Silistra inclusiv, iar la est de Marea Neagră (mai târziu de
Dunăre și de limitele raialei Ibrahilei sau Proilavonului, adică Brăilei). Locuitorii
săi foloseau endonimul de „rumâni”, exonimele uzuale utilizate până în epoca
modernă fiind „vlahi” sau mai savant și recent „valahi”. În zilele noastre,
denumirea se referă exclusiv la zona geografică din sudul României moderne,
dintre Dunăre, Carpați și râurile Milcov, Putna și Siret.
34
Țara Românească a existat între secolele al XIV-lea și secolul al XIX-lea

timp de mai bine de 500 de ani, ea începându-și existența ca stat independent odată
cu Bătălia de la Posada în jur de 10 noiembrie 1330, și încheindu-și existența ca
stat (devenit autonom dar tributar Imperiului Otoman) la data de 5 februarie S.V.
24 ianuarie 1862, când, după trei ani de uniune personală cu Moldova, s-a unit cu
această țară pentru a forma bazele României moderne.
Străinii denumeau Țara Românească: „Walachei”, „Wallachia”,
„Valacchia”, „Valachie” sau „Iflak-eli”, denumiri românizate ca Valahia. Această
denumire, de origine germanică, nu desemna numai Țara Românească ci multe
alte țări locuite de populații latinești în contact cu germanicii, de la Marea
Nordului („Valcheren”) până la Marea Neagră (țările române) trecând prin sudul
Germaniei („Walchengau”, „Walchensee”) și prin spațiul iliric („Vlasina”,
„Vlahina”, „Vlaška”, ș.a.m.d.). Cărturarii și cartografii medievali deosebeau
Ungro-Vlahia (adică Vlahia dinspre Ungaria, anume Țara Românească), pentru a
nu o confunda cu Moldova numită și Bogdano-Vlahia (adică Vlahia întemeiată de
voievodul Bogdan de Dolha al Maramureșului), sau cu Transilvania.
În documentele latinești era cunoscută ca Transalpina (adică dincolo de
Alpii Transilvăneni, cum numesc occidentalii Carpații meridionali). După numele
primului domnitor Basarab I, unii numeau Țara Românească: Basarabia sau Țara
Basarabească, nume conservat de Moldoveni pentru regiunea malurilor Dunării și
Mării Negre (numită de Turci Bugeac), când o căpătară sub domnia lui Alexandru
cel Bun. Moldovenii numeau Țara Românească Muntenia, iar Turcii îi spuneau
Iflak sau Kara-Iflak, în timp ce Moldovei îi spuneau Bogdan Iflak. Polonezii
numeau Țara Românească Basarabia, iar pe Moldova o numeau Volohia.
Înspăimântat de marea invazie din 1241 şi vrând să prevină o nouă
expediţie a tătarilor, dar să prevină şi atacuri ale cumanilor şi bulgarilor, regele
Béla IV a luat o serie de măsuri de apărare. Între altele, s-a gândit să instituie o
pază puternică şi permanentă în regiunea de graniţă a Banatului de Severin. În
aceste condiţii regele dăruieşte Cavalerilor Ioaniţi printr-o diplomă de privilegii.
Diploma Cavalerilor Ioaniți din 1247 oferă prețioase știri despre structurile
politice româneşti între Dunăre şi Carpaţi. Totuşi, trebuie precizat că înainte
populaţia îi asimilase pe slavi de la care au preluat denumirea instiţutiilor (cneaz,
voievod). Cert este că aceste cnezate şi voievodate au reprezentat nuclee ce au stat
la baza întemeierii Ţării Româneşti. Diploma Cavalerilor Ioaniţi aminteşte
cnezatele lui Ioan (pe valea Jiului, în zona Craiovei) și Farcaș (sudul Olteniei, pe
Lotru) şi voievodatele lui Seneslau (partea muntoasă a Țării Românești, din stânga
Oltului) şi Litovoi (partea muntoasă a Țării Românești, din dreapta Oltului).
Conjuctura a fost favorabilă,un rol hotărâtor având Ungaria prin politica sa:
 aducerea Ordinului Cavalerilor Teutoni în Ţara Bârsei, ce se extind peste
Carpaţi.
35
 expansiunea ungurilor în Severin, o parte din Oltenia având stăpâni pe

Asăneşti.
 1230-1247-evoluție a politicii externe spre Ungaria,
Un alt factor important a fost invazia tătară, tătarii avand centre de putere pe
Volga (Batie Han), dar şi în Nordul Dobrogei (Nogai). Dispariţia banilor maghiari
de Severin în a doua jumătate a secolului al XIII-lea dovedeşte că tătarii au
stăpânit provinciile de la sud de Carpaţi. O premiză favorabilă în constituirea Ţării
Româneşti a fost moartea lui Nogai precum şi anarhia instaurată în Ungaria după
moartea lui Béla IV ce s-a accentuat în timpul lui László IV(Ladislau Cumanul,
1272-1290).
Pe vremea regelui Ladislau Cumanul are loc o prima tentativă de
întemeiere a Ţării Româneşti. Litovoi profită de criza din Ungaria şi se rascoală
împotriva ungurilor. Regele trimite o armată împotriva lui Litovoi în urma căreia
este înfrânt şi cade în luptă. Fratele lui Litovoi, Bărbat este luat prizonier şi apoi
răscumpărat cu o mare sumă de bani. Andrei III (András) (1290-1301), ultimul
rege arpadian a încercat să stopeze anarhia din Ungaria. Acesta convoacă
congregaţia din 1291 la care participă şi românii şi, cu această ocazie, nobilul
Ugrynus îşi recapătă moşiile din Făgăraş, pe cale legiuită. În 1301 vine la tron
Carol Robert din dinastia Anjou (Károly Róbert), de origine franceza, cu sprijinul
papei. Ungaria era împărţită în tabere nobiliare şi a urmat un război civil de lungă
durată. Războiul civil din Ungaria a fost condiţia favorabilă pentru Basarab I
(1310-1352) să unifice cnezatele şi voievodatele la sud de Carpaţi. Se mai lua în
considerare şi imaginea pozitivă ce fusese creată în rândul unor nobili maghiari. În
concluzie, Țara Românească s-a format în urma a doua premize importante:
stăpânirea tătărească din sudul Basarabiei-N Dobrogei şi criza din Ungaria.
Recunoaşterea Ţării Româneşti a fost consfiinţită în urma victoriei lui Basarab I de
la Posada (9-12 nov.1330).
Carol Robert era implicat într-un război civil şi nu s-a pus problema unei
suzeranităţi maghiare asupra lui Basarab I. După recunoaşterea lui Carol ca singur
stăpânitor de toţi, s-a pus din nou problema relaţiilor cu Ungaria. Într-un document
din 1324, Basarab este numit “voievodul nostru transalpin” ceea ce înseamnă că
relaţiile cu Ungaria erau bune şi că regele trebuia să recunoască realităţile politice
de la sud de Carpaţii Meridionali. Aceeaşi situaţie este întâlnită în 1327, când, într-
o scrisoare a papei Ioan XXII către “nobilul bărbat Basarab,voievodul transalpin”
prin care îl lăuda pentru zelul ce îl depune în “stăpânirea necredincioşilor” şi îl
roagă să primească cu cinste pe călugării ce vin să facă cercetări în acele regiuni.
După 1327 relaţiile dintre Carol şi Basarab se răcesc şi se va ajunge la un conflict
armat. Cauza reiese din Cronica Pictată de la Viena şi anume că regele Ungariei
“după sfatul voievodului Toma (Tamás Szécsényi, 1321-1342) şi al lui Dionisie,
fiul lui Nicolae” s-a dus în “ţara voievodului vlahilor Basarab...ca să alunge din
ţara aceasta pe Basarab său cel putin să dea uneia din sfătuitorii săi”. În aceste
condiţii, regele Ungariei porneşte în fruntea unei armate într-o campanie împotriva
36
lui Basarab I. Ocupă Banatul de Severin (pe care îl va primi Dionisie) și înaintează
prin Oltenia, pustiită de Basarab. Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile
armatei invadatoare se instalează foametea. Pe drum, Carol Robert primește o solie
din partea lui Basarab, care îi aduce o propunere de pace. Oferta de pace făcută de
Basarab I este refuzată de către rege, deși i se promitea plata a 7.000 de mărci de
argint ca despăgubire, cedarea cetății Severinului și trimiterea unui fiu la curtea
regală maghiară ca garanție. Carol Robert răspunde cu aroganță că Basarab este
păstorul tuturor oilor sale și că îl va scoate de barbă din vizuina lui. În cele din
urmă, armata maghiară ajunge la Argeș, pe care o găsesc pustie și o incendiază.
Batalia decisiva s-a dat la Posada (9-12 nov.1330), într-o vale îngustă și
prăpăstioasă, unde armata maghiara a suferit o înfrângere umilitoare. Victoria lui
Basarab I de la Posada a consființit recunoașterea Țării Românești. Până la
moartea sa, Carol Robert nu a mai avut relaţii conflictuale cu Basarab.
Reluarea relațiilor cu Ungaria a avut loc după moartea lui Carol Robert și a
avut un caracter de egalitate. Nicolae Alexandru (1352-1364) a continuat cu
succes politica lui Basarab I. O cronică maghiară susține că în 1343 Nicolae
Alexandru a încheiat un acord de supunere cu regele Ludovic. În realitate este
vorba de reluarea relațiilor diplomatice între cele două state, precum și purtarea
unor discuții cu privire la campania împotriva tătarilor. Abia mai târziu când devin
sigure semnele unor îmbunătățiri a relațiilor între cele două părți, Nicolae
Alexandru apare în actele maghiare ca supus autorității coroanei (“voievodul
nostru transalpin”) și primitor al unor „beneficii” (1355). Relațiile se răcesc în
momentul în care Ludovic I cel Mare, ca un suveran absolut asupra pământului de
peste munți, dă în 1358 drepturi negustorilor brașoveni să treacă nestingheriți și
netaxați pe teritoriul cuprins între Buzău și Prahova, de la locul unde Ialomița se
varsă în Dunăre și până la vărsarea Siretului, ignorând autoritatea domnitorului.
Brașovenii au cerut și o garanție suplimentară suzeranului maghiar că nu vor păți
nimic pe teritoriul Țării Românești. O altă cauză a răcirii relațiilor dintre Ungaria
și Țara Românească este legată de întemeierea mitropoliei Ungrovlahiei la Curtea
de Argeș, recunoscută la Constantinopol (1359), punând stavilă ofensivei
catolicismului în partea central esticîă a Europei, ofensivă ce a avut ca actor
principal pentru acest spațiu Regatul Ungariei. În urma acestor fapte, domnitorul
muntean renunță la suzeranitatea regelui Ludovic.
Vladislav I (1364-1377) a avut o domnie ce a însemnat un pas important în
dezvoltarea Țării Românești. Nicolae Alexandru își încheiase domnia în raporturi
încordate cu ungurii ceea ce îl determină pe regele Ungarie să-i declare război lui
Vladislav. Războiul avea să cuprindă și pe ruda domnitorului, țarul Sracimir
(Stracimir) de la Vidin. Armata regală îl atacă pe țarul Sracimir, îl învinge și
anexează partea nord-vestică a Bulgariei ce o alipește cu partea timișeana a
Banatului de Severin și o transformă într-un fel de Banat al Bulgariei, conducerea
fiind atribuită lui Dénes (Dionisie) Lackfi (1359-1367). Regele Ungariei s-a
mulțumit cu acest succes, iar în 1366 știm că Vladislav și Ludovic se aflau în bune
37
relații. Se poate spune că a acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a

primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul. În 1368 sau 1369 regele Ungariei
împreună cu Vladislav I resping un atac îndreptat asupra Banatlui Bulgariei, de
Ioan Alexandru stăpânitor al Bulgariei Răsăritene, în armata lui Ioan participând și
efective militare turcești. Raporturile dintre Țara Românească și Ungaria se răcesc.
Cauza a fost o revoltă în Banatul Bulgariei, fapt ce îl determină pe Vladislav I să
intervină personal în înăbușirea răscoalei și ocupă Vidinul cu gândul de a-l înapoia
lui Sracimir. Regele Ungariei intervine cu două armate împotriva lui Vladislav
.Prima, condusă personal de rege readuce sub ascultarea coroanei maghiare,
Vidinul în timp ce a doua, condusă de voievodul Transilvaniei, Nicolae Lackfi
suferă o înfrângere pe râul Ialomița, în apropiere de Târgoviște. A urmat o
perioada de relații pașnice între domnul Țării Românești și regele Ungariei ca apoi
situația sa se schimbe. Printr-un act emis la 16 martie 1373 Ludovic interzice să se
mai importe sare din Țara Româneasca. Se mai lua în calcul și prezența unor boieri
în Ungaria ce au arătat că domnitorul s-ar fi aliat cu otomanii. Totuși, politica
domnitorului Țării Românești era una realistă: otomanii se aflau în plină
expansiune, iar primul contact al lui Vladislav I cu aceștia s-a terminat în favoarea
primului. Totuși domnitorul și-a dat seama de fapt ce însemnau acești noi
năvălitori și, ca să întâmpine un nou atac din partea lui Ludovic, a făcut alianța cu
turcii. Și sub acest domnitor propaganda catolică a încercat să câștige teren, dar
fără succes căci Vladislav a dat o atenție deosebită ortodoxismului, creând o
eparhie în Oltenia și întemeind prima mănăstire,la Vodița.
Radu I (1377-1383) a urmat aceeași politică fața de coroana Ungariei ce a
dus-o fratele său, Vladislav I. Relațiile cu regalitatea maghiară sunt în continuare
încordate, ajungându-se la conflicte armate. O cronica italiană “Cronaca
Carrarese” amintește de o expediție a regelui Ungariei cu gând de al supune pe
Radu, expediție ce s-a terminat cu eșec pentru Ludovic. Domnitorul nu a vrut să
recunoască suzeranitatea regelui și a vrut să mențină independența statului său. De
aceea, Radu nu a stăpânit feudele de peste munți.
Dan I (1383-1386) fiul lui Radu I și frate cu Mircea cel Bătrân, a dus în
continuare politica tatălui său față de Ungaria. Un document din 1390 amintește de
o expediție a lui Dan asupra castelului de la Mihald (Mehadia). Se crede că o
cauză a conflictului a fost dorința domnitorului de a relua posesiunile de dincolo
de munți.
Moldova
Moldova este o regiune istorică și geografică a Europei, delimitată la vest de

către Carpații Orientali și la est de către râul Nistru și care corespunde vechiului
Principat al Moldovei. În prezent, arealul este împărțit între România, Republica
38
Moldova și Ucraina. Regiunea se învecinează, în sensul acelor de ceasornic, la

vest cu Transilvania și Maramureșul, la nord-vest cu Galiția, la nord și nord-est cu
Podolia, la est cu Edisan, la sud-est cu Marea Neagră, iar la sud cu Dobrogea și
Muntenia. Actualmente sensul termenului este echivoc, noțiunea fiind folosită
pentru a desemna fie numai teritoriul aparținând României, fie numai pe cel al
Republicii Moldova, fie întregul spațiu istoric și geografic omonim, descris în
acest articol. Istoric vorbind, termenul a fost folosit pentru a desemna mai multe
entități politice și administrative. Populația arealului moldovenesc este formată,
majoritar, de către etnici români numiți moldoveni, amestecați, în proporții
variabile în nord, est și sud-est, în principal cu populații de origine slavă.
În decursul istoriei, până la formarea statului român, termenul de
„Moldova” s-a folosit pentru a desemna:
- în sens istoric, politic și de drept internațional:
 „Marca” sau „căpitănia” Moldovei în prima parte a secolul XIV
(structură militară dependentă de Regatul Ungariei, în actuala
Bucovină și împrejur);
 Țara Moldovei (din întinderea sa inițială și maximală în perioada
1359-1484, până la întinderea minimală din anii 1812-1859);
 Republica Democratică Moldovenească (1917);
 Moldova sovietică, mai precis:
a) Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească
(1924–1940) constituită în cadrul Ucrainei sovietice;
b) Republica Socialistă Sovietică Moldovenească (1940–1991),
membră unională al URSS;
c) Republica Moldova.
- în sens geografic neoficial:
 Teritoriul maximal al Principatului Moldovei dintre Carpații Orientali,
Ceremuș, Nistru, Marea Neagră, Dunăre, Siret și Milcov;
 Teritoriul minimal al Principatului Moldovei dintre Carpații Orientali și
Prut, intrat în 1859 în cadrul României, inclus actual în Moldova
Occidentală.
Spre sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, termeni precum
Moldova Occidentală (sau de Vest) și Moldova Orientală (sau de Est) au început
să fie folosiți pentru a descrie arealele geografice din Moldova separate de râul
Prut. Actualmente Moldova Occidentală (sau Moldova de Vest) nu trebuie
confundată cu Regiunea de dezvoltare Nord-Est.
Spațiul moldovenesc – anume suprafața vechiului stat moldovean, a fost
de-a lungul timpului în mai multe moduri divizat din punct de vedere
administrativ:
39
 în cadrul Principatului Moldovei, în: Țara de Sus, Țara de Jos și Basarabia.

Aceasta din urmă a fost până în 1812, limitată la teritoriul denumit de turci
Bugeac.
 Pocuția nu a fost niciodată teritoriu moldovenesc, ci doar o posesiune
personală a voievozilor moldoveni în regatul Poloniei.
 Transnistria nu a fost niciodată a Moldovei, dar domnitorii moldoveni au
avut posesiuni în fața Sorocăi (mori de apă, Valea adâncă) și în jurul
Dubăsarilor
Existența unor stucturi politice românești la răsărit de Carpați este
confirmată de izvoarele narative ale vremii (‘Ogüzname’, literatura bizantină,
cronici rusești, documente din cancelariile medievale sau din cancelaria papală).
Aceste izvoare vorbesc despre locuitorii spațiului dintre Carpați și Nistru: volohi
(în Cronica lui Nestor), walati (valahi), (intr-o diplomă papală din sec. al XIII-lea),
ulakes (în Oguzname), dar și despre țările acestora: Ulakili (țara Vlahilor), (în
Ogüzname), Țara Brodnicilor, în sudul Moldovei, Țara Berladnicilor, în centrul
Moldovei, Țara Volohilor, în sudul Moldovei, Țara Bolohovenilor, în nordul
Moldovei.
Marturiile izvoarelor scrise sunt completate de descoperirile arheologice
care constau in grupari de asezari ce au in centru o fortificatie, in care rezida un
conducator, cum sunt cele de la: Fundu Herții, Ibănești, Horodiștea, Tudora,
Dersca, Pocreaca – Satu-Nou, etc.
Denumirile străvechi de ‘țări’,‘codri’, ‘câmpuri’, ‘ocoale’, care s-au păstrat
până azi în Moldova, din perioada de început a Evului Mediu: Țara Șipenițului,
Codrii Cosminului, Codrii Orheiului, Codrii Lăpșnei, Codrii Herței, Câmpul lui
Dragoș.
În secolul al XIII-lea, teritoriul actual al Moldovei, mai ales partea nordică
a fost stăpânit de cnezatul Haliciului. Partea de sud a fost stăpânită de către
cavalerii teutoni. În 1241-1242 tătarii năvălesc în teritoriul dintre Carpaţi şi Prut.
Există puţine informaţii legate de Moldova în această perioadă, ele apar abia în
1320-1340. În 1340 moare cneazul Daniil, lăsând Haliciul în atenţia lituanienilor,
tătarilor, polonezilor şi ungurilor, dar câştig însă au avut polonezii şi ungurii,ce au
ocupat Haliciul.
În 1344 Ludovic I de Anjou (Nagy Lajos) (1342-1382) plănuieşte o
campanie împotriva tătarilor, regele aflându-se personal în Transilvania pentru a
înăbuşi o răscoală a saşilor. Au loc două campanii la est de Carpaţii Orientali
(1345,1349),campanii ce au dus la înfrângerea tătarilor. În aceste condiţii apare și
Dragoș, originar din Maramureş. Este întemeiată o marcă de apărare, vasală
Ungariei. Scopul acesteia era de a asigura apărarea împotriva tătarilor şi controlul
drumului comercial de la est de Carpaţi.
Au urmat la tron Sas și Balc ce au dus politica de vasalitate faţă de regele
Ungariei. Politica de vasalitate a urmaşilor lui Dragoş n-a fost agreată de către
localnici care se revoltă. În aceste condiţii apare Bogdan, originar din Maramureş
(Cuhea sau Cuhnea) ce a fost atestat documentar în 1342/1343.Vârsta nu se ştie,
40
dar cert este că s-a răzvrătit împotriva nobilimii maghiare. Bogdan profită că o
parte a românilor sunt plecaţi la război şi le ocupă moşiile. Acest fapt
demonstrează că în Maramureş erau două tabere: cnezii români supuşi regelui
Ungariei şi cnezii români care erau împotriva regelui. Aflându-se în conflict cu
regele Ungariei încă din 1343, Bogdan nemaiputându-se menţine în Maramureş,
trece munţii,în Moldova. Acesta reuşeşte prin luptă să alunge pe Balc şi pe fii
acestuia, fapt ce atrage mai mult ostilitatea regelui Ungariei şi îl determină să
organizeze expediţii împotriva lui Bogdan. Bogdan reuşeşte cu sprijin de la tătari
şi lituanieni să învingă armata regală, iar pe 2 februarie 1365 regele Ungariei emite
un document prin care erau confiscate moşiile lui Bogdan din Maramureş, dar îl
recunoştea conducător al Moldovei. Practic, acest document reprezintă dovada
naşterii statului moldovenesc.
Lațcu (1365/1367 –1373/1375) urmează la tron lui Bogdan I. În 1372,
regele Ludovic al Ungariei devine și rege al Poloniei astfel încât Moldova se vede
cuprinsă din două părți de aceeași forță. Întreaga politică a lui Lațcu a fost de ordin
intern. căci lipsesc documente care să ne prezinte care au fost relațiile sale cu
vecinii. Sprijinitor al catolicismului, în timpul domniei sale este înființată o
episcopie catolică la Siret unde și-au desfășurat activitatea Nicolae de Melask și
Paul de Schweidnitz. Aceștia reușesc să-l convertească pe Lațcu la catolicism. La
9 martie 1371, Andrei este hirotonisit Episcop de Siret de către Arhiepiscopul de
Cracovia și instalat apoi în scaun, după ce Lațcu, o sumă de boieri și o parte a
poporului trecuseră în mod solemn la biserica catolică. La 3 septembrie 1371,
Papa Grigore XI numește și un episcop de Milcov, acest post fiind vacant de ceva
timp unde și-a desfășurat activitatea Nicolae de Buda.
Petru I (1373/1375–1391),primul mușatin, a fost inițial vasal al Ungariei.
Dovada o constituie faptul că Petru bate monedă proprie ce aveau pe revers crinii
angelini. După moartea lui Ludovic (1382), opțiunile politice ale lui Petru I se
schimbă, devenind vasal al Poloniei printr-un act omagial făcut la Liov (1387) și
legând alianța și cu Țara Românească.
Roman I (1391 – 1394) continuă política înaintașului său fiind în relații
bune cu Polonia și își ia titulatura de "Marele și singur stăpânitor, din mila lui
Dumnezeu domn, Io Roman voievod stăpânind Țara Moldovei de la munte, până
la Marea cea Mare", dovadă că procesul de unificare al cnezatelor de pe teritoriul
Moldovei era încheiat.
Ștefan I (1394-1399) obține tronul cu sprijin de la regele Poloniei cu care
era și înrudit prin căsătoria lui Ștefan cu o rudă a regelui polon. A fost vasal
regelui Poloniei, promițându-i ajutor împotriva oricărui dușman al lui Vladislav
Jagello. Relația de alianță și de rudenie nu era văzută cu ochi buni de către
Ungaria ce se vedea amenințată,în caz de conflict dinspre două părți. Se mai lua în
considerare faptul că regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (1387 – 1437)
avea pretenții de suzeranitate asupra Moldovei. În aceste condiții Sigismund
organizează o expediție împotriva lui Ștefan I Mușat și trecând munții asediază
cetatea Neamțului, dar fără a o putea cuceri. În timpul retragerii armata regală a
fost atacată și zdrobită la Hindău (Ghindăoani) în județul Neamț. Spre sfârșitul
41
domniei nu se mai poate preciză de o stare încordată între Ungaria și Moldova.

Acest fapt reiese din participarea unui dregător moldovean la scaunul de judecată
al nobililor din Solnocul Inferior (22 mai 1398).
Iuga (1399-1400) a fost cunoscut în istorie și sub numele de Iuga Ologul.
Porecla „Ologul” apare numai în Letopisețul de la Putna, întocmit în secolul XVI-
lea. Motivele pentru care a rămas în istorie cu această poreclă nu sunt cunoscute cu
precizie. Probabil că suferea de o boală care îi îngreuna deplasarea. Iuga Ologul a
fost contestat, încă de la început, de fratele său vitreg, Alexandru, cel din urmă
reușind, cu sprijinul lui Mircea cel Bătrân, să ocupe tronul Moldovei.
Dobrogea
Dobrogea este un habitat istoric și geografic care face parte din teritoriul
României și Bulgariei, teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră. Regiunea era
cunoscută în trecutul istoric sub numele de Sciția Mică. Din punct de vedere
administrativ cuprinde în România județele Tulcea și Constanța iar în Bulgaria —
regiunile Dobrici și Silistra.
Odată cu împărțirea definitivă a imperiului (395) Dobrogea (Scythia
Minor) intră în componența Imperiului Bizantin.
Împăratul Iustinian I a întărit cetățile de pe Dunăre, cartea lui Procopius

("Despre construcții") enumerând 90 de cetăți restaurate de împărat pe acest
fluviu, dintre care aproape 50 în Dobrogea. Numele acestora sunt fie cele antice
(Abrittus, Aegyssus, Axiopolis, Callatis, Carsium, Durustorum, Noviodunum,
Odessos, Tomis, Troesmis, Ulmetum), fie locale (Bassidina, Diniscarta, Padisara,
Residina, Sacidava, Zaldapa, Zisnudava) ori adaptări din latina vulgară (A Silva,
Castellonovo, Gemellomuntes, Maurovalle). Paralel cu reorganizarea militară au
fost întreprinse și schimbări în domeniul bisericesc. În Scythia Minor se aflau 15
episcopate subordonate mitropoliei de la Tomis. Numărul mare de bazilici creștine
(spre exemplu, numai la Tropaeum erau cinci) indică importanța ierarhiei
ecleziastice zonale, aceasta nefiind in partibus.
După anul 534, invazii pustiitoare ale hunilor (mai apoi ale avarilor și
bulgarilor) vor avea loc și în Dobrogea, zona decăzând treptat din strălucirea sa de
pe vremea lui Iustinian. Săpăturile arheologice au scos la iveală urmele unei
părăsiri bruște și violente a teritoriului undeva la sfârșitul secolului al VI-lea
(probabil faptul e legat de marea pustiire avară din 587). La Tropaeum s-a purtat o
bătălie importantă, care a pecetluit de altfel sfârșitul orașului antic. Urme de
incendieri serioase au fost găsite la Ulmetum, Callatis și Histria.
În secolul VII bulgarii au invadat teritoriile la sud de Dunăre, ajungând pe
râul Marița și la Marea Adriatică. Prima fază a fost consumată în 679, când hanul
Asparuch trece Dunărea și se instalează în Moesia și Scythia Minor. Dobrogea a
rămas sub dominație bulgară până în 971. În acest răstimp, populații slave s-au
așezat printre Tracii latinizați sau elenizați din regiune. Mai târziu, când puterea
42
bulgară a început să scadă, Dobrogea a retrecut în stăpânirea bizantină în 971, iar

Bulgaria a fost în cele din urmă integral cucerită de bizantini în 1014.
În secolul al X-lea, sunt menționați și doi jupani (conducători), probabil de
origine bulgară: Gheorghe și Dimitrie (cca. 943).
Imperiul bizantin a reușit cu greu să mențină Dobrogea sub dominația sa
din cauza atacurilor pecenegilor și a cumanilor și a răscoalelor bulgarilor și
vlahilor. Un alt pericol l-au reprezentat armatele cneazului rus Sviatoslav, care în
971 au asediat Dristra (Silistra). Această cetate, împreună cu Constanța și altele s-
au pus sub protecția împăratului bizantin, reușind astfel să respingă asediul. După
acest eveniment, împăratul Ioan I Tzimiskes a alcătuit în acele locuri o themă,
numită "Mesopotamia Apusului" cu centrul la Licostomo (Gura Lupului în
grecește) sau la Dristra. Această themă era alcătuită din două strategate: cel de
Dristra în nord și cel de Ioannopolis în sud. Primul strateg a fost un anume Leon.
Prin 975 - 979, strategatul de Ioannopolis a fost încorporat în thema Thracia, în
vreme ce thema Mesopotamia Apusului era împărțită într-un strategat omonim (în
nordul Dobrogei) și cel de Dristra (în sudul Dobrogei). Porturile Dristra, Aegyssos
și Constantia adăpostesc atunci dromoanele care apără Mesopotamia Apusului.
După 986, bulgarii au cucerit strategatul Dristrei, până la linia întărită Constanța -
Cernavodă. Teritoriul rămas (practic strategatul Mesopotamia Apusului și câteva
fortificații dunărene între Cernavodă și Dristra) au fost reorganizate într-o toparhie
cu o largă autonomie politică, administrativă și decizională. Campania din anul
1000 pornită de împăratul Vasile II Macedoneanul a readus teritoriile de est ale
Bulgariei sub ascultarea unui strategat al Dristrei, thema Mesopotamia Apusului
fiind desființată. Această formațiune nouă a fost pentru scurtă vreme subordonată
themei Thracia, urmând ca după câțiva ani să fie separată.
După 1020, împăratul Vasile II a înființat o nouă themă, numită Paristrion
sau Paradunavon. Aceasta cuprindea teritoriile dintre Munții Balcani, Dunăre (de
la Vidin până la gurile de vărsare) și Marea Neagră. Centrul noii formațiuni era tot
orașul Dristra, iar conducătorul ei se numea katepan, duce sau arhonte. Această
temă, fără alte subdiviziuni, va rămâne sub stăpânirea bizantină până în secolul al
XII-lea (cu scurte întreruperi în 1047/48–1053, 1056–1059, 1064–1065, 1072–
1091, când granița a fost retrasă temporar pe aliniamentul Munților Balcani).
În 1072, împăratul Nicefor III Botaneiates l-a trimis în zona Dobrogei de
sud pe generalul Nicefor Bryennus să îl pedepsească pe răsculatul Tatrys.
În 1087, împăratul Alexios I Comnen, împreună cu aliații săi cumanii, duce
o campanie la nord de Dunăre împotriva pecenegilor. Sora împăratului, Anna
Comnena, menționează în opera sa „Alexiada” trei mici formațiuni în Dobrogea în
perioada 1086-1091: Tatos/Chalis (probabil același cu Tatrys), în zona Silistrei;
Sacea (Satza/Sata), în zona Deltei Dunării și Sestlav, în zona Vicinei. În 1094 este
menționat de Ana Comnena un alt conducător local al Vlahilor, numit Pudilă.
Pe harta călătorului arab Idrisi, alcătuită în 1154, zona aflată între Dunăre
și Marea Neagră este denumită Burgean sau Brugean. În 1185, în urma răscoalei
fraților vlahi Asan și Petru, Dobrogea intră sub dominația statului Imperiului
Vlaho-Bulgar, numit în documentele epocii Regnum Bulgarorum et Valachorum,
43
dar în istoriografia modernă „Al doilea Imperiu Bulgar”. Aceasta durează până în
1320/5, când Dobrogea devine independentă sub numele de Principatul de
Cărvuna, denumit în istoriografia modernă „Despotatul Dobrogei”.
În 1320/5 este menționat un anume Balică sau Balko în Principatul
Cărvunei (Dobrogea), care se întindea de la zona actualului Babadag în nord, până
la Mesembria (azi Nesebăr) la sud. În 1346, fiii lui Balică, Dobrotici si Teodor, se
implică în luptele dinastice din Imperiul Bizantin de partea împărătesei Ana de
Savoia. Din cauza aceasta, în 1347, din ordinul împăratului Ioan V Paleologul,
emirul Bahud din Umur, un vasal al Bizanțului, conduce o expediție împotriva lui
Balică, în timp ce dromoanele bizantine atacă porturile de la Marea Neagră. Balică
și Teodor mor în timpul confruntării, Dobrotici devine conducător.
Între 1352-1359, odată cu scaderea puterii Hoardei de Aur, Țara
Românească ia în stăpânire gurile Dunării cu cetățile Oblucița și Chilia, și Insula
Șerpilor, în timp ce un nou stat apare sub jupânul tătar creștinat Demetrios în zona
Vicinei. Mai la sud de acesta, despotatul Dobrogei este creat de Balică, dar
conducătorul suprem a fost Dobrotici căruia i se datorează despărțirea regiunii de
Imperiul Bizantin, care, cu ajutorul Genovezilor și al Tătarilor, o recucerise în
1262 de la Țaratul Vlaho-Bulgar. Despotatul Dobrogei se întindea pe teritorii
aparținând astăzi Bulgariei (la sud) și României (la nord) cu o populație mixtă
cuprinzând nu numai bulgari, vlahi și tătari, ci deasemenea greci, armeni și
genovezi în porturi. Capitala era la Cărvuna (azi Kavarna, Bulgaria) iar cetatea
domnească nu departe, la Caliacra. Frontierele i s-au modificat de mai multe ori în
decursul existenței ; a cuprins porturile Constanța și Mangalia (cetățile antice
Tomis și Callatis) unde genovezii aveau reprezentanțe.
În 1357, Dobrotici se declară despot. În același an, pierde Mesembria și
Anhialos (azi Nesebăr și Pomorie, Bulgaria), recucerite de împăratul bizantin Ioan
V Paleolog. Dar doi ani mai târziu, în 1359, Dobrotici cucerește cetatea Vicina de
la jupânul Demetrios, gurile Dunării de la Țara Românească, Silistra de la Țaratul
Târnovo, și îi alungă din țară pe Genovezi care păstrează doar portul Licostoma
(azi Periprava). Noul stat capătă numele de Dobrogea, după Dobrotici.
Arhiepiscopul Vicinei, Iachint, devine primul metropolit al Țării Românești tot în
1359. În 1366 Ioan V Paleolog vizitează Roma și Buda, încercând să capete ajutor
pentru campania sa împotriva Dobrogei, în cursul căreia este capturat la Varna. O
nouă campanie condusă de Amedeo VI de Savoia, sprijinită de Veneția și Genova
încearcă să-l elibereze pe împărat. După ce Amedeo cucerește unele cetăți din sud,
Dobrotici negociază pacea eliberându-l pe împărat și căsătorindu-și fiica cu
Mihail, fiul împăratului.
În 1369, Dobrotici împreună cu aliatul său Vladislav I al Țării Românești l-
au ajutat pe Ivan Strațimir să revină la tronul Vidinului. Cu acest prilej cetățile
Dârstor (Silistra) și Chilia trec în posesia Țării Românești. În 1379, flotele
munteană și dobrogeană blochează flota genoveză în fața Constantinopolului. În
1386, Dobrotici moare și îi urmează la tron Ivanko sau Ioan, care acceptă pacea cu
Murad I al Imperiului Otoman și semnează un tratat comercial cu Genova. Ivanco
moare în 1388 în timpul expediției marelui vizir Çandarli Ali Pașa.
44
Țaratul vlaho-bulgar
Moartea lui Manuel Comnenul (1143-1180) a reprezentat începutul

procesului de destrămare a puterii bizantine. Imperiul era măcinat de frământari
interne, dar era ameninţat şi din exterior. Primul pas a fost făcut de Ungaria ce
anexează Croaţia, Dalmaţia, Sirmium şi organizează expediţii în provinciile din
nord-vestul imperiului. Al doilea pas a fost făcut de Ştefan Nemanja. Acesta
proclamă independenţa faţă de Bizanţ şi intră cu armata în regiunile limitrofe. Al
treilea pas este răscoala vlahilor şi a bulgarilor din 1185, condusă de fraţii de
origine vlahă, Petru şi Asan ce a dus la apariţia statului vlaho-bulgar.
Statul vlaho-bulgar a fost succesul răscoalei celor doi fraţi Petru şi Asan. O
creștere a obligațiilor fiscale impusă de Isaac II Anghelos, care își pregătea nunta
cu fiica regelui Ungariei, a declanșat în 1185 o răscoală a românilor, în alianță cu
bulgarii. Rolul precumpănitor al românilor în răscoală este relevat de izvoarele
bizantine care relatează detaliat evenimentele. Conducătorii răscoalei au fost Petru
și Asan, doi fraţi vlahi, probabil din regiunea Târnovo. După ce împăratul le-a
respins cererile făcute în numele comunităților românești, cei doi au organizat
răscoala, iar Petru s-a încoronat. După campanii militare conduse de generali
înclinați spre trădare, împăratul a condus personal o campanie în 1186. Petru și
Asan s-au refugiat în nordul Dunării, unde au cerut ajutorul cumanilor. La
întoarcere, au recuperat teritoriile ocupate de bizantini, profitând de faptul că
împăratul micșorase efectivele garnizoanelor. În 1187 s-a consumat o nouă bătălie,
soldată cu victoria bizantină. Luptele au continuat și în anii următori, dar împăratul
nu a obținut victorii decisive. Vlahii s-au întărit în regiunea muntoasă, în cetăți și
fortificații puternice. Detronarea lui Isaac II Anghelos a ușurat efortul vlahilor,
întrucât trupele bizantine au fost chemate în capitală pentru a întări autoritatea
noului împărat, Alexios III. Și populația autohtonă din stânga Dunării au participat
la această revoltă împotriva imperiului bizantin. Trecerea fluviului de către „vlahi”
(români) și „sciți” (cumanii) de la nord la sud este menționată în mod explicit de
către Niketas Choniates.
Întemeietorii statului, Asan și Petru, au fost asasinați de boierii grupaţi în
jurul lui Ivanko.
A urmat la tron Ioniță Caloian (1197-1207) cunoscut şi sub denumirile de
"Ioan cel Frumos" sau "Ioan cel Bun" sau "Omorâtorul de romei". În timpul
domniei sale are loc cucerirea Constantinopolului de către cruciați și înființarea
Imperiului Latin de Constantinopol. Între noua structură politică și țaratul vlaho-
bulgar au fost o serie de conflicte militare. Beneficiind de concursul cumanilor,
vlaho-bulgarii au obținut victorii importante, între care cea de la Adrianopol, unde
a fost luat prizonier însuși împăratul latin Balduin I. Ioniță aspira chiar la cucerirea
Constantinopolului, dar planul său nu a reușit din cauza manevrelor politice ale
adversarilor săi. Ioniță a fost ucis în 1207 în timpul asedierii Salonicului.
45
A urmat Boril(Borilă) (1207-1218) un uzupator (l-a îndepărtat de tron pe

moștenitorul legitim, Ioan) ce s-a confruntat s-a confruntat cu tendințele centrifuge
ale boierilor și cu erezia bogomilă, numită după numele primului predicator,
preotul Bogomil (cunoscută mai târziu şi sub numele de catarism). Borilă a
organizat represalii împotriva bogomililor și a putut să înfrângă o conjurație a
boierilor la Vidin cu ajutorul unei oști din Ungaria, compusă din secui, români și
pecenegi și condusă de comitele Joachim (Ioachim). În timpul domniei lui Borilă,
rolul românilor în statul Asăneștilor a început să scadă. Pe plan extern continuă
politica ostilă faţă de Imperiul Latin. Cruciaţii resping atacul acestuia şi lansează o
contraofensivă ce se va opri în zona munţilor Balcani. În iulie 1208, la Filipopol,
trupele vlaho-cumane au fost învinse de către cavalerii cruciaţi. Războiul continuă
şi în anii ce au urmat, deşi informaţiile documentare care să ateste în mod cert
teatre de operaţii sunt puţine. Totuşi se ştie că în 1211-1212, Boril conduce o
incursiune în Tracia, dar a fost înfrânt de latini.
În 1218 a revenit în țară Ioan, prințul moștenitor legitim, care cu ajutorul
boierilor l-a prins și l-a orbit pe Borilă și a fost înscăunat țar sub numele de Ioan II
Asan. În timpul lui Ioan Asan II (1218-1241), țaratul româno-bulgar a cunoscut
maxima întindere teritorială. În primul deceniu de domnie, Ioan Asan II a
întreținut relații bune cu regatul Ungaria, cu care s-a aliat prin căsătoria sa cu
Anamaria, fiica regelui Ungariei Andrei(András) II. Relații bilaterale bune a avut
și cu împăratul latin din Constantinopol, precum și cu papalitatea, acceptând
convertirea la catolicism. În 1229-1230, Ioan Asan al II-lea încearcă să-și
întărească poziția față de cruciații din Constantinopol căsătorindu-și fiica, Elena,
cu împăratul latin Balduin al II-lea. Acest proiect provoacă atacul despotului
bizantin de Epir și Salonic: Teodor I Anghelos Duca Comnenul. Ioan Asan al II-
lea îl înfrânge pe Teodor la Kolkotnitza, pe fluviul Maritza (9 mart.1230). Statul
său devenine o putere în Peninsula Balcanică şi o eventuală ameninţare pentru
latini. Papalitatea apelase la Ungaria ca să soluționeze, prin toate mijloacele,
problemele ce aparuseră la sud de Dunăre. Teodor este făcut prizonier și orbit, dar
împăratul Balduin refuză oferta lui Ioan Asan al II-lea. În consecință, acesta își
schimbă radical opțiunile politice, înclinând spre o alianță bizantinii. În 1232, Ioan
Asan II rupe relațiile cu papalitatea, trece înapoi la ortodoxie, iar în 1235, la
conciliul de la Lampsakos, restabilește patriarhatul de la Tîrnovo (Ioachim I
devine patriarh). În același an, Țaratul Vlaho-Bulgar se aliază cu Imperiul bizantin
de la Niceea, condus de Ioan al III-lea Ducas Vatatzes, împotriva Imperiului Latin,
al cruciaților, de la Constantinopol. După moartea soției sale, Ioan Asan al II-lea
se căsătorește cu Irina, fiica lui Teodor, atunci eliberat și onorat. Șovăielile lui
Ioan Asan între tabăra latină și cea bizantină atrage implicarea Regatului Ungariei,
care, cu consimțământul papei, organizeaza o expediţie militară la sud de Dunare.
În 1241 Ioan Asan II moare.
Urmeaza minorul Koloman I Asan, fiul lui Ioan Asan II(1241-
1246).Ţaratul a pierdut o mare parte din teritoriile dobândite de Ioan Asan al II-
lea, precum și rolul preponderent în politica balcanică. După invazia mongolă din
46
1241, tătarii pun stăpânire pe Muntenia și pe nordul Dobrogei. Koloman I Asan

moare în 1246, căzând probabil victima unei conspiraţii a boierilor.
Succesorul la tron a fost Mihail Asan II(1246-1256), fiu al lui Ioan Asan
II şi frate cu Koloman I Asan. Minor fiind, a condus sub regenţa mamei sale Irina.
În timpul domniei sale devine tot mai pronunţat declinul statului vlaho-bulgar. Au
loc campanii militare ale despotului bizantin de Epir și Salonic, dar şi ale regelui
Ungariei Béla al IV-lea (1237-1270). Încheie tratat de ordin comercial, dar şi
militar cu Ragusa (Dubrovnikul de azi, pe atunci sub stăpânirea venetienilor), mai
ales că Mihail se afla în conflict cu regele Ştefan Uroš I al Serbiei. Moartea lui
Ioan III Vatatzes îl încurajează pe Mihail să deschidă ostilităţile cu Imperiul de la
Niceea în vederea recuceririi teritoriilor pierdute. La început înregistrează o serie
de victorii (armatele sale ajunseseră până în Rhodopi), dar Mihail va fi luat prin
surprindere de forţele regrupate de Teodor II Ducas Laskaris şi silit să se retragă.
În 1255 are loc o nouă incursiune a lui Mihail la care participă şi cumanii ca apoi,
în anul următor să încheie pace cu Teodor II. Mihail Asan II cade victima unei
conspiraţii, fiind asasinat în 1256.
Koloman al II-lea Asan (1256-1257) preia tronul după ce organizase
asasinarea unchiului său Mihail Asan II dar a avut o domnie efemeră, fiind
abandonat de proprii săi susţinători şi, la rândul său, asasinat.
Despre succesorul lui Koloman II, Mițo Asan (1257-1258) se poate
preciza că a aspirat la conducerea ţaratului prin căsătoria cu Maria, o fiică a lui
Ioan Asan II. Pe plan extern a organizat o expediţie militară împotriva lui Teodor
II Lascaris, expediţie ce s-a încheiat cu un insucces în timp ce pe plan intern s-a
aflat în conflict cu o bună parte din boierimea vlaho-bulgară.
Urmează domnia lui Constantin I Tihomir(Tich) (1258-1277), fiul unui
boier din Skopje numit Tihomir(Tich) şi înrudit cu regele Serbiei Ştefan Nemanja.
Sprijinit de boieri, îl înlătură pe Miţo Asan şi ocupă tronul. În primii ani ai
domniei reuşeşte să învingă tentativele de recucerire a tronului de către fostul ţar al
vlaho-bulgarilor. Pentru a-şi legitima apartenenţa la tron, preia numele de Asan, se
căsătoreste cu Irina de Niceea, fiica lui Teodor II Lascaris, acesta fiind înrudit cu
Ioan Asan II. Între anii 1259-1260 intră în conflict cu regele Ungariei Béla IV, în
vederea recuceririi teritoriilor pierdute de înaintaşii săi. Înregistrează un succes
efemer, căci în 1261 viitorul rege al Ungariei István V lansează o campanie la sud
de Dunăre, recucerind Banatul de Severin şi ocupând Vidinul şi Lom. În 1264 ia
parte, alături de mongoli la o campanie militară împotriva bizantinilor. Sfârşitul
domniei îi este cauzat de răscoala lui Ivailo Bardokva.
Succesorul lui Constantin I, Ivailo (1277-1279) poartă războaie cu
mongolii reuşind să respingă mai multe incursiuni ale acestora, dar şi cu bizantinii,
reuşind să îi învingă la Devnya (17 iul.1279).
Ultimul suveran din dinastia Asăneștilor, Ioan Asan III, n-a domnit
decât un an (1279-1280), ocupând tronul cu sprijin de la bizantini şi fiind înlocuit,
în 1280, de Gheorghi I Terter.
47
Organizarea Țărilor Române
Suveranul țării purta titlul de domn, din latinescul „dominus”, adică stăpân.
Domnul era stăpănul recunoscut al țării, căreia i se închinau boierii, în calitate de
vasali. În ceremonialul înscăunării un rol important îi revenea închinării, care se
manifesta prin sărutarea mâinii de către boieri. Domnul era singur stăpânitor,
termen care echivala cu grecescul autocrator.Acest termen reflectă situația de
independență, chiar dacă de multe ori era doar o aspirație din cauza presiunilor
externe. Un alt titlu purtat de domnitorii Țărilor Române a fost cel de mare
voievod, adică comandant militar. Marele voievod era căpetenia voievozilor locali,
care și-au unificat formațiunile lor politice și au constituit țara. Înaintea numelui
domnitorului s-a aflat și particula Io. Majoritatea istoricilor consideră că Io ar fi
prescurtarea numelui teofor „Ioan”, adică „cel dăruit de Dumnezeu” cu domnia
sau cel ales de Dumnezeu pentru a domni.
Domnia, împreună cu biserica au fost principalele instituții ale statelor
medievale românești. Domnia a fost instituția centrală reprezentată de domn ce
avea următoarele atribuții: administrative (numea dregători, acorda privilegiile
boierești, stabilea taxele și impozitele), judecătorești (scaunul domnesc era cea
mai înaltă instanță de judecată), legislative (adopta actele legislative) și militare
(comandant suprem al armatei, mare voievod). Avea inițiativa și răspunderea în
planul politicii externe; declara război și pace (desigur după consultarea stărilor),
încheia tratate de pace, de alianță și de vasalitate.
Însemnele domniei :
 coroana - era deschisă, prevăzută cu cinci colțuri fleuroane, câteodată
trilobată, ornată cu pietre prețioase
 buzduganul - era purtat în cadrul ceremoniilor de spătar.
 sceptrul, sau marele sceptru - era un toiag sau baston ornamentat.
În Țările Române succesiunea la domnie a fost ereditar-electivă. Acest fapt
însemna ca membru al familiei domnitoare putea deveni domn,dacă era ales de
către stările țării. În cazul în care candidatul era impus prin forța armelor, fie de
către ei înșiși, fie de către o putere externă, se respecta măcar formal dreptul
boierilor de a-și alege domnului. Pentru a asigura tronul pentru urmaș, domnul
apela la asocierea la domnie a fiului său încă din timpul vieții sale. Asocierea la
domnie era realizată cu acordul stărilor. Domnului asociat i se delegau o parte
dintre atribuțiile suverane, pentru că guverna împreună cu domnul titular.
În Țările Române domnul a fost confirmat de sultan încă din prima jumătate
a secolului al XV-lea. După instaurarea regimului dominației otomane la mijlocul
secolului al XVI-lea, puterea suzerană, Poarta a numit domnii dintre membrii
familiilor domnitoare, acordându-i însemnele puterii: caftanul, buzduganul, calul
și steagul. Boierii au fost nevoiți să accepte schimbarea impusă de puterea
suzerană.
Datorită faptului că toți descendenții familiilor domnitoare aveau dreptul la
tron, luptele pentru tron au fost o caracteristică permanentă a vieții politice a
Țărilor Române. Chiar și domniile lungi și autoritare s-au confruntat cu
48
pretendenți sprijiniți de o parte a boierimii și de una dintre puterile din vecinătate.

Acest sistem ereditar-electiv de transmitere a coroanei a permis creșterea rolului
puterilor străine în destinele țării, care alimentau pretențiile candidaților la domnie
pentru a-și impune suzeranitatea.
Domnitorii Țării Românești care au stăpânit Țara Făgărașului și Țara
Amlașului din Transilvania au mai purtat și titlul de herțeg, adică duce. Acest titlu
le-a fost conferit de către regii Ungariei, cei care le-au dăruit aceste posesiuni în
Transilvania cu drept temporar, limitat de credința față de rege. Posesiuni în
Transilvania au avut și domnii Moldovei.
Dregătoriile au fost înființate treptat, odată cu organizarea Țării Românești
și Moldovei, ca state nou înființate. Ele erau departamente medievale publice sau
de curte domnească în statele românești din evul mediu. Dregătorii puteau
îndeplini sarcini din porunca domnească indiferent de atribuțiile principale ale
funcției lor. În general pot fi deosebite două tipuri de dregătorii: dregătorii publice,
în care posesorul avea atribuții publice (administrative și judecătorești) și
dregătorii de curte, în care posesorii prestau în primul rând activități admistrative
și de protocol la curtea domnească.
Dregătorii publice:
 banul-principalul dregător în Țara Românească, conducea administrația din
Oltenia, judecător cu dreptul de a pronunța sentința capitală în acest teritoriu
supus jurisdicției sale.
 vornicul-inițial a fost conducătorul curții domnești; treptat a cumulat cele
mai importante atribuții judecătorești în Țara Românească și Moldova. În
Moldova au existat doi vornici, în perioada împărțirii țării între urmașii lui
Alexandru cel Bun și permanent din secolul al XVI-lea.
 logofătul-conducătorul cancelariei domnești; supraveghea redactarea actelor
domnești, punea sigiliul domnesc pe aceste acte. Treptat a devenit primul
dregător în sfatul domnesc
 vistiernicul-se ocupa de administrația fiscală a țării, de evidența veniturilor
și cheltuielilor, a contribuabililor și a scutiților.
 spătarul-avea un rol mai important în Țara Românească în domeniul militar;
conducea corpul de oaste călare, purta spada domnului la ceremonii.
 pârcălabul-aveau atribuții administrative și judecătorești în teritoriul
circumscris jurisdicției lor, adică a ținutului din jurul cetăților
 armaşul-apare în documente în timpul lui Ștefan cel Mare și al lui Vlad
Țepeș; avea sarcina îndeplinirii pedepselor decise de domn și de sfat.
 portarul-in Țara Românească se ocupa de hotărnicirea moșiilor, de primirea
soliilor la curte.În Moldova soliile erau primite de ușar. Portarul de Suceava,
care avea și atribuții militare, a fost chiar membru al Sfatului domnesc o
perioadă în timpul lui Ștefan cel Mare.
 hatmanul-apare în secolul al XVI-lea, ca substitut al portarului în Moldova.
Principala atribuție era cea militară, pe care a preluat-o de la portari și
49
pârcălabi. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, hatmanul a ocupat

locul al patrulea în sfatul domnesc. Treptat a cumulat și atribuții fiscale
Dregătorii de curte:
 postelnicul-era dregătorul cel mai apropriat de persoana voievodului, putând
intra în iatacul domnului chiar și nechemat. Treptat a dobândit sarcina de a
introduce la domnitor soliile și pe cei veniți în audiență. Era ultimul
membru al sfatului domnesc. Numărul postelnicilor a crescut în secolul al
XVI-lea
 medelnicerul-îi turna apă domnului pentru a-și spăla mâinile. În secolul al
XVI-lea marele medelnicer era membru al Sfatului domnesc.
 paharnicul-se ocupa de aprovizionare și de ospețele domnești, în special cu
vin. Gusta vinul înainte de a fi servit de domn, pentru a verifica dacă nu era
otrăvit. Apare târziu în Sfatul domnesc. În Moldova se mai numea ceașnic
sau cupar
 stolnicul-răspundea de masa voievodului și de servirea acestuia la ospețe, de
aprovizionarea cu alimente.
 clucerul-răspundea de magaziile și depozitele domnești.În Moldova exista și
jitnicerul, care se ocupa de depozitele de grâne
 pitarul-pregătea pâinea pentru domn și pentru slujitorii sau ostașii cu rație
zilnică de pâine. În secolul al XVII-lea a devenit membru al sfatului
 slugerul-se ocupa cu aprovizionarea și distribuirea rațiilor de carne
 comisul-avea grija grajdurilor și a cailor domnești
 şetrarul-a apărut în secolul al XVI-lea și se ocupa de corturile armatei în
timp de război; rolul său sporește în a doua jumătate a secolului al XVI-lea,
când apare în sfat
 aga-a apărut în a doua jumătate a secolului al XVI-lea - era comandantul
pedestrașilor, fiind subordonat spătarului în Țara Românească și hatmanului
în Moldova
8. Lumea bizantina (secolele al VII - lea – al XV -lea)
 Termenul Imperiul Bizantin a fost inventat în 1557, la aproximativ un

secol după căderea Constantinopolului, de către istoricul german
Hieronymus Wolf.
 în secolul al XVII-lea iluminiști francezi, precum Montesquieu, au
început să-l popularizeze.
50
- 395 împăratul Teodosius cel Mare împarte Imperiul Roman:
1. Imperiul Roman de Apus lui Honorius
2. Imperiul Roman de Răsărit lui Arcadius
IDEOLOGIA IMPERIALĂ
 Imperiul era o emanație a voinței divine
 Împăratul este considerat alesul lui Dumnezeu pe pământ; un Dumnezeu
și o singură lege, în ceruri, un împărat și o singură lege, pe pământ.
 Puterea împăratului era absolută
 Cultul imperial
 Prerogativele împăratului-administrative
- legislative
- judecătorești
- financiare
- militare
- religioase
ETAPE ÎN ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN
 Anii 395 – 610: perioada de tranziţie de la Imperiul Roman la
Imperiul Bizantin propriu-zis.

 Anii 610 – 1081: epoca Bizanţului clasic
 Anii 1081 – 1453: perioada de declin a Imperiul Bizantin.
DINASTIILE IMPERIULUI
 1. Dinastia Constantină (306 - 363)
 2. Dinastia Valentiniană (364 - 379)
 3. Dinastia Teodosiană (379 - 457)
 4. Dinastia Leonidă (457 - 518)
 5.Dinastia Iustiniană (518-602)
 6. Dinastia Heracliană (610-711)
 7. Dinastia Isauriană (717- 802)
 8. Dinastia lui Nicefor/Focida (802 - 814)
 9. Dinastia Frigiană/Amoriană (820 - 867)
51
 10. Dinastia Macedoneană (867-1081)

 11. Dinastia Dukas și Dinastia Comnenilor(1056-1185)
 12. Dinastia Angelilor (1185-1204)
 13. Divizarea imperiului(1204-1261)
 14. Dinastia Paleolog (1261-1453)
IMPERIUL ROMAN LA SFÂRȘITUL SEC. AL V-LEA
IMPĂRATUL JUSTINIAN (527-565)

- recucereşte o parte din teritoriile din vest:
- N Africii(regatul vandal)
- Italia (regatul ostrogot)
-sud-estul Spaniei (regatul vizigot)
- elaboreză- Codul lui Justinian
- construieşte Biserica Sfânta Sofia
52
DE LA IMPERIUL ROMAN LA IMPERIUL BIZANTIN/GRECIZAREA

IMPERIULUI
 În secolul al VII-lea, Imperiul este redus la Asia Mică și la
Constantinopol, prin pierdera provinciilor: Siria, Mesopotamia,
Armenia, Palestina, Egipt și Cartagina, luate în stăpânire de islam și o
parte din Peninsula Balcanică intră sub stăpânirea slavilor din 602
 Pierderile teritoriale au o triplă importanță:
 1. vechiul orbis romanus s-a diminuat semnificativ, teritoriul vital al
imperiului devenind Asia Mică;
 2. Elementul grec ocupând de acum locul primordial în limbă,cultură,în
gîndire și obiceiuri.
 3. a treia consecință s-a manifestat în plan religios: prin separarea
teritoriilor în care monofizitismul era dominant, ortodoxia a rămas
singurul cult creștin oriental.
 Consolidarea elementului grec și creștinismul ortodox au reprezentat
practic momentul în care Imperiul bizantin îi succede Imperiului Roman
de Răsărit.
53
Frontierele Imperiului Bizantin între sec.VI - XI
APOGEUL IMPERIULUI BIZANTIN

 Sec. IX-X- apogeul Imperiului Bizantin- dinastia MACEDONEANĂ
(867-1057)
 - întemeietorul dinastiei, Vasile I (867-886), un țăran de origine
armeană, duce o politica expansionistă - recucerind o mare parte din
provinciile din Orient.
 - restabilește hegemonia comercială în bazinul Mării Mediterane
 976-1025 - împăratul Vasile al II-lea Macedoneanul (omorâtorul de
bulgari) - recucereşte Pen. Balcanică desființând Țaratul bulgar.
Dinastia macedoneană a reprezentat apogeul civilizației bizantine.
54
IMPERIUL IN TIMPUL DINASTIEI MACEDONENE
CURTEA BIZANTINA IN SEC. AL X-LEA
La Constantinopol se află, în nemijlocită vecinătate a palatului, o casă

minunată prin mărime și frumusețe, care e numită de greci Magnaura, adică
”cea mare de aur”... Un arbore de aramă, dar aurit era așezat în fața locului
unde stătea împăratul. Ramurile sale erau pline cu păsări de tot felul, și ele
din aramă aurită. După soiul lor, ele cântau cu felurite glasuri de păsări.
Tronul împărătesc era în așa fel alcătuit încât îți apărea mai întâi neînsemnat,
apoi tot mai înalt și deodată ți se arăta măreț. Deși de o mărime uriașă, nu
sunt sigur dacă e din aramă sau din lemn. Niște lei auriți în jur parcă l-ar
păzi. Lovind pământul cu coada, ei scot un răget din gura deschisă, în vreme
ce limbile li se mișcă. Liuprand
din Cremona
55
DECLINUL IMPERIULUI BIZANTIN

 1025-1081 criza imperiului
 Dinastia Comnenilor (1081-1185) și Dinastia Angelilor (1185-1204)
 1204- cruciaţii- cuceresc Constantinopolul desființează Împeriul
Bizantin și înființează Imperiul Latin
 1261- Mihail al VIII-lea Paleologul cucereşte Constantinopolul și
restaurează Imperiul Bizantin
 Sec. XIV- războaie civile interne și expansiunea otomanilor,
 Cultura bizantină – perioadă de glorie
29 MAI 1454- CUCERIREA CONSTANTINOPOLULUI
 Căderea Constantinopolului a însemnat:
 sfârșitul Imperiului Roman de Răsărit
 moartea ultimului împărat bizantin, Constantin al XI-lea
 și o victorie răsunătoarea a
sultanului otoman Mahomed al II-lea
MOȘTENIREA IMPERIULUI BIZANTIN
 Evul Mediu este, în mod

tradițional, delimitat în timp de căderea Romei,
în 476, și căderea Constantinopolului, în 1453, adică din sec. V până în
sec. XV.
 Orașul Constantinopol, numit „Orașul-Rege”, a fost o metropolă cu
importanță în Evul Mediu, pe măsura importanței pe care au avut-o
Roma și Atena în Antichitate.
 Bizanțul a fost cel mai important centru comercial pentru cea mai mare
parte a Evului Mediu.
 Imperiul Bizantin a fost singurul stat creștin stabil din perioada medievală.
 Bizanțul a fost calea prin care cunoștințele antichității au fost
transmise lumii islamice și celei europene renascentiste.
 Imperiul Bizantin a fost cel care a răspândit creștinismul în Europa: la
popoare slave și în Etiopia, Egipt, Georgia și Armenia.
56
 Căderea Constantinopolului, în 1453, a închis ruta terestră către Asia Mică

și Drumului Mătăsii, determinând căutarea unora noi, fapt care a dus la
descoperirea Americilor de către Cristofor Columb
 Bizanțul a lăsat o adevărată moștenire, unitate spirituală, creștin ortodoxă,
în Europa de sud-est, numită de către Nicolae Iorga "Bizanț după Bizanț".
9. Stat si societate in Europa Occidentala in Evul Mediu
TIMP ISTORIC: sec. X-XV

SPAȚIU: EUROPA DE VEST
DOMENIUL FEUDAL STATUL MEDIEVAL INSTITUȚIILE
STATULUI
MEDIEVAL
- Centrul domeniului Treptat, nobilii cedează
feudal- castelul puterea unui rege în -Regele se consulta cu un
(reședința schimbul siguranței. consiliu regal, format din
seniorului) Regele are reprezentanți ai clerului și
- Zona din jurul responsabilitatea de a nobilimii.
castelului – rezerva organiza o armată
feudală (grădini, puternică. -Biserica, care conferea
păduri, vii, livezi) - La sfârșitului secolului legitimitate pe plan divin
- Loturile țăranilor al XV-lea, Franța devine monarhiei.
dependenți un stat centralizat sub
conducerea regilor din -Periodic, se întrunea
Ierarhia feudală dinastiile Capet și Adunarea de Stări.
1. regele Valois.
2. nobilii, clerul - Este urmată la scurt -Armata, formată din
3. țăranii liberi, țăranii timp de Anglia, care pedestrime și cavalarie.
dependenți. devine un stat
57
centralizat în timpul
Se bazează pe raporturi de dinastiilor Plantagenet și
vasalitate (supunere) între Tudor.
senior și vasal. Felonia -Cele două și-au disputat
(trădarea) era pedepsită statutul de putere
cu moartea. regională în Războiul de
100 de ani (1337-1453).
-Centrul Europei e
dominat de Imperiul
Romano-German.
Acolo, împăratul nu are
autoritate deplină
asupra principilor. În
sec. XIV, rămâne un stat
fărâmițat.
10. Lumea islamica (secolele al VII- lea – al XVI-lea)
Epoca de Aur a Islamului, cunoscută și ca Renașterea islamică reprezintă

perioada cuprinsă între secolele al VII-lea și al XIII-lea, ajungând chiar până în
secolul al XVI-lea, după unii autori. În această perioadă, artiști, ingineri, savanți,
poeți, filozofi, geografi și comercianți care aparțineau lumii islamice (fără a fi
neapărat musulmani), au adus contribuții notabile în domenii ca: artă, agricultură,
economie, industrie, drept, literatură, navigație maritimă, filozofie, știință,
sociologie, tehnologie, realizând o serie de inovații peste acest sistem tradițional al
concepției islamice. Toate aceste realizări au influențat evoluția civilizației în toate
celelalte continente.
58
Fără aceste mari realizări ale islamului, multe din învățăturile Greciei,
Romei și Egiptului antic ar fi fost pierdute pentru totdeauna. Multe astfel de scrieri
valoroase ar fi fost pierdute dacă nu ne parveneau traducerile acestora din arabă în
turcă, persană, ebraică sau latină. Acest focar de cultură s-a alimentat din esența
realizărilor marilor civilizații apuse: mesopotamiană, romană, chineză, indiană,
persană, egipteană, greacă și bizantină.
În urma cuceririlor din secolele al VII-lea și al VIII-lea, se pun bazele

Imperiului Islamic, care devine unul dintre primele zece mari imperii ale lumii.
Islamul se răspândește din Peninsula Arabică, ajunge in Iran, Siria, Irak, Palestina,
Turcia, nordul Africii (Egipt), Spania, Sicilia. Prin secolul al XIII-lea, se
răspândește și în India și Asia de Sud-Est.
Armatele arabe se caracterizau prin utilizarea tacticilor avansate, a

cavaleriei bazate pe cai și cămile. Conducătorii islamici erau foarte toleranți cu
popoarele cucerite și stimulau convertirea la credința islamică. Araba, devenită
limbă comună pentru diferitele grupuri etnice ale imperiului, permitea răspândirea
rapidă a cunoștintelor și ideilor.
Epoca de Aur a Islamului începe în secolul al VIII-lea, odată cu venirea la

putere a Abbasizilor (care au domnit de la mijlocul secolului al VIII-lea, până la
jumătatea secolului al XIII-lea) și în special în timpul califatului lui Al-Mamun,
fiul lui Harun al-Rashid și probabil cel mai mare dintre abbasizi. Capitala se mută
de la Damasc la Bagdad. Are loc o împletire a tradițiilor arabă, persană, egipteană
și europeană.
Pentru promovarea științei și filozofiei, în Bagdad se înființează așa-numita

Casă a Înțelepciunii, unde învățații islamici (dar și de alte religii) se străduiesc să
efectueze traducerile operelor antichității. Această atitudine față de învățământ și
cercetare a constituit factorul principal care a condus la dezvoltarea științei.
Existența unei limbi comune, araba, favorizează comerțul internațional, schimbul
de idei, libertatea gândirii și toleranța religioasă.
59
O inovație majoră a acestei perioade a fost hârtia, a cărei fabricație a

constituit un secret păstrat cu fermitate de chinezi, dar dezvăluit de prizonierii din
urma bătăliei de la Talas din 751 dintre arabi și chinezi. Drept urmare, la
Samarkand și Bagdad s-au construit primele fabrici de hârtie, la a cărei tehnologie
arabii au adus unele inovații. Prin anii 900, în Bagdad apăreau bibliotecile publice.
Fabricarea hârtiei se extinde ajungând în Fès, Maroc, apoi în Al-Andalus, urmând
să se răspândească în întreaga Europă a secolului al XIII-lea.
O deosebită dezvoltare o cunoaște Mecca, ce încă înainte de apariția

islamului devenise un prosper centru comercial. Tradiția pelerinajului face ca acest
oraș să devină nu numai un centru al schimbului de mărfuri, dar și de idei. Având
la bază o economie a cărei esență consta în schimbul de mărfuri, civilizația
islamică se dezvoltă și se extinde, în contrast cu cea creștină, indiană sau chineză
ale căror societăți erau adaptate unei aristocrații agricole. Are loc o expansiune a
credinței islamice, la aceasta contribuind și misionarii sufiști care se deplasau în
întreaga lume.
Mulți oameni de știință și filozofi musulmani participau la dezbateri ce

aveau un caracter umanist și rațional. Drept urmare, majoritatea scrierilor islamice
ale acestei perioade manifestă un profund caracter liberal și secular. Această
libertate religioasă în gândire, deși societatea era controlată de valorile islamice,
permite colaborarea dintre musulmani, creștini și evrei, ceea ce conduce la
dezvoltarea creativității filozofice caracteristice evului mediu islamic al perioadei
dintre secolele al VIII-lea și al XIII-lea.
În lucrările lui Al-Kindi, Al-Razi, Avicenna, Abd al-Latif și alții apar

primele studii despre mediu. Sunt tratate subiecte ca poluarea apei, a aerului, a
solului, deșeurile menajere ale marilor orașe și impactul negativ al acestora asupra
naturii. Córdoba, Spania, Al-Andalus sunt dotate cu recipiente pentru colectarea și
depozitarea gunoaielor.
60
Anumite instituții care nu existau până atunci își au originea în lumea

islamică timpurie. Ne referim aici la: spitale publice, spitale psihiatrice, biblioteci
publice, universități, observatoare astronomice, centre de cercetare etc. Astfel, cea
mai veche universitate din lume a fost Universitatea Al-Qarawiyyin din Fès,
Maroc, fondată în anul 859. De o vechime similară este și Universitatea Al-Azhar
din Cairo, înființată un secol mai târziu, în 975.
Prin secolul al X-lea, Córdoba avea 700 moschei, 60.000 de palate și 70 de

biblioteci, cea mai mare dintre acestea având 600.000 de manuscrise. În întregul
Al-Andalus, în fiecare an erau publicate peste 60.000 de tratate, poezii, polemici și
compilații. Biblioteca din Cairo avea peste două milioane de volume, iar cea din
Tripoli se pare că deținea peste trei milioane de lucrări până să fie distrusă de
cruciați. De asemenea, lucrările arabe în domeniul științelor matematice scrise în
perioada evului mediu depășesc ca număr și importanță pe cele scrise în perioada
clasică greco-romană.
O transformare calitativă pronunțată au suferit-o bibliotecile, de la simple

depozite de manuscrise la adevărate biblioteci publice în sensul modern al
cuvântului, centre de știință și educație, de unde se răspândeau ideile și teoriile,
unde aveau loc întâlniri pentru discuții și polemici.
O altă caracteristică a Epocii de Aur a Islamului o constituie existența unui

număr mare de savanți, comparabili cu acei oameni ai Renașterii (ca Leonardo da
Vinci), adică erudiți multidisciplinari. Printre aceștia s-au remarcat: Al Biruni, Al-
Jahiz, Al-Kindi, Avicenna, Geber, Al-Idrisi, Avenzoar, Alhazen, Ibn al-Nafis, Ibn
Khaldun, Al-Khwarizmi (Al-Horezmi), Al-Masudi, Al-Muqaddasi, Al-Tusi.
61
11. Romanii in „cruciada tarzie” (secolele al XIV-lea – al XVI-lea)
LUPTA TARILOR ROMÂNE PENTRU APĂRAREA

INDEPENDENŢEI
La scurtă vreme după afirmarea lor politică ca state independente, Ţara
Românească şi Moldova se manifestă ca importante forţe politice în istoria sud-
estului european. Orientarea spre o politică de sine stătătoare a statelor româneşti
se loveşte de tendinţele expansioniste ale marilor state feudale, Ungaria si Polonia,
care încercau să-şi asigure, ajungând adeseori în conflict între" ele, suzeranitatea
asupra lor.
Tendinţelor politice expansioniste ale celor două puteri li se asociază Imperiul
Otoman care, prin cucerirea Peninsulei Balcanice, constituia o gravă primejdie
pentru existenţa politică independentă a Ţărilor Române.
Ȋn aceste împrejurări externe, Ţările Române au opus o rezistenţă militară
fermă, atât încercărilor regatului maghiar de a subjuga Moldova, cât şi celor de
dominaţie otomană în Tara Românească.
Ţara Românească in timpul lui Mircea cel Bătrân
Ȋn istoria poporului român, Mircea cel Bătrân (1386-1418), domnul Ţării
Româneşti, ne apare drept una dintre cele mai puternice personalităţi. Ajuns în
scaun în vremi ce anunţau mari confruntări cu Imperiul otoman, s-a remarcat prin
abilitatea politică şi prin calităţile de oştean viteaz. Un cronicar turc îl numeşte, pe
bună dreptate, „cel mai viteaz şi cel mai ager dintre principii creştini". El a ştiut,
în complexitatea raporturilor politice ale timpului, să aducă în hotarele ţării
pământuri străvechi româneşti. Domnul Ţării Româneşti a fost şi un bun
organizator, a manifestat interes pentru aşezămintele social-economice, într-o
vreme de generală consolidare şi de sporire a populaţiei în răsăritul Europei.
Mircea Voievod a fost un luptător pentru independenţa ţării, un hotărât apărător al
civilizaţiei europene. Istoricii i-au asociat şi calităţi de bun diplomat si de
sprijinitor al culturii.
Ȋnceputurile domniei. La urcarea pe tron, Mircea era stăpân numai al Ţării
Româneşti. Teritoriile de peste munţi, Almaşul şi Făgăraşul, pe care le deţinuse
Vladislav Vlaicu, fuseseră pierdute în vremea lui Radu I. Mircea ia în stăpânire
aceste teritorii, astfel că, în septembrie 1389, se intitulează domn „al ţărilor de
peste munţi". Din acelaşi an apare în titlul domnesc şi Banatul Severinului.
Titlurile domneşti oglindesc, de la an la an, întinderea teritorială a Ţării
Româneşti, prin integrarea noilor sau mai vechilor stăpâniri.
Primejdia otomană se apropie de hotarele ţării, în timp ce Ungaria este
frământată de lupte interne. Conştient de creşterea pericolului otoman, Mircea a
căutat să consolideze statul, continuând opera predecesorilor săi, fiind primul
dintre domnii români care a închegat un front puternic românesc, însă din primii
ani s-a străduit să contrabalanseze influenţa politică şi economică maghiară,
stabilind bune relaţii cu Moldova şi Petru Muşat, prin intermediul căruia încheie o
alianţă si cu Polonia. Politica lui Mircea, în această fază, a fost moldo-polonă,
62
pentru a contracara presiunea maghiară. în acest context, Ţările Române au

acţionat îm-preună, solidare în raport cu pericolul extern.
Politica internă, Mircea cel Bătrân s-a preocupat de sporirea bogăţiilor ţării, a
desăvârşit organizarea socială a ţării, sistemul de obligaţii şi de privilegii. în
timpul lui s-au stabilit sistemul proprietăţii (prin actele emise de cancelaria
domnească) şi dregătoriile. A organizat o mai bună administraţie a ţării, care a fost
controlată din aproape de domnie. El a întărit sistemul de cetăţi de la Dunăre,
organizând şi «Oastea cea mare». Mircea a acordat atenţie şi organizării Bisericii
Ţării Româneşti. Această activitate de consolidare a statului şi a instituţiilor sale
explică, în bună parte, puterea pe care o reprezenta Ţara Românească în sud-estul
Europei.
Rolul Tării Româneşti în frontul antiotoman din Balcani

După alungarea otomanilor din Dobrogea, Mircea a sprijinit, în continuare,
forţele sociale din peninsula Balcanică, în lupta împotriva ofensivei otomane. în
iunie 1389, un corp de oaste din Ţara Românească participă, alături de forţele
sârbeşti conduse de cneazul Lazăr, la lupta de la Câmpia Mierlei (Kossovopolje),
împotriva turcilor. Sultanul a întreprins, în 1391, o campanie de pradă în nordul
Dunării. Oastea turcească este învinsă de Mircea cel Bătrân.
Lupta de la Rovine. Ofensiva otomană se îndreptă, începând din 1393, spre
cetăţile de la Dunăre stăpânite de Mircea, astfel că Ţara Românească se află în
prima linie a frontului antiotoman. Participarea lui Mircea la lupta de la Câmpia
Mierlei, politica domnului îndreptată împotriva stăpânirii otomane în Peninsula
Balcanică şi sistemul de alianţe cu statele creştine au constituit tot atâtea cauze
care au prilejuit agresiunea otomană în Ţara Românească. Cu o armată de
aproximativ 40 000 de ostaşi, căreia i s-au adăugat şi armatele vasalilor sârbi şi
albanezi, in toamna anului 1394, (episod întâmplat, după unii cercetători în 1395),
Baiazid Ilderim (Fulgerul) a trecut Dunărea, pe la Turnu, în Ţara Românească,
înaintând spre capitala ţării, Argeş. Mircea Voievod, dispunând doar de 10 000 de
ostaşi, a evitat, la început, lupta directă. El a adoptat tactica hărţuielii, a evacuat
satele, retrăgând pe locuitori în zona muntoasă; a dezlănţuit atacuri prin
surprindere, mai ales noaptea, împotriva trupelor turceşti, răzleţite pentru a-şi
căuta hrana sau a jefui. Forţa duşmanului a slăbit treptat. în ziua de 10 octombrie
1394, (după alte ipoteze, în 17 mai 1395), la Rovine (rovină = loc mlăştinos) între
Turnu şi Argeş, s-a dat una dintre cele mai mari lupte din istoria confruntărilor
româno-otomane. O cronică bulgară contemporană povesteşte:,, şi lănci
nenumărate s-au frânt", iar cerul „nu se mai putea vedea de desimea
săgeţilor"'.Victoria obţinută nu a putut fi exploatată, deoarece o parte din marea
boierime, nemulţumită de creşterea autorităţii domneşti, a sprijinit pe un
pretendent, anume Vlad (Uzurpatorul), susţinut de domnul Moldovei. în aceste
condiţii, Mircea a încheiat, la Braşov, în 7 martie 1395, tratatul de alianţă cu regele
Ungariei, Sigismund, împotriva otomanilor. Acest tratat nu este un act de
vasalitate ci o alianţă împotriva turcilor, în vederea unei cruciade. Mircea este
recunoscut ca domn al ţării, dovadă că el, de fapt, controla partea ei răsăriteană,
63
fiind susţinut de importante forţe sociale şi militare. Vlad Uzurpatorul, sprijinit şi

de intervenţia armatei otomane, având şi adeziunea unei părţi a boierimii, se
menţine un timp în scaun. în vara anului 1396, Mircea, cu sprijinul lui Ştibor,
voievodul Transilvaniei, întărindu-şi poziţiile în Ţara Românească, a participat la
cruciada antiotomană.
Lupta de la Nicopole. Presiunea otomană asupra Europei şi încercările
statului otoman de a se înstăpâni în Ţara Românească determină organizarea unei
cruciade antiotomane, plănuită cu mai mulţi ani în urmă. Scopul acesteia era de a-i
alunga pe otomani de la Dunăre şi chiar din Europa. încă din primăvara anului
1396 au sosit la Buda cavaleri francezi şi burgunzi, apoi germani, italieni şi
englezi. Acestora li se alătură oşti maghiare, precum şi un corp ardelean condus de
voievodul Stibor. Cruciaţilor li se ataşează oastea Tării Româneşti, sub conducerea
domnului.
Ȋn vara anului 1396, aliaţii au cucerit Vidinul şi Rahova, ajungând la
Nicopole. Deşi Mircea, care cunoştea tactica de luptă a otomanilor, a cerut să atace
cel dintâi, a fost refuzat de ducele Burgundiei. Acesta pornind la atac s-a
îndepărtat mult de liniile creştine. Astfel că oastea franco-burgundă a fost
înconjurată. Cruciada a luat sfârşit cu victoria otomanilor. De acum înainte, rolul
principal în confruntarea cu statul otoman, la Dunăre, a rămas în seama Ţării
Româneşti. înfrângerea de la Nicopole, prezenţa otomanilor în Bulgaria şi
ocuparea de către aceştia a cetăţii Turnu au întărit, pentru moment, poziţia lui Vlad
Uzurpatorul. După cucerirea Vidinului, crescând pericolul transformării ţării în
paşalâc, s-a produs o grupare a forţelor, în jurul lui Mircea. La aceasta s-a adăugat,
s-a produs o regrupare a forţelor, în jurul lui Mircea. La aceasta s-a adăugat şi
situaţia favorabilă creată de îndepărtarea lui Baiazid de linia Dunării. Sultanul,
având în intenţie pregătirea asediului Constantinopolului, degajează frontul
dunărean. în aceste condiţii, Mircea, având sprijinul ţării, este reînscăunat cu
ajutorul lui Ştibor, voievodul Transilvaniei.
Etapa de apogeu si lupta diplomatică dusă de Mircea. Victoria mongolilor
conduşi de Timur Lenk, la Ankara (1402), şi luarea în captivitate a lui Baiazid au
prilejuit luptele pentru tron între fiii acestuia. Această etapă, extinsă pe parcursul
unui deceniu, a însemnat şi o perioadă de oarecare linişte, îngăduindu-i lui Mircea
cel Bătrân să se manifeste ca abil diplomat, iar ţării să joace un rol însemnat în
istoria acestei părţi pe lume. în timpul lui Mircea Voievod, Patriarhia din
Constantinopol a conferit Mitropolitului Ţării Româneşti titlul de „exarh al
plaiurilor", care însemna extinderea autorităţii lui asupra credincioşilor români din
Transilvania. Era începutul unei politici ce va culmina în vremea lui Mihai
Viteazul.
Mircea se putea intitula: „Io Mircea, mare voievod şi domn, cu mila lui
Dumnezeu stăpânind toată Ţara Ungro-Vlahiei şi părţile de peste munţi încă şi
spre părţile tătărăşti şi herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului,
Severinului şi de amândouă părţile peste toată Podunavia, încă pă'nă la Marea
cea Mare şi singur stăpânilor al cetăţii Dărstor ".
64
Folosindu-se de anarhia din statul otoman, provocată de luptele pentru tron,

Mircea s-a amestecat în politica internă a acestuia, sprijinind diferiţi candidaţi. în
acelaşi timp, pentru reluarea războiului antiotoman, Mircea a întărit relaţiile de
colaborare cu cneazul sârb Ştefan Lazarevici, iar cu regele Sigismund al Ungariei
a plănuit o nouă campanie antiotomană. Ţara Românească ajunsese, în această
vreme, o putere însemnată.
Ȋnlăturarea lui Musa, pretendentul ajutat de Mircea, şi înscăunarea lui
Mahomed (1413), a însemnat o grea lovitură pentru politica lui Mircea. Regii
Ungariei şi Poloniei duceau tratative pentru încheierea unui armistiţiu cu sultanul.
în condiţii de izolare, părăsit de foştii aliaţi, Mircea a fost nevoit să trateze cu
sultanul, obligându-se la plata unui tribut anual, care însemna răscumpărarea păcii.
Tributul plătit lui Mahomed n-a însemnat, deci, supunerea ţării faţă de otomani. La
moartea sa (31 ianuarie 1418), Mircea a lăsat o tară liberă, independentă faţă de
statul otoman, încheind una dintre cele mai strălucite domnii din istoria poporului
nostru. A fost înmormântat la mănăstirea Cozia, ctitoria sa.
Semnificaţia istorică a domniei lui Mircea cel Bătrân. Ȋn condiţiile
expansiunii otomane în Europa, domnia lui Mircea cel Bătrân a însemnat, pentru
Ţara Românească, o epocă de mari confruntări militare şi diplomatice, în vremuri
grele, Ţara Românească şi-a păstrat independenţa şi şi-a consolidat hotarele. Pe
plan intern, ţara a cunoscut o etapă de prosperitate economică şi consolidare
politică. Bun gospodar, conducător viteaz şi diplomat iscusit, Mircea Voievod a
fost primul mare conducător al luptei de apărare pe linia Dunării de Jos, împotriva
agresiunii otomane, contribuind substanţial la apărarea civilizaţiei europene. Ştiind
să folosească resursele materiale şi umane ale ţării în lupta antiotomană, el a
salvat, astfel, ţara, de pericolul transformării ei în paşalâc.
Moldova în timpul lui Alexandru cel Bun
După o vreme de frământări politice interne, cu sprijinul lui Mircea cel

Bătrân, a fost inaugurată, în Moldova, domnia lui Alexandru cel Bun (1399-1431).
Cele trei decenii de domnie au însemnat, pentru ţară, o perioadă de linişte şi pace.
de prosperitate economică şi de întărire a statului. Lunga domnie i-a îngăduit lui
Alexandru cel Bun să desăvârşească organizarea administrativă, financiară şi
militară, care a dus la consolidarea puterii, la creşterea prestigiului si autorităţii
sale.
Făurirea unui sistem de alianţe în scopul apărării independenţei ţării,
înscăunarea lui Alexandru cel Bun a coincis cu un moment de încordare a relaţiilor
dintre regatele Poloniei şi Ungariei, între care exista, pentru dominaţia răsăritului
Europei şi gurilor Dunării, o rivalitate mai veche. De aceea, de la început, domnul
şi-a pus speranţele în Mircea cel Bătrân, Moldova fiind legată de Ţara
Românească prin aceleaşi interese politice. Tratatul încheiat între cei doi domni, în
care se făcea şi delimitarea graniţelor, a dus la o strânsă alianţă şi colaborare.
65
Aflându-se între două puteri rivale, Polonia şi Ungaria, Alexandru cel Bun a
înţeles că trebuie să se apropie de Polonia, din mai multe motive: exista o tradiţie a
bunelor relaţii de pe timpul predecesorilor săi, Petru I şi Roman I; prin Moldova
treceau drumurile comerciale de la Liov şi Cracovia spre porturile dunărene şi
maritime, comerţul de tranzit aducând însemnate venituri vamale Moldovei.
Alexandru cel Bun nădăjduia ca prin alianţa cu Polonia să neutralizeze pretenţiile
regelui Ungariei.
Ȋn anul 1402, Alexandru cel Bun a încheiat o înţelegere cu Vladislav Iagello,
recunoscându-i suzeranitatea, reînnoită de mai multe ori (1404, 1407, 1411), fără
ştirbirea independenţei ţării. Domnul Moldovei a urmărit, prin apropierea de
Polonia, consolidarea politică a ţării şi creşterea prestigiului domniei în cadrul
relaţiilor internaţionale. Privilegiul comercial acordat negustorilor din Liov, în
1408, presupunea existenţa unei strânse colaborări politice între cele două ţări. în
bune raporturi a ajuns Alexandru cel Bun şi cu Vitold, marele cneaz al Lituaniei.
Prietenia cu Mircea şi cu fiii acestuia, înţelegerile încheiate cu Polonia,
raporturile de colaborare cu Lituania au vizat crearea unui puternic sistem politic
defensiv, pentru preîntâmpinarea unui atac din afară.
Participarea moldovenilor la lupta poporului polonez împotriva
teutonilor. Cavalerii teutoni, după ce fuseseră alungaţi din Ţara Bârsei, şi-au
întemeiat un stat puternic în zona Mării Baltice, continuând politica agresiva si de
expansiune în dauna Poloniei. Pe baza tratatului încheiat, Alexandru cel Bun i-a
trimis, în anul 1410, ajutor armat regelui Poloniei, uşurându-i biruinţa de la
Grunwald, împotriva cavalerilor teutoni, sprijiniţi de regele Ungariei.
Cum neînţelegerile polono-maghiare s-au intensificat, tratatul încheiat la
Roman, în 1411, între Alexandru cel Bun şi Vladislav Iagello prevedea şi apărarea
comună împotriva Ungariei. Creşterea pericolului otoman, înfrângerea cavalerilor
teutoni, criza politică internă, l-au determinat pe Sigismund de Luxemburg să
ajungă la o înţelegere cu Polonia, încheind tratatul de la Lublau, din 1412. Tratatul
prevedea o acţiune comună împotriva otomanilor, la care trebuia să participe şi
Alexandru cel Bun. în caz de refuz, Moldova urma să fie împărţită între cele două
puteri. Deşi regele Ungariei a încercat, de mai multe ori, să pună în aplicare aceste
prevederi, regele Poloniei s-a opus.
Ȋn anul 1414, Alexandru cel Bun i-a sprijinit din nou pe polonezi, împotriva
teutonilor, precum şi în 1422, la Marienburg, unde călăreţii moldoveni s-au
acoperit de glorie. El urmărea, prin alianţă cu Polonia, să anihileze planurile
expansioniste ale regelui Sigismund, dar şi pe cele ale turcilor. Aceştia din urmă,
în anul 1420, după ce l-au înfrânt pe domnul Ţării Româneşti s-au îndreptat spre
Cetatea Albă. Alexandru cel Bun a cerut în zadar ajutor Poloniei. în aceste
împrejurări el reuşeşte, prin forţele-i proprii, să respingă atacul otomanilor.
Alexandru cel Bun a murit în decembrie 1431, fiind înmormântat la
Mănăstirea Bistriţa. Domnia lui Alexandru cel Bun a însemnat o perioadă de
realizări economice şi politice. în relaţiile externe, el s-a sprijinit pe alianţa cu Ţara
Românească, ştiind, în acelaşi timp, să păstreze echilibrul între puterile vecine,
Polonia si Ungaria. Contracarându-le planurile expansioniste, reuşeşte să păstreze
66
independenţa ţării. Moldova a câştigat o recunoaştere internaţională a prestigiului

ei, fiind considerată, alături de Ţara Românească, după Bizanţ, drept o forţă
însemnată a Răsăritului.
Orientarea politică a voievodatului Transilvaniei
Organizarea politică a voievodatului Transilvaniei se desăvârşeşte în secolul

al XlV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea. Autonomia voievodatului se
precizează, în tot mai mare măsură, datorită tradiţiei sale de ţară separată precum
şi vieţii economice care era legată de dezvoltarea Ţării Româneşti şi a Moldovei.
Transilvania cunoaşte, în secolul al XlV-lea, o pronunţată autonomie, în vremea
unor voievozi care constituie adevărate dinastii, exemple fiind voievozii din
familiile Lăckfi şi Csăki. în această vreme, congregaţiile generale ale nobilimii
câştigau un rol mai important. Oraşele ţării îşi sporesc puterea economică. Pe plan
extern, voievozii Transilvaniei participă la acţiuni militare împotriva statului
otoman. în timpul lui Mircea cel Bătrân, voievodul Ştibor sprijină pe domnul Ţării
Româneşti în lupta antiotomană, dovadă a ţelurilor politice comune.
Legăturile între Transilvania şi celelalte două ţări româneşti se amplifici Li
această perioadă, în condiţiile create de pericolul otoman. Lupta puterilor europe
împotriva statului otoman consolidează, neîncetat, aceste legături. Mircea
stăpâneşte Amlaşul şi Făgăraşul, fapt ce contribuie la întărirea vieţii româneşti -
aceste regiuni. Sub raport social, boierimea făgărăşeană stăpâneşte moşiile in
virtutea actelor de danie primite de la domnii Ţării Româneşti.
Viaţa social-politică a voievodului Transilvaniei, după întemeierea stau
medievale româneşti de la sud şi de la est de Carpaţi, este dominată de politica d;
catolicizare şi, în general, de asuprire a nobilimii şi cnezilor români. Ludovic cel
Mare ia măsuri împotriva românilor „răzvrătiţi în Transilvania" care se aflau in
legătură cu fraţii lor din Ţările Române libere, de aceeaşi credinţă si limbă. Politici
regală condiţionează calitatea de nobil de apartenenţa la religia catolică. Erau vizti
nobilii si cnezii români ortodocşi, eliminaţi din viata politică. Prin aceste măsuri se
inaugurează, faţă de români, o politică de discriminare, care avea la bază ideea
religie receptă, cu alte cuvinte, acceptată constituţional. Prin catolicizare, Ludovic
cel Mare urmărea să rupă solidaritatea dintre românii transilvăneni şi cei din
statele româneşti libere. Acestei politici îi va răspunde, la începutul secolului al
XIV-lea Mircea Voievod care a instituit patronajul Mitropoliei Ţării Româneşti
asupra vietii religioase a românilor transilvăneni.
ŢĂRILE ROMÂNE ÎN FRONTUL ANTIOTOMAN SUB CONDUCEREA

LUI IANCU CORVIN DE HUNEDOARA
Secolul al XV-lea deschide, în istoria popoarelor din Europa centrală şi de

sud-est, un capitol decisiv în lupta pentru salvarea independenţei statelor din
67
această parte a continentului. O dată cu venirea la tron a lui Mahomed al II-lea.

dornic să reînvie gloria strămoşilor, începe extinderea stăpânirii otomane asupra
ţărilor Europei sud-dunărene şi cucerirea Constantinopolului. Acest plan urmărea
deschiderea porţilor Europei centrale prin ocuparea Belgradului. Astfel, ţările
Europei sud-estice, estice şi centrale şi, în primul rând, Ţările Române, cărora le
revine misiunea istorică de a opri ofensiva otomană, ajung să se confrunte direct
cu sultanul. Aici, pe aceste pământuri şi în mijlocul popoarelor ce le locuiesc,
reînvie ideea de cruciadă, pe care o vor realiza Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş şi
Ştefan cel Mare. în această ambiantă îsi face loc si ideea unirii eforturilor tării
Române, prin crearea unui organism politic şi militar îndreptat împotriva
încercărilor statului otoman de a le transforma în paşalâcuri.
Ascensiunea la putere a lui Iancu de Hunedoara are loc în împrejurări politice
grave, pricinuite de luptele pentru tron din Ungaria, între partide potrivnice, de
intervenţii ale otomanilor.
Originea si începuturile ascensiunii lui Iancu de Hunedoara. Iancu de
Hunedoara s-a ridicat din mijlocul cnezilor români din Ţara Haţegului, afirmându-
se în cadrul procesului de înnobilare din această parte de ţară. Izvoarele istorice
subliniază originea lui românească, din cnezimea haţegană. Alte izvoare aşază
originea familiei lui Iancu în Ţara Românească, ceea ce nu poate fi categoric
exclus, având în vedere raporturile ţării Haţegului cu regiunile sud-carpatice.
Documentele pomenesc familia ca având rosturi militare, tatăl său, Voicu, fiind
dăruit, în 1409 cu castelul şi domeniul Hunedoarei.
Numit ban al Severinului, în anii prevestitori marilor confruntări, Iancu de
Hunedoara îşi dă scama de pericolul otoman. După moartea regelui, în Dieta
din1440, Iancu expune situaţia politică din ţară, gravitatea pericolului otoman şi
consecinţele pentru Ungaria şi Transilvania. Pledând convingător pentru o putere
centrală puternică, susţine candidatura regelui polon Vladislav al III-lea la tronul
Ungariei. El este numit voievod al Transilvaniei, demnitate pe care o ocupă în
1441.
Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei. Ȋn această nouă funcţie,
Iancu de Hunedoara s-a preocupat de întărirea puterii politice şi militare a
Transilvaniei. Nobilimea, strângându-şi rândurile în timpul răscoalei de la
Bobâlna, putea opune oricând rezistenţă puterii centrale. De aceea, Iancu de
Hunedoara şi-a întărit legăturile cu mica nobilime. El s-a preocupat de întărirea
bazei economice a voievodatului, de organizarea şi controlul minelor, al ocnelor
de sare, ramură care aducea venituri importante visteriei.
Ȋntărirea armatei va fi una dintre preocupările de seamă ale noului voievod. Pe
lângă armata sa proprie, alcătuită din cnezi şi mici nobili, au pătruns în rândurile
acesteia multe elemente din ţărănimea liberă. Era conştient că poporul privea cu
simpatic războiul antiotoman. Mulţi cnezi români, participanţi la marile campanii,
au fost înnobilaţi. Neavând încredere în nobilimea mare, şi-a completat armata cu
trupe de mercenari. A studiat cu mare atenţie tactica de luptă a otomanilor căreia îi
va opune ideea luptei ofensive, pentru a-i înfrânge în teritoriile pe care le
stăpâneau.
Lupta comună a românilor împotriva otomanilor. Marile victorii
împotriva otomanilor încep în 1441, când Iancu de Hunedoara reuşeşte să înfrângă
o oaste a acestora, în Serbia. Sultanul plănuia să transforme Ţara Românească într-
un paşalâc. Dar, pe neaşteptate, în martie 1442, otomanii pătrund în Transilvania
şi, găsindu-1 pe Iancu nepregătit, înfrâng oastea acestuia, în bătălia de la
Săntimbru (lângă Alba-Iulia). Dând dovadă de calităţi organizatorice deosebite,
68
proclamând ridicarea generală a maselor la oaste, Iancu i-a lovit pe otomani cu

forţe noi, între Alba-Iulia şi Sibiu. înfrângerea a fost transformată în victorie,
căzând în luptă însuşi comandantul oştirii otomane şi fiul său. Armata otomană s-a
retras în debandadă, spre Turnu Roşu. Iancu ac Hunedoara i-a urmărit, trecând în
Ţara Românească, unde 1-a înscăunat ca domn pe Basarab al II-lca. Victoria lui
Iancu de Hunedoara si aşezarea în domnie a unui voievod credincios planurilor
sale, exprimă intenţia de a întări Frontul antiotoman, prin alianţa cu Ţara Româ-
nească.
Sultanul înţelege prea bine primejdia care venea dinspre planurile lui Iancu în
Ţara Românească astfel că organizează o nouă expediţie, care se sfârşeşte cu
victoria de la Poarta de Fier a Transilvaniei (1442). în septembrie 1442, Iancu
trece munţii şi, pe Ialomiţa, îi zdrobeşte pe otomani, obţinând o strălucită izbândă.
Vestea s-a răspândit cu iuţeală, făcând să renască speranţele într-o victorie care să-
i alunge pe otomani din Europa.
Biruinţa obţinută a îndemnat unele state (Polonia, Veneţia, Burgundia
Aragonul) să plănuiască o coaliţie antiotomană, sub conducerea lui Iancu de
Hunedoara. La începutul anului 1443, voievodul Transilvaniei a început pregătirea
unei lungi campanii, bazându-se şi pe ajutorul promis de celelalte ţari. Acest ajutor
a fost însă sub aşteptări. Bizuindu-se atunci pe forţele proprii, Iancu de Hunedoara
trece Dunărea cu o mare oaste, ţintind la ocuparea Adrianopolului şi la
depresurarea Constantinopolului. Cu toate victoriile obţinute, „campania cea
lungă" se întrerupe, Iancu revenind în ţară. Sultanul este nevoit să ofere pacea.
Aceasta s-a încheiat în iulie 1444, la Seghedin, pe o durată de 10 ani. „Campania
cea lungă" s-a sfârşit cu succes, demonstrând otomanilor, dar şi lumii europene,
forţa militară şi politică a lui Iancu de Hunedoara.
Cruciada de la Varna. Ȋn atmosfera creată de succesul lui Iancu de
Hunedoara şi, mai cu seamă, de pacea de la Seghedin, s-au reluat planurile de
începere a războiului. Cu deosebire, insistenţele papale şi plecarea flotei veneţiene
spre Bosfor şi Dardanele determină ruperea tratatului. La campanie participă trupe
regale, Iancu în fruntea oştilor ardelene, croate şi bosniace precum şi oastea Ţării
Româneşti, a lui Vlad Dracul. Oastea regală pătrunde spre Nicopole, şi, de aici,
spre Varna. într-un consiliu de război, voievodul Transilvaniei se opune planului
de a se întări într-o tabără şi propune atacul hotărât. în zorii zilei de 10 noiembrie
1444 s-a dat bătălia care pusese faţă-n faţă oastea puţin numeroasă a creştinilor si
puternica armată otomană. Regele maghiar cade în luptă, fapt ce sporeşte deruta în
rândul armatelor sale. Otomanii câştigă o mare bătălie, nu însă şi victoria asupra
lui Iancu de Hunedoara şi a sistemului politic şi militar pe care începuse să-1
închege.
De la Varna la Belgrad. Ȋnfrângerea de la Varna nu a însemnat şi renunţarea
la lupta antiotomană.
Ales guvernator al Ungariei, în 1446, Iancu de Hunedoara desfăşoară o
activitate remarcabilă pentru a închega o alianţă trainică cu Ţara Românească şi
Moldova. în anii 1447-1448 se conturează, împotriva statului otoman, un sistem
politic militar comun, alcătuit din toate Ţările Române. Iancu stabileşte legături cu
Skanderbeg, conducătorul luptei de eliberare a albanezilor. Astfel, în 1448 el dă
69
una din marile bătălii, la Kossovopolje, împotriva otomanilor. La ea participă şi

oastea Tării Româneşti. Nu a obţinut însă victoria; otomanii, în condiţiile trădării
despotului Gheorghe Brancovici, înving. De acum, statul otoman se îndreaptă spre
înfăptuirea planului de cucerire a centrului Europei.
Victoria de la Belgrad. Ȋnfrângerea suferită de Iancu de Hunedoara a
contribuit la slăbirea puterii lor în interior, dar, în egală măsură, a fost şi un prilej
pentru tendinţele de destrămare a sistemului său de alianţe. Cu toate acestea, el
reuşeşte să împună în Moldova pe Bogdan al II-lea (tatăl lui Ştefan cel Mare), un
domn fidel politicii sale. Acesta îi mărturiseşte că „ţara domniei mele şi ţara
domniei tale să fie una singură". Aceleaşi relaţii bune se menţin si cu Tara
Românească, care rămâne sub ascultarea lui Iancu. La puţini ani, ostile otomane
ale lui Mahomed al II-lea cuceresc, în 1453, Constantinopolul, fapt ce a avut un
puternic ecou politic în lumea europeană. Acest moment e considerat în
istoriografie ca reprezentând trecerea de la statul la Imperiul Otoman.
Primejdia otomană era de neînlăturat: otomanii îşi fac apariţia în Serbia.
Drumul lor se îndrepta spre Belgrad, cheia Europei centrale. Iancu întăreşte linia
Dunării şi-şi pregăteşte armata, încercând să menţină sistemul de alianţe la sud-est
de Carpaţi. El se străduieşte, în preajma luptei de la Belgrad, să refacă sistemul de
alianţă cu Ţara Românească şi Moldova. în 1456 îl instalează pe Vlad Ţepeş în
Ţara Românească, urmând, se pare, ca imediat, în Moldova, să-1 aşeze pe viitorul
domn Ştefan cel Mare.
Ȋn vederea luptei, Iancu de Hunedoara adună oaste care se ridica la 30 000 de
luptători, alcătuită din cnezime românească, în general din mica nobilime,
orăşenime şi din mari mulţimi din Ungaria, Polonia, Cehia, Germania etc. Armata
otomanilor s-a izbit de vitejia oştirii lui Iancu, a cărei victorie era evidentă. Atacul
general dezlănţuit asupra taberei otomane nu a mai lăsat nici o urmă de îndoială.
Iancu învinsese. Otomanii se retrag în derută. Mahomed a fost rănit.
Din Belgrad, Europei i se dădea de ştire despre marea victorie. Urmează
procesiuni şi sărbători pretutindeni, din Veneţia până în Anglia. în acest timp, in
tabăra de lângă Zemun, în 11 august 1456, Iancu a murit, răpus de ciumă. Trupu
lui a fost înmormântat în Catedrala catolică din Alba-Iulia, în mijlocul acelei ţări
pe care o stăpânise şi aproape de cei pe care i-a condus la biruinţă.
Iancu de Hunedoara a fost, fără îndoială, una dintre marile personalităţi al:
istoriei secolului al XV-lea. Luptător pentru apărarea ţărilor central şi şud-est
europene împotriva pericolului otoman, a fost, în egală măsură, şi un apărător ai
civilizaţiei europene. Trăind şi luptând într-o vreme de mari confruntări militare, a
ştiut să-şi pună talentul în serviciul unei idei superioare. A făcut-o în spiritul şi cu
mijloacele timpului, dar cu priceperea pe care i-o dădea vremea Renaşterii, cu
ideile ei despre necesitatea salvării Europei. S-a bazat pe straturile sociale mai
largi, pe mica nobilime şi ţărănimea liberă, pe oşteni şi, desigur, în momentele
grave, pe păturile largi ale poporului. A fost însă un mare comandant, dovedind o
mare mobilitate în adoptarea soluţiilor, dublat de un om politic clarvăzător, în stare
să aprecieze situaţiile ivite. A înţeles, ca nimeni altul, cerinţele momentului,
stăvilirea ofensivei otomane polarizând popoarele din această parte a Europei.
70
Programul său politic şi militar a fost continuat de Vlad Ţepeş, dar mai cu seamă
de Ştefan cel Mare.
Lupta antiotomană sub conducerea lui Vlad Ţepeş
Faima europeană de care s-a bucurat Vlad Ţepeş are ca punct de plecare
puternica personalitate a domnului Ţării Româneşti, voievod autoritar, necruţător
cu duşmanii, dar şi luptător neînfricat împotriva otomanilor. Izvoarele narative,
îndeosebi Povestirile germane despre faptele domnului, au răspândit în Europa
imaginea unui domn crud. neîndurător, pentru a justifica atitudinea lui (Matia:
botezat, în rit catolic, după sfântu. Mathias — încetăţenit în istoriografia
românească sub numele de Matei) Matei Corvin. care nu a dus la bun sfârşit
campania de sprijinire a domnului în lupta antiotomană dir. 1462. Scrise sub
influenţa politicii lui Matei Corvin, aceste povestiri accentuează trăsăturile
exclusiv negative ale domnului, ignorând calităţile sale. Dimpotrivă, alte izvoare,
documentele istorice propriu-zise, ne oferă o imagine în concordanţă cu adevărul
istoric. Un Vlad Ţepeş, domn autoritar în politica lui internă, neînduplecat cu
boierii şi un luptător pentru apărarea independenţei Ţării Româneşti.
Ȋnceputurile domniei. Politica internă a lui Vlad Tepeş. Cu ajutorul
protectorului său, Iancu de Hunedoara, şi al unui grup de boieri, el se înscăunează
pentru a doua oară domn, în 1456. Domn autoritar, Vlad Ţepeş a urmărit întărirea
puterii centrale. El a încercat să pună capăt abuzurilor boiereşti, potrivit unu:
principiu pe care îl expune cu claritate, de la început (10 septembrie 1456
braşovenilor: „gândiţi-vă şi voi că, atunci când un om sau domn este tare şi
puterii: atunci poate face pace cum vrea; iar când el e fără putere unul mai mare
va veni asupra lui şi va face cu dânsul ce va vrea". Ideile politice ale domnului
apar şi Povestirile slavone despre Vlad Ţepeş în care este calificat un „mare
stăpănitor", in măsură să pedepsească pe cei care ar pune sub semnul întrebării
autoritatea domnului
Pe plan intern a dus o politică antiboierească, în sensul că a înlăturat pe cei
care unelteau sau încurajau abuzurile marii nobilimi. în aceeaşi vreme, şi-a recrutat
dregători dintre oamenii devotaţi lui, căutând, astfel, să ia puterea din mâinile
vechii boierimi.
Aceste măsuri au dus la îngrădirea puterii marii boierimi şi la întărirea
autorităţii domneşti. S-a preocupat de dezvoltarea internă a ţării; a încurajat
comerţul, prin măsuri de protejare a negustorilor locali. Celor ardeleni le asigură
securitatea în ţară, prin pedepsele drastice pe care le administrează hoţilor si celor
necinstiţi.
De asemenea, Ţepeş a păstrat şi a consolidat instituţiile centrale, asigurând
însă o mai mare modalitate a dregătorilor si, în aceeaşi vreme, a eliminat din sfatul
domnesc pe boierii fără dregătorii. Astfel, domnul a putut să controleze boierimea,
prin oamenii săi, reprezentaţi în Sfatul domnesc, şi să evite crearea unei grupări
nefavorabile domniei sale. Dregătorii lui Vlad Ţepeş, în marea lor majoritate, nu
71
făceau parte din marea boierime. O parte a lor provenea dintre ardeleni şi
moldoveni, oameni ataşaţi lui, din vremea pribegiei.
S-a preocupat si de organizarea armatei. El a menţinut «Oastea cea mare»,
dar a instituit un corp de oaste, un fel de gardă personală, alcătuită din soldaţi
credincioşi lui si din mercenari. A răsplătit ostaşii cu averile confiscate de la cei
care nesocoteau vrerile domneşti şi i-a ridicat în rândurile «vitejilor», adică ale
călăreţilor, cărora le-a acordat un rol în administraţia tării.
Din vremea lui Vlad Ţepeş datează şi prima atestare documentară a oraşului
Bucureşti, unde se construieşte curtea domnească.
Politica externa. Vlad Ţepeş s-a orientat, de la început spre politica
promovată de Iancu de Hunedoara.
Frământările provocate de moartea lui Iancu de Hunedoara, criza puterii
centrale au determinat fluctuaţiile în relaţiile cu Ţara Românească. în aceste
condiţii, sprijinirea pretendenţilor de către braşoveni şi sibieni au prilejuit conflicte
cu oraşele săseşti. Au existat însă si multe momente de colaborare, care au dus la
înţelegeri, cum a fost cea din Braşov şi domnul Ţării Româneşti. Cu regalitatea
maghiară raporturile au fost variabile. Matei Corvin a fost de partea negustorilor
saşi, a sprijinit pretendenţii, dar a recunoscut dreptatea lui Ţepeş în conflictul cu
Sibiul. Continuând politica lui Iancu de Hunedoara, îl ajută pe Ştefan cel Mare să
ocupe tronul Moldovei.
Vlad Ţepeş se angajează în lupta antiotomană, refuzând plata tributului şi
rupând relaţiile cu otomanii. Bizuindu-se pe sprijinul lui Matei Corvin el se
orientează spre alianţa cu statele creştine. Alianţa cu Ungaria determină încercările
otomanilor de a-1 prinde şi înlătura prin vicleşug; ei trimit pe Hamza beg să-1
aducă la o întrevedere, sub pretextul discutării unor litigii de hotar. Simţind cursa
în care era să fie atras, Vlad Ţepeş s-a prezentat la Giurgiu însoţit de o gardă
puternica si, luptand-se vitejeşte, i-a înfrânt pe otomani. Prizonierii luaţi au fost
luati si dusi langa Tirgovişte şi traşi în ţeapă, în frunte cu Hamza beg, aşezat în
ţeapă cea mai înaltă. în iarna anului 1461/1462, Vlad Ţepeş a organizat o
incursiune la sudul Dunării. Cu acest prilej, eliberează Giurgiu, pustiind teritoriile
de la gurile fluviului până la Zimnicea, provocând mari pierderi otomanilor.
Ȋn primăvara anului 1462, Mahomed al II-lea însuşi, în fruntea unei mari
armate, trecu Dunărea pentru a-1 pedepsi pe Vlad Ţepeş. Sultanul aduse şi un
pretendent la tron, în persoana lui Radu cel Frumos, fratele domnului. Vlad Ţepeş,
cu o armată de aproximativ 22 000 de oameni, recrutată dintre ţărani, orăşeni şi
boieri mici, după mai multe lupte de hăituiala, la 16/17 iunie 1462, în apropiere de
Târgovişte, întreprinde un atac de noapte, rămas celebru în memoria
contemporanilor şi reprezentat în pictura românească de către Theodor Aman. El a
pătruns, cu vreo 7 000 de călăreţi, în tabăra otomană, urmărind atacarea cortului
sultanului şi uciderea acestuia. Provocând o mare panică, otomanii au ajuns să se
măcelărească între ei, lupta încheindu-se cu un dezastru pentru sultan.
Această victorie n-a putut fi exploatată pe deplin deoarece o parte din boieri,
nemulţumiţi de măsurile aspre luate de domn împotriva lor, l-au părăsit, trecând de
partea lui Radu cel Frumos. Totodată, Matei Corvin, care primise importante
72
ajutoare din Apus, pentru a-1 sprijini pe Vlad Ţepeş, întârzie prea mult şi,
urmărind scopuri politice în alte regiuni din sud-estul european, nu voia, de fapt, o
angajare în conflictul cu otomanii.
Ȋn această situaţie, Vlad Ţepeş s-a retras peste munţi în Transilvania,
aşteptând ajutorul lui Matei Corvin, O intrigă pusă la cale a spulberat speranţa lui
Vlad Ţepeş. Acum se plăsmuiesc scrisori compromiţătoare; într-una, adresată
sultanului, domnul făgăduia ajutor împotriva Ungariei. Scrisoarea plăsmuită
trebuie să fie un pretext, deoarece în realitate, Matei Corvin voia să justifice
atitudinea sa din timpul luptelor lui Vlad Ţepeş cu otomanii. Acesta a fost motivul
principal al alcătuirii scrisorii defăimătoare menită să-1 compromită pe domnul
Ţării Româneşti în faţa opiniei publice străine. Regele Matei 1-a închis pe Vlad
Ţepeş, timp de peste un deceniu, la Buda.
Ȋn toamna anului 1476, la îndemnul lui Ştefan cel Mare, convingându-se că
Ţepeş este personalitatea cea mai indicată pentru relansarea luptei antiotomane,
Matei Corvin 1-a eliberat pentru a-şi relua tronul. N-a domnit însă decât două luni,
fiind ucis de boieri, în urma uneltirilor lui Laiotă Basarab si ale otomanilor.
Astfel se încheie o viaţă pe care, de la început şi până la sfârşit, a dedicat-o
ideii de păstrare a independenţei Ţării Româneşti. Prin lupta lui împotriva statului
otoman, a stăvilit intenţiile acestuia de a transforma ţara în paşalâc şi a contribuit
la consolidarea politică a Moldovei, în primii ani ai domniei lui Ştefan cel Mare.
Epoca lui Ştefan cel Mare
Ştefan cel Mare deschide, în istoria poporului român, una din cele mai
strălucite pagini în întemeierea statelor medievale. De-a lungul unei domnii de
aproape 50 de ani, marele domn a făcut din Moldova un factor însemnat al
relaţiilor internaţioale, în această parte a Europei. Prin activitatea sa remarcabilă în
sfera politicii externe, Ştefan a inaugurat o nouă era a afirmării internaţionale a
Moldovei, care s-a impus Marilor Puteri vecine, prin acţiuni politice independente.
Moldova, datorită rolului politic pe care şi 1-a asumat în condiţiile reluării
ofensivei otomane, şi-a câştigat, dimpreună cu marele ei domn, un prestigiu
internaţional care a atras preţuirea şi alianţa unor mari puteri, angajate în
confruntarea antiotomană. Numele său a fost, timp de mai bine de un sfert de
secol, din momentul angajării Moldovei în războiul împotriva cuceritorului
Constan-tinopolului, rostit cu admiraţie şi teamă. Capetele încoronate i-au căutat
alianţa, duşmanii l-au privit cu respect, iar umaniştii au fixat pentru posteritate
imaginea acestui mare domnitor. Umanistul polonez Ian Dlugosz i-a recunoscut
meritul marilor victorii şi dreptul de a i se încredinţa funcţia de comandant şi
conducător al cruciadei antiotomane. Virtuţile sale s-au dovedit excepţionale si ca
organizator de ţară, ca domn care a ştiut să adune, în jurul puterii centrale, forţele
sociale capabile s-o susţină.
Cadrul internaţional al domniei lui Ştefan cel Mare. Domnia lui Ştefan cel
Mare (1457-1504) s-a desfăşurat, încă de la început, în condiţiile rivalităţii dintre
73
cele trei Mari Puteri, Ungaria, Polonia şi Imperiul Otoman, care, deopotrivă,
aspirau la dominaţia Moldovei. îndeosebi rivalităţile polono-maghiare aveau în
vedere stăpânirea marilor drumuri comerciale şi a însemnatelor puncte economice
din zona Mării Negre. La acestea se adaugă politica Imperiului Otoman, de domi-
naţie a Mării Negre şi a întregii regiuni. Aceste rivalităţi se manifestă în politica de
stăpânire a Moldovei, fie în forma exercitării suzeranităţii, fie în încercarea de
dominaţie efectivă. începând cu anul 1456, în vremea lui Petru Aron, când
Moldova intră sub suzeranitatea otomană şi plăteşte tribut, dificultăţile sporesc,
întrucât Ungaria şi Polonia încercau să o menţină în sfera politicii lor şi chiar să-şi
exercite dominaţia asupra ei.
Ȋn aceste împrejurări politice îşi începe domnia Ştefan cel Mare.
Ȋnceputul domniei. Ştefan cel Mare intră în Moldova având sprijinul dom-
nului Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş, dar şi ajutorul forţelor sociale moldovene, în
special al celor din Ţara de Jos, nemulţumite de politica lui Petru Aron. Cronica
moldo-germană subliniază clar: „Ştefan vodă, un fiu al lui Bogdan Vodă,..... veni
cu putere mică, cu munteni si cu Ţara de Jos, la vreo
6 000 de oameni". Acestora li se alăturau mari boieri-dregători, ca Şendrea,
portarul Sucevei, oastea de călăreţi, toţi cei care fuseseră nemulţumiţi de
închinarea ţării faţă de Imperiul Otoman. Confruntarea cu Petru Aron a avut loc la
Doljeşti (Dolheşti), pe Şiret, în Ţara de Sus, şi s-a sfârşit cu victoria tânărului
domn. După victorie, Ştefan a fost proclamat domn, pe locul numit Direptate,
având adeziunea „ţării", adică a Marii Adunări. Astfel, a început o nouă domnie,
lungă şi bogată în fapte.
Politica internă. După neîntrerupte lupte dinastice, care i-au irosit forţele de-a
lungul unui sfert de veac, Moldova a avut de suferit consecinţele politicii marii
boierimi, care sfârşise, în 1456, prin a o închina sultanului. Marea boierime a
reuşit să ajungă o forţă socială care domina, prin averile ei importante, viaţa
politică. Prima grijă a noii domnii a fost întărirea puterii centrale şi, deci,
emanciparea politică de sub tutela marii boierimi. Aceasta era o condiţie principală
pentru obţinerea independenţei faţă de puterile înconjurătoare. Prin tratativele pe
care le poartă cu boierimea care sprijinea pe Petru Aron, caută să elimine orice
motiv de nemulţumire. El a ştiut să înlăture, la momentul potrivit, elemente din
marea boierime opusă politicii sale. Aşa a procedat, după lupta de la Baia, cu
boierii trădători.
Ştefan a încercat însă si a reuşit să creeze o bază materială foitelor sociale si
politice sprijinitoare ale domniei. El a reconstituit domeniul domnesc şi a limitat
posibilităţile de acumulare a pământurilor de către marea boierime. în schimb, a
făcut danii numeroase micii boierimi, ţărănimii libere şi Bisericii pe care se
întemeia efortul său militar.
Ȋn acelaşi timp, el a intervenit cu măsuri înţelepte în reorganizarea organelor
de guvernare: a întărit Sfatul domnesc, în care un loc dominant îl aveau dregătorii
numiţi de domn; a acordat un loc important pârcălabilor (reprezentanţi ai domniei
în oraşe) în sfat, încredinţându-le atribuţii administrative, judiciare şi militare. De
la începutul domniei a avut în vedere importanţa orăşenimii în viaţa ţării,
74
preocupându-se de crearea unor condiţii necesare prosperităţii economice. Astfel,

de-a lungul timpului, el a creat o bază socială mai largă puterii centrale, constitu-
ită din dregători domneşti, din mica boierime, orăşenimea şi ţărănimea liberă.
Un rol deosebit în politica internă a statului 1-a avut armata si sistemul de
apărare a ţării. Modul de organizare a armatei, în vremea lui Ştefan, se oglindeşte
atai în politica socială, cât şi în ţelurile politice pe care le-a urmărit. Armata a
contituit una din principalele preocupări ale domniei; ea se baza pe forţele sociale
favorabile politicii de centralizare: boierimea mică, orăşenimea, ţărănimea liberă.
Astfel locul cetelor marilor boieri esteluat de unităţile de cavalerie ale micilor
boieri si ţăranilor liberi. Izvoarele străine subliniază rolul ţărănimii în obţinerea
victoriilor. Participarea ţărănimii se explică prin măsurile sociale luate de domnie,
care o fereau de tendinţele acaparatoare ale marilor boieri.
Un rol, de prim ordin, în sistemul de apărare l-au avut cetăţile Suceava, Neamţ
etc., cărora domnul le-a acordat întreaga atenţie, consolidând sistemul de
fortificaţii. Rolul cetăţilor este relevat şi de locul pe care îl ocupau dregătorii ţării,
portarul de Suceva.
Epoca lui Ştefan cel Mare este una dintre cele mai strălucite sub aspectul vieţii
economice. Controlând marile drumuri comerciale si oraşele care s-au dezvoltat
de-a lungul lor, politica economică a lui Ştefan a avut în vedere prosperitatea
orăşenimii moldovene. Astfel, marele comerţ care se îndreaptă spre Chilia si
Cetatea Albă face din oraşele moldovene centre internaţionale ale schimburilor de
produse. Domnia a continuat politica economică a lui Alexandru cel Bun,
stimulând comerţul prin sistemul de privilegii pe care le-a acordat negustorilor din
Liov şi Braşov, precum şi prin protejarea negustorilor locali. încă de la începutul
domniei, Ştefan anunţa pe negustorii braşoveni despre intenţiile domniei de a relua
legăturile economice. El reînnoieşte acestora, în 1458, privilegiul obţinut de la
Alexandru cel Bun, acordându-le libertatea de a umbla „prin toată ţara... şi prin
cetăţi şi prin târguri, ca să-şi vândă marfa lor". Aceeaşi politică se remarcă şi faţă
de comerţul polonez, astfel că domnul reînnoieşte şi vechiul privilegiu al
negustorilor lioveni. Relaţiile economice ale Moldovei se extind şi cu alte centre
comerciale; în 1475 el acordă de exemplu un act pentru toţi negustorii din
Ungaria.
Măsurile lui Ştefan cel Mare oferă posibilităţi de participare a negustorilor
moldoveni la comerţul internaţional. Moldova cunoaşte, în consecinţă, o intensă
viaţă economică, care se exprimă în dezvoltarea şi prosperitatea oraşelor.
Politica externă. Ȋn timpul lui Ştefan cel Marc, politica externă sc desfăşoară
în directă legătură cu raportul de forţe dintre Marile Puteri, dar şi cu ţelurile pe
care şi le-a propus de la început domnia.
O primă etapă a politicii externe moldovene are în vedere emanciparea de
sub suzeranitatea Ungariei şi Poloniei. Ştefan reuşeşte să îndepărteze pe Petru
Aron din Polonia şi să încheie o convenţie, în 1459, cu aceasta, prin care se
restabileşte pacea. Domnul s-a obligat, pentru moment, să accepte suzeranitatea
polonă. Prin această înţelegere, Moldova se apăra de Ungaria şi, în general, de
politica lui Matei Corvin, care avea intenţia de a perpetua controlul asupra
75
Moldovei, prin azilul pe care 1-a acordat lui Petru Aron şi prin stăpânirea Chiliei.
Ştefan, în timpul evenimentelor din Ţara Românească, în 1462, atacă Chilia, pe
care o cucereşte abia mai târziu, în 1465, eliminând, în acest mod, un reazem al
dominaţiei maghiare în Moldova. Drept urmare, are loc campania lui Matei
Corvin, din 1467, în Moldova şi înfrângerea sa, la Baia. Victoria lui Ştefan a
însemnat, de fapt, eşecul opoziţiei boiereşti, din interior, şi emanciparea cu forţa a
armatelor de sub pretenţiile de dominaţie ale Ungariei. Ştefan continuă, după
această reuşită, să-şi întărească legăturile cu Polonia. Datorită unei politici
înţelepte, domnul aşază relaţiile cu cclelate state pe o bază nouă, asigurând
Moldovei libertatea de acţiune.
O a doua etapă a politicii externe a lui Ştefan cel Mare o constituie luptele cu
otomanii. încercarea Imperiului otoman de a pune stăpânire pe Caffa (posesiune a
Gcnovci la Marea Neagră), pe Mangop şi pe hanatul Crimeei, pe Chilia şi Cetatea
Albă, creează o nouă situaţie periculoasă pentru Moldova, sub aspect militar si
economic. Ţelul politicii lui Ştefan se îndreaptă, de acum, spre contracararea
politicii otomane, în sprijinul pe care îl acordă posesiunilor genoveze, Mangopului
şi tătarilor. în aceeşi vreme, a încercat să exercite un control asupra regiunilor de la
Dunărea de Jos, mai ales asupra Ţării Româneşti, unde Radu cel Frumos era un
exponent al Imperiului Otoman. Ştefan a închegat un sistem de alianţe cu forţele
antiotomane, cu Veneţia, care purta, din 1463, un lung război cu otomanii pentru
stăpânirea Mării Egee şi, prin intermediul republicii veneţiene, cu statul turemen
din Asia.
Acţiunea antiotomană o începe în Ţara Românească. După înfrângerea lui
Radu cel Frumos la Soci (1471), Ştefan impune un domnitor credincios politicii
antiotomane, pe Laiotă Basarab. El rupe legăturile cu Imperiul otoman şi încetează
să mai plătească tribut. Prin aceasta, se deschide lupta cea mare, Ştefan
integrându-se ferm sistemului de alianţe antiotomane, fapt ce plasează Moldova în
avangarda politicii europene, ca factor esenţial al luptei împotriva Imperiului
Otoman.
Principiile politicii externe au fost expuse cu limpezime de Ştefan cel Mare în
actele diplomatice care exprimă gândirea politică a marelui domn. Ele pot fi
rezumate astfel: independenţa ţării şi apărarea civilizaţiei europene. Ştefan,
conştient de poziţia geografică a Moldovei, a considerat-o „o poartă a
creştinătăţii", adică a civilizaţiei Europei. Mijloacele utilizate au fost sistemul de
alianţe cu ţările europene care se opuneau expansiunii otomane şi lupta armată.
Marile confruntări militare cu Imperiul Otoman. Refuzul tributului şi
încercarea de a scoate Ţara Românească din sistemul otoman determină campania
din 1475. Sultanul trimite împotriva Moldovei pe Soliman paşa, în fruntea unei
armate covârşitoare ca număr. Armatei otomane i s-a alăturat şi Laiotă Basarab,
domnul Ţării Româneşti, trecut de partea otomanilor. Ştefan cel Mare a ridicat
vreo 40 000 de oameni. Acestora li se adăugaseră 5 000 de secui, 1 800 de
transilvăneni şi vreo 2 000 de polonezi. Aplicând tactica devenită clasică, a
terenului pustiit. lipsindu-1 pe duşman de orice posibilitate de aprovizionare,
moldovenii s-au retras spre nord. Locul ales de Ştefan pentru bătălie era situat la
76
confluenţa Racovei cu Bârladul, în faţa oraşului Vaslui. Locul nu îngăduia

desfăşurarea numeroasei oştiri otomane. Era o vreme de dezgheţ, cu ceaţă groasă.
In dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475, otomanii au fost lăsaţi să înainteze pe
drumul desfundat, după care s-a trecut la atac. Un detaşament moldovenesc i-a
atacat frontal. Al doilea, din flanc, iar al treilea a acţionat puternic din spate,
zdrobindu-i pe otomani. Soliman s-a retras în derută. Urmărirea a durat 4 zile.
Victoria moldovenilor la Vaslui a fost cea mai strălucită biruinţă a lui Ştefan
împotriva otomanilor.
Domnul şi-a dat seama că sultanul nu va renunţa la gândurile sale de a ocupa
Moldova. De aceea încearcă să obţină sprijin militar şi diplomatic, în cazul unui
nou atac. La 12 iulie 1475 a încheiat cu Matei Corvin un tratat de alianţă orientat
împotriva otomanilor. Imediat, sub impulsul marilor victorii, Veneţia trimite la
Suceava o misiune diplomatică permanentă, prima de acest fel în Ţările Române,
cu scopul de a strânge legăturile cu Moldova. „Nu e nimeni - scrie Senatul
veneţian - care să nu înţeleagă cât de mult poate influenţa Ştefan desfăşurarea
evenimentelor, atât într-un sens, cât şi într-altul".
Sultanul acţionează în Crimeea, ocupă Caffa şi Mangopul, aducând sub
controlul Imperiului Otoman Hanatul tătarilor de aici. Se făceau pregătiri pentru a
înfrânge Moldova şi o scoate din sistemul de alianţă antiotomană.
Ȋn vara anului 1476, sultanul însuşi, în fruntea unei mari armate, a pornit spre
Moldova, poruncind şi tătarilor să atace dinspre răsărit. Ştefan a fost nevoit să-i
lase pe răzeşi să-şi apere gospodăriile, rămânând în faţa otomanilor cu numai 12
000 de oameni. A aplicat aceeaşi tactică, a pustiirii, retrăgându-se în pădurile de pe
Pârâul Alb, lângă satul Războieni, unde, în iulie 1476, i-a întâmpinat pe otomani.
Cu tot eroismul de care au dat dovadă moldovenii, după lupte grele, copleşiţi de
numărul mare al invadatorilor, au fost nevoiţi să se retragă. Otomanii au ars
Suceava şi alte oraşe, nu însă cetăţile, care au rezistat. Ostile otomane s-au
răspândit prin ţară, după jaf. La chemarea domnului, aproape 16 000 de oameni s-
au adunat la oştire, atacându-i pe otomani. înfometaţi şi hărţuiţi, otomanii s-au
îndreptat spre Dunăre, în debandadă. Ştefan i-a urmărit până la Dunăre, încât
campania din 1476 s-a transformat într-o înfrângere pentru sultan. Fiindcă Laiotă
Basarab trecuse de partea sultanului, ostile lui Ştefan şi ale lui Matei Corvin, în
toamna anului 1476, au pătruns în Ţara Românească şi l-au instalat ca domn pe
Vlad Ţepeş.
După victorie, în primăvara lui 1477, Ştefan trimite o ambasadă la Veneţia şi
Roma, pentru a determina o reluare a ofensivei antiotomane, prin antrenarea unor
puternice forţe aliate. Ȋn această vreme, Imperiul Otoman încheie pace cu Veneţia
(1479) şi cu Ungaria (1483), iar Polonia duce o politică de neutralitate, în aceste
condiţii, începe o nouă epocă în istoria relaţiilor moldo-otomane. Ȋn 1484 otomanii
invadează Moldova, atacând-o pe apă şi pe uscat, reuşind să ocupe Chilia şi
Cetatea Albă, importante puncte economice şi strategice din Moldova. Văzându-se
singur în faţa pericolului invaziei otomane în Moldova, Ştefan cel Mare, în 1485,
la Colomeea depune jurământul de omagiu regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea.
Dar, în loc de a-i da ajutor, acesta a încheiat, în 1487. pace cu sultanul. Pentru a
77
apăra libertatea Moldovei, în aceste împrejurări grele. Ştefan a fost nevoit să

plătească Porţii suma de 5 000 de ducati. Umanistul italian Filippo Buonaccorsi,
negociatorul păcii dintre Imperiul Otoman şi Polonia, nota ...„iar românii, după ce
au respins armatele şi încercările acesteia (ale puterii otomane), s-au închinat
prin tratate nu ca învinşi, ci ca învingători".
Noua orientare politică a Moldovei la sfârşitul domniei lui Ştefan. Astfel
Moldova, după ani de confruntări, îşi reglementează raporturile cu Imperiul
Otoman, păstrându-şi independenţa faţă de acesta. în aceste noi împrejurări, Ştefan
văzând ineficienta alianţei cu Polonia, întăreşte alianţa cu Ungaria (1489), fapt ce
anula angajamentele de la Colomeea. El a obţinut cetăţile Ciceiu şi Cetatea de
Baltă, în Transilvania, la care adăugă altele noi.în aceeaşi vreme, s-a străduit să
stăvilească puterea statului polono-lituanian în Europa centrală şi răsăriteană. El
lupta împotriva expansionismului polon la Marea Neagră cu regele Ioan Albert,
care încearcă o invazie în Moldova, în 1497. înfrângându-i pe poloni, la Codrii
Cosminului, Ştefan cu Polonia, în iulie 1499, consemnează independenţa
Moldovei, recunoscută, deopotrivă, şi de regele Ungariei.
Personalitatea lui Ştefan cel Mare si însemnătatea domniei. în istoria tării
noastre, domnia lui Ştefan cel Mare a fost una dintre cele mai strălucite, care a
asigurat independenţa Moldovei în faţa Marilor Puteri. Bun organizator de ţară, a
întărit instituţia domnească prin politica de centralizare, bazându-se pe mica
boierime, orăşenimea si ţărănimea liberă. A consolidat celelalte instituţii ale tării,
îndeosebi Armata, a întărit cetăţile Moldovei, alcătuind un puternic sistem
defensiv. Ca diplomat a dovedit multă clarviziune, îndreptându-se spre alianţa cu
puterile antiotomane din apus şi răsărit, vădind mobilitatea politică a unui principe
din epoca Renaşterii. îmbinând diplomaţia cu efortul militar, a reuşit să anuleze
politica Marilor Puteri şi să impună independenţa statului moldovean. în vremea
lui, datorită politicii interne şi externe, Moldova se afirmă ca o putere însemnată în
politica acestei părţi de lume. Moldova ajunge la o mare înflorire economică,
datorită sprijinului pe care 1-a acordat forţelor sociale antrena", creaţia materială.
înflorirea civilizaţiei moldovene şi prestigiul domniei se exprimă în actele de
cultură care mărturisesc o epocă de apogeu.
Rolul Ţărilor Române în stăvilirea înaintării otomane spre Europa
centrală. Secolul al XV-lea rămâne înscris în istoria europeană ca un secol al
efortului românesc în apărarea civilizaţiei europene. Faptul este mărturisit de
izvoarele contemporane, care sunt unanime în a elogia eforturile militare ale lui
Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare. Ţările Române au desfăşurat
în prelungirea luptei antiotomane purtată de Mircea cel Bătrân, un efort constant,
de-a lungul unui veac întreg, în care pot distinge trei etape principale: vremea lui
Iancu de Hunedoara, a lui Vlad Ţepeş şi aceea ilustrată de Ştefan cel Mare. în
primul caz principalul rol 1-a avut voievodul Transilvaniei care a contribuit, prin
resursele sale umane şi materiale, alături de alte popoare, ca maghiarii, albanezii,
sârbii şi bulgarii, la ofensiva antiotomană. în a doua, pe urmele politicii lui Iancu
de Hunedoara se angajează, în cadrul unor mai largi alianţe europene, lupta
antiotomană a lui Vlad Ţepeş. în a treia, se afirmă rolul Moldovei, prin
78
personalitatea exemplară a lui Ştefan cel Mare. Astfel, Ţările Române au reuşit
printr-un efort de durată, să îndepărteze pericolul transformării lor în paşalâcuri, şi
în acelaşi timp, să stăvilească, pentru un timp, pătrunderea otomanilor în Europa
centrală. Prin aceasta, românii au adus o contribuţie strălucită la istoria Europei. Ei
au fost apărători ai civilizaţiei europene.
ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL XVI-LEA
Secolul al XVI-lea, în istoria statelor medievale româneşti, este o epocă

distinctă care se situează între domnia lui Ştefan cel Mare si aceea a lui Mihai
Viteazul. în această vreme de constituire a lumii moderne în Europa occidentală,
ţările noastre sunt confruntate de presiunea Imperiului otoman, care impune, spre
sfârşitul secolului, regimul dominaţiei sale. în acelaşi timp, în secolul al XVI-lea
Ţările Române au contacte cu cultura modernă prin Renaştere, Umanism şi
Reformă; în legătură cu dezvoltarea culturală general europeană, triumfă scrisul în
limbile naţionale şi o puternică viaţă artistică.
Situaţia internaţională. Imperiul Otoman începe să joace un rol tot mai
important în politica Europei, iar în vremea lui Soliman cel Mare (1521-1566),
otomanii cuceresc Europa centrală. Sultanul, cu abilitate, stabileşte alianţa cu
Franţa pentru a împiedica Imperiul Romano-German de a deveni stăpânul lumii.
Ȋn aceste împrejurări, Soliman reia ofensiva împotriva Belgradului, pe care îl
cucereşte în 1521, şi pune stăpânire pe insula Rhodos, cheia Mării Mediterane de
est. Odată deschis drumul Europei centrale, trupele otomane îi înfrâng pe maghiari
laMohăcs, în 1526.
Imperiul Otoman cucereşte Ungaria centrală, transformând-o, în 1541, în
paşalăc, cu capitala la Buda, iar Habsburgii ocupă Ungaria de vest. Organizarea
Paşalăcului de la Buda schimbă raportul de forţe în istoria europeană, prin
prăbuşirea imperiului în centrul continentului. La mijlocul secolului al XVI-lea,
după prăbuşirea Ungariei, voievodatul Transilvaniei se organizează ca Principat
independent, sub suzeranitatea Imperiul Otoman. în noile împrejurări politice se
accentuează dependenţa Ţărilor Române faţă de otomani.
Reluarea ofensivei otomane şi succesul ei în Ungaria au pus probleme noi şi
grave Ţărilor Române. Astfel, în primele decenii ale secolului vor fi întreprinse,
atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, acţiuni politice şi militare pentru
apărarea autonomiei. Imperiul Otoman se dovedeşte, însă, tot mai insistent,
interesat în dominarea Ţărilor Române, pe măsură ce, după moartea lui Soliman
cel Mare, apar semnele decăderii. Lupta de la Lepanto (1571), unde europenii
obţin victoria, războaiele istovitoare cu Persia între 1578-1590, decalajul dintre
Europa Renaşterii şi închistarea otomană, precum şi criza economică din imperiul
sultanilor, îi accentuează tot mai mult declinul, determinând defensiva otomană.
Ȋn condiţiile organizării paşalâcului de la Buda şi ale stăpânirii zonei Mării
Negre de otomani, comerţul caută noi drumuri de acces spre Europa centrală şi
apuseană. La acestea se adugă mutarea punctului de greutate al comerţului
79
european pe Atlantic, în urma descoperirilor geografice. Cu deosebire, au fost

afectate, de aceste modificări ale direcţiei drumurilor comerciale, Moldova şi Ţara
Românească. Transilvania continuă să prospere, găsind noi căi de comunicare cu
Viena şi alte centre europene, ocolind Pasalâcul de la Buda. Astfel, se instaurează,
treptat, în ţările Române regimul dominaţiei otomane.
Situaţia politică a Moldovei
Domnia lui Ştefan cel Mare, care lăsase o ţară consolidată politic, puternică
în interior şi respecată de puterile vecine, dechide o epocă în care urmaşii săi caută
să continue liniile politice ale secolului al XV-lea.
Continuarea luptei pentru independenţă. Moldova este confruntată, după
victoria otomanilor la Mohâcs, cu pericolul expansiunii otomane. Domniile lui
Bogdan al III-lea şi Ştefăniţă Vodă (1517-1527) prelungesc linia politică
antiotomană a lui Ştefan cel Mare. Petru Rareş (1527-1538), (1541-1546) s.;
bazează pe forţele sociale opuse marii boierimi, înclinată spre înţelegerea ca
otomanii. El desfăşoară o politică activă în Transilvania, sprijinindu-1 pe
Ferdinanc de Habsburg, iniţial, apoi pe Ioan Zâpolya. încearcă să încheie o alianţă
şi pac: perpetuă cu Polonia dar, nu peste mult timp, ajunge în conflict cu aceasta
din cauza politicii de neutralitate faţă de otomani. în realitate, Petru Rareş, în
perioada conflictului cu Imperiul otoman, rămâne fără ajutor din partea Poloniei şi
i Habsburgilor. în timpul marii invazii otomane din 1538, el este trădat de mar.
boieri şi înlocuit. Cea de-a doua domnie este subordonată politicii Imperiulu:
otoman, fără însă ca Rareş să părăsească gândul luptei antiotomane. De acum sur.:
tot mai evidente presiunea externă în viaţa politică a Ţărilor Române şi tendinţa de
instaurare a regimului dominaţiei otomane. La mijlocul secolului, domniile lui
Alexandru Lăpuşneanu şi Despot Vodă fac încă dovada unei politici autoritare,
deschisă preocupărilor culturale, legăturilor politice antiotomane. Spre mijlocul
veacului Moldova se deschide înrâuririlor occidentale, influenţelor renascentiste,
trăieşte experienţa Reformei care prin iniţiative culturale, anunţă o mutaţie dinspre
spiritul medieval spre modern. Domniile lui Lăpuşneanu şi Despot lasă să se
întrevadă că, în Moldova, unde se accentua presiunea otomană, idealul unei
civilizaţii europene era tot mai prezent.
Istoria Moldovei se desfăşoară, în a doua jumătate a veacului, în general, sub
semnul unor domnii efemere, al opoziţiei boiereşti şi al amestecului puterilor
străine în treburile interne ale Moldovei.
Ion Vodă cel Viteaz (1572-1574) este cel mai de seamă domnitor, din a doua
jumătate a secolului al XVI-lea, datorită luptei antiotomane pe care a reluat-o
pentru recâstigarea independenţei ţării. în politica internă s-a sprijinit pe boierimea
mijlocie, inclusiv pe curteni. A desfăşurat o acţiune de confiscare a moşiilor
mănăstireşti supunând clerul controlului statului. în egală măsură a sprijinit
ţărănimea liberă, pe răzeşi - deoarece aceştia reprezentau o reală forţă militară.
Ţăranii, cum spune un izvor, „aveau o deosebită credinţă şi iubire pentru Ion
Vodă ". în politica externă a năzuit la alăturarea Moldovei puterilor creştine, fapt
80
ce atrage după sine intervenţia otomanilor. Ion Vodă cel Viteaz expune în faţa
Marii adunări a ţării dorinţa şi hotărârea de a apăra Moldova. Lupta s-a dat la
Jiliştea, în aprilie 1574, unde îi învinge pe otomani. Imperiul răspunde printr-o
nouă intervenţie, fapt ce atrage, în condiţiile trădării boierimii, înfrângerea de la
Roşcani. Trădarea boierimii a pus capăt nu numai vieţii domnului, ci, pentru
moment, şi luptei antiotomane, deoarece boierimea era înclinată, tot mai mult, spre
ideea unui regim politic sub controlul ei. După domnia lui Ion Vodă cel Viteaz,
Imperiul Otoman instaurează, un regim de dominaţie care limitează libertatea de
mişcare a Ţărilor Române, dar nu anulează autonomia tării.
Situaţia politică a Ţării Românesti
Mentinerea autonomiei. Situată în apropierea Imperiului Otoman, Ţara

Românească, parcurge la începutul secolului al XVI-lea, o perioadă de mare
dificultate. Ofensiva otomană spre Europa centrală şi căderea Ungariei fac simţit
pericolul adâncirii dependenţei. Ţara plăteşte, în continuare, tribut Porţii,
păstrându-şi, în schimb, autonomia internă şi instituţiile ţării. Atunci când
presiunea se accentuează şi pericolul sporeşte, ţara, prin domnii ei, se opune prin
forţa armată. Sporeşte şi presiunea împotriva ţărănimii libere, şi tendinţa de a-şi
impune domni potriviţi intereselor ei. Ca atare, în acest secol, se constată o
confruntare între idea autorităţii domneşti şi aceea a unei domnii subordonată
marii boierimi ce renunţă, în general, la lupta antiotomană. Dintre domniile mai
importante le amintim pe cele ale lui Radu cel Mare (1495-1508) şi Neagoe
Basarab (1512-1521). Cel dintâi se remarcă prin măsuri menite să întărească
puterea domnească şi prin iniţiative culturale în domeniul ecleziastic. Al doilea,
care vine în scaun ca reprezentant al boierilor Craiovesti, deşi plăteşte un tribut
sporit Porţii, se orientează spre legături politice cu Ungaria, Veneţia şi papalitatea.
împrejurările politice nu erau însă favorabile confruntărilor militare, deoarece
Imperiul se afla în plină expansiune. Astfel, politica lui Neagoe Basarab, oglindită
în Ȋnvăţăturile lui Negoe Basarab către fiul său Teodosie, exprimă ideea întăririi
statului în interior şi a soluţiilor politice externe obţinute prin tratative. A treia
domnie importantă este ilustrată de Radu de la Afumaţi, care domneşte, cu
întreruperi, între 1522-1529. El este un luptător pentru independenţa ţării într-un
moment când pericolul transformării ţării în paşalâc se accentuase. Prin luptele
purtate, el a reuşit să păstreze autonomia ţării, să salveze instituţiile ei.
Istoria Ţării Româneşti cunoaşte, de-a lungul veacului, până la Mihai
Viteazul, dese schimbări de domni, o viaţă politică supusă treptat politicii boiereşti
şi amestecului extern. Boierimea munteană susţine pretendenţi care apelează la
forţele externe, la intervenţia militară. Este un veac agitat, cu numeroase încercări
dramatice, cu înscăunări, detronări şi ucideri de domni, cu pierderi teritoriale.
Dintre domnii care s-au distins prin activitatea culturală a fost Petru Cercel,
umanist cunoscut în cultura timpului. La sfârşitul secolului, presiunea otomană,
politică şi economică, ştirbeşte autonomia ţării. Este o perioadă întunecată, de
81
criză a statului în care nemulţumirile faţă de presiunile otomane sporesc. În

condiţii de presiune externă se intensifică legăturile cu Transilvania şi se caută
contacte cu puterile antiotomane.
Răscoala condusă de Gheorghe Doja
La începutul secolului al XVI-lea izbucneşte în Transilvania una dintre cele

mai mari răscoale din ţara noastră, care prin amploarea, programul şi consecinţele
ei s-a ridicat la nivelul unui adevărat război ţărănesc. Ea se încadrează în
frământările şi răscoalele ţărăneşti europene, având aceleaşi caracteristici, dar mai
ales un program care exprimă, în bună parte, stările locale. Răscoala s-a produs
într-un moment important, de răscruce, în istoria societăţii medievale din răsăritul
Europei.
Cauzele răscoalei. După confruntarea armată dintre ţărani şi nobili,din 1437,
tensiunile sociale continuă, în condiţiile în care nobilimea ieşise învingătoare.
Cauzele răscoalei rezidă în tendinţa nobilimii de a-şi mări veniturile. Ca urmare,
sporeşte renta în muncă, produse şi bani. Nobilimea, mereu în goană după venituri,
caută să obţină, prin munca ţăranilor dependenţi, cât mai multe produse pe care le
solicita modul ei de viaţă. O face prin mărirea veniturilor rezultate din munca
ţărănească, în situaţia în care domeniul nobiliar produce încă puţin. Dezvoltându-
se circulaţia mărfurilor şi economia bănească, nobilul sporeşte, şi el, sarcinile
pentru iobagi, obligându-i pe aceştia la renta în produse, muncă şi bani.
Nobilimea, nu numai că împovărează ţărănimea cu sarcini, dar loveşte si în
ţărănimea liberă; sau, pur şi simplu, se împotriveşte dreptului de strămutare al
ţărănimii iobage. Astfel, la începutul secolului al XVI-lea, în momentul declanşării
ofensivei otomane, în rândul ţărănimii creşteau nemulţumirile. Ea răspunde
opresiunii nobiliare prin cele mai variate forme ale protestului social, părăsind
domeniile şi refuzând îndeplinirea sarcinilor. Deopotrivă, ţărănimea luptă
împotriva nobililor, laici şi ecleziastici, împotriva sarcinilor la care era impusă,
împreună cu plebea orăşenească, nemulţumită de poziţia şi atitudinea, faţă de ea, a
patriciatului, si cu lucrătorii de la ocnele de sare.
Începăturile răscoalei. Răscoala a pornit de la un pretext oferit de chemarea
la cruciada antiotomană, în primăvara anului 1514. Promisiunile de eliberare din
iobăgie făceau ţărănimea să se adune în tabăra de la Buda cu zecile de mii, sub
conducerea unor oameni care vor deveni şi conducători ai răscoalei. Unul dintre ei
a fost secuiul Gheorghe Doja, un mic nobil, şi el nemulţumit de apăsarea marilor
nobili, Laurenţiu Meszăroş şi fratele lui Doja, Grigore. Ȋn această situaţie,
nobilimea încearcă să se opună plecării ţăranilor de pe domenii, intervine prin
măsuri restrictive şi opresive, provocând nemulţumiri. Ţărănimea, adunată la
Buda, în număr de 40 000, refuză să plece în cruciada antiotomană şi întoarce
armele împotriva nobilimii. Astfel, cruciada se transformă într-o mare răscoală.
Desfăşurarea şi programul răscoalei. Oastea ţărănească, împărţită în cete, s-
a răspândit în mai multe direcţii. La Ţegled a făcut popas, organizându-se şi
cristalizându-şi programul. Ţăranii, prin conducătorii lor, îşi exprimau
82
nemulţumirea împotriva obligaţiilor pe care le aveau faţă de nobili, îndeosebi

împotriva servitutii. Doja cerea răsculaţilor să distrugă „nobilimea blestemată şi
necredincioasă". Ţărănimea s-a răsculat împotriva dijmei, a robotei şi, mai ales
împotriva tendinţelor de legare de glie: în programul răscoalei îşi face loc şi ideea
recuceririi cu armele a libertăţilor răpite de nobili.
O parte din cete, care se aflau sub conducerea lui Laurenţiu Meszăroş,
înaintează în Transilvania, prin nord, o altă parte, sub conducerea lui Grigore
Doja, spre sud, iar grosul oştirii, având în frunte pe Gheorghe Doja, înaintează pc
valea Crişului Alb. Din regiunea Aradului se asociază ţăranii români şi maghiari.
Curând, oastea lui Doja îi învinge pe nobili la Cenad. Oastea ţărănească cucereşte
târguri şi cetăţi de pe Mureş, răscoala extinzându-se apoi în întreaga Transilvanie
şi transformându-se într-un adevărat război ţărănesc. La răscoală participă şi
orăşenii săraci din Cluj, Turda, Dej, Bistriţa şi Sighişoara, care deschid porţile
oraşelor. Se alătură si lucrătorii de la sate. Astfel, forţele participante se constituie
din iobăgi-mea satelor, orăşenime, mica nobilime, din toti cei care erau
nemulţumiţi de asu-prire.în scurtă vreme, răscoala atinge apogeul cuprinzând
teritorii întinse, însă forţele se dispersează, înlesnind înăbuşirea ei.
Ȋntre timp, oastea nobilară se concentrează în Banat, la Timişoara, nu departe
de oastea ţărănimii aflată între Lipova şi Timişoara. Urmează asediul Timişoarei.
Răsculaţii sunt înconjuraţi de oastea voievodului Transilvaniei, Ioan Zápolya. Ȋn
lupta care se dă ţăranii suferă o grea înfrângere. După bătălie, căpeteniile sunt
supuse unei sălbatice răzbunări. Doja a fost ars pe rug, alţi căpitani ucişi în
chinuri îngrozitoare. Nobilimea trece pretutindeni la represiuni, mii de ţărani si
orăşeni săraci fiind ucişi sau schingiuiţi.
Urmările răscoalei. Răscoala s-a terminat prin înfrângerea ţăranilor.
Nobilimea nu se mulţumeşte însă cu aceasta. Dieta din 1514, chemată să hotărască
apărarea împotriva otomanilor, se ocupă, de fapt, de răscoală. Din 71 de articole,
hotărâte de Dietă, abia două au în vedere apărarea ţării. Aceste legiuiri vor fi
codificate de juristul Ştefan Werbȍczi în Tripartit (1517), o lucrare în trei părţi.
Prevederile legiuirilor au un caracter profund antiţărănesc. Acum se statornicesc
măsuri aspre împotriva iobăgimii, de fapt împotriva tuturor categoriilor ţărănimii
dependente. Sarcinile sunt riguros formulate, prin autoritatea statului; astfel, se
stabileşte robota, renta în muncă, la o zi pe săptămână. Ţărănimea dependentă
este condamnată la o serbie veşnică şi legată de glie, nemaiavând dreptul la
strămutare. Se fixau prin lege vechile dorinţe ale nobilimii. Legiuirile au avut si
rostul de a generaliza raporturile iobăgiei, contribuind la agravarea situaţiei întregii
ţărănimi dependente. Răscoala, şi mai ales represiunea, au făcut ca atunci când s^a
produs invazia otomană, ţărănimea să nu participe la luptă, lăsând în faţa
duşmanului o armată nobiliară incapabilă să stăvilească înaintarea otomanilor.
Ȋnsemnătatea răscoalei condusă de Gheorghe Doja. Ea a constituit un mo-
ment de răscruce în istoria raporturilor dintre nobilime şi ţărănimea dependentă
care era de acum legată de glie, în numele legiuirilor nobiliare. întreaga ţărănime
din Transilvania se va resimţi, în secolele următoare, de pe urma acestei legiuiri,
83
deoarece sarcinile impuse de nobili vor spori de acum înainte, fiind impuse prin
lege.
Formarea şi organizarea Principatului Transilvaniei
Ȋnfrângerea Ungariei medievale la Mohács (1526) a însemnat dispariţia

acestei puteri de pe harta politică a Europei Centrale. Evenimentul prilejuieşte o
accentuare a confruntărilor politice şi militare dintre Habsburgi şi Imperiul
otoman, agravate, în Transilvania, de lupta grupărilor nobiliare, care se înfruntă cu
forţe crescânde pentru controlul puterii politice. Pe fundalul acestor evenimente,
pătrund şi se afirmă ideile Reformei îndreptate împotriva Bisericii Catolice.
Reforma critica starea socială existentă şi alimenta mişcările sociale orăşeneşti.
Sub forma luteranismului a devenit religia oficială a saşilor iar calvinismul şi
unitarianismul au cuprins o parte din populaţia maghiară. Reforma străbate, pe
alocuri, şi mediul românesc.
Ȋn aceste împrejurări, voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya, ocupă tronul
Ungariei, deţinându-1 până în 1540. în toată această perioadă, teatrul confruntă-
rilor militare dintre Habsburgi şi Imperiul Otoman se mută în Transilvania, unde
intervin şi domnii din Moldova şi Ţara Românească, aşa cum a făcut Petru Rareş.
Interesat în politică antiotomană, Petru Rareş, deşi sprijină de la început pe
Ferdinand, văzând incapacitatea Habsburgilor de a se constitui într-o forţă
eficientă, antiotomană, susţine apoi pe Ioan Zâpolya. înving armatele lui
Ferdinand, la Feldioara (22 iunie 1529), întărind astfel situaţia partidei adverse. O
întăreşte şi pe cea proprie, prin obţinerea unor cetăţi şi domenii în Transilvania:
Cetatea de Baltă, Ciceul, Unguraşul, Rodna şi Bistriţa. Pentru moment, domnul
Moldovei ajunge un element de decizie pe scena politică transilvăneană,
contribuind, prin posesiunile sale, la accentuarea conştiinţei de neam la românii
din interiorul arcului carpatic. Situaţia Transilvaniei, până la moartea lui Ioan
Zâpolya, rămâne confuză datorită instabilităţii politice prilejuite de lupta pentru
stăpânirea ţării. în 1538 se încheiase, la Oradea, un tratat de pace între Ferdinand
şi Zâpolya, potrivit căruia, la moartea celui din urmă, Transilvania urma să treacă
la Habsburgi. în acest cadru al planurilor habsburgice antiotomane se situează şi
politica lui Petru Rareş. Imperiul nu a fost însă în măsură să se angajeze în lupta
antiotomană, astfel domnul Moldovei este înlăturat din domnie, în 1538, de către
otomani, în timp ce Zâpolya se supune din nou sultanului.
După moartea lui Zâpolya se deschide succesiunea între imperiali şi otomani.
Otomanii nu acceptă prevederile tratatului de la Oradea. în timp ce Ungaria este
transformată în paşalâc, în Transilvania se organizează, la mijlocul veacului,
principatul autonom sub suzeranitate otomană.
Principatul – noua forma de organizare a Transilvaniei. După ruperea
centrului Ungariei în 1541, Soliman cel Mare organizează pasalâcul de Buda.
Partea vestică a ţării revine Habsburgilor, iar Transilvania se organizează ca
Principat autonom sub suzeranitate otomană. Dieta de la Turda, din 29 martie
84
1542, hotărăşte pricipiile de guvernare a statului. în fruntea Transilvaniei era un

principe ales de Dietă şi confirmat de sultan. Primul principe a fost Ioan
Sigismund. Ţara îşi păstrează instituţiile proprii şi se dezvoltă nestingherită acum
de îngrădirile regalităţii maghiare. Deşi tributar sultanului, Principatul, prin
poziţia sa geografică, mai aproape de puterile creştine, se bucură de o situaţie mai
bună, de o mai mare libertate de mişcare. în condiţiile organizării paşalâcului de
Buda, Principatul Transilvaniei se orientează şi mai mult spre Ţara Românească şi
Moldova.
Nouă formă de organizare politică, Principatul a exprimat interesul celor trei
naţiuni politice, adică al stărilor privilegiate, nobilimea, patriciatul săsesc şi
fruntaşii secuilor. Sub raport religios, Principatul a reflectat şi interesele celor
patru religii admise ca oficiale: catolică, luterană, calvină şi unitariană. Acesta este
aşa-zisul sistem al toleranţei, întemeiat numai pe aceste religii, cu excluderea celei
ortodoxe, care reprezenta populaţia românească majoritară. Acest sistem s-a
cristalizat în timpul lui Ştefan Bâthory, ajuns principe în 1571. Sistemul politic al
Principatului îi excludea pe români, atât din rândul „naţiunilor" privilegiate, cât şi
din rândul religiilor recepte.
Ştefan Báthory desfăşoară, ca principe, o politică turcofilă, accentuată atuci
când ajunge, în 1575, rege al Poloniei. Această politică este curmată de Sigismund
Bâthory (1586), care aderă la „Liga creştină" antiotomană.
Permanenţa legăturilor intre Ţările Romane. Legăturile dintre Ţările
Române s-au întemeiat, în cursul evului mediu, pe unitatea geografică,
demografică şi economică a teritoriului românesc. Acestea s-au aşezat însă şi pe
unitatea de origine şi limbă a românilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Ţările Române, separate politic în evul mediu, au avut o orientare solidară în faţa
presiunii pericolului extern. Statele române medievale şi-au unit eforturile, încă
din a doua jumătate a secolului al XlV-lea şi de-a lungul celui următor, întâi
împotriva regalităţii maghiare şi polone, apoi împotriva pericolului otoman. în
secolul al XV-lea. Ţările Române se integrează în prima linie a luptei antiotomane,
înscriind în istoria continentului un capitol de răsunet. în cruciada târzie, prin
Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare ele
contribuie la stăvilirea expansiunii Imperiului otoman spre centrul Europei. în
toată această perioadă. Ţările Române devin conştiente de necesitatea solidarităţii
în faţa pericolului extern.
Organizarea Principatului Transilvaniei, la mijlocul secolului al XVI-lea, a
deschis o nouă pagină în istoria relaţiilor interromâneşti. Prăbuşirea Ungariei la
Mohács a orientat Transilvania, preponderent, spre celelalte două ţări româneşti. în
a doua jumătate a secolului al XVI-lea, se afirmă cu tărie ideea interdependenţei
politice a celor trei state, care se manifestă încă din vremea intervenţiei sultanului,
din 1538, în Moldova. Această politică a desfăşurat-o Petru Rareş care, în
planurile antiotomane, se baza pe resursele lor militare.
Ideea solidarităţii şi acţiunile politico-militare s-au întemeiat pe un complex
de factori, dintre care legăturile economice, alături de cele politice şi culturale, au
avut un rol major. Ele au fost permanente, evidenţiind caracterul complementar al
85
economiei Ţărilor Române. Legăturile comerciale statornicite şi politica de

protejare a intereselor economice ale statelor române faţă de politica regatelor
vecine erau menite să le asigure prosperitatea. Interdependenţa dintre Ţările
Române o exprima un dregător muntean, în 1558, când scria braşovenilor: „Ştiţi
bine că fără noi nu puteţi fi şi ţara noastră, Ţara Bârsei, fără ţara noastră nu
poate fi". Aceeaşi recunoaştere venea şi dinspre Moldova, în legătură cu Bistriţa
dependentă de comerţul statului de la est de Carpaţi. De aceea, Nicolae Iorga
afirma că „pe o bază de interese comune - nu mai vorbim de Moldova şi Muntenia,
care formau economic o singură ţară - cea dintâi unire a românilor a existat... în
unitatea perfectă a vieţii economice, aşternută pe unitatea perfectă a vieţii
generale, şi Ardealul a intrat şi el în această viaţă prin intercirculaţia românească:
un singur corp, un singur sistem... ".
Regimul dominatiei otomane
Instaurarea regimului dominatiei otomane. A doua jumătate a secolului

al XVI-lea aduce instaurarea regimului dominaţiei otomane. După trei sferturi de
secol de lupte politice interne şi de frământări, în condiţiile presiunii otomane,
Ţările Române intrau, după intervenţia lui Soliman cel Mare în Moldova, din
1538, într-o dependenţă tot mai accentuată faţă de Imperiul otoman. Această
dependeţă a cunoscut grade deosebite de la o ţară la alta, de la o epocă la altă
epocă. Intenţia otomanilor de a servi Moldova şi Ţara Românească s-a lovit de
rezistenţa politică şi militară, din prima jumătate a secolului, care a reuşit să evite
transformarea ţărilor în paşalâcuri. începând din a doua jumătate a secolului,
dependenţa se accentuează, astfel că otomanii intervin tot mai mult şi mai des în
viaţa internă a Ţărilor Române. Acest regim s-a instalat treptat, favorizat de
condiţiile politice externe şi interne. La aceasta a colaborat, cu deosebire, politica
şovăitoare a puterilor creştine, la care s-a adăugat şi poziţia marii boierimi, de
nesprijinire a puterii centrale.
Regimul politic al dominaţiei otomane se exprimă prin dese schimbări de
domni, astfel că, în a doua jumătate a secolului, în Ţara Românească au fost nu
mai puţin de 17 domni, în medie trei ani de fiecare, în Moldova 21 de domni, în
medie 2 ani şi jumătate. Domnii sunt nu numai la discreţia Porţii, ci şi la bunul
plac al boierilor, care, pentru a-şi spori domeniile şi bogăţia, încearcă să domine
statul cu ajutorul otomanilor. Din aceste motive, spre sfârşitul secolului instituţia
domniei se degradează şi mai mult. Acum şi alte instituţii, cum este acea a Sfatului
domnesc, sunt subordonate politicii boierimii; prin Sfat, Poarta supraveghea
Domnia. în acesta pătrund elemente străine din ţară, greci, levantini, legaţi de
politica şi interesele Porţii.
Ȋn timpul regimului dominaţiei otomane, pe teritoriile româneşti s-au
organizat raiale: în Dobrogea, Turnu, Giurgiu, Brăila, Chilia, Cetatea Albă,
Timişoara, Lipova. Astfel, Imperiul otoman avea posibilitatea să supravegheze
Ţările Române din interiorul spaţiului românesc.
86
Regimului dominaţiei politice i s-a asociat cel al dominaţiei economice, cu

atât mai grav în ultimul sfert al veacului, cu cât Imperiul Otoman, trecând în faza
defensivei, se vede mărginit la resursele proprii. El este constrâns, în condiţiile
exploatării fără margini a paşalâcurilor, să apeleze la resursele economice ale
Ţărilor Române.
Regimul dominaţiei otomane, deşi a accentuat dependenţa politică şi
economică a Ţărilor Române, puterea suzerană a respectat, totuşi, autonomia lor
internă.
Menţinerea fiinţei statale a Ţărilor Române. Pe baza unor înţelegeri cu
otomanii, acceptate de Ţările Române, acestea îşi păstrau autonomia, mstituţiile
statului, biserica, întreaga structură administrativă şi politică, frontierele, cu unele
pierderi teritoriale. Imperiul otoman urma să respecte principiul alegerii domnilor
de către ţară şi al neamestecului în treburile interne. Desigur, otomanii manifestă
constant tendinţa de încălcare a angajamentelor, încercând să impună domni din
afara dinastiilor, să se amestece, deci, în viaţa politică, să impună o politică
externă potrivit cu interesele Porţii. în cazul Ţărilor Române, dominaţia se exercita
indirect, prin instituţia domniei.
Păstrarea autonomiei si existentei statului au constituit un cadru de dezvoltare
şi de perpetuare a civilizaţiei româneşti, în condiţii incomparabile faţă de situaţia
din paşalâcuri. Chiar funcţia externă, de apărare a statului, se exercita, în momente
favorabile, prin convenţiile pe care ţările le încheiau, prin politica orientată în
secret spre puterile antiotomane.
Principala îndatorire a ţărilor noastre a fost plata tributului sau haraciului. El a
fost o obligaţie fixată la o anumită sumă, în creştere treptată.
Ȋn Ţara Românească se plăteau, la mijlocul secolului, 24 000 de galbeni, pen-
tru ca în 1593 să se ajungă la 155 000. Moldova plătea 10 000 de galbeni, în prima
domnie a lui Petru Rareş, pentru ca, în 1593 tributul să se ridice la 65 000 de gal-
beni, în Transilvania, unde vecinătatea Imperiului habsburgic putea constitui o ten-
taţie, tributul creştea de la 10 000 de galbeni, în 1542, cu numai 50% în 1575.
Mult mai grave au fost însă peşcheşurile, darurile către sultan şi marii
dregători, percepute cu cele mai diferite prilejuri care, dacă nu se iveau, se
inventau. Acestea nu erau fixate. Ele egalizau tributul şi, adeseori, îl şi depăşeau.
Cheltuieli imense necesita cumpărarea domeniilor. Sumele sunt de-a dreptul
fabuloase, fiind obţinute prin împrumuturi care trebuiau achitate după înscăunare.
Se adăugau prestaţiile extraordinare şi aprovizionarea Constantinopolului, făcută
de negustorii turco-levantini la preţuri mici.
Presiunea politică şi economică la sfârşitul secolului al XVI-lea se accen-
tuează şi datorită crizei monetare din Imperiul otoman. în plus, se manifestă ten-
dinţa otomanilor de a controla Domnia, în condiţiile reluării planurilor
antiotomane de către Habsburgi, Veneţia etc. Răspunsul acestei politici a fost o
creştere a nemulţumirilor care creează climatul pentru orientarea politică
antiotomană ce va duce la reluarea luptei pentru independenţă şi la unirea ţărilor
noastre sub domnia lui Mihai Viteazul.
87
UNIREA POLITICĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN

TIMPUL LUI MIHAI VITEAZUL
Mihai Viteazul deschide în istoria poporului român o nouă epocă, care se va

desfăşura sub semnul marii lui înfăptuiri politice: Unirea Ţărilor Române.
Puternica personalitate a marelui domn şi faptele sale, de răsunet european, au dat
un nou curs politic istoriei Ţărilor Române. Ridicându-se împotriva regimului
dominaţiei otomane şi biruind în raporturile cu Poarta, el a dovedit resursele pute-
rii pe care Ţăra Românească le avea. Sporind prestigiul acesteia prin unirea Ţărilor
Române, Mihai Viteazul a pus sub semnul întrebării, deopotrivă, stăpânirea
otomană şi tendinţele de dominaţie ale Imperiului habsburgic şi Poloniei. Dir
domnia lui Mihai Viteazul, şi mai cu seamă stăpânirea lui în Transilvania, a fost
pentru nobilimea de aici un prim semn al prăbuşirii dominaţiei ei în viitor. Unirea
din timpul lui Mihai Viteazul a devenit un simbol în epoca emancipării naţionale
pentru unirea într-o singură ţară.
Situaţia externă si internă a Ţărilor Române la sfârşitul secolului al XVI-
lea. Situaţia internaţională, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, s-a
caracterizat prin politica expansionistă a celor trei Mari Puteri: Imperiul Otoman,
Polonia şi Imperiul Habsburgic. După moartea sultanului Soliman cel Mare, în
1566, încep să apară fenomene de criză care au slăbit imperiul. Totuşi, otomanii
mai dispuneau de suficiente forţe pentru a-şi menţine dominaţia în sud-estul
Europei, sau pentru a încerca noi cuceriri. Regatul polon nu avea altă cale de
expansiune decât spre Ţările Române sau spre Ucraina. Imperiul Habsburgic, care
se izbea în vest de puterea Franţei, iar în răsărit de aceea a Poloniei, încerca noi
cuceriri în sud-estul Europei. Aici intra în conflict cu Imperiul Otoman. In aceste
condiţii, pentru a-şi realiza scopurile, Imperiul Habsburgic iniţiază o coaliţie
antiotomană, numită Liga creştină, la care aderă Spania, Veneţia şi Statul papal.
La ea mai participau ducatele italiene: Mantua, Toscana şi Ferrara. Se depuneau
eforturi pentru atragerea Ţărilor Române.
Ca urmare a războaielor purtate în Asia, cu perşii şi, în Europa, cu puterile
creştine, cerinţele Imperiului Otoman faţă de Ţările Române au sporit. Amestecul
în treburile interne, abuzurile de tot felul şi ştirbirea autonomiei interne vădeau
intenţia de a le transforma în paşalâcuri. Tributul Ţării Româneşti ajunsese la suma
de 155 000 de galbeni. Singura soluţie de a ieşi din acest impas era o angajare de
puterile creştine în lupta antiotomană.
Ȋnceputul domniei lui Mihai Viteazul, alianţa antiotomană cu Moldova şi
Transilvania. Ȋn aceste împrejurări politice, o parte a boierimii pregătea înscăuna-
rea lui Mihai Viteazul (1593-1601) pe tronul Ţării Româneşti. înainte de a fi domn
a câştigat o vastă experienţă străbătând lumea Răsăritului. A parcurs toate treptele
dregătoriilor, ajungând ban al Craiovei. Cu asentimentul sultanului, sprijinit de
boieri, de puternica familie a Buzeştilor, de Cantacuzinii de la Constantinopol, în
88
1593 ocupă tronul. El a avut şi sprijinul principelui Transilvaniei, Sigismund

Báthory.
Confruntat de la începutul domniei cu opresiunea şi exploatarea otomană,
Mihai aderă, din proprie iniţiativă, la Liga creştină. Anterior, din îndemnul lui
Rudolf al II-lea, împăratul Austriei, Sigismund Báthory, urmat de Aron Vodă s-au
alăturat şi ei Ligii. în aceste împrejurări, declanşarea răscoalei antiotomane are loc
la 13 noiembrie 1594. Mihai a adunat pe creditorii levantini la vistierie şi i-a ucis,
lichidând şi o unitate otomană, cantonată în Capitală. în continuare, atacă cetăţile
de la Dunăre: Giurgiu, Brăila; Nicopole etc. între timp, la Putinei şi Stăneşti
(Ilfov), Mihai învinge o oaste tătărească ce venea din Ungaria, iar la Şerpăteşti
(Ilfov), o armată otomană. Cu excepţia Giurgiului, unde otomanii rezistaseră, toate
celelalte cetăţi din stânga Dunării sunt cucerite de ostile muntene si moldovene.
Ȋncurajate de victoriile lui Mihai, popoarele asuprite din sudul Dunării
ameninţau cu o răscoală generală. Pentru a o preîntâmpina şi, mai cu seamă,
pentru a readuce Ţările Române sub ascultare, otomanii pregătesc o ofensivă
împbtriva Ţării Româneşti. în această gravă situaţie, Mihai trimite o solie la
Sigismund Báthory pentru strângerea alianţei. Depăşind instrucţiunile domnului,
delegaţia de boieri si clerici a încheiat, la Alba-Iulia, la 20 mai 1595. un tratat cu
condiţii nefavorabile, recunoscându-1 pe Sigismund drept suzeran.
Domnul Ţării Româneşti, conform tratatului, era socotit locţiitor al
principelui. Conducerea ţării era încredinţată unui număr de 12 boieri munteni,
care urmau să facă parte din Dieta Transilvaniei. Pus în faţa acestei situaţii şi
datorită apropiatei confruntări cu otomanii, Mihai a fost nevoit să accepte
condiţiile impuse de Sigismund marii boierimi, dornică şi ca să limiteze puterea
domnească şi să şi-o lărgească pe a ei. S-au prevăzut, cu acelaşi prilej, şi
restabilirea vechilor hotare ale ţării şi ajutor militar împotriva otomanilor, precum
şi subordonarea bisericilor ortodoxe din Transilvania Mitropoliei din Ţara
Românească.
Sigismund, intervenind apoi în Moldova, 1-a înlocuit pe Aron vodă cu Ştefan
Răzvan. La 3 iunie, la Alba Iulia el a încheiat şi cu acesta un tratat, asemănător
celui din 20 mai. Astfel, pricipele Transilvaniei a devenit suzeranul celor două
Ţări Româneşti.
Războiul antiotoman condus de Mihai Viteazul, recucerirea independen-
tei Tării Româneşti, sprijinul dat popoarelor din Balcani. Sprijinit de unii
boieri munteni în frunte cu Buzeştii, Mihai şi-a organizat o armată proprie, de
mercenari, formată din poloni, secui, cazaci, sârbi etc. Alături dc acesta, el şi-a
format unităţi de călăraşi, „roşii", unităţi de „dărăbanti" si voluntari din sudul
Dunării.
Pentru cucerirea liniei Dunării, intrată sub stăpânirea lui Mihai din primele
luni ale anului 1595, oastea otomană se pregătea de luptă. Duşmanul a încercat să
treacă fluviul. Primele tentative au eşuat. Mai multe unităţi de munteni, moldcnem
şi cazaci au făcut incursiuni pe malul Dunării, pustiind Nicopole şi Babadagul.
Insuccesele l-au determinat pe sultan să încredinţeze comanda trupelor bătrânului
vizir Sinan-paşa, care, între 14 şi 17 august 1595, a trecut Dunărea la Giurgir
89
Pregătind lovitura decisivă, Mihai, cu 15 000 de oameni, ajutat şi de o oaste din

Transilvania, condusă de Albert Király, a ales locul favorabil de luptă la
Călugăreni, pe apa Neajlovului. Folosind cu pricepere terenul (râul, mlaştina, zona
păduroasă), la 23 august 1595 Mihai a repurtat, şi datorită puterii exemplului
personal, o mare victorie.
Armata otomană retrasă spre Giurgiu se reorganizează. Domnul, pentru a
evita o nouă luptă, se îndreaptă spre munţi, aşteptând ajutor de la Sigismund
Báthory. între timp, Sinan-paşa a ocupat oraşul la Bucureşti, începând organizarea
ţării în paşalâc. încercarea de organizare a paşalăcului a provocat o categorică
opoziţie a tuturor forţelor sociale si mai cu seamă a maselor ţărăneşti.
Ȋn luna septembrie, 20 000 de ostaşi trimişi de Sigismund, împreună cu un
contingent de artilerişti toscani, se unesc cu oastea refăcută a lui Mihai. Ei
eliberează Târgoviştea şi-i urmăresc pe otomani. Contraofensiva le-a fost uşurată
si de loviturile date de masele populare cotropitorilor otomani. Ajunsă la Giurgiu,
o mare parte din oastea otomană şi-a găsit moartea în Dunăre. Aici, trupele unite
ale Ţării Româneşti, Transilvaniei şi Moldovei au zdrobit trupele otomane, care
încercau să treacă Dunărea pe un pod de vase, au ocupat, Giurgiu obţinând o
strălucită victorie. Această izbândă a însemnat asigurarea independenţei Ţării
Româneşti. Victoria a dovedit că unirea eforturilor Ţărilor Române este cheia
succesului militar şi temeiul păstrării neatârnării.
Ȋn perioada care urmează, în relaţiile cu Poarta, Mihai alternează negocierile
cu politica dc confruntare armată. Acţiunile lui sunt tot mai îndrăzneţe şi
încununate de succes. Ȋn aceşti ani reapare însă şi opoziţia boierească, nemulţumită
de domnia lui autoritară. Uneltirile de la Istanbul pentru a aduce un nou domn,
comploturile boiereşti, năvălirile tătarilor, intenţiile polonilor de a pune în scaun
pe Simion Movilă, fratele domnului moldovean, precum şi confruntările dintre
imperiali şi otomani în Ungaria îl fac pe Mihai să-şi dea seama că singura soluţie
posibilă este pacea cu otomanii, în condiţiile recunoaşterii domniei şi a
independenţei ţării. Mihai încheie pacea cu otomanii, în 1597, nu înaite de a fi
întărit alianţa cu Transilvania. Pacea cu Imperiul Otoman a fost determinată de
politica nedecisă a Imperiului habsburgic, de înscăunarea lui Ieremia Movilă în
Moldova de către Polonia şi de renunţarea lui Sigismund la tron în favoarea
austriecilor. în aceste împrejurări, pentru Ţara Românească se prefigura o situaţie
dificilă.
Convins că pacea cu Imperiul Otoman însemna de fapt un armistiţiu, duce
tratative cu Imperiul habsburgic şi semnează un tratat, în 1598. Acesta a anulat
pretenţiile la suzeranitate ale principelui Transilvaniei, asupra Ţării Româneşti.
Mihai s-a dovedit, cu acest prilej, un mare şi iscusit diplomat, ştiind să deschidă
noi posibilităţi de afirmare a ţării şi planurilor sale de viitor. Introducerea în
tratatul cu imperialii a clauzei domniei ereditare în familia domnului şi a
independenţei ţării mărturiseşte gândurile politice ale marelui voievod.
Politica socială a lui Mihai Viteazul. Mihai a desfiinţat, în condiţii externe
nu întotdeauna favorabile şi sub presiunea boierimii, dreptul de liberă strămutare
a ţăranilor, legându-i de glie (1595-1596). Documentele afirmă că ţăranul „care
90
pe undeva va fi acolo să fie rumân veşnic, unde se va afla"'. Au fost transformaţi

în şerbi şi unii ţărani liberi şi orăşeni, retraşi din faţa pericolului otoman în timpul
războiului şi aşezaţi pe pământurile boiereşti. Prin acest act, Mihai a servit
interesele boierimii. A urmărit, în acelaşi timp, întărirea puterii centrale, asigurarea
de venituri boierimii şi domniei în vederea susţinerii politicii de independenţă.
Necesitatea unirii Ţărilor Române. Situaţia politică a ţării părea pentru un
moment parţial consolidată. Nu după mult timp însă, politica oscilantă şi
nehotărâtă a lui Sigismund, revenit la tron pentru scurtă vreme, aduce pe tronul
Transilvaniei pe cardinalul Andrei Báthory, sprijinitor al politicii poloneze.
Aceasta a însemnat renunţarea la politica de independenţă faţă de otomani. în
aceeaşi vreme, apropierea de Polonia deschidea calea lui Simion Movilă spre
tronul Ţării Româneşti. Momentul impunea o soluţie imediată, hotărâtă, fiindcă
dominaţia poloneză în Ţările Române ar fi dus la anularea rezultatelor politice
obţinute de Mihai Viteazul. Era ameninţată independenţa Ţării Româneşti şi, de
asemenea, sistemul politic întemeiat pe alianţa Ţărilor Române. Cu atât mai mult,
cu cât Andrei Báthory a adoptat o politică hotărât duşmănoasă faţă de Mihai,
cerându-i recunoaşterea suzeranităţii, apoi părăsirea ţării.
Conştient de destrămarea coaliţiei antiotomane, Mihai si-a dat seama că, în
aceste împrejurări politice primejdioase, numai unirea Ţărilor Române sub o
singură cârmuire mai putea salva independenţa obţinută cu atâtea sacrificii.
Unirea Ţărilor Române
Mihai, ca şi împăratul Rudolf, dorea înlăturarea lui Andrei Báthory şi

scoaterea Transilvaniei din sistemul politic polon favorabil alianţei otomane.
Pentru aceasta trebuiau întreprinse măsuri energice. Mihai Viteazul are meritul de
a fi luat singur hotărârea înlăturării lui Andrei Báthory şi de eliberarea
Transilvaniei în vederea înfăptuirii unirii Ţărilor Române. în fruntea unei armate
Mihai trece prin pasul Buzăului (14 octombrie 1599) pătrunzând în Braşov. A
doua coloană, adusă din Oltenia de către boierii Buzeşti şi de banul Udrea, a
pătruns în Transilvania prin pasul Turnu Roşu. Cele două armate au făcut
joncţiunea la Tălmaciu, lângă Sibiu. Mihai dispunea acum de peste 20 000 de
ostaşi.
Bătălia cu oştirea lui Andrei Báthory s-a dat la Şelimbăr, lângă Sibiu (28
octombrie 1599). în sprijinul lui Mihai au venit şi vreo 2000 de secui, conduşi de
Moise Szekely. Lupta s-a sfârşit cu o strălucită victorie a lui Mihai. Acest succes a
însemnat readucerea Transilvaniei la alianţe antiotomane si unirea sa cu Tara
Românească. Victoria lui Mihai Viteazul a contribuit la declanşarea unor puternice
mişcări ţărăneşti îndreptate împotriva nobililor. Iobagii — spun izvoarele —
începură să se mişte, „ întemeindu-se pe încrederea ce le-o da un principe de
naţia lor". La 1 noiembrie, primit cu mult alai, domnul a intrat în Alba-Iulia,
capitala Transilvaniei.
91
După ce Dieta 1-a recunoscut ca principe, Mihai a luat măsuri menite să

consolideze unirea celor două ţări. Deşi a menţinut Dieta, el a subordonat-o
politicii domneşti. A introdus boieri munteni în Consiliul principatului; Teodosic
Rudeanu a fost numit logofăt pentru ambele ţări; a numit în cetăţile Transilvaniei
căpitani dintre oamenii lui de încredere; a dat porunci în limba română; a făcut
danii pe seama nobilimii române. în aceeaşi vreme, a obligat Dieta să acorde drept
de păşunat satelor româneşti şi scutire de robotă preoţilor români. Se cristalizează
ideea considerării religiei ortodoxe ca religie recepta şi a aşezat Mitropolia
Ortodoxă a Transilvaniei la Alba-Iulia. A întărit secuilor vechile libertăţi, ca unora
„ce au oştit pentru binele obştimii creştineşti", adică împotriva otomanilor. Mihai
Viteazul încearcă să creeze o bază socială, mai cu seamă românească, domniei.
Toate aceste măsuri au arătat tendinţa de unificare politică a celor două ţări
române, încercarea de a introduce administraţia românească şi, în general, politica
lui Mihai Viteazul au nemulţumit nobilimea şi au înrăutăţit raporturile cu
împăratul.
Prima Unire a Ţărilor Române. Pentru crearea frontului comun antiotoman al
celor trei ţări româneşti, trebuia înlăturat Ieremia Movilă, supus polonilor, tributar
otomanilor şi duşman al lui Mihai. în primăvara anului 1600, o armată condusă de
Mihai a trecut prin pasul Oituz înaintând pe Trotuş, iar alta prin pasul Rodna, sub
conducerea lui Baba Novac. Din sud, din Ţara Românească, înainta oastea
condusă de Nicolae Pătraşcu, fiul lui Mihai. Ostile moldovene au trecut de partea
gloriosului domn, uşurându-i biruinţa. După trei săptămâni, toată Moldova se afla
sub stăpânirea lui Mihai. Pentru prima dată în istorie, cele trei Ţări Române erau
unite sub aceeaşi cârmuire. De acum înainte, Mihai se va intitula „domn al Ţării
Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei".
Ȋnfăptuirea unirii politice a Ţărilor Române de către Mihai Viteazul, în
condiţiile politice ale epocii, a răspuns unei necesităţi istorice. Ea venea ca o
încoronare a unei îndelungate evoluţii istorice, la care au colaborat o seamă de
factori. în primul rând, faptul că Ţările Române, pe deasupra separatismului
politic, reprezentau o singură civilizaţie, creaţie a poporului român, unitar prin
originea lui etnică, prin limbă, cultură şi religie. Ideea o exprimau boierii munteni,
într-o scrisoare în care cereau de a fi la un loc cu Ţara Românească, fiindcă
„suntem toţi de o limbă şi o lege". Ideea solidarităţii între români s-a văzut şi în
atitudinea ţăranilor de origine română din Transilvania care, la vestea victoriei de
la Şelimbăr, s-au ridicat împotriva nobilimii maghiare.
Din aceste dovezi şi din altele se vede că în societatea română, în secolul al
XVI-lea exista o activă conştiinţă de neam. Aceasta s-a exprimat şi prin scrisul în
limba naţională. Unirea Ţărilor Române s-a întemeiat şi pe legăturile economice
dintre Ţările Române în evul mediu, care au creat premisele unificării politice.
Ȋntre factorii care au stat la baza Unirii a fost şi solidarizarea Ţărilor Române
în lupta antiotomană de-a lungul istoriei medievale, de la Mircea la Iancu de
Hunedoara şi Ştefan cel Mare. Strânsele legături politice şi coaliţiile antiotomane
au contribuit la apropierea Ţărilor Române şi la cristalizarea ideii unirii. Dacă la
aceasta adăugăm evenimentele recente, victoria de la Călugăreni prin forţa armată
92
a celor trei ţări româneşti, avem prezente temeiurile hotărârii lui Mihai Viteazul şi
ale marii înfăptuiri.
Intervenţia străină împotriva unirii. Ȋnfăptuirea politică a lui Mihai a stârnit
nemulţumirea duşmanilor externi şi interni. Formarea unui stat puternic nu era pe
placul habsburgilor, polonilor şi otomanilor, fiecare urmărind să stăpânească
Ţările Române. Nobilimea transilvăneană submina realizarea lui Mihai Viteazul,
văzându-şi ameninţate privilegiile sociale şi politice.
Ȋn lipsa lui Mihai din Transilvania, nobilimea s-a răzvrătit şi a trecut de partei
generalului imperial Gheorghe Basta, depunând jurământ împăratului, la Turda. Ȋn
fata acestei situaţii, Mihai înfruntă oastea nobilimii si a lui Basta la Mirăslău,
lângă Aiud (18 septembrie 1600). Ȋnfrânt, se retrage spre Făgăraş. Ȋn Moldova,
polonezi îl readuseră pe Ieremia Movilă, continuîndu-şi apoi înaintarea în Ţara
Românească, pentru instalarea lui Simion Movilă.
Cu oastea sa, pentru a preîntâmpina acţiunea polonezilor, Mihai a trecut
munţii, dar a fost înfânt. Ȋn aceste condiţii, domnul se îndreaptă spre Curtei
imperială, pentru a-i solicita ajutor împăratului. Mihai ajunge foarte curând la
înţelegere cu împăratul, deoarece nobilimea se răsculase împotriva reprezentanţilor
împărăteşti, proclamându-1, din nou, principe pe Sigismund Báthory.
Astfel, oastea lui Mihai şi oastea lui Basta pornesc la înlăturarea lui
Sigismund. între timp, boierii Buzeşti au alungat din ţară pe Simion Movilă si
oastea polonă. Lupta cu Sigismund Bâthory s-a dat la Guruslău, lângă Zalău (la 3
august 1601), Sigismund fiind înfrânt. Mihai era din nou domn al Ţării Româneşti
şi pe cale de a se înstăpâni în Transilvania. El putea de acum să continue opera de
refacere a Unirii. Basta, dominat de ambiţii proprii, fiind convins şi de adeziunea
Curţii imperiale care dorea Transilvania pentru imperiu, a pus la cale asasinarea lui
Mihai, săvârşită la 9/19 august 1601, în tabăra de lângă Turda.
Ȋnsemnătatea naţională şi internaţională a domniei lui Mihai ViteazuL Mihai
Viteazul a fost una dintre marile personalităţi ale istoriei noastre din tote timpurile.
Militar înzestrat cu calităţi excepţionale, a fost şi un diplomat care a ştiut să
aprecieze momentele istorice grave pe care le traversa ţara. Soluţiile sale dovedesc
un ataşament pentru ideea de apărare a civilizaţiei europene, pe care o şi exprimă,
continuând o tradiţie a istoriei româneşti. în acest sens, nu numai că s-a integrat
Ligii creştine, dar a asociat ţelurilor acesteia elementul eliberării popoarelor din
Balcani de sub dominaţia otomană, cu gândul la independenţa acestora. A
recâştigat independenţa Ţărilor Române şi a fost înfăptuitorul primei uniri politice
din istoria poporului român. El a încercat s-o consolideze, întemeind-o pe existenţa
poporului român din cele trei ţări. Unirea a fost un fapt obiectiv, necesar, aşa cum
vor fi şi împlinirile de mai târziu. Ea s-a înfăptuit dinspre Ţara Românească care,
chiar prin numele ei, întruchipa un sens unificator.
93
12. RENAȘTEREA ȘI REFORMA
Renaşterea, în sensul ei „tare”, vehiculat încă astăzi, reprezintă o

creaţie a secolului al XIX-lea. Mai întâi Stendhal, în Histoire de la peinture en
Italie şi în Rome, Naples et Florence (1817), descrie Renaşterea ca pe un timp al
„oamenilor virtuoşi” (uomini virtuosi), în contradicţie cu ceea ce caracteriza
propria sa epocă. La fel procedează Jules Michelet, care, în vol. 7 din Histoire de
France (1855), o priveşte ca pe contrariul mediocrităţii burgheze specifice Franţei
contemporane lui. Iar Jakob Burckhardt, în opera sa, Die Kultur der Renaissance
in Italien (1860), o concepe ca pe o epocă a spiritului, opusă materialismului
vremii sale. Consensul dintre cei doi autori, cu privire la semnificaţia esenţial
culturală a Renaşterii, nu se menţine însă şi în cazul delimitării cronologice a
epocii (sec. XVI la Michelet, sec. XIV-XV la Burkhardt), ori al conţinutului ei
efectiv:
- o redescoperire a culturii antice pentru Burckhardt, prin care s-a modificat
fundamental imaginea lumii şi a omului, a societăţii şi a statului; o mişcare cu
centrul în Italia, care s-a extins apoi în restul Europei;
- un rezultat al contribuţiei comune a culturii franceze şi italiene, ea putându-
se dezvolta, după 1494, datorită protecţiei militare franceze împotriva Inchiziţiei
spaniole, până când, în urma jefuirii Romei (1527) şi distrugerii republicii
florentine (1530), cultura Renaşterii s-a transferat în Franţa.
O importantă dispută este legată de întrebarea dacă Renaşterea a marcat
începutul epocii moderne şi o ruptură de Evul Mediu şi de concepţiile culturale ale
acestuia (viziunea despre unicitatea Renaşterii, împărtăşită de cei doi istorici
citaţi), sau a existat mai degrabă o repetitivitate a Renaşterilor în cultura
europeană. Sub acest aspect, Renaşterea, înţeleasă ca un timp al resurecţiei
statului, prin ascensiunea comunelor italiene, respectiv al culturii, literelor şi
artelor, a fost ilustrată ca atare încă de cei mai reprezentativi dintre umanişti
(istoricii Leonardo Bruni, Flavio Biondo, Filippo Villani, Niccoló Machiavelli,
Giovanni Boccaccio – în Viaţa lui Dante, gânditori precum Marsilio Ficino ori
Lorenzo Valla ş.a.1). O interpretare unitară asupra Renaşterii întâlnim la Giorgio
Vasari, în Vieţile pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor :
- declinul şi prăbuşirea artei şi culturii antice în epoca Antichităţii târzii,
urmat de „renaşterea” artei (rinascimento), în privinţa căreia Vasari distingea trei
etape: prima corespundea copilăriei, cea de-a doua tinereţii târzii şi maturităţii
timpurii, a treia a maturităţii (trezirii) tinzând spre bătrâneţe; el a înţeles aşadar
Renaşterea mai puţin ca pe o epocă unică, şi mai ales ca pe o fază distinctă,
utilizată pentru evidenţierea repetitivităţii ritmurilor culturale. În prima etapă,
Vasari îi plasa, printre alţii, pe Cimabue şi Giotto; în cea de-a doua (sec. XV, în
linii mari), pe Brunelleschi ca reprezentant al arhitecturii, Masaccio al picturii şi
1A se vedea opiniile acestora, citate de Nicolae Balotă, în prefaţa versiunii româneşti a lucrării lui Jakob Burckhardt,
Cultura Renaşterii în Italia (vol. I, Bucureşti, Minerva, 2000, p. VII-XI).
94
Donatello al sculpturii, urmaţi de alţii; iar în cea de-a treia, a „manierei perfecte”,
datorate tehnicii perspectivei şi studiului anatomiei umane, îi plasa pe Leonardo da
Vinci, Rafael şi Michelangelo, după care nu mai putea urma decât un nou declin.
Această reprezentare a Renaşterii a fost preluată şi întărită de Michelet şi
Burckhardt.
Aceasta nu reprezenta însă decât propria evaluare a artiştilor şi erudiţilor
Renaşterii cu privire la restaurarea artelor şi reînsufleţirea antichităţii clasice,
căreia Burckhardt i-a adăugat alte valori (individualismul, realismul,
modernitatea). De altfel, teoria sa a fost criticată de cei care au sesizat
manifestarea, încă în perioada medievală, a individualismului şi interesului pentru
afacerile mundane, în timp ce credinţa în supranatural şi superstiţii a continuat să
caracterizeze şi noua epocă. Carl Neumann, într-un articol din 1903
(„Byzantinische Kultur und Renaissancekultur”), a observat rolul creştinătăţii
medievale în ascensiunea individualismului, iar în 1933, Johann Nordström (în
lucrarea Moyen Age et Renaissance) a apreciat că se poate vorbi de o Renaştere
europeană bazată pe tradiţiile medievale, anterioară celei italiene. Controversele au
continuat, nelipsind nici susţinătorii interpretărilor lui Burckhardt. Jean Delumeau,
în La civilisation de la Renaissance (1967), a privit fenomenul în contextul unei
istorii totale, înţelegând Renaşterea ca pe acea perioadă când Occidentul european
a devansat în mod decisiv civilizaţiile paralele; el a investigat conjuncturile
politice şi economice, sfera vieţii materiale, originile capitalismului, modificările
sociale şi ale mentalităţilor, progresul ştiinţific şi noul ideal uman.
În istoriografia mai nouă, Renaşterea este datată între sfârşitul sec. XIV şi
mijlocul sec. XVI, începutul ei fiind plasat în oraşele stat din nordul Italiei, cu
Florenţa ca centru până la sf. sec. XV, dată după care a urmat răspândirea în
Franţa, Anglia şi Germania, în Spania şi în centrul Europei. La această mişcare au
participat diferite grupuri sociale – comercianţii mai întâi, avântul comercial al
oraşelor din nordul Italiei, începând din sec. XII-XIII, fiind o premisă pentru
dezvoltarea culturală, alături de existenţa mai multor centre, care se concurau
pentru atragerea celor mai vestiţi artişti. Pe de altă parte, policentrismul a
împiedicat constituirea unui centru unic.
– teoria marxist-sociologică a lui Frederick Antal susţine începutul
secularizării conştiinţei de sine la nobilimea şi marii comercianţi florentini –
popolo grasso, fapt reflectat în arta lui Giotto. Mai îndrăzneaţă în raport cu teoria
marxistă este Agnes Heller, care concepe Renaşterea ca pe un răsărit al
capitalismului, în cursul căruia relaţiile naturale dintre oameni devin relaţii sociale,
pe când apariţia procesului de înstrăinare, determinat tot de capitalism, împiedică
evoluţia ideii de emancipare. Împotrivă s-au pronunţat Alfred von Martin,
Christian Bec şi Peter Burke, care au susţinut că raţionalitatea favorizată de spiritul
comercial a avut o mare importanţă pentru dezvoltarea noii conştiinţe de sine
renascentiste. De fapt, nu este vorba de o nouă raţionalitate, ci de evidenţierea
acelui uomo virtuoso ca specific Renaşterii.
95
Pe aceeaşi linie s-a plasat şi Peter Burke, cu lucrarea sa din 1998 The
European Renaissance. Centres and Peripheries, care a vorbit de o Renaştere
„descentrată”, caracterizată de o pluralitate culturală (o cultură creştină în primul
rând, dar şi a minoritarilor, arabi şi evrei) şi a înţeles-o ca pe o întreprindere
europeană colectivă, având drept obiect schimbul cultural; el a acordat atenţie şi
periferiilor, acolo unde modelele oferite de centre erau receptate prin asimilare,
adaptare sau sincretism.
Şi în cazul umanismului avem de-a face cu o noţiune impusă în secolul al
XIX-lea2; în schimb, termenul de umanist a apărut în Italia, la sfârşitul sec. XIV,
desemnându-i pe profesorii însărcinaţi cu predarea primelor trei arte liberale
(ciclul de studiu trivium, care împreună cu cel de-al doilea, quadrivium, reprezenta
o pregătire pentru studiul teologiei, medicinii şi jurisprudenţei). Prioritatea
câştigată de aceste discipline, pentru care s-a încetăţenit numele de studia
humanitatis, a fost legată de impunerea unei noi concepţii asupra educaţiei.
Umaniştii au ajuns să activeze cu deosebire în afara mediului universitar, făcând
excepţie câteva universităţi germane (Viena, Heidelberg, Erfurt, Tübingen şi
Wittenberg).
Modificarea canonului formaţiei universitare şi impunerea socio-culturală a
umaniştilor a fost nemijlocit legată de inventarea tiparului cu litere mobile.
Utilizarea acestuia a condus la standardizarea textului, care a reprezentat un
element esenţial al criticii de text umaniste. Cartea a devenit astfel un articol
utilizabil şi în afara bibliotecilor princiare sau monahale, la dispoziţia opiniei
publice cultivate, contribuind la formarea unei culturi a polemicii intelectuale (pe
teme teologice, politice, istorice, moral-filosofice), care a depăşit cercul restrâns al
savanţilor. Umaniştii au impus dialogul ca metodă a argumentaţiei filosofice, în
locul demonstraţiei şi deducţiei scolastice, respectiv retorica în defavoarea logicii.
În paralel, s-a dezvoltat fenomenul noii receptări a filosofiei lui Platon,
favorizat de afluxul învăţaţilor greci de după căderea Constantinopolului, aceştia
contribuind la răspândirea limbii greceşti (pot fi amintiţi Manuel Chrysoloras,
cardinalul Bessarion şi Ioan Argyropulos). Momentul culminant al receptării
platonismului l-a reprezentat constituirea la Florenţa a Academiei platonice
conduse de Marsilio Ficino, care i-a grupat, printre alţii, pe Angelo Poliziano,
Bartolomeo Platina, Christoforo Landino şi Giovanni Pico della Mirandola. Şi
filosofia lui Aristotel şi-a păstrat însă influenţa, îndeosebi prin filosofia naturală
promovată la Universitatea din Padova, în contrapondere faţă de Academia
florentină, de Ermolao Barbaro, Pietro Pomponazzi, Bernardino Telesio sau
Jacopo Zabarella; în sfera filosofiei morale, Leonardo Bruni a realizat o nouă
traducere a tratatelor Politica şi Etica nicomahică, imprimând însă textului o
eleganţă stilistică străină originalului.
Filosofia morală umanistă a pus în centrul preocupărilor sale omul cu
unicitatea şi tendinţa lui spre autonomie, dar şi cu izolarea şi părăsirea sa. Reflecţia
privitoare la poziţia omului în lume era şi o reacţie la modificările socio-
2 A se vedea, în acest sens, observaţiile lui Fernand Braudel din Gramatica civilizaţiilor, vol. II, p. 40-41.
96
economice petrecute în oraşele comerciale din nordul Italiei începând din secolul
XIII: poziţia omului în societate ajunsese să depindă numai de sine însuşi, şi nu de
starea căreia îi aparţinea prin naştere. Este concepţia expusă de Pico della
Mirandola în tratatul De dignitate hominis, de unde reiese credinţa în posibilitatea
devenirii umane prin intermediul educaţiei. Ideea de educaţie umanistă dobândeşte
astfel valoarea unei conştiinţe de sine culturale şi politice, în măsură să ofere noi
criterii pentru accesul la puterea economică şi politică.
Preocuparea de sine caracteristică umaniştilor a fost determinată şi de
poziţia lor precară în societate, fapt care i-a determinat să-şi utilizeze ştiinţa şi
educaţia ca instrument pentru dobândirea mijloacelor de trai: au fost profesori şi
educatori, ori au funcţionat în cancelariile statelor sau pe lângă principi. Erasmus a
fost consilier al tânărului principe Carol (viitorul Carol al V-lea), Flavio Biondo şi
Poggio Bracciolini au funcţionat în cancelaria papală.
Plasându-se în opoziţie faţă de mediul şi teologia scolastică, umaniştii au
promovat întoarcerea la textele Antichităţii, inclusiv la cele ale Sfintei Scripturi. El
şi-a asociat astfel ideea de reformă, procedând la un efort de discernere între
elementele esenţiale şi cele accesorii din viaţa creştină şi din corpus-ul dogmatic.
Examenul critic al valorilor idealului monastic a tins totodată să acorde, într-o
lume creştină reînnoită, un loc mai mare laicilor. Renaşterea a fost, în acest sens, o
tentativă de renovatio, într-o epocă în care, pe urmele gioacchinismului, aşteptările
de tip eshatologic au cunoscut manifestări semnificative (prin profeţiile privitoare
la „papii angelici ai Ultimei Epoci” şi la „Ultimul Împărat”).
REFORMA În ceea ce priveşte Reforma, cercetările consacrate istoriei

religioase a secolelor XVI-XVII au pus această perioadă sub semnul ei. Conform
lui Jean Delumeau, cuvântul reformă, de folosinţă curentă la sfârşitul Evului
Mediu, semnifica „purificarea interioară pe care fiecare credincios ar fi trebuit să o
realizeze pentru ca lumea creştină să fie reîntinerită, şi mai ales transformările în
sensul sărăciei şi al sfinţeniei care erau aşteptate din partea Bisericii” 3. Începând
cu Martin Luther, cuvântul a ajuns să desemneze renovarea Bisericii începută în
1517 în afara Romei şi împotriva ei. Pornind de aici, istoria Reformei a fost
concepută în primul rând ca o istorie a protestantismului. Este ceea ce a şi realizat
Jean Delumeau, în lucrarea sa clasică din anul 1965, Naissance et affirmation de la
Réforme. Analizând cauzele Reformei, el le-a găsit în domeniul doctrinei. Astfel,
teza justificării (îndreptăţirii) prin credinţă a constituit un răspuns religios la
conştiinţa obsesivă a păcatului caracteristică reprezentărilor de la sfârşitului Evului
Mediu; teza sacerdoţiului universal şi a dreptului la liberul examen al Scripturii a
fost pregătită de ascensiunea individualismului şi a spiritului laic, de devalorizarea
sacerdoţiului şi de intruziunea crescândă a laicilor în domeniul rezervat până
3 Jean Delumeau, Naissance et affirmation de la Réforme, p. 1.

97
atunci Bisericii; iar principiul infailibilităţii Scripturii a fost o consecinţă a

exegezei umaniste a textelor sacre. Investigaţia istoricului se concentrează asupra
genezei şi expansiunii Reformei luterane, calvine şi anglicane, a problematicii
protestantismului în secolul al XVII-lea şi a confruntării acestuia cu
Contrareforma.
«Cauza principală a Reformei a fost în esenţă aceasta: într-o epocă agitată,

martoră a afirmării individualismului, credincioşii au simţit nevoia unei
teologii mai solide şi mai vii decât cea pe care le-o comunica – sau nu – un
cler deseori prea puţin instruit şi rutinier, numărând prea mulţi parohi
flămânzi şi incapabili care-i înlocuiau pe preoţii titulari, ei înşişi insuficient
pregătiţi.» Jean Delumeau, Naissance et affirmation de la Réforme, p. 280.
Tratată aici doar în treacăt, problematica Reformei Catolice a fost abordată
de istoric în lucrarea ulterioară, din anul 1971, Le Catholicisme entre Luther et
Voltaire. Extinzând cercetarea pe toată durata Vechiului Regim, Jean Delumeau
definea cadrele metodologice ale investigaţiei în limitele sociologiei religiei şi ale
psihologiei colective, deschizând totodată noi direcţii de cercetare, precum cea
asupra creştinismului medieval (cu o problematică precum istoria corpului
pastoral, a universului magiei, a „folclorizării creştinismului” şi a renaşterii
maniheismului), a ofensivei Reformei Catolice în vederea realei creştinări (prin
interzicerea sărbătorilor folclorice, efortul de remodelare a clerului, care a devenit
mai bine pregătit şi mai demn ca urmare a ameliorării situaţiei sale materiale, şi a
credincioşilor, prin încadrare parohială şi catehizare), a fenomenului de
„decreştinare” caracteristic secolului Luminilor.
«Ipoteza pe care o prezentăm aici cu titlu de direcţie de cercetare este
următoarea: în ajunul Reformei occidentalul de mijloc nu fusese creştinat
decât în mod superficial. În aceste condiţii, cele două Reforme, cea a lui
Luther şi cea a Romei, nu au fost decât două procese aparent concurente, dar
în final convergente de creştinare a maselor şi de spiritualizare a
sentimentului religios.»
«Dacă s-ar îndepărta din creştinismul Vechiului Regim tot ceea ce era
constrângere, conformism şi cult oficial, tot ce era refuz al unei lumi în care
oamenii trebuiau totuşi să trăiască, tot ce era magie, maniheism, religie a
fricii, ce ar rămâne pentru majoritatea oamenilor? Nu s-a numit prea mult
timp creştinism un amestec de practici şi de învăţături care nu aveau de fapt
decât un îndepărtat raport cu mesajul evanghelic şi, dacă este aşa, putem să
mai vorbim despre „decreştinare”?» Jean Delumeau, Le catholicisme entre
Luther et Voltaire, p. 237, 330.
Într-o altă lucrare de referinţă, din anul 1975, Le temps des Réformes.
Histoire religieuse et système de civilisation, Pierre Chaunu a observat că este mai
corect să vorbim de mai multe Reforme ale Bisericilor, încercând depăşirea
problematicii celor două Reforme abordate în mod tradiţional. El distinge mai întâi
98
o etapă a Prereformei, anterioară secolului al XVI-lea, când în Biserica Catolică s-

au manifestat „curente de reformă, caracterizate nu de consensul Reformei, ci de
acela al necesităţii ei” 4. Următoarele două etape sunt reprezentate de Reforma
protestantă şi de Reforma Catolică – „a unui nou catolicism, „reformat”, bogat,
dur, victorios, care compensează pierderile europene asumându-şi mult timp de
unul singur responsabilitatea deschiderii unei noi frontiere misionare” în Lumea
Nouă şi în Orient5. În fine, concomitent Reformei protestante şi catolice, este
sesizată manifestarea unei a patra Reforme, reprezentată de curentele radicale
(anabaptism, unitarianism ş.a.) manifestate în secolul al XVI-lea, „de refuz al
Bisericii, de refuz al marii construcţii sociale, afective, doctrinare şi mentale a
secolelor III, IV şi V, pe care toate marile Biserici şi le revendică drept
moştenire”6. Avem de-a face, aşadar, cu o tentativă de individualizare a
Prereformei (deşi termenul nu este acceptat ca atare) şi a Reformei radicale, care la
alţi istorici constituiau doar un preludiu al Reformelor protestantă şi catolică,
respectiv o consecinţă radicalizantă a Reformei protestante. În tratarea subiectului,
istoricul nu s-a oprit însă în mod special asupra unei epoci a Prereformei plasabilă
în secolele XIV-XV, preferând, după propria mărturisire, să „lege viaţa Bisericii
de un întreg sistem de civilizaţie” 7, acela al „lumii pline” dintre mijlocul secolului
al XIII-lea şi începutul secolului XVI; în mod similar, curentele reformatoare
radicale nu au fost tratate distinct de Reforma protestantă, de evoluţia căreia nu
puteau fi rupte. Din punct de vedere cronologic, „timpul Reformelor” depăşeşte în
viziunea lui Pierre Chaunu periodizarea tradiţională legată de date fixe precum
afişarea celor 95 de teze de către Martin Luther (31 octombrie 1517) sau sfârşitul
Conciliului Tridentin (4 decembrie 1563, data ultimei şedinţe, respectiv 26
ianuarie 1564, închiderea Conciliului). El integrează Marea Schismă (1378-1417)
şi toate transformările înregistrate de istoria religioasă a perioadei de criză a
Creştinătăţii medievale (secolele XIV-XV), pentru a coborî până la criza
conştiinţei europene (1680-1710), moment al primei afirmări a gândirii critice a
Luminilor şi care marchează, chiar la nivel popular, o tendinţă de reflux al pietăţii
baroce. Acesta este, în accepţiunea istoricului, timpul Reformelor Bisericii (1300-
1700) care descrie, în jurul raportului dintre om şi Dumnezeu, un întreg sistem de
civilizaţie. Iar istoria religioasă constituie vehiculul privilegiat pentru explorarea
acestui sistem.
«Deschiderea domeniului religios spre bază, spre culturile nescrise, spre
sentimente, atitudini, gesturi constituie astăzi marea ambiţie a unei istorii
religioase cu adevărat complete, un câmp de observaţie privilegiat al
sistemelor de civilizaţie, cea mai bună apropiere de o istorie globală.»
«O istorie a Bisericii lipsită de planurile sale de referinţă din trecut [marele
plan teologic al secolelor III, IV şi V, apoi, începând cu anii 1550-1560,
planul teologic al secolelor XII-XIII ale scolasticii triumfătoare], privată de
4 Pierre Chaunu, Le temps des Réformes, p. 11.
5 Ibidem.
6 Ibidem, p. 12.
7 Ibidem, p. 47.
99
autonomia profundă a derulării sale în timp ar fi la fel de incomprehensibilă

ca o istorie văduvită de planurile sale socioculturale şi de structurile de
gândire ale civilizaţiei tradiţionale.» Pierre Chaunu, Les temps des
Réformes, p. 24, 30.
Problematica Reformei a fost integrată de Jean Delumeau într-o lucrare de
mai mare anvergură, consacrată civilizaţiei Renaşterii (La Civilisation de la
Renaissance, 1967). Aici istoricul rezumă principalele sale consideraţii privitoare
la originile celor două Reforme (protestantă şi catolică), la comuna lor intoleranţă,
la creşterea rolului laicilor în Biserică şi la afirmarea individualismului religios, la
problema pietăţii populare şi la sentimentul obsesiv al culpabilităţii. Aproape
concomitent apărea, în aceeaşi colecţie Les grandes civilisations, coordonată de
Raymond Bloch, şi lucrarea lui Pierre Chaunu consacrată civilizaţiei Europei
clasice (La civilisation de l’Europe classique, 1966). Înfăţişând valoarea
metodologică a instrumentelor oferite de istoria cantitativă (prin apelul la surse
fundamentale precum registrele parohiale), Pierre Chaunu pledează aici pentru o
istorie unică a Bisericii, care să înglobeze în aceeaşi problematică secolele XVI şi
XVII. Alături de investigarea evoluţiilor din Europa protestantă şi catolică,
istoricul se opreşte şi asupra secolului al XVII-lea al ortodoxiei ruseşti care a
înregistrat o tensiune similară între tentativele de reformă şi rezistenţa structurilor
tradiţionale. Privită din această perspectivă mai largă, care include şi paralelisme
cu domenii conexe (demografia, istoria artei şi cea a ideilor), Reforma apare ca o
constantă semnificativă, sesizabilă pe o durată lungă din istoria Europei: secolele
XIV-XVIII. Prereforma coincide astfel cu Europa începuturilor Renaşterii, iar
Reforma protestantă, catolică şi curentele reformatoare radicale se desfăşoară pe
scena Europei apogeului Renaşterii (secolul XVI) şi continuă să ţină primplanul şi
în secolul al XVII-lea, pentru a-l ceda abia în cursul secolului al XVIII-lea, pe
măsură ce şi Europa clasică era înlocuită de cea a Luminilor.
Alte abordări mai recente, precum cele ale lui R. Po-chia Hsia (din lucrarea
Social Discipline in the Reformation: Central Europe, 1550-1750, 1989),
privilegiază analiza din perspectiva confesionalismului (formarea sistemelor
doctrinare, a corpului clerical, a instituţiilor ecleziastice şi a ritualurilor) şi a
fenomenului de confesionalizare (transformarea societăţii prin acţiunea exercitată
de statul modern timpuriu, impunerea disciplinei religioase şi sociale, uneori
împotriva serioasei rezistenţe opuse de credincioşi sau comunităţi, aculturaţie,
combaterea sau acceptarea parţială a manifestărilor din sfera religiei populare).
Într-o altă lucrare (The World of Catholic Renewal, 1540-1770, 1998), acelaşi
istoric abordează problematica renovării catolicismului, în care integrează atât
conceptul de Reformă Catolică, cât şi pe cel de Contrareformă, sub toate formele
lor de manifestare (reorganizarea doctrinei şi a Bisericii, a instituţiilor ecleziastice,
cu deosebire a episcopatului şi clerului diecezan, noua dezvoltare a cultului
sfinţilor, interacţiunea dintre politică şi religie, formele sociale şi culturale de
manifestare a renovării catolicismului, respectiv practicile de devoţiune, accentul
pus pe confesiune şi comuniunea frecventă, pe eradicarea „superstiţiilor”,
100
întâlnirea dintre Europa catolică şi civilizaţiile necreştine extraeuropene). Ambele

lucrări conduc analiza până la mijlocul secolului al XVIII-lea şi chiar dincolo de
această limită, în perioada afirmării pietismului şi a „catolicismului luminat”, care
au fost însoţite de începutul manifestării unei cezuri între religia elitelor şi cea a
maselor de credincioşi.
«Transformarea fundamentală din Europa Centrală a epocii moderne
timpurii a fost desacralizarea societăţii. Prin aceasta eu nu vreau să mă refer
doar la secularizarea vieţii sociale, ci la o evoluţie antitetică faţă de procesul
de sacralizare caracteristic Germaniei medievale târzii […] Prin crearea
diferitelor grupuri confesionale aflate în competiţie şi a unei societăţi
creştine fragmentate, procesul de confesionalizare a eliminat sacralizarea ca
forţă de integrare socială. În schimb, toleranţa a devenit singurul mijloc de
câştigare a păcii sociale, iar confesionalizarea a deschis chiar calea spre
secularizarea societăţii, proces împlinit atunci când separarea Bisericii de
stat a oferit o nouă bază pentru integrarea socială.» R. Po-chia Hsia, Social
Discipline in the Reformation, p. 183-184.
«Lovită de certurile interne, atacată de monarhii catolici, provocată de
filozofiile ateiste şi deiste, Biserica Catolică în epoca Revoluţiei franceze
era pretutindeni sub asediu. Rigoarea şi succesele Conciliului de la Trento
păreau o amintire îndepărtată. Catolicismul supravieţuise Reformei
protestante numai pentru a cădea victimă, după cum se părea, ireligiozităţii.
Dizolvarea instituţiilor ecleziastice de către statele catolice în cele două
decenii dinainte de 1789 şi furia iconoclasmului revoluţionar, iar în anii
următori hegemonia bonapartistă asupra papalităţii au depăşit secularizarea
din timpul Reformei protestante. Germenii renaşterii catolice, semănaţi în
cursul secolelor anterioare, aveau să supravieţuiască grelei ierni
revoluţionare. După victoria asupra lui Napoleon, catolicismul a ieşit la
lumină în lumea restaurată după 1815 […] încercând să recâştige amintirea
gloriei trecute.» R. Po-chia Hsia, The World of Catholic Renewal, p. 210-
211.
O istorie a Reformei din perspectiva istoriei creştinismului, a continuităţilor
şi discontinuităţilor care se pot surprinde între creştinismul „tradiţional” şi
perioada care a tins spre o nouă interpretare a creştinismului oferă istoricul John
Bossy (prin lucrarea Christianity in the West, 1400-1700, 1985). În centrul analizei
sale el pune Reforma, văzută ca eveniment în viaţa oamenilor, dar ale cărei
semnificaţii autorul crede că trebuie reconsiderate, pentru că acest concept „nu
pare să fie de mare folos în istoria creştinismului, căci este prea elevat pentru a
putea fi aplicat comportamentului social real, şi prea puţin elevat pentru a se putea
aborda cu ajutorul lui gândurile, sentimentele, cultura unei epoci” 8. Totodată, el se
ridică împotriva desfigurării trecutului prin considerarea creştinismului medieval
drept „o povară pe care cea mai mare parte a populaţiei Occidentului a fost
8 John Bossy, Creştinismul în Occident, p. 123.

101
bucuroasă să o lepede”, prin susţinerea existenţei unei „culturi populare”

necreştine, radical diferite de „cultura elitei”, sau prin ideea că abia în secolul al
XVI-lea adevăratul creştinism ar fi fost adus oamenilor din Occident.
13. Marile descoperiri geografice
1. Cauzele marilor descoperiri geografice

Pentru un proces atât de complex a fost evident nevoie de conjugarea mai
multor cauze.
Istoriografia contemporană tinde să acorde un rol principal căutării de
terenuri cerealiere. Argument: prima colonizare portugheză în Maroc şi Madeira a
fost la început o simplă căutare de grâne ca urmarea unui deficit agricol, accentuat
de creşterea demografică.
În istoriografia tradiţională locul întâi era ocupat de altă cauză: lipsa aurului
şi argintului pentru confecţionarea monedelor. În opinia lui Jean Delumeau
(Civilizaţia Renaşterii, vol, I) o adevărată renaştere monetară a avut loc în Europa
în sec. XIII, prin punerea în circulaţie a monedelor de aur genoveze, florentine,
veneţiene, precum şi a drahmelor de argint- la Veneţia, Florenţa, Franţa, Flandra,
Anglia, Boemia. Dar resursele miniere din Sardinia, Poitou, Devonshire, Ungaria,
Saxa, Tirol, Transilvania, Boemia, Moravia intrate în declin în sec. XIV-prima
jumătate a sec. XV ameninţau cu prăbuşirea sistemului monetar. Căutarea de
metale preţioase pentru fabricarea monedelor explică de ce portughezii s-au
aventurat de-a lungul coastelor Africii, în căutarea aurului (de fapt „pulberea de
aur” din Sudan). Efectele: din Africa de nord se transportau anual în Portugalia
peste 440 kg de aur la începutul sec. XVI. Greşeala a fost impunerea sechestrului
portughez pe aurul african, ceea ce n-a permis sprijinirea monetară a Europei
(aceasta se va redresa prin 1460 datorită descoperirii de noi mine de argint în
Europa centrală). Portughezii au folosit în schimb acest aur în Extremul Orient
pentru plata mirodeniilor, a perlelor etc.
Altă cauză deloc de neglijat a fost: nevoia de mirodenii. Din acest punct de
vedere Occidentul exercita o adevărată fascinaţie asupra Occidentului, unde se
102
vorbea despre „insulele mirodeniilor”. Erau produse devenite indispensabile

europenilor: condimente pentru a da gust mâncării, vinului, berii; „spiţeriile”
cărora medicii le atribuiau propietăţi terapeutice; parfumurile tari pentru a suporta
mai uşor mirosul din oraşe.
Până acum aceste produse erau aduse în Europa pe mai multe căi: prima era
cea continentală, transasiatică- care a avut de suferit din cauza islamizării Asiei
centrale. Celelalte două căi- prin intermediari arabi; astfel un drum trecea prin
Golful Persic până la Basrah unde se bifurca: o cale o lua spre Damasc şi Alep,
unde mărfurile erau preluate de negustorii veneţieni şi genovezi; alta- pe cursul
Eufratului- Munţii Armeniei- porturile Mării Negre, unde erau comercializate de
negustorii ruşi şi armeni, în nordul şi estul Europei.
Al doilea drum principal trecea prin Marea Roşie până la Suez, de unde – pe
uscat până la Cairo, iar de aici la Alexandria, de unde le preluau negustorii
veneţieni.
Principalul inconvenient al acestor rute: taxele şi vămile foarte mari, de
exemplu sultanul Egiptului cerea a treia parte din valoarea mărfurilor ce îi
tranzitau ţara, astfel că în Franţa, Anglia preţul lor ajungea să fie de 3, chiar de 5
ori mai mare decât în Orient. Au beneficiat de acest comerţ arabii, dar şi
veneţienii- monopolul asupra comerţului cu mirodenii- nevoia de a găsi un alt
drum.
În afara acestota, au existat şi alte cauze- de mai mică amploare-
misionarismul catolic- în prelungirea ideii de cruciadă, confirmat de afirmaţiile
unor participanţi: Henric Navigatorul, H.Cortez, alimentat şi de ideea că dacă în
antichitate nordul Africii fusese în stăpânirea europenilor, acum aceştia au dreptul
să-şi impună dacă nu un protectorat politic, cel puţin unul religios. Chiar şi la
Columb- planuri de cruciadă+ eliberarea Ierusalimului!
În mod particular- Spania şi Portugalia au crezut că pot şi trebuie să
continue peste mări Reconquista.
103
Se mai poate adăuga spiritul întreprinzător şi de aventură al tinerilor din

familiile nobiliare, care nu moşteneau averea, datorită dreptului primogeniturii.
Nobilimea pe care întărirea puterii regale o îndeamnă la respectarea ordinii
şi legii pleacă peste mări tocmai pentru a se elibera de acest spirit al legii.
-curiozitatea umaniştilor, savanţi, medici, astrologi de a verifica anumite
teorii din antichitate.
-căutarea de sclavi socotiţi rentabili la finele evului mediu în activităţi
domestice sau export.
Foarte important- rolul imaginarului colectiv. Despre Africa şi Extremul
Orient circulau în Europa o serie de mituri. În general, ele au stimulat spiritul de
aventură, având o puternică coloratură creştină: Ierusalimul= centrul lumii, cum
credea şi Columb, localizarea în India a rămăşiţelor Ap.Toma. Cele mai
interesante derivă din convingerea larg răspândită în evul mediu că există un
paradis terestru-în Răsărit, inaccesibil însă, înconjurat de nişte tărâmuri fericite-
cel mai celebru regatul preotului Ioan( datorită cruciadelor s-a impus ideea unui
suveran creştin, identificat cu regele Etiopiei- Zan- care devine Ioan; din a doua
jumătate a sec. XII- localizat în Asia- în legătură cu existenţa unor comunităţi
cereştine, ale nestorienilor).
Marile descoperiri geografice s-au putut efectua şi fiindcă existau condiţiile
necesare:
-redescoperirea cunoştinţelor geografice din antichitate; geografii greci
lansaseră ideea că pământul era rotund, dar în evul mediu teoria părea uitată,
pământul fiind reprezentat ca un disc plat. Arabii sunt cei care descoperă în
bibliotecile din Orient ştiinţa greacă şi o răspândesc în Europa. Opera
cosmografică a lui Ptolemeu este răspândită în sec. XIII sub titlul de Almageste,
apoi din sec. XV şi Geografia. S-au adoptat calculele sale, chiar erorile sale
(circumferinţa Pământului mult mai mică decât era în antichitate- 28.350 km faţă
de 39.690 km cât a calculat foarte precis Eratostene), ceea ce chiar a stimulat
călătoriile. Anticii au ignorat existenţa Americii şi a Oc.Pacific, crezându-se că
104
Europa occidentală era separată de Extremul Orient doar prin Oceanul Atlantic-
foarte vehiculată devenea teoria conform căreia dacă navighezi continuu spre vest
poţi ajunge în China şi Japonia.
-invenţia tiparului a impulsionat răspândirea acestor cunoştinţe geografice,
a stimulat curiozitatea, prin difuzarea celui mai popular jurnal de călătorie : Cartea
minunilor lumii a lui Marco Polo ( Henric Navigatorul o avea în manuscris, iar
Columb- un exemplar tipărit).
-perfecţionarea artei navigaţiei: caravella- cu dublu sistem de vele a fost
după unii o invenţie veneţiană, după alţii portugheză, după un prototip arab;
cârma- de la chinezi, transformată în Europa în cârma axială; astrolabul permitea
determinarea coordonatelor fundamentale: punct de plecare, direcţia urmată, punct
de sosire; busola- perfecţionată în sec. XIII permite orientarea şi pe cer acoperit
(până atunci- steaua polară)- inventată de chinezi, a fost transmisă europenilor prin
intermediul arabilor); portulane- din sec. XIII= reprezentări ale liniei de coastă,
primii care le utilizează sunt italienii. Cel mai vechi păstrat din 1290 aparţinea
Genovei= o geografie utilitară, o hartă cu marea în centru!
2. Primele călătorii medievale
Privind în ansamblu descoperirile spaniole şi cele portugheze, istoricii
contemporani- consideră că se pot delimita următoarele etape:
-navigaţiile izolate: 1291-1340
-navigaţiile organizate- 1340-1415
-rivalitatea dintre Castilia şi Portugalia- 1415-1494
-explorarea spaţiilor descoperite- 1494-1550.
Prima etapă se caracterizează prin călătoriile comerciale, cum sunt cele ale
fraţilor Vivaldi- genovezi, primii care încearcă să facă unele descoperiri în
Atlantic- amintiţi şi de Dante, înghiţiţi se pare de valuri. Ajunseseră se pare până
în dreptul I. Canare, după care li s-a pierdut urma. Călătoria lor din 1291- acelaşi
an în care Marco Polo se întorcea din China- arată evidenta rivalitate dintre
Genova şi Veneţia. Marco Polo- cel mai cunoscut călător din evul mediu clasic-
105
veneţian, tatăl şi unchiul său fuseseră în China, ca negustori. Pleacă în 1271 la

doar 15 ani, în compania unchilor săi, relatând în Cartea minunilor lumii
experienţa din China, timp de 20 de ani. Revenirea în Europa- prin Persia, unde
fiica marelui han urma să fie condusă pentru o căsătorie politică cu regele, între
timp acesta murise şi principesa fericită că e încredinţată fiului acestuia. Revine
prin Trebizonda, Constantinopol- prizonier la genovezi.
Ceva mai târziu portughezii încep să pătrundă înspre Africa, cu scopul de a
ocupa arhipelagurile atlantice şi coasta Africii. Momentul cel mai important îl
reprezintă colonizarea Ins. Canare de Jean de Bethencourt, un cavaler ruinat şi de
Godefroy de la Salle (1402-1418). Ulterior, fiind antrenată în războiul de 100 de
ani, Franţa vinde Ins. Canare Castiliei+ începutul suveranităţii spaniole asupra lor!
Punct important în cadrul marilor descoperiri geografice.
3.Descoperirile portugheze
Călătoriile sistematice portugheze de-a lungul coastelor Africii joacă un rol
important în istoria secolului XV.
Ele au fost impulsionate de Şcoala din Sagres organizată de Henric
Navigatorul. Acesta era fiul cel mai mic al regelui Ioan I al Portugaliei. Infantele-
don Henrique- s-a stabilit la Sagres unde a organizat o aşa zisă şcoala de nautică-
similară mai mult cu o breaslă sau un colegiu de meserii, decât cu o şcoală
propriu-zisă).
A fost un personaj interesant, reunind în jurul său marinari genovezi,
astronomi germani, fizicieni evrei şi oameni de afaceri italieni. Ilustrează modelul
principelui de la sfârşitul evului mediu şi începutul Renaşterii. Conform tradiţiei,
reprezentările îl înfăţişează studiind în observatorul său hărţi şi documente.
La cererea sa, marinarii portughezi au navigat de-a lungul Africii şi
descoperă Ins. Madeira (1420) şi Arh.Azore (1431), pe care încep şi să le
colonizeze. La moartea sa, în 1460 recunoaşterea coastei de vest a Africii se făcuse
până în dreptul Ins. Capului Verde.
106
Apoi, vreme de un deceniu expediţiile încetează: pe de o parte fiindcă nu se

mai fac sub patronaj princiar, ci la iniţiativa unor particulari, iar pe de altă parte
pentru că trebuia trecută barierea „psihologică” a ecuatorului” ( în emisfera sudica
nu se mai zărea steaua polară).
Călătoriile au fost readuse în actualitate de regele Ioan II. În 1485 Diego
Cao atinge gurile fluviului Congo, iar în 1487 Bartolomeo Diaz navighează mai la
sud până ajunge la Capul Furtunilor- regele îi va spune Capul Bunei Speranţe= cea
mai importantă expediţie de până acum. Diaz a plecat din Lisabona în 1487 cu 2
nave şi a descoperit punctul sudic al Africii, regele l-a numit Capul Bunei Speranţe
pentru a nu-i descuraja pe navigatori, revine la Lisboa în 1488.
Simultan în 1487 Pedro da Covilhao e trimis spre est, prin Mediterana în
Marea Roşie, să caute patria legendarului Ioan. Străbate Egiptul, de la Aden,
îmbarcat pe o corabie, ajunge în India, apoi pe coastele de est ale Africii.
Acum, portughezii nu mai trebuiau decât să unească într-o singură expediţie
drumul lui Diaz cu cel al lui Covilhao. Expediţia decisivă a făcut-o Vasco da
Gama în anul 1497-1499 şi corespunde ultimei etape, de expansiune. Pleacă cu 3
caravele, 200 de oameni, n-a putut să-şi completeze echipajul decât înrolând şi
condamnaţi la moarte.
Ajunge la Capul Bunei Speranţe- zona sudică a Africii, cea în care întreţine
relaţii foarte bune cu localnicii, pe care o denumeşte „terra da boa gente”- ţara
oamenilor buni, apoi prin strâmtoarea Mozambic- trece în Oc.Indian- India, în
portul Calicut-Goa, unde întâlneşte negustori arabi care se arată foarte surprinşi să-
i vadă pe marinarii din Portugalia. Se reîntoarce în ţarră pe aceleaşi drum, fiind
răsplătit cu mari onoruri de rege, care îl denumeşte amiral al Indiilor. Astfel, a fost
descoperit drumul maritim portughez spre Indii; pe de altă parte- un progres
geografic: înconjurul Africii, începutul prosperităţii pentru Portugalia: încărcătura
cu care s-a întors valora de 60 de ori mai mult decât costul expediţiei.
Pentru consolidarea acestor descoperiri şi pentru a supune ostilitatea celor
ce îşi simt lezate interesele (arabii, Egiptul, Veneţia, principii hinduşi) începe
107
cucerirea teritoriilor descoperite. În 1500 Alvarez Cabral a fost cel care după
călătoria lui Vasco da Gama a condus a doua călătorie portugheză în Indii. Trimis
cu 13 corăbi pentru a stabili relaţii cu suveranii de pe coastele Africii+ pentru a
ridica fortificaţii a ajuns întâmplător în Brazilia (acum moare şi B.Diaz care
conducea una din corabii, în urma unei furtuni!), unde l-au purtat curenţii. Apoi
abia ajunge în India, unde bombardează oraşul Calicut.
În acelaşi scop, în anul 1502 Vasco da Gama va face un nou drum în India
în numele regelui său; el revendică monopolul comerţului portughez în toate
zonele în care aceşti au ajuns, fondează aşezări portugheze în Mozambic şi Zofala.
4. Imperiul colonial portughez
În deceniile următoare, portughezii continuă cuceririle în Ins. Moluce,
golful Persic, ating şi zona Chinei şi a Japoniei.
Imperiul colonial portughez se întindea de-a lungul ţărmurilor de vest, sud,
est ale Africii, sudul Asiei pe mai mult de 20.000 de km+ Brazilia+ insulele din
Oc.Indian. Puţinele resurse ale Portugaliei explică şi compoziţia acestui
imperiu:baze maritime şi de aprovizionare, forturi şi factorii comerciale- insule şi
zone înguste de coastă. Coloniştii în număr foarte mic faţă de cei din imperiul
spaniol.
Pentru că scopul principal al acestui imperiu portughez era organizarea
comerţului- organul central suprem era Casa da India- cu sediul la Lisabona- cu
rol maritim, comercial, banacr: organizarea transportului spre Indii; asigura
apărarea; acorda licenţe de comerţ negustorilor; distribuia mărfurile de import-
export.
Din punct de vedere politic, imperiul era condus de un vicerege al Indiilor+
câte un guvernator pentru Africa, India, Malaiezia, Indonezia, Brazilia. Numit pe
3 ani, viceregele conducea campanii, numea autorităţile locale. Reşedinţa sa era la
Goa în India.
Primul vicerege Francesco d’Almeida- trimis în Indii în 1505- renumit
pentru că a reuşit distrugerea flotei arabo-egiptene. I-a urmat Alfonso
108
d’Albuquerque- când portughezii ajung stăpâni ai insulelor din Oc. Indian; a

stabilit capitala la Goa. Potrivit tradiţiei ar fi vrut să deturneze Nilul spre Marea
Roşie, pentru a ruina definitiv Egiptul şi Veneţia.
În concluzie- Portugalia ajunge în scurt timp o mare putere, reuşind să
surclaseze Veneţia în comerţul cu mirodenii(= 68 la sută din veniturile statului).
De ce nu s-a menţinut la acest nivel? Explicaţii- multiple:
-era prea mică teritorial şi cu resurse scăzute faţă de rolul asumat. Dar nici
Olanda nu era altfel!
-neadministrarea eficientă: monopolul comerial are efecte funeste.
Portughezii au neglijat să se ocupe de distribuirea mirodeniilor în Europa, aşa cum
făcuseră veneţienii,
-poziţia geografică nefavorabilă pe continent- izolată Lisabona nu poate
deveni un centru vital al comerţului erupean.
-esenţial- pierderea independenţei politice prin unirea cu Spania (1580-
1640). A fost obligată să participe la războaiele lui Filip II, ceea ce i-a distrus flota
militară- imperiul e fărâmiţat de olandezi, francezi, englezi. Îm mod surprinzător-
cea mai importantă colonie ajunge Brazilia- iniţial fusese cea mai neglijată.
-inexistenţa unei clase de întreprinzători burghezi. Portugalia este totuşi o
ţară agricolă. Expansiunea portugheză- o problemă controlată de monarhie.
-nu dispunea de o armată modernă- singura putere militară a ei fiind flota-
de aici şi ideea construirii de forturi care nu necesitau prezenţa trupelor
numeroase.
5. Descoperirile spaniole
Regatele spaniole, preocupate de acţiunile din Mediterana şi de lupta
împotriva maurilor- Castilia şi Aragon, s-au aventurat cu câteva decenii mai târziu
decât portughezii în competiţia pentru găsirea unui drum spre Indii. Cum la finele
sec. XV Portugalia îşi adjudecase deja supremaţia supra coastei de vest a Africii-
element ce va contribui decisiv la realizarea circum navigaţiei Africii, spaniolii vor
fi obligaţi să caute un alt drum.
109
Majoritatea istoricilor sunt unanimi în a recunoaşte că meritul în a căuta un

drum prin Vest spre Indiile ociidentale îi aparţine exclusiv unui marinar de
excepţie şi nu regilor spanioli: Cristofor Columb. Născut la Genova în anul 1451,
a făcut câteva călătorii în Mediterana şi în Anglia, înainte de a se stabili în
Portugalia, la Lisabona (1476). Ce a fost înainte – obiect de dispute între istorici(
pirat, negustor de ţesături?), dar are prea puţină importanţă. Face apoi şi o călătorie
în Madeira, unde locuise înainte soţia sa, din pură curiozitate.
Dar când anume şi-a creionat planul de a căuta drumul spre Indii prin vest?
După ce a citit scrisoarea savantului italian Toscanelli din 1474 către un canonic
portughez în care erau expuse teodriile antice despre sfericitatea Terrei (inclusiv
eroarea de calcul a lui Ptolemeu)? Istoricii contemporani sunt tentaţi să creadă că
acest proiect l-a atras pe Columb abia după căsătoria sa cu fiica unui marinar
reputat (1480). Proiectul său nu i-a surprins pe portughezi fiindcă teoriile
geografilor antici erau destul de cunoscute deja.
De aceea merită subliniată aventura intelectuală a lui Columb, care a
precedat-o pe cea practică, geografică. Fără să aibă studii universitare, lecturile îi
vor forma un orizont ştiinţific: a citit lucrările lui Ptolemeu, Aristotel, Marynos din
Tyr, Strabon, Pliniu, Pierre d’Ailly- Imago mundi- tipărită la Louvain în 1483,
despre sfericitatea pământului- devine într-un fel cartea sa de căpătâi fiindcă
găseşte foarte multe precizări ce-i stimulează ambiţia, cartea lui Marco Polo,
precum şi alte scrieri de mai mică importanţă.
Pentru a realiza ceea ce el însuşi a numit „proiectul Indiilor” avea nevoie de
protectoratul şi de sprijinul unei persoane influente. De aceea s-a adresat în 1483
regelui Portugaliei, Ioan II- dar este respins; portughezii sperau deja în
descoperirea drumului prin înconjurul Africii. Oferta i-a fost respinsă şi de regele
Angliei şi de cel al Franţei. În 1485 s-a stabilit în Spania, văduv fiind, împreună cu
fiul său Diego, unde prin intermediul ducelui de Medina Celli- don Louis de la
Cerda- reuşeşete să-şi facă cunoscute planurile sale regilor spanioli. După
tergiversări care au durat 6 ani (1486-1492), după respingerea iniţială a proiectului
110
de către consiliul ştiinţific al Universităţii din Salamanca ( ce n-a admis că oceanul

avea o lăţime aşa de mică cum pretindea Columb) reuşeşte prin intermediul
confesorului reginei să obţină sprijinul Isabelei de Castilia.
Tratatul prin care Colub este angajat de regii Spaniei e semnat după
cucerirea Granadei, în aprilire 1492 la Santa Fe. Condiţionate de actul
descoperiirii, clauzele convenţiei îi confereau lui Columb:
-titlul ereditar de amiral al tuturor insulelor şi teritoriilor descoperite;
-titlul de vicerege şi guvernator general al ţinuturilor descoperite;
-o zecime din toate bogăţiile sau bunurile obţinute.
Câteva zile mai târziu primea o scrisoare de împuternicire prin care în plus i
se oferea permisiunea de a utiliza titlul de Don şi o scrisoare de acreditare pe lângă
monarhii asiatici (= un paşaport fără dată).
Ne putem întreba de ce oare suveranii îi ofereau de la început atât de mult.
Fiindcă sperau ca expediţia să aibă succes, caz în care se aşteptau la multe
beneficii; iar pe de altă parte, în cazul unui eşec, n-ar fi atras nici o degradare a
imaginii monarhice.
După ce s-au făcut ultimele pregătiri, echiparea a trei caravele, regina
Isabela reuşind să asigure doar 1/3 din costul expediţiei, chiar amanetându-şi
bijuteriile- restul dat de armatorul din Palos- Martin Pinzon şi de Columb însuşi- a
plecat în prima sa călătorie transatlantică la 3 august 1492 din portul Palos. De ce
tocmai din acest port obscur? Fiindcă conform unui ordin regal, locuitorii din
Palos erau obligaţi să-l ajute pe Columb- de fapt comunitatea maritimă era
sancţionată pentru o infracţiune mai veche, legată se pare de piraterie sau
contrabandă. Jumătate din orăşel a fost cumpărat înainte de plecarea lui Columb de
către Regii Catolici, astfel că –interesul ca să plece dintr-un domeniu regal.
Aceeaşi politică şi în cazul celei de-a doua călătorii, când Columb va pleca din
portul Cadiz.
În prima călătorie, cu 3 caravele şi un echipaj de 90 sau 120 oameni-
părerile istoricilor fiind diferite- parcurge drumul cunoscut până în I.Canare, apoi
111
se aventurează spre vest. La 11-12 oct. adică după 30 de zile de la plecarea din
Canare zăresc pământul. Debarcă într-o mică insulă din Arh.Bahamas pe care
băştinaşii o numeau Guanahami, iar spaniolii i-au spus San Salvador. Act teatral
de luare în proprietate, afişarea steagurilor spaniole, întocmirea documentului de
proprietate de către notar etc. Câteva zile mai târziu descoperă Cuba- numită de
spanioli Juana; datorită întinderii uscatului, Columb credea că sunt în Japonia sau
pe un ţărm al Asiei, apoi Haiti- căreia din cauza asemănării climaterice îi spun
Espagnola. Pierzându-şi vasul amiral şi neavând resurse pentru a continua drumul,
decid să se întoarcă. Ajung la Palos la 4/15 martie 1493, iar Columb era convins că
ajunseseră în Asia. Intrare triumfală, conform lui B.Las Casas, pe atunci copil.
Importanţa descoperirii+ găsirea drumului de întoarcere- Delumeau.
A doua călătorie ( 25 sept.1493-11 iunie 1496) a beneficiat de resurse mai
mari: 17 nave şi 1200 de marinari+ obiective diferite: colonizarea teritoriilor şi
convertirea băştinaşilor. E o veritabilă expediţie colonială. A mai explorat totodată
insule din arhipelagul Antilelor Mici şi Jamaica. Columb revine în Spania; dar
expediţiile n-au adus bogăţiile sperate, astfel că capitalul de încredere ce i l-au
acordat monarhii spanioli a scăzut.
Abia peste 2 ani obţine acordul pentru o nouă călătorie- a treia- (30 mai
1498-25 nov. 1500). Încăpăţânat să facă atâtea călătorii fiindcă vrea să găsească
visatele bogăţii. Doar 6 vase acum. De astă dată atinge pentru prima oară America
de sud, în zona de vărsare a fluviului Orinoco. Acum se agravează şi neînţelegerile
cu coloniştii din Espagnola (Columb era un foarte bun marinar, dar un detestabil
administrator), suveranii trimit aici un comisar, pe Bobadilla să verifice plângerile.
Acesta îi confiscă bunurile, îl trimite în lanţuri în europa. Eliberat de suverană, îi
sunt retrase demnităţile ce i-au fost conferite ca urmare a tratattului din 1492.
Ultima călătorie (11 mai 1502- 7 nov. 1504) are scopuri strict geografice:
descoperirea de noi teritorii. Columb explorează coasta Americii centrale, mai ales
în regiunea Panama, încercând zadarnic să găsească aur în Costa Rica, dar e
convins că a atins Asia şi e aproape de găsirea unui drum spre India.
112
Reîntors în Spania, nu reuşeşete să obţină de la regele Ferdinand demnităţile

ce-i fuseseră conferite la Santafe (Isabela murise).
Moare la 20 mai 1506 la Valladolid, aproape uitat, având mereu
convingerea că a atins Asia prin vest. Regiunile descoperite de el au purtat o
vreme chiar denumirea columbiană- Indiile Occidentale, iar locuitorii cea de
indieni.
Cel care a conştientizat că e vorba de descoperirea unui nou continent a fost
Amerigo Vespucci. Originar din Florenţa, fiu de notar, face 2 călătorii sub pavilion
spaniol- în 1497-1498 şi 1499-1500 (+ alte 2 după 1500), prilej cu care numeşte
zona din nord-estul Americii de Sud- Venezuela („Veneţia mică”, din cauza
locuinţelor construite pe apă).
În scrisorile sale, el vorbeşte despre o mare întindere de pământ între
Atlantic şi Indii, căreia îi spune Lumea nouă. Însă un savant german, Martin
Waldseemuller a folosit pentru noile teritorii denumirea de America, în 1507.
Interesant că scrisorile lui Columb- de asemenea cunoscute la acea dată, nu au
avut un impact atât de mare ca cele lui Vespucci, asta şi fiindcă Columb a
perseverat în ideea că a ajuns în Asia prin vest, pe când Vespucci credea că ceea
ce a întâlnit el este o altă parte a lumii.
Noua denumire primeşte o răspândire în sec. XVI, doar un singur protest
fiind mai de amploare, cel al lui Miguel Servet (1536), faţă de faptul că a fost atât
de repede uitat numele lui Columb. Pe de altă parte, spaniolii vor accepta noua
denumire abia în sec. XVIII. Până atunci, pe hărţile lor o serie de alte propuneri:
Indii, Columbia, Antile, Amazonia, Ferisabel, Orbe Carolino etc.).
În paralel, noile descoperiri au menirea de a confirma existenţa unui nou
continent. Cea mai importantă- a lui Vasco Nunez de Balboa- care în 1513 cu un
grup de europeni pleacă din regiunea Panama de azi şi după ce străbate continentul
timp de 25 zile zăreşte din înălţimile montane ( ale istmului Darien) Oceanul
Pacific, pe care îl denumeşte Mar del Sur= demonstrează că între Europa şi Asia
se afla nu doar un continent necunoscut, ci şi un ocean.
113
În anii următori, navigatorii spanioli au încercat să găsească prin sudul

noului continent trecerea spre Indii. Meritul i-a revenit unui portughez, trecut în
serviciul Spaniei- Fernando de Magellan. Avea deja o experienţă maritimă
fiindcă participase la expediţiile portugheze în Indii. Rănit în Maroc, în 1515 se
pensionase. Dar planul său de a găsi un drum spre vest spre Indii nu avea cum să
mai intereseze Portugalia, care la data respectivă domina drumul prin jurul Africii;
va interesa însă Spania.. Motivul pentru care şi-a prezentat planul regelui spaniol
Carols I a fost spre a răzbuna refuzul regelui său (cf. lui Pigafetta care îl şi
însoţeşte în călătoria în jurul lumii, şi o şi consemnează în jurnal). Nu e singurul
jurnal- a mai scris unul şi El Cano- nu s-a găsit, la fel şi contramaistrul Francisco
Albo).
Magellan a plecat din Spania, portul San Lucar, cu 5 corăbii şi 265 marinari
la 20 septembrie 1519. A traversat Atlanticul, apoi a coborât de-a lungul coastelor
Americii de sud, spre sud (răscoala echipajului, intrarea în Patagonia- patagones=
uriaşii cu picioare lungi, sunt luaţi 2 băştinaşi la bord, spre a fi dusi în Spania),
abia în oct. 1520 a ajuns la strâmtoarea care deschidea calea spre Pacific.
Traversarea strâmtorii a durat din 1- 28 noiembrie, din cauza furtunii, a gheţarilor.
Marea în care ajung e una liniştită- El Mar Pacifico= Oc. Pacific. În martie 1521
ajung în Insulele Marianelor, numite „ale tâlharilor”, fiindcă băştinaşii fură una din
corăbiile spaniole- represaliile lui Magellan: incendiate 50 de colibe şi ucişi 7
indigeni.
Apoi corăbiile ajung şi debarcă în una din insulele care se vor numi
Filipine- vor rămâne sub protecţia Spaniei până în 1898; numele de la
moştenitorul tronului, viitorul Filip II. Magellan îşi va pierde viaţa într-o luptă cu
băştinaşii, dar scopul fusese atins. O singură corabie- Victoria, condusă de
Sebastian El Cano revine la Sevilla în septembrie 1522, pe la Capul Bunei
Speranţe, navigând departe de ţărm, spre a nu fi atacată de portughezi.
Importanţa excepţională a acestei călătorii: primul înconjur al lumii;
descoperirea unui drum prin vest spre Indii- dar ruta se va dovedi a fi prea lungă;
114
dovedeşte că Ins. Moluce sunt în zona spaniolă, dar aurul din Mexic şi Peru va
surclasa bogăţiile acestor insule.
6.Tratative între Portugalia şi Spania
Implicarera Spaniei şi Portugaliei în marile descoperiri geografice a condus
la inerente rivalităţi. S-a ajuns astfel la negociera conflictelor prin intermediul
tratativelor, cu implicarea şi a papalităţii. Iniţial, papa Martin V acordase în 1473
Portugaliei privilegiul exclusiv al descoperirilor.
Dar după întoarcerea lui Columb din prima sa călătorie, regele Ferdinand s-
a adresat papei- un spaniol, Alexandru VI Borgia, care a trasat o primă linie de
demarcaţie: Spaniei îi sunt acordate teritoriile de la vest de Azore, iar Portugaliei
restul.
La protestul Portugaliei, s-a ajuns la tratatul de la Tordesillas din 7 iunie
1494. acesta cuprinde două capitole:
1. despre sfera africană.
2. despre sfera americană.
Important este mai ales al doilea care cuprindea următoarele clauze:
-meridianul de împărţire este fixat la 370 leghe vest de Ins. Capului Verde- s-a
fixat această distanţă deoarece s-a dorit împărţirea Atlanticului în două părţi egale,
între Capul Verde şi Haiti.
-ambele puteri sunt de acord ca nici una să nu facă explorări în zona celeilalte,
precum şi să cedeze teritoriile pe care întâmplător le-ar întâlni în zona adversă.
-să se traseze meridianul în cel mult 10 luni, după ce vor fi trimise caravele cu
piloţi, atronomi, marinari, ce către ambele puteri.
-în drumul lor spre vest, spaniolii puteau traversa zona portugheză, dar fără să facă
explorări în interiorul ei.
Tratatul lăsa nedezbătută emisfera orientală, astfel că nu se ştia dacă insulele
Moluce aparţin spaniolilor sau portughezilor. Expediţia lui Magellan urma să fie şi
o rezolvare în favoarea Spaniei a stăpânirii asupra Molucelor.
115
În fine tratatul de la Saragosa din 1529 împărţea zona insulelor

mirodeniilor. Zonele contestate, viitoarele Filipine erau acordate Portugaliei;
Spania le va cuceri însă în 1542.
7.Generaţia conquistadorilor
La începutul sec. XVI pentru Spania începe o nouă etapă în această epocă
de expansiune geografică: cea a cuceritorilor. A fost sau nu justificată această
conquistă? Din punct de vedere spaniol, da. Indiile erau considerate- res nullius,
iar Columb a încorporat teritorii non per bellum, ci per acquisitionem, adică luând
în posesiune în numele regilor spanioli.
Pentru a face cucerirea Americii, regalitatea spaniolă îşi întemeia planurile
pe aşa zisul titlu pontifical: o veche doctrină, conform căreia papii ca moştenitori
ai lui Hristos deţineau suprema putere temporală şi spirituală. Exista posibilitatea
ca un rege să dobândească noi teritorii prin acordarea lor de către papă. Astfel,
după întoarcerea lui Columb din prima călătorie, papa Alexandru VI expedia
prima bulă Inter Caetera prin care dona monarhilor spaniloli pământurile
descoperite. Întemeindu-se pe prevederile ei, regii spanioli au acordat la rândul lor
privilegii pentru a explora, a cuceri şi a coloniza. Acestea au luat forma scrisă a
unor contracte, capitulaţii.
Generaţia conquistadorilor care a urmat-o pe cea a descoperitorilor, a
acţionat în 2 etape: de la 1504 până la 1518, când se efectuează cucerirea Antilelor
şi când insulele sunt un teren de experimentare a cuceririlor; după 1519-1534 când
are loc marele asalt pe continent, încheiat cu supunerea imperiilor aztec (Mexic),
mayaş- America centrală şi incaş- Peru.
În prima etapă, colonizarea spaniolă a fost coordonată de Diego, fiul lui
Columb care în anul 1509 obţinuse de la regele Ferdinand restituirea privilegiilor
şi demnităţilor tatălui său. Numit guvernator al Espagnolei, a pregătit colonizarea
Cubei opera sa fiind continuată de Diego Velasquez, care va face din Cuba o bază
de operaţii pentru explorarea continentală.
116
A doua etapă dominată de cei mai vestiţi conquistadori: Hernando Cortes şi

Francisco Pizarro.
Cortes- remarcat în Espagnola de Diego Velasquez, devine secretarul său,
care îi încredinţează în 1519 expediţia împotriva Mexicului. Imperiul aztec a fost
cucerit în numai 2 ani ( 1519-1521) în primul rând datorită superiorităţii militare a
spaniolilor, apoi datorită disputelor interne şi nu în ultimul rând ajutat de
credinţele locale într-un eliberator- anul 1519 fiind tocmai anul ce semnifica după
mitul lui Quetzalcoatl întoarcerea Şarpelui cu Pene. Tocmai de aceea e primit
iniţial de Moctezuma, suveranul aztec cu multă cordialitate („Fii binevemit, o
stăpâne al nostru, întors în ţara ta şi la poporul tău, ca să te aşezi pe tronul pe care
eu l-am ocupat o vreme în numele tău”), dar după ce soldaţii spanili sunt atacaţi de
azteci, Cortes îl ia prizonier pe Moctezuma şi organizează un protectorat.
Începe apoi acţiunea de asediere a capitalei, Tenochtitlan (Mexico).
Moctezuma murise în timpul confruntărilor spanilo-aztece din iunie 1520,
succesorul său domneşte doar 80 de zile, moare de epidemia de variolă, iar ultimul
suveran- Cuauhtemotzin („Vulturul care arde”) i se predă lui Cortes după ce la 13
august 1521 acesta dărâmase cu ajutorul artileriei întreaga capitală. Lua sfârşit
totodată istoria unui imperiu, iar Cortes primea din partea lui Carol Quintul titlul
de guvernator şi căpitan general al Noii Spanii (se întindea de la Colorado la
Istmul Panama).
Cucerirea imperiului incaş a fost uşurată de tulburări interne- luptele dintre
fiii Marelui Inca, Huyana Capac, Huascar şi Atahualpa.
În aprilie 1532 Francisco Pizarro, secondat de D’Almagro şi 180 de
spanioli debarcă în Peru. Declarat partizan al lui Huascar, îl atrage pe Atahualpa
într-o cursă, obligându-l drept răscumpărare să umple cu aur camera în care fusese
închis, apoi luând ca pretext moartea lui Huascar e condamnat la moarte şi ars pe
rug- 29 aug.1533 pentru fratricid.
Într-o etapă ulterioară Pizarro cucereşte Cuzco şi întemeiază o nouă capitală
la Lima- 1535. Epopeea cuceririi imepriului incaş se încheie cu un război între
117
cuceritori: D’Almagro este ucis de Pizarro în 1538, iar Pizarro de soldaţii lui
Almagro în 1541. Zona va fi cuprinsă de anarhie până câmd în 1547 Carol Quinrul
a trimis un guvernator.
În deceniile patru şi cinci, spaniolii au întregit cucerirea Americii de sud
luând în stăpânire şi alte teritorii: podişul Bolivia, Chile, Argentina, Columbia de
azi- bogată în aur şi smaralde.
8.Imperiul colonial spaniol
Se întindea din California până în Chile, cuprinzând Mexic, America
Centrală, Venezuela, Columbia, Peru, Chile, Rio de la Plata şi Antilele.
Deşi la fel ca imperiul portughez fusese fondat pe baza principiului
monopolului comercial, era diferit de acesta în primul rând prin numărul mare de
colonişti şi prin administrarea după modelul Pens.Iberice.
Coloniile erau împărţite în două viceregate:
-unul în Mexic şi America centrală;
-altul în America de sud.
Dar fiecare era condus de un vicerege, numit de suveranul spaniol şi ajutat
de căpitani. Numirea- pe timp de 3 ani, cu obligaţia de a mai rămâne în teritoriu
încă 6 luni după expirarea mandatului, pentru a face faţă eventualelor reclamaţii.
Aceste teritorii intrate în stăpânirea Spaniei erau conduse de organe
centrale- aflate în metropolă şi organe locale- aflate în colonii. Cel mai important
organ central era Consiliul Indiilor, creat în 1511, cu sediul la Madrid. Avea
scopul de a pregăti legile pentru colonii, de a propune candidaţii pentru funcţiile
de conducere din colonii şi de a-i supraveghea pe funcţionarii din America. Lui îi
era subordonat un organ specializat- Casa de Contratacion, cu sediul la Sevilla, ce
funcţiona după modelul Casei da India din Portugalia. Esenţa cuceririi spaniole
presupunea şi convertirea la catolicism, un rol important revenindu-le misionarilor
catolici. Unii dintre aceştia fac chiar eforturi pentru a-i proteja pe băştinaşi de
abuzurile coloniştilor. E cazul lui Las Casas, autorul lucrării Brevissima relacion
118
de la destruccion de las Indias (1552) în care a condamnat ororile comise de

spanioli.
Dar remediul se va dovedi a fi la fel de mare: Carol Quintul a emis în 1542
Legile noi care interziceau tranformarea amerindienilor în sclavi- consecinţa:
aducerea sclavilor negri din Africa.
9.Urmările marilor descoperiri geografice:
-progresul cunoştinţelor- al cosmografiei (sfericitatea Terrei), al
climatologiei (mecanismul alizeelor şi musonilor), oceanografiei, botanicii,
cartografiei, etnologiei etc.
-transformarea radicală a comerţului: bulversarea drumurilor comerciale-
creşte importanţa Atlanticului în detrimentul Mediteranei; traficul ia amploare,
apar companii comerciale, se pun deci bazele comerţului transoceanic.
-modificări în economie şi medicină- regimul alimentar al europenilor
suferă modificări prin introducerea cartofului, porumbului, tutunului etc.+
veninurile ce vor revoluţiona terapeutica Lumii vechi.
-„revoluţia preţurilor”- descoperirea minelor de aur din Mexic şi argint din
Peru aduce un aflux de metale preţioase în Europa- scade valoarea lor şi cresc
preţurile, cresc profiturile, apar noi forme de plată- o dinamică capitalistă.
-rivalitatea crescândă între statele Europei apusene pentru supremaţia
maritină şi comercială, mai ales punctul culminant războiul hispano-englez din
1588 când e înfrântă „invincibila armada”.
-mutaţii ideologice- progesul literaturii utopice, al jurnalelor de călătorie,
dar şi apariţia unor cronici obiective despre situaţia din America (Pigafetta,
Sahagun, Las Casas etc.)
-rădăcinile unei crize religioase- prin prozelitismul profesat, creştinismul
ajunge să nu se mai identifice cu Europa. Biserica trebuia să rezolve şi alte
probleme morale: consumul de mirodenii, tutum etc.
119
-consecinţe negative pentru populaţiile din America, Africa, asia care au

venit în contact cu europenii- scăderea demografică a Americii, chiar dispariţia
unor civilizaţii, sclavia neagră din Africa etc.
14. Absolutismul in secolele al XVI - lea – al XVII - lea (Franta,

Anglia, Rusia)
Geneza lumii moderne: monarhiile absolutiste; modelul politic britanic si

nasterea democrației americane; civilizația europeană
MONARHIILE ABSOLUTISTE ÎN SECOLUL AL XVI-LEA

Secolul al XVI-lea s-a desfăşurat în apusul Europei sub semnul avântului
capitalismului, al consolidării statelor-naţiune dar şi al conflictelor religioase
acerbe. Monarhiile absolute au apărut în condiţiile sporirii puterii regale exercitată
asupra întregii societăţi precum şi datorită slăbirii rolului nobilimii şi creşterii celui
al burgheziei, concomitent cu adâncirea rivalităţii dintre ele.
Caracteristicile monarhiei absolute:
-regalitatea era instituţia supremă în stat, regele având următoarele atribuţii: emitea
legile, avea dreptul de a bate monedă, de a conduce armata, era judecător suprem,
numea funcţionarii regali, stabilea impozitele, conducea politica externă;
-monarhul era ajutat de către un consiliu regal şi se sprijinea în special pe
burghezie;
-numai regele avea armată permanentă;
-a scăzut rolul adunărilor de stări.
Franţa s-a dezvoltat economic datorită implicării statului. S-au înfiinţat
numeroase manufacturi. Instituţiile bancare şi companiile comerciale au prosperat
mai ales după marile descoperiri geografice. Nobilimea a fost subordonată de către
rege şi transformată în nobilime de spadă. Unii burghezi şi-au cumpărat titluri
nobiliare devenind nobilime de robă. Întărirea absolutismului s-a realizat prin
înlocuirea relaţiilor de vasalitate cu organe centrale şi locale de conducere, prin
creşterea atribuţiilor consiliului regal, aplicarea eficientă a unui sistem de impozite
precum şi prin crearea unei armate regale permanente cu mercenari.
În urma încheierii acordului dintre Francisc I şi papa Leon al X-lea, regele îi
numea pe înalţii prelaţi şi beneficia de venituri ecleziastice. Regi absolutişti au fost
Francisc I (1515-1549), care a ataşat la domeniul regal ultimele posesiuni
senioriale, a protejat cultura şi artele şi Henric al IV-lea (1589-1610) care a întărit
autoritatea regală punând capăt războaielor religioase, a stabilit pacea religioasă
prin Edictul de la Nantes din anul 1598 şi a refăcut economia. Anglia
Manufacturile de postav englezeşti erau printre cele mai vestite din Europa (lâna
120
era de calitate superioară iar mâna de lucru ieftină). Activitatea companiilor

comerciale, favorizată de poziţia geografică, a dus la dezvoltarea capitalistă. S-au
remarcat Compania Levantină (1581) pentru comerţul cu Marea Mediterană şi
Compania Indiilor orientale (1600) pentru comerţul cu Asia. Pământurile părăsite
erau împrejmuite şi transformate în păşuni. Aceste împrejmuiri au contribuit la
dezvoltarea economică a Angliei şi la apropierea intereselor noii nobilimi şi
burgheziei. Regalitatea şi-a impus supremaţia asupra Bisericii, Reforma
realizându-se din iniţiativa instituţiilor monarhice, sprijinită de burghezie.
Regele Henric al VIII-lea s-a proclamat şef al Bisericii iar averile acesteia
au fost confiscate. Această nouă formă de confesiune s-a numit anglicanism.
Henric al VII-lea, întemeietorul dinastiei Tudorilor a pus capăt războiului celor
două roze şi a zdrobit toate încercările marii nobilimi de subordonare a puterii
regale.
Absolutismul monarhic s-a consolidat în timpul regelui Henric al VII-lea
(1509-1547) şi a reginei Elisabeta I (1558-1603) care a pus bazele puterii maritime
şi coloniale a Angliei. Navigatorii englezi au explorat noi rute maritimo-
comerciale şi au întemeiat noi colonii în America. În anul 1558 flota engleză
învinge puternica flotă spaniolă.
În secolul al XVII-lea Anglia devine cel mai puternic stat din Europa. Rusia
Autoritatea centrală a continuat să se întărească mai ales în timpul domniei lui
Ivan al IV-lea, supranumit Cel Groaznic, care a dus o luptă necruţătoare cu
feudalii. Rusia cunoaşte o mare expansiune teritorială prin cucerirea unor hanate
tătăreşti şi a Siberiei. Acest stat a devenit apărătorul creştinătăţii ortodoxe în faţa
islamului, devenind o justificare pentru tendinţele expansioniste. Familia
romanovilor instalată în secolul al XVII va da Rusiei prestigiul european.
MONARHIILE ABSOLUTISTE ÎN SECOLELE AL XVII-LEA ŞI AL XVIII-

LEA
Franţa A fost, până în anul 1713, cea mai mare putere de pe continent.
Ludovic al XIII-lea (1610-1643) a impus rolul statului în dirijarea economiei. A
fost ajutat în conducere de cardinalul Richelieu care a fost un politician şi un
diplomat foarte bun. A asigurat echilibrul politic şi a înăbuşit orice încercare de
revoltă a nobililor sau a hughenoţilor. Ludovic al XIV-lea (1643-1715) avea puteri
absolute. Pe plan economic a fost ajutat de către ministrul Colbert care a promovat
mercantilismul, a înfiinţat manufacturi, a creat o flotă puternică, a îmbunătăţit
căile de comunicaţie, a încurajat crearea de companii comerciale. Franţa a ajuns o
mare putere economică, dar revocarea Edictului de la Nantes (1685) va slăbi o
perioadă economia ţării. Ţara a devenit cea mai mare putere în urma războaielor
provocate de către Ludovic al XIV-lea împotriva Spaniei, a Imperiului Romano-
German, a Angliei, Olandei şi Suediei. A protejat cultura, clasicismul fiind
curentul acestei perioade.
121
În anul 1713 Franţa a pierdut preponderenţa pe continent. În secolul al

XVIII-lea clericii şi nobilii erau în continuare exceptaţi de la plata impozitelor. În
a doua jumătate a veacului, Anglia a învins Franţa şi i-a cucerit numeroase colonii.
Rusia Devine o mare putere în secolul al XVIII-lea. Era o ţară înapoiată economic
în secolul al XVII-lea, fiind dominată de nobilime. Majoritatea ţăranilor erau şerbi
care se răsculau des. Ţara era întinsă, încorporase Siberia şi Ucraina.
Cel mai de seamă ţar a fost Petru I Cel Mare (1689-1725). A transformat
ţara într-o mare putere, modificând legislaţia după model occidental şi încurajând
dezvoltarea industriei şi a comerţului. În Rusia s-au înfiinţat manufacturi şi au fost
aduşi meşteri din Occident. A perfecţionat sistemul de strângere a impozitelor şi a
început construirea oraşului Sankt-Petersburg care va deveni capitala Imperiului în
anul 1712. În timpul ţarinei Ecaterina supranumită Cea Mare, ţara şi-a extins
teritoriile până la Marea Neagră.
MODELUL POLITIC BRITANIC (REVOLUŢIA BURGHEZĂ,

RESTAURAŢIA ŞI REVOLUŢIA GLORIOASĂ)
Anglia devine începând cu secolul al XVIII cea mai puternică ţară din punct
de vedere economic. Burghezia şi nobilimea nouă erau cele mai importante în plan
social. Monarhia avea puterea absolută şi se sprijinea pe vechea nobilime feudală.
Pe plan religios, burghezia şi noua nobilime erau adeptele puritanismului (variantă
a calvinismului) şi considerau anglicanismul regelui şi al vechii nobilimi ca fiind
conservator. În anul 1603 pe tronul Angliei a ajuns dinastia scoţiană Stuart. Regii
din dinastia Stuart, Iacob I şi Carol I au dorit puterea absolută intrând în conflict
cu Parlamentul englez. Camera Comunelor se opunea politicii regale absolutiste şi
apăra interesele burgheziei. Conflictul rege-parlament s-a agravat, în anul 1628
Parlamentul a adoptat „Petiţia drepturilor” act care condamna politica regelui. În
anul 1629 Carol I dizolvă Parlamentul însă nevoia de bani l-a făcut pe rege să-l
convoace din nou, în anul 1640. În anul 1641 Parlamentul nu a votat impozitele şi
a redactat Mustrarea cea mare prin care era acuzată politica absolutistă a regelui.
Un an mai târziu izbucneşte conflictul rege-parlament care duce la apariţia
războiului civil. Războiul civil i-a avut ca protagonişti pe tabăra regelui compusă
din Biserica Anglicană, vechea nobilime, armata bine pregătită şi înarmată şi
tabăra Parlamentului compusă din deputaţii puritani, burghezia, mica nobilime şi
cea mai mare parte a orăşenimii. Regele Carol I a fost judecat şi executat. După
victoria taberei Parlamentului, Anglia a devenit republică. Cea mai importantă
personalitate a istoriei Angliei în acea perioadă a fost puritanul Oliwer Cromwell.
El a organizat armata noului model cu care tabăra Parlamentului a obţinut victoria
în războiul civil, a declanşat războiul cu Olanda pentru supremaţia maritimă şi a
instaurat protectoratul, un regim de dictatură militară (între anii 1653-1658).
Stuarţii au fost readuşi pe tronul Angliei în anul 1660 de armată şi de Parlament,
deoarece fiul lui Oliwer Cromwell s-a dovedit a fi un conducător incapabil. Carol
al II-lea Stuart (1660-1685) a avut relaţii bune cu Parlamentul. În anul 1673
Parlamentul decretează faptul că toate slujbele civile şi militare nu puteau fi
122
ocupate decât de anglicani. Iacob al II-lea Stuart, catolic şi apropiat de Franţa, a

intrat în conflict cu Parlamentul din cauza politicii sale absolutiste. În anul 1688
Parlamentul i-a îndepărtat de la tron pe Stuarţi, momentul fiind cunoscut sub
denumirea de revoluţia glorioasă. A fost ales ca rege Wilhelm al III-lea de Orania,
stathuderul Olandei, care era căsătorit cu Maria, fiica lui Iacob al II-lea. Wilhelm
al III-lea a acceptat Declaraţia drepturilor, document care prevedea:
-garantarea respectării libertăţilor proclamate în timpul revoluţiei;
-puterea regală era limitată şi se stabileau atributele Parlamentului;
Începea să funcţioneze principiul separaţiei puterilor în stat: puterea legislativă

(Parlamentul), puterea executivă (regele şi guvernul), puterea judecătorească
(instanţele judecătoreşti), Anglia devenind monarhie constituţională.
- Europa în perioada 1789-1849: revoluția franceză, nasterea ideologiilor moderne,
revoluțiile din Europa;
REVOLUŢIA FRANCEZĂ
Organizarea social politică a Franţei de până la 1789 a constituit o piedică

în calea evoluţiei societăţii franceze spre modernitate. Contradicţiile acumulate au
condus la o rezolvare violentă care a devenit Revoluţia franceză. Sistemul politic
al Franţei de până la 1789 s-a numit Vechiul Regim menţinându-se vechea
organizare medievală pe stări: starea întâi (clerul), starea a doua (nobilimea) şi
starea a III-a, neprivilegiată, formată din burghezie, orăşenime, ţărănie. Franţa era
în acel moment o monarhie absolută. Pe plan economic, după anul 1770, s-a
manifestat o criză puternică deoarece ţărănimea avea obligaţii numeroase.
Burghezia a întâmpinat numeroase obstacole în dezvoltarea industriei iar
privilegiile nobilimii şi vămile interne au încetinit dezvoltarea economică şi au
determinat creşterea preţurilor. Starea finanţelor publice s-a agravat.
La data de 5 mai 1789 s-a întrunit la Versailles Adunarea Stărilor
Generale, regele dorind redresarea finanţelor. Delegaţii stării a III-a s-au organizat
într-o Adunare Naţională Constituantă pe care regele dorea să o dizolve. Poporul
parizian s-a opus şi la data de 14 iulie 1789 fortăreaţa Bastilia, simbolul
absolutismului, a fost cucerită şi dărâmată.
Astfel, ziua de 14 iulie 1789 a reprezentat data declanşării revoluţiei
franceze. A fost adoptată Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului la data de
29 august 1789. Aceasta stabilea principiile de organizare ale unei societăţi
democratice: egalitatea în drepturi a tuturor iar naţiunea era recunoscută ca izvor al
suveranităţii.
Adunarea Naţională Constituantă a luat măsuri de modernizare a Franţei. S-
au desfiinţat vămile interne şi breslele. Au fost confiscate averile bisericeşti care s-
au vândut burgheziei. Au fost desfiinţate privilegiile feudale la data de 4 august, în
123
acelaşi an. A fost adoptată Constituţia din anul 1791 bazată pe Declaraţia
drepturilor omului şi ale cetăţeanului care prevedea:
-separarea puterilor în stat: executivă (regele), legislativă (Adunarea) şi
judecătorească (judecătorii);
-Franţa devenea o monarhie constituţională, drept de vot aveau numai cetăţenii
activi cu „avere”, cei pasivi neavând drepturi politice.;
-s-au format două grupări politice, girondinii şi iacobinii .
La data de 21 septembrie 1792, Franţa a fost proclamată republică deoarece
regele nu dorea să renunţe la puterea absolută şi va fi înlăturat. Monarhii Prusiei şi
Austriei au trimis armate împotriva revoluţiei. La Valmy, la data de 20 septembrie,
acelaşi an, armata franceză a obţinut o importantă victorie împotriva prusacilor.
Regele Ludovic al XVI-lea a fost judecat, condamnat şi ghilotinat în anul 1793.
Convenţia naţională aleasă în anul 1792 a fost dominată de girondini.
Aceştia nu au putut să rezolve criza economică şi financiară acută. Girondinii au
fost înlăturaţi la 2 iulie 1793 de către iacobini. Dictatura iacobină i-a avut ca
principali reprezentanţi pe Danton, Marat, Robespierre şi Saint Just.
Cele mai importante măsuri luate de iacobini au fost: declararea mobilizării
generale, instaurarea terorii revoluţionare, instituirea Comitetului Salvării Publice,
Comitetului Siguranţei Generale şi al Tribunalului revoluţionar. Au elaborat o
nouă Constituţie care însă nu a mai intrat în vigoare.
În rândurile Iacobinilor s-au format: gruparea lui Danton (indulgenţii),
gruparea lui Hebert (turbaţii) şi gruparea lui Robespierre, care considerau că
teroarea nu era necesară. Neînţelegerile dintre grupări au dus la înlăturarea
iacobinilor şi a lui Robespierre la 27 iulie 1794. Directoratul a funcţionat între anii
1795-1799. În această perioadă s-a pus capăt terorii, au fost eliberaţi deţinuţii
politici, s-au întors emigranţii. Era format din cinci membri care alcătuiau puterea
executivă. Puterea legislativă era exercitată de Consiliul celor 500 şi Consiliul
Bătrânilor. A fost regimul noilor îmbogăţiţi care şi-au strâns averi prin speculă,
corupţie etc. Deşi exista corupţie, Directoratul şi-a prelungit existenţa datorită
succeselor militare ale lui Napoleon Bonaparte. Directoratul s-a dovedit incapabil
să mai conducă şi a fost înlocuit în anul 1799 cu un regim nou, Consulatul.
EPOCA NAPOLEONIANĂ
Napoleon Bonaparte, adus în fruntea Franţei de valul Revoluţiei, a întemeiat
un imperiu care prin dimensiuni şi importanţă este comparabil cu imperiile
universale ale lui Carol cel Mare şi Carol Quintul. Consulatul (1799-1804) a
reprezentat un regim instaurat de Napoleon printr-o lovitură de stat la data de 9/10
noiembrie 1799. Puterea executivă era deţinută de 3 consuli. Napoleon a fost ales
prim consul, a devenit consul pe viaţă şi avea puteri nelimitate.
Măsuri de politică adoptate în timpul Consulatului au fost: Constituţia din
anul 1799 care stabilea că puterea legislativă era încredinţată tribunalului,
Corpului legislativ şi Senatului.
124
De asemenea, au fost eliminate corupţia şi nesiguranţa cetăţenilor, au fost

relansate industria şi comerţul şi a fost reorganizat sistemul monetar. S-a
modernizat învăţământul iar Biserica a fost subordonată statului.
La data de 2 decembrie 1804 Napoleon s-a proclamat împărat al francezilor.
El a luat următoarele măsuri de politică externă: conducea prin decrete, şi-a
subordonat întreaga societate, a fost restabilită cenzura şi a creat o nobilime care îi
era credincioasă. Împăratului îi erau subordonate toate instituţiile de stat.
În acelaşi an, 1804 a intrat în vigoare Codul Civil. Acesta prevedea printre altele:
abolirea privilegiilor feudale, reglementa relaţiile de proprietate, familie, stabilea
egalitatea succesorilor la împărţirea moştenirii. Cuprindea principiul egalităţii şi
toleranţei religioase. Stabilea răspunderea individuală. A fost aplicat în Franţa, în
statele din Peninsula Italică, Westphalia, Iliria, Marele Ducat al Varşoviei etc. A
contribuit la modernizarea legislaţiei din Moldova şi Ţara Românească.
Campaniile militare ale lui Napoleon între anii 1796-1797 francezii obţin
victorii în Italia deşi armata lor număra doar 38.000 de soldaţi; prin Pacea de la
Campo Formio impunea Austriei să recunoască obţinerea malului stâng al Rinului
şi controlul asupra Italiei de Nord de către francezi;
-între anii 1798-1799 are loc campania militară din Egipt organizată pentru
a bloca englezilor calea spre Indii şi pentru a transforma Marea Mediterană într-un
lac francez dar s-a încheiat printr-un eşec;
-în anul 1800 Napoleon a obţinut victoria asupra austriecilor la Marenga în
Italia, Austria recunoscând cuceririle francezilor: Belgia, zonele la est de Rin şi
Italia;
-în anul 1805 îi învinge pe austrieci şi ruşi la Austerlitz;
-în anul 1806 îi învinge pe prusaci iar din Berlin instituie blocada
continentală împotriva Angliei;
- în anul 1807 ruşii sunt învinşi şi încheie cu Franţa pacea de la Tilsit;
-în anul 1808 armatele lui Napoleon intră în Spania;
-în anul 1811, Imperiul capătă maxima întindere teritorială, regiunile
anexate şi statele vasale trebuiau să respecte legile franceze.
Eşecuri militare în perioada Imperiului armatele franceze sunt înfrânte în
Peninsula Iberică, spaniolii au luptat pentru eliberare;
-în anul 1812 armatele franceze sunt înfrânte în Rusia pierzând 500.000 de
soldaţi;
-în anul 1813 are loc înfrângerea de la Leipzig;
-în anul 1814 Franţa este înfrântă pe propriul teritoriu de către o armată a coaliţiei
europene.
În Franţa se instaurează monarhia sub Ludovic al XVIII-lea. Napoleon a
revenit la putere în anul 1815 dar nu a rezistat decât 100 de zile fiind înfrânt la
Waterloo, la data de 18 iunie 1815, iar apoi exilat în Insula Sfânta Elena.
NAŞTEREA IDEOLOGIILOR MODERNE

125
În contextul războaielor napoleoniene s-a declanşat un amplu proces de

afirmare a identităţii naţionale a popoarelor cucerite. Filosofia luminilor (îndeosebi
prin germanul Herder) proclamase ideea că fiecare popor constituie o naţiune
individualizată faţă de altele prin limbă, istorie, cultură, obiceiuri. Revoluţia
franceză a adăugat acestei idei, prin Declaraţia Drepturilor, principiul că fiecare
naţiune trebuie să fie liberă şi suverană. Pentru popoarele care aveau această
conştiinţă a identităţii naţionale, Franţa a avut un dublu şi contradictoriu rol: ea a
răspândit principiul constituirii ca naţiune a unui popor dar a dus în acelaşi timp,
prin cuceririle napoleoniene, la afirmarea acestui principiu.
Potrivit lui Napoleon, popoarele trebuiau să se contopească în mari
confederaţii. Această contradicţie a fost motivul principal al violenţei cu care
multe popoare au răspuns planurilor lui Napoleon, el fiind perceput ca un cuceritor
şi nu ca un eliberator. Războaiele de eliberare purtate de popoarele cucerite de
Napoleon s-au soldat pentru scurtă vreme cu dobândirea statutului de autonomie
pentru multe dintre ţinuturile europene (Italia, Polonia), care până atunci făcuseră
parte din diferite imperii.
La începutul secolului al XIX-lea Europa era continentul cel mai populat.
Congresul de la Viena a consfinţit prin tratatele semnate autoritatea Rusiei,
Austriei şi Prusiei ca state absolutiste pe continent. S.U.A. erau o republică
federativă democratică, dar în care mai exista sclavie. Pe coastele Africii, marile
puteri europene deţineau colonii iar interiorul continentului nu era bine cunoscut.
Japonia şi China erau imperii care însă nu porniseră pe calea modernizării iar India
era cea mai importantă colonie engleză.
Regimurile politice şi ideologiile existente la începutul secolului al XIX-
lea erau:
-regimurile absolutiste: Austria, Rusia, Prusia precum şi majoritatea ţărilor
Europene în care puterea monarhului era de necontestat şi considerată de drept
divin;
-liberalismul, curent de centru;
-naţionalismul care susţinea egalitatea tuturor naţiunilor şi crearea statelor
naţionale în secolul al XIX-lea;
Anglia era o monarhie parlamentară. Parlamentul era bicameral fiind
compus din Camera Lorzilor şi Camera Comunelor iar miniştrii erau desemnaţi de
către Camera Comunelor. Ideologiile existente în această ţară erau tory (Partidul
Conservator care apăra interesele aristocraţiei funciare) şi whing ( Partidul Liberal
care apăra interesele burgheziei orăşeneşti). S.U.A. erau o republică federativă
democratică în care alegerile se desfăşurau pe baza votului universal. Puterea
legislativă era exercitată de către Congres care era alcătuit din Senat şi Camera
Reprezentanţilor iar puterea executivă era exercitată de către preşedinte. Franţa era
o monarhie constituţională. Regimul politic era un amestec de absolutism
monarhic şi liberalism. Regele trebuia să respecte Charta din anul 1814.
Parlamentul era bicameral.
126
Revoluţia industrială şi revoluţia agrară Revoluţia industrială a apărut în

Anglia, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în producţia textilă. Secolul al XIX-lea
este cunoscut ca secolul revoluţiei industriale. Cauzele apariţiei industriei au fost
numărul mare al descoperirilor ştiinţifice, utilizarea unor noi forme de energie,
introducerea maşinilor în diferite ramuri productive. Revoluţia industrială a avut
următoarele consecinţe: creşterea producţiei, realizarea de profituri mai mari,
ieftinirea forţei de muncă prin extinderea folosirii maşinilor, dezvoltarea
capitalismului, dezvoltarea culturală. Industria a devenit principala ramură
economică.
Anglia a fost ţara primei revoluţii industriale, revoluţie care s-a
declanşat în anul 1780. În anul 1830 Anglia era denumită atelierul lumii.
Dezvoltare industrială puternică a fost în zona Manchester. Ţara dispunea de mari
rezerve de cărbune şi de minereuri de fier, forţă de muncă ieftină, capitaluri
importante. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, Anglia a fost cea mai mare
putere economică a lumii. Revoluţia transporturilor s-a realizat datorită apariţiei
vaporului cu abur în anul 1807, a locomotivei cu abur în anul 1814 şi a primei căi
ferate în Anglia în anul 1830. Revoluţia agrară a apărut datorită folosirii
îngrăşămintelor chimice, a introducerii maşinilor agricole, a îmbunătăţirii
metodelor de cultivare a pământurilor, a dezvoltării fermelor agricole moderne.
Agricultură dezvoltată exista în acea perioadă în Anglia, Olanda, S.U.A., Franţa şi
în statele germane.
15. Spatiul romanesc - intre medieval si modern (secolele al XVII -

lea – al XIX - lea)
Modernizarea nu a inceput în acelaşi timp şi cu aceeasi intensitate în tot

spaţiul românesc. Cel mai vizibil ea s-a făcut în Bucovina, Transilvania şi Banat,
provincii aflate până în 1918 sub stapanirea Austriei sau a AustroUngariei. A
urmat în Veche Romanie şi cu mai putine efecte în Basarabia sub stapanire rusa. În
teritoriile din afara Vechii romanii modernizarea a inceput sa se faca şi s-a şi facut
o buna perioada prin intermediul statelor în componenta carora ele se gaseau şi
odata cu restul teritoriului aces-tora. Nu în putine domenii ea a fost mai putin
resimtita de romanii din a-ceste spatii, asupriti politic. Mai cu seama în Veche
Romanie modernizarea a luat o forma precipitata. Adica, de la un capitalism
127
primar, cum era inainte de 1821, 1829, s-a ajuns repede la unul comercial si, la
sfarsitul sec.19, la unul industrial, cu regim protectionist, dominat de ideea
valorificarii rapide a bogatiilor tarii, pentru ca în preajma primului razboi mondial
sa se ajunga la un capitalism organizat cu marea finanta şi cu capital de stat. astfel
ca intre 1829- 1914 romanii au trecut prin toate etapele evolutiei sociale şi
economice capitaliste.
La inceputul sec. XIX, sistemul lor legislativ era bazat pe «legea veche» şi
pe «obiceiul tarii». Garantiile individuale ale acestui sistem ramaneau la discretia
şi «la simtul dreptatii boierilor». Din aceasta faza, trecand prin revolutia de la 1848
şi prin lupta pentru unire, cum o sa vedem, s-a ajuns direct la regimul Conventiei
din 1858, la Statutul lui Cuza şi mai ales Constitutia de la 1866, bazata pe
conceptia individualista burgheza. Etapele clasice ale evolutiei capitaliste au fost
comprimate sau chiar anulate. În Apus modernizarea a cunoscut o desfasurare
relativ lunga, ceea ce a ingaduit sedimentari şi maturizari timp de mai multe
generatii. La romani, ca şi la altii din aceasta zona a Europei sau din altele, viteza
trecerii de la o etapa la alta n-a lasat timp pentru sedimentari asemanatoare.
Aceasta a şi determinat în buna masura receptarea modernitatii ca o suc-

cesiune de «forme fara fond». De observat ca în spaţiul romanesc rezistenţa contra
modernizării n-a luat forma ostilitatii, a împotrivirii fatise. Romanii nu au un
Aksakov, un Somiakov, care sa opună individualismului occidental un colectivism
cum este acela rus, de mir Nu au avut un antioccidental ca Dostoievski, pentru
care Rusia nu trebuia sa se europenizeze, pentru ca ea avea locul ei intre Asia şi
Europa. Nu au avut un Danielevski, care în cartea sa din 1869, Rusia şi Europa,
substituia Rusia Europei, sau un reacţionar în politica aşa cum a fost Pobedonosev.
Tradiţionalismul romanilor nu ia forme ideologice active, în politica nu sunt
antimodernişti decât sentimental.
Modelul occidental nu s-a preluat pur şi simplu, fara ca factorul local sa fii
contribuit. În cartea sa “Istoria civilizatiei romane moderne”, E. Lovinescu pleaca
128
de la o premisa gresita şi ajunge la o concluzie asemanatoare. Civilizatia romana

(adica modernizarea Romaniei dupa 1821-1829) ii apare drept creatie exclusiva a
revolutiei franceze, care s-a impus romanilor prin interdependenta morala şi
materiala dintre popoarele europene. Dupa schema hegeliana ideologia
revolutionara franceza ar fi teza. Ei, acestei ideologii, i se opun fortele reactionare,
antirevolutionare din interior, care se confunda la Lovinescu cu conservatorii.
Aceasta ar fi antiteza. Sintea ar fi civilizatia romana moderna, al carei instrument
necesar ar fost Partidul Liberal, reprezentat indeosebi de I.C.Bratianu. Fondul
local apare astfel convertit politic în adversarii liberalilor şi cantonat doar intr-un
domeniu, cel politic. Filosoful C. Radulescu – Motru putea privi cu ironie o atare
exagerare a factorului extern: “Iata dar cum s-a nascut acest prunc...care vrea sa fie
odata civilizatia romana! Copil din flori în toata puterea cuvantului. Tatal sau
adoptiv, entuziastul Ion.C. Bratianu, l-a gasit pe malurile Senei. L-a crescut cat a
trait, aparandu-l de primejdiile reactiunii şi apoi l-a incredintat Partidului Liberal,
care l-a infiitat pentru vesnicie”. Ironia lui Motru era la fel de corosiva privind
exagerarea factorului extern de catre Lovinescu: “La formarea civilizatiei, dupa d.
Lovinescu, fondul sufletesc al poporului roman nu contribuie cu nimic... Stim
despre el ca se formeaza dupa bataia vantului. Cat bate vantul de la rasarit este rau
şi tulbure în civilizatia romana. Cat bate vantul de la apus este bine. Aceasta
fatalitate de hotare i-a faramitat poporului roman cu desavarsire orice veleitate de
autodeterminare. El este o fiinta pur pasiva şi imitatoare”. Cercetari istorice şi
sociologice mai noi incearca sa dea o alta imagine a dezvoltarii civilizatiei care
presupun aculturatia, deci nu un transfer pur şi simplu de la civilizat la “barbar”, la
“Inapoiat”, la “necivilizat”, de la model la imitator, fara ca acesta din urma sa nu
aiba nici o contributie (studiile lui René Wellek, Robert Clements, Gerhard Kaiser
sau Ulrich Weisstein, Lucien Febvre, Marc Bloch, Braudel, Tudor Vianu, Al.
Dima, Ad. Marino...). Hegemonia excesiva a modelului clasic a fost depasita,
elementul receptor a inceput a fi mai bine studiat şi pus în valoare şi conceptul
129
intensei comunicari intre culturi a dobandit o circulatie care nu inceteaza sa

creasca.
Din punct de vedere politic nu numai liberalii au patronat modernizarea

tarii, în vreme ce conservatorii (“fortele reactiunii”, din teza lui Lovinescu) n-au
avut alt rol decat sa excite fortele revolutionare, sa se ridice din cand în cand şi
apoi sa capituleze. Patronajul politic s-a exercitat succesiv şi de unii şi de altii,
diferind uneori mijloacele, ritmul, adesea procesele de in-tentii. Acest patronaj este
pana la urma opera intregii clase conducatoare, care, vrand, nevrand, trebuie sa
raspunda necesitatii acelei epoci, de dezvoltare sincronica a Romaniei cu statele
europene. Modernizarea la romani nu s-a facut revolutionar. Revolutii, în sens de
reactii violente au fost şi în spatiul romanesc: 1784, în Transilvania, 1821, în
Muntenia, 1848, în toate tarile romane... Dar revolutiile în spatiul roma-nesc nu s-
au putut duce pana la capat. Datorita interventiilor straine. În 1784, cum am vazut,
în confruntarea dintre romanii lui Horea, Closca şi Crisan şi nobilii unguri, au
intervenit armatele habsburgice, lund partea celor din urma. În 1821 au intervenit
armatele turcesti, Tudor neavand parte decat sa-si anunte programul sau
revolutionar, nu sa si-l puna în a-plicare. În 18148 armatele turcesti, tariste şi
austriece au pus capat unor revolutii în mers, care fara indoiala ar fi creat conditii
mai bune drumului istoric al romanilor. În tari mari, ca Franta sau Rusia, revolutii
ca acelea din 1789 sau 1917 s-au desfasurat un tot intregul lor, consumandu-se în
ele insele. Nici pe departe nu este cazul romanilor, despartiti şi necontenit la
discretia mai puternicilor vecini. Astfel ca la romani modernizarea s-a facut
acomodandu-se ca ritm şi continut cu imprejurarile internationale. Cand acestea au
fost favorabile, procesul revolutionar a fost mai alert. Dar el s-a incetinit cand
conditiile externe i sau impotrivit. Calea aceasta e comparabila, daca e sa facem
comparatii, cu cea germana şi nu cu cea franceza. Cu ale cuvinte e evolutiva. T.
Maiorescu scria în 1887: “Noi... nu suntem revolutionari. Nu doara ca revolutia nu
ar fi una din caile pe care, în general vorbind, s-a vazut silita istoria popoarelor a
merge spre progres. Dar pentru tara noastra, o tara mica, intercalata intre doua
130
mari puteri cotropitoare, o revolutie este totdeauna o calamitate. Cine incepe stie
pentru ce o face, dar nu stie niciodata în al cui folos o sfarseste”. Un argument
geopolitic pe care-l invocase şi Kogalniceanu nerecomandand revolta maselor ca
mijloc de a impune unirea, pe care-l invocase şi Eminescu, scriind în 1876: “Daca
nam avea vecinic influente straine pre-cum le avem, daca am fi în Spania, atuncea
ne-am sparge capetele unuul altuia pana s-ar aseza lucrurile. Dar acest lux de
revolutiuni sociale nu ne este permis noua, al caror stat e vecinic o cestiune”.
Argumentul il aduce şi P.P.Carp, precizand în 1882 ca: “Noua revolutiunile
radicale nu ne sunt permise”. Un deceniu mai tarziu, acelasi Carp, intr-un discurs
la Senat, afirma: “Istoria ne arata ca acele tari care n-au stiut sa se lecuiasca
singure de aceasta boala a reformelor care se succed prea repede una dupa alta, au
fost lecuite de altii, dar odata cu lecuirea au pierdut individualitatea lor, au disparut
ca natiuni libere”. Este, de altfel, un lucru deja constatat ca, dupa infrangerea
revolutiei pasoptiste, multi oameni politici romani ai vremii, participanti la
evenimentele acelui timp, atunci cand se pronunta asupra modului de rezolvare a
problemelor romanesti isi incarca gandul de prudenta. M. Kogalniceanu nu
accepta revolutia decat ca ultima ratio. I. Heliade-Radulescu e “partizan al
revolutiilor”, numai daca ele se fac “in spirit”. I. Maiorescu considera
carbonarismul nepracticabil la romani din cauza situatiei lor geopolitice. A.
Florian vorbeste doar de “re-volutie sociala”, pe care o vede, ca şi Al.Russo, doar
ca o “revolutie mo-rala”. Ceea ce se manifesta este tocmai o apropiere a pozitiilor,
un fel de linie de mijloc intre un deziderat ca acela al lui C.A.Rosetti, care exalta
revolutia (“geniu urias al viitorului, sfanta trambita a vietii”) şi o recomandare ca
aceea a lui Gh. BIbescu, fostul domnitor (“sa facem ce vom face pe supt ascuns şi
fara zgomot”). Sensul modernizarii la romani, ca de altfel la toata lumea din alte
zone decat cele occidentale, a fost sincronizarea dezvoltarii spaiului romanesc cu
aceea a Occidentului. Nu s-a reusit decat partial. Modernizarea în zona sud-est
europeana a ramas un proces neterminat. A ramas un cadru formal şi instabil. Nu
s-a umplut cu un continut real. Aceasta a contribuit nu putin la decalajul acestei
131
zone de al altora. Potrivit cercetarilor lui E. Hobsbawn, venitul pe cap de locuitor

intre aceasta zona periferica a Europei şi Occident, era de 1 la 1,8 intre 1750-1800,
dar ajunsese la 1-3, în 1913.
16. Iluminismul - ideologie si actiune (Marea Britanie, SUA,

Franta)
Iluminismul reprezintă o mişcare filosofică apărută la sfârşitul sec XVII-lea

începutul sec XVIII-lea, care consideră ca raţiunea este singura care poate să
ilumineze calea către fericire. Acesta pune accent pe spiritul inventive, cercetarea
enciclopedismul, concepţia optimistă, credinţa în progres, înlocuirea obiceiurilor şi
tradiţiilor.
Cauzele
-transformările produse în societatea umană, pe multiple planuri, în perioada
Renaşterii. Umanismul, ascensiunea economico-socială a burgheziei
Caracteristicile iluminismului
1. Raţionamentul logic – iluminiştii explicau lumea cu ajutorul raţiunii
2. Anti bisericesc– împotriva bisericii ca instituţie, se pronunţă pentru toleranţă
religioasă.
3. Antiabsolutist – împotriva absolutismului monarhic
Reprezentanții iluminismului
Montesquieu: Spiritul legilor
J. J. Rousseau - Contractul social
Voltaire
Enciclopedia Diderot.
Iluminismul în Țările române
Școala ardeleană, mișcare filosofică și culturală care promovează valorile
iluministe. Reprezentanți Ion Budai Deleanu, Petru Maior, Gheorghe Șincai
Revoluţia glorioasă
-În timpul regelui Carol I se declanşează un conflict între rege şi Parlament pe

fondul stabilirii de către rege a taxelor şi impozitelor fără acordul Parlamentului.
-1628 Parlamentul în adresează regelui “Petiţia dreptului”, regele dizolvă
Parlamentul.
132
-Pe fondul războiului cu Scoţia, regele convoacă Parlamentul

-Cu această ocazie Parlamentul condamnă abuzurile regelui şi stabileşte taxele şi
impozitele stabilite de rege ilegale
-Carol I încearcă să aresteze membrii opoziţiei care însă fug din Londra.
Războiul civil englez
-între rege ( biserica, nobilimea) și Parlamentului(noua nobilime şi oraşele)
- Războiul este câştigat de către armata parlamentului condusă de Oliver
Cromwell
Protectoratul lui Oliver Cromwell
-este declarată republica, iar puterea aparținea lui Cromwell (lord protector)
-după moartea s-a se revine la monarhie
Restaurația stuarţilor
-Revine casa Stuard prin reprezentanți săi Carol al II-lea și Iacob al II-lea, care vor
avea o politică absolută și aveau intenția de a reinstaura catolicismul.
-pe tronul Angliei urcă în 1689 Wilhelm de Orania Declaraţia Drepturilor astfel se
instaurează monarhia constituţional.
-1707 – Anglia +Scoţia = REGATUL UNIT AL MARII BRITANII
Constituirea SUA
-existau 13 colonii ocupaţii: agricultura (în S), industria(în N), comerţ cu

Anglia(metropolă), viaţă culturală dezvoltată, toleranţă religioasă, conduse de
guvernatori(reprezentanţii regelui)
Cauze
-lupta împotriva dominației străine, dorinţa de independenţă şi realizare a unui stat
federal ,dezvoltarea comerțului și a manufacturilor.
-dorința de emancipare politică a colonilor, măsurile impune de metropolă,
răspândirea ideilor iluministe
Desfăşurarea războiului de independentă
-1773: „ Partida de ceai de la Boston”;
-4 iulie 1776: „Declaraţia de independenţă”;
-1777: victoria americană de la Saratoga;
-1783: Tratatul de pace de la Versailles;
-1787: Constituţia S.U.A.
Declaraţia de independenţă adoptată de Congresul reprezentanţilor la 4 iulie
1776
- proclamă drepturile: la viaţă, libertate,dobândirea fericirii;
Constituţia S.U.A:
- principiul separării puterilor în stat;
- puterea: - legislativă: Congresul: Senat, Camera reprezentanţilor;
- executivă: Preşedinte ales pentru 4 ani;
- judecătorească: Curtea Supremă.
133
Revoluţia franceză
Cauzele revoluţiei
- clerul şi nobilimea erau stări privilegiate, membrii lor erau scutiţi de taxe, ocupau
cele mai importante funcţii în stat şi armată etc.;
- burghezia dorea să joace un rol mai mare în conducerea statului;
- ţărănimea şi muncitorii de la oraşe erau nemulţumiţi de condiţiile de viaţă;
- izbucnirea crizei financiare
Regele Ludovic al XVI-lea a hotărât convocarea Adunărilor Stărilor Generale(erau
adunări excepţionale în care îşi aveau locul reprezentanţii naţiunii întregi).
Revoluţia moderată
- reprezentanţii stării a III-a s-au constituit într-o Adunare Naţională (17 iulie
1789) şi apoi în Adunare Naţională Constituantă.
-la 14 iulie este cucerită Bastilia, simbol al absolutismului regal.
- în provincie au loc acţiuni, uneori violente împotriva clerului şi nobilimii.
-Adunarea Naţională a decretat abolirea privilegiilor feudale şi a adoptat
,,Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului", în septembrie 1791
-este adoptată o nouă constituţie se introducea principiul suveranităţii poporului şi
principiul separării puterilor în stat.
-regele a fost suspendat din funcţiile sale, judecat şi condamnat la moarte (executat
în 1793).
-Noua Adunare, Convenţia Naţională proclamă republica (septembrie 1792).
Revoluţia radicală
-iacobinii preiau puterea în frunte cu Robespierre
-au instaurat teroarea revoluţionară
-în 1793 se adoptă o nouă constituţie, armata va fi reorganizată, în fruntea ei se vor
impune generali tineri.
-În iunie 1793-iulie 1794 se înlătură dictatura
Napoleon Bonaparte
Directoratul
-conform constituţie din 1795, Franţa era condusă de un directorat format din 5
membri.
– -după o serie de succese militare precum campania din Italia şi Egipt el preia
puterea şi impune consulatul
Consulatul
– -devine prim consul şi elaborează o nouă constituţie. Ţara este împărţită în
departamente, este impusă cenzura politică, adversarii politicii sunt eliminaţii,
libertatea de gândire este limitată. Este elaborat codul civil, criminal, penal şi civil.
– - este ales consul pe viaţă, se proclamă împărat.
Imperiul
– -Anglia redeschide un conflict cu Franţa, pe acest fond încheie o alianţă politică cu
Rusia
134
-În timpul campaniei împotriva celei de a treia coaliţie Napoleon ocupă Berlinul
şi declară blocada continental iar comunicarea cu englezii este interzisă
-Ocupă Portugalia, statul papal, Spania.
– Campania din Rusia 1812
-dorea cucerirea Rusie într-o bătălie decisive însă nu reuşeşte şi se retrage
– -Ţarul Alexandru I pune bazele unei coaliţii antifranceze formată din Rusia,
Prusia, Anglia, Napoleon este înfrânt la Lipsig, abdică şi este exilat pe Elba.
– -pe tronul Franţei sunt readuşi Burbonii care nu au susţinere, Napoleon este
reîncoronat
-obţine câteva victorii, dar este învins la Waterloo şi exilat pe insula Sf. Elena
unde moare.
Congresul de la Viena
-în anul 1814 este organizat Congresul internaţional de la Viena

- în 1815“Actul final”; Angliei, Rusiei, Austriei, Prusiei, Franţei, Suediei şi
Portugaliei.
Prevederile congresului de la Viena
 Izolarea Franţei
 · Se consacră principiul legitimităţii conform căruia în Europa sunt
restaurate dinastiile înlăturate în timpul revoluţiei şi în timpul lui Napoleon
 · Se recunoştea existenţa confederaţiei germane
 · Fostele provincii unite (Olanda) împreuna cu Belgia formează Regatul
ţărilor de jos
 · Peninsula italică rămâne divizată în zece state
 · Polonia este împărţită între Rusia, Austria şi Prusia
Se impune dominație marilor puteri europene

-în 1815 la la Paris ţarul Rusiei, împăratul Austriei, regele Prusiei formează Sfânta
alianţă care avea drept obiective menţinerea statu-quo-ului ( situaţia frontierelor
stabilite la un moment dat) stabilit la Viena.
135
17. Aparitia lumii moderne. Revolutia industriala
Revoluția industrială prezintă un aspect important a dezvoltării societății

moderne pe motiv ce schimbă practic radical societatea, economia și politica.
Multe lucruri se simplifică pentru oameni grație complexității tehnologiilor care se
dezvoltă foarte rapid.
Grație faptul că Marea Britanie deținea vaste teritorii, undeva 100 de ori mai
mare decât propriul stat, ea a avut toate condițiile pentru a face un pas înainte față
de alte state și să treacă prin procesul de dezvoltare economică, științică care
ulterior oamenii vor numi revoluție industrială. Impactul acestei revoluții, a cauzat
transformări structurale în domeniul culturii și civilizației prin realizările materiale
și spirituale datorită tendinței europenilor spre cunoaștere, organizare și dorinței de
a domina lumea prin popularea teritoriilor de pe tot glob, face ca Europa să fie o
forță militară hegomonică – europocentrism.
Dezvoltarea rapidă a Angliei necesita și invenții pentru a produce mai mult și
mai ieftin astfel s-au produs un șir de invenții în ce privește mecanizarea industriei
bumbacului. Suveica zburătoare inventată de John Kay în 1733 a făcut procesul de
țesere să fie mai rapid, iar roata de tors creată de James Hargreaves în 1767 a
îmbunătățit acest proces.
S-a inventat motorul cu aburi, aceasta ca urmare a favorizat apariția primelor
mașini de deplasare cum ar fi navele maritime mai rapide, trenul (G. Stephensen
prima locomotivă 1815), autovehicule și autoturisme, explatoarea cărbunelui și
apoi apariția petrolului a făcut ca procesul de modernizare să accelereze și mai
rapid și apare motororul cu ardere internă. De asemenea are un rol important joacă
și apariția electricității: motorul electric, telefonul, lampa electrică (T. Edison),
bicicleta. Fierul a jucat un rol important în procesul de industrializare, după ce au
cercetătorii englezi au descoperit cum să prelucreze mai ușor fierul, în 1850 ei
produceau jumătate din producția anuală de fier din lume. Apar primele șosele, căi
ferate, acestea au împânzit toată Europa și au favorizat dezvoltarea rapidă a
relațiilor economice pe vechiul continent, astfel a scăzut prețul materiei și s-a
ridicat numărul producției, aceasta ca urmare a dus la perfecționare și apariția unor
noi invenții.
Aceste schimbări/invenții au avut impact atât la nivel economic, cât și politic și
social. Economia s-a dezvoltat foarte repede, statele au început să producă mai
mult și mai calitativ, s-a mărit piața de desfacere dotorită rapidității cu care se
transporta marfa. Apare noi subramuri in industria grea și cea ușoară, lucrurile
devin mecanizate. Impactul la nivel politic a fost că s-a dezvoltat economia și
aceasta forma anumite condții benefice pentru unele state în procesul relațiilor
internaționale, plus că s-a dezvoltat și industria armamentului, aceasta a făcut să
apară arme mai performante ceea ce creștea potențialul militar a statelor. La nivel
136
social e un proces foarte complex, dezvoltânduse economia s-a dezvoltat știința,

învățământul, modul de a se gândi și comporta.
Din părțile negative a revoluției industriale este cel asupra mediului/naturii,
folosirea motorului cu ardere internă a dus la distrugerea pădurilor fiindcă se
construiau căile de transport, efectul de seră, metaria primă este neregenerabilă și
aceasta face treptat să ducă războaie pentru materie primă, dezvoltarea activă a
științei și industriei face să apară armament performant și ca urmare să ducă viața
unui număr mai mare de oameni.
La nivel național putem spune că revoluția industrială s-a simțit puțin mai
târziu din cauza condițiilor politice, suzeranitatea otomană, însă datorită
progresului european, Țările Române au reușit să preia deja cel mai bun posibil și
să acomodeze la nivel local ceea ce-i era util. Astfel spre începutul secolului XX,
în România s-a dezvoltat activ industria petrolieră, feroviară și ce ușoară,
îndeosebi cea alimentară.Concluzionând toate cele spuse, putem afirma impactul
revoluției industriale este atât pozitiv cât și negativ. Cel pozitiv este că s-a ușurat
munca omului și el lucrează mai puțin și nu la negru, produce mai mult și mai
calitativ, aspectul negativ este modul în care omul folosește invențiile sale, în
scopuri pașnice sau militare.
Eu consider că revoluția industrială are un rol important în istoria omenirii,

aceasta a fost ceva firesc, fiindcă scade rolul bisericii, oamenii devin mai liberi și a
apărut ca o necesitate fără de care nu se putea. Ar fi greu de imaginat ca în prezent
oamenii să trăiască fără mașini, celulare, străzi, etc etc. practic tot ce ne înconjoară
este datorită acelor învenții – e genial.
18. Secolul al XIX - lea – „secolul natiunilor”
In sec. al XIX-lea este definitivat procesul de constituire a natiunilor

europene moderne, apar noi state nationale unitare si independente in
Europa Apuseana (Belgia, Italia, Germania) si in Balcani (Grecia, Romania,
Serbia, Bulgaria, Muntenegru, iar la inceputul sec. al XX-lea - Albania). Acest
proces are profunde premise istorice, conditionate de factori diversi -
economici, politici, etnici, spirituali. Datorita interactiunii lor, au aparut
natiunile moderne, care reprezinta o forma istorica de organizare sociala a
unor mari comunitati umane, bazate pe mai multe elemente constitutive.
Formarea statelor naționale s-a manifestat mai pronunțat în spațiul

românesc, german și italian. Unirea Principatelor Române prezintă procesul
de unificare a vechii Țări Moldovenești și Țării Românești într-un singur stat.
137
Condițiile favorabile unirii s-au format după revoluția burgheză, la Convenția

de la Paris în 1858 prin care Marile Puteri au acceptat „unirea” sub anumite
condiții, de exemplu faptul că trebuie să fie cu două Guverne și Parlamente.
Insă aceasta unire se produce și astfel la 5 ianuarie 1859 Alexandru Ioan
Cuza este ales în Moldova și la 24 ianuarie în Țara Românească. Imbold spre
unificare Germaniei și Italiei a servit la fel cum și pentru Principatele Române
revoluțiile burgheze. Procesul de unificare a germanilor este strâns legat de
personalitatea lui Otto von Bismarck care a unit teritoriile germanice într-un
stat prin dimplomație, foc și sânge - război. Pentru a unifica statele germane,
prim-ministru prusac duce război cu Austria, Franța și rezolva conflictele
interne. Procesul de unificare de facto se termină în 1871, însă din cauza
diferenților religioase, lingvistice și culturale procesul de unificare a durat cu
mult mai mult și unificarea juridică n-a prezentat unificarea socio-culturală și
politică. Procesul de unificare a Italiei a fost mai mult pe cale pașnică și mai
puțin război. Acest proces se învârte în jurul personalităților Mazzini și
Garibaldi. Pentru a unifica statul italian, totuși s-au ținut câteva războaie, în
urma războiului franco-italiano-austriac din 1859 Lombardia se alipeste la
Piemont, în urma războiului cu Austria din 1866 se alipește Veneția, la 1860
sunt răsturnate monarhiile din Modena, Parma, Toscana, astfel ele se alipesc
la Piemont împreună cu statul papal. În 1870 se alipește Roma, care devine
capitala Italiei.
Eu consider că procesul de unificare și formare a statelor

naționale este foarte important din punct de vedere atât politic cât și social și
economic, fiindcă este dovedit în practică că statele mai uniforme etnic se
dezvoltă mai rapid și sunt mai stabile.
19. Constituirea Romaniei moderne
Sfarsitul sec. XVII si inceputul sec. XVIII au adus schimbari, politice, atat
in centrul, cat si in estul Europei. Imperiul Otoman a esuat in tentativa sa de a
captura Viena, in 1683 si, prin urmare, Imperiul Habsburgic si-a inceput
expansiunea catre sud-estul Europei. Tratatul de pace austriaco-turcesc de la
Karlowitz (1699) sanctiona anexarea Transilvaniei si organizarea ei ca o provincie.
Rusia atinge în timpul lui Petru cel Mare Nistrul și devine astfel vecina Moldovei.
138
Imperiul Otoman, in incercarea de a-si apara vechile pozitii, a introdus in

Moldova (1711) si Tara Romaneasca (1716) "regimul fanariot", care a durat pana
in 1821, si sub care Sublima Poarta desemna in cele doua principate domnitori
greci, recrutati din Fanar, un cartier al Istanbulului, care erau considerati drept
credinciosi ai turcilor. Aceasta a fost epoca in care controlul politic otoman si
exploatarea economica a luat proportii, la fel ca si coruptia; dar, s-au introdus, de
asemenea, si cateva reforme sociale - cum este abolirea serbiei -, ca si reforme
administrative, de modernizare, dupa modelul european, din perioada
iluminismului.
Multi ani, Austria si Rusia au luptat impotriva Imperiului Otoman (1710-
1711, 1716-1718, 1735-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1829,
1853-1856): acele lupte au avut loc pe pamantul Romniei si au fost insotite
intotdeauna de ocupatie militara straina, care, adeseori, s-a mentinut mult timp
dupa ce razboiul propriu-zis s-a terminat, astfel ca Țarile Romane au indurat nu
numai devastarea si pierderile irecuperabile, dar au trecut, de asemenea, si prin
dislocari de populatie si amputari de teritorii dureroase. De exemplu, Austria a
anexat Oltenia temporar (1718-1739), precum si Nordul Moldovei, numit
Bucovina (1775-1918). Dupa razboiul ruso-turc din 1806-1812, Rusia a anexat
partea de rasarit a Moldovei, teritoriul dintre raurile Prut si Nistru, numit mai
tarziu Basarabia (1812-1918).
Toate aceste piereri teritoriale si material suferite de Principatele Romane in
epoca fanariota au reprtezentat doar o mica parte in suferintele romanesti in
aceasta perioada. Taxele pentru cumpararea tronului si apoi pentru mentinerea lui
(mucarer) cadourile oferite sultanului si apropiatilor sai (peschesuri), fiscalitatea
excesiva ca si scaderea dramatica a autonomiei au dus la sfarsitul sec. XVIII la o
miscare de redesteptare nationala care va pregati marile evenimente ale sec XVIII.
Există și o serie de încercări de reformă, semn că spațiul românesc întră
timid în modernitate. Unele reforme vin chiar din partea fanarioților sau a
autorităților habsburgice (în cazul Transilvaniei, Bucovinei și Banatului), în
timp ce altele sunt propuse de boierii patrioți români.
În 1746 în Țara Românească și 1749 în Moldova este desfințată șerbia
(starea de dependență a țăranilor față de boieri, similară cu iobăgia din
Transilvania). Țărani eliberați devin clăcași (liberi din punct de vedere juridic,
dar lipsiți de pământ). Este meritul domnitorului Constantin Mavrocordat care
domnește alternativ în ambele țări.
În 1785, împăratul Josef al II-lea desfințează iobăgia in Transilvania, ca
urmare a răscoalei conduse de Horea, Cloșca și Crișan. Tot el dă un Edict de
toleranță religioasă în 1781, prin care se asigura libera exprimare a religiilor
necatolice.
În 1780, din inițiativa domnului Alexandru Ipsilanti a fost introdus codul
de legi numit ”Pravilniceasca condică”.
În 1817 În Moldova este introdus primul cod juridic modern – Codul
Callimachi (după numele inițiatorului, domnitorul Scarlat Callimachi), iar în
Țara Românească apare în 1818 Legiuirea Caragea.
139
Renasterea nationala
In sec. XVIII si la inceputul sec. XIX au avut loc uriase transformari
economice si sociale, structurile feudale erau profund erodate, incepusera sa apara
primele intreprinderi de tip capitalist si, in acelasi timp, produsele romanesti
intrau, putin cite putin, in circuitul oriental. Ideea nationala, ca pretutindeni in
Europa, avea sa devina visul inaltator al intelectualitatii si elementul de baza in
planurile de viitor, facute de politicieni. In Transilvania, in fruntea acestei lupte s-a
aflat o grupare numita “Scoala Ardeleana” (Ioan Budai Deleanu, Petru Maior,
Gheorghe Șincai, Samuil Micu, Iosif Meheși, etc), iar in Tara Romaneasca si
Moldova mai multi boieri cu vederi liberale, scoliti in Occident si numiti generic
“Partida Nationala”. Revendicarile romanilor din Transilvania au fost supuse
atentiei Curtii din Viena, intr-o lunga petitie, numita Supplex Libellus Valachorum
(1791), care insa n-a primit nici un raspuns. In spatial extracarpatic memoriile
boieresti doreau respectarea vechilor capitulatii din epoca medievala care
stabileau foarte clar conditiile in care Tarile Romane cedasera din drepturi
Imperiului Otoman si care de-a lungul timpului fusesera incalcate grosolan. În
1769, partida națională condusă de mitropolitul Gavril Callimachi al Moldovei
propune organizarea țării sub forma unei REPUBLICI ARISTOCRATICE
conduse de 12 boieri. Alte memorii au fost prezentate la tratatele de pace de la
Focsani (1772) si Kuciuk-Kainargi (1774).
La sfarsitul sec XVIII, Marile Puteri europene vorbesc tot mai des de o
“Problema (Chestiune) Orientala” care viza mostenirea Imperiului Otoman dupa
disparitia sa. Interesul acestor puteri pentru zona balcanica a fost un mare avantaj
pentru cauza romaneasca, deoarece romanii trebuiau sa constituie un tampon intre
Imperiile Rus, Habsburgic (austriac) si Otoman.
In 1802, Dimitrie Sturdza, membru al Partidei Naționale din Moldova
propune organizarea țării sub forma unei REPUBLICI ARISTO-
DEMOCRATICEȘTI.
În 1807, tot boierii moldoveni îi trimit un memoriu lui Napoleon Bonaparte,
prin care cer formarea unui stat românesc sub garanția Marilor Puteri.
Marele vistier Iordache Rosetti-rosnovanu a redactat între 11817-1818 opt
proiecte de modernizare prin care domnul avea doar rol de supraveghere și control,
iar puterea reală era deținută de Adunarea obștească.
In 1821 are loc revolutia condusa de Tudor Vladimirescu. Ea este indreptata
impotriva abuzurilor
realizate de fanarioti, asa cum reiese si din Proclamatia de la Pades din 23 ian.
1821: “patria se cheama norodul (poporul) si nu tagma jefuitorilor”. Tudor se
aliaza cu miscarea secreta Eteria condusa de Alexandru Ipsilanti, fiul unui fost
domnitor fanariot care urmarea eliberarea Greciei.
Actiunea se bucura de un mare succes – grupuri largi de populatie se alatura
armatei revolutionare si reusesc sa preia puterea pentru doua luni. În timpul
acțiunii este redactat și un program numit CERERILE NORODULUI
ROMÂNESC care condamna regimul fanariot. Desi interventia straina si
140
confictele dintre Ipsilanti si Tudor duc la incetarea revolutiei, efectele sale se vad
abia anul urmator cand odata cu incetarea ocupatiei otomane, inceteaza si domniile
fanariote revenindu-se la domniile pamantene (1822). Astfel în Țara
Românească este numit Grigore Dimitrie Ghica, iar în Moldova Ioniță Sandu
Sturdza.
În 1822 este redactat în Moldova proiectul de Constituție propus de Ionică
Tăutu, numit CONSTITUȚIA CĂRVUNARILOR. Aceasta propunea egalitatea
în fața legilor, dar și rolul marilor boieri în conducerea statului.
În 1826, boierul Dinicu Golescu în lucrarea ”Însemnare a călatoriei
mele” propunea unirea celor trei țări române și formarea DACIEI MARI
Conventia de la Akkerman (1826) si tratatul de la Adrianopol (1829) au
readus fostele raiale turcesti – Turnu, Giurgiu si Braila la Tara Romaneasca si
stabilea conditiile de alegere a domnitorilor in Tara Romaneasca si Molova. Se
instituia protectoratul rusesc. Totodata la Adrianopole se stabilea si faptul ca
Rusia isi prelungea ocupatia pana cand va da Principatelor constitutii. Acestea
erau cerute si de opinia publica romaneasca mai ales ca unii boieri chiar avuseseră
tentative in a redacta astfel de proiecte.
Acum, comertul era liber, cerealele romanesti au inceput sa patrunda pe
pietele europene. Sub
Pavel Kiseleff, comandantul trupelor rusesti, care ocupa cele doua principate
romanesti (1828-1834) a fost introdus un Regulament Organic in Tara
Romaneasca (1831) si Mildova (1832). Pana in 1859, aceste regulamente au servit
ca legi fundamentale (constitutii) si au contribuit la modernizarea si omogenizarea
structurilor sociale, economice, administrative si politice, care incepusera in
decadele premergatoare.
Domniile regulamentare au continuat modernizarea Principatelor Romane.
S-au luat masuri pentru dezrobirea tiganilor, modernizarea institutiilor iar la Iasi
din initiativa domnitorului Mihail Sturdza s-a infiintat prima insititutie de
invatamant superior – Academia Mihaileana.
În 1838 Ion Câmpineanu vine cu un proiect de Constituție pentru Țara
Românească numit Osăbitul act de numire a suveranului românilor.
In 1848 se declanseaza revolutia la Palermo si se extinde la Paris, Frankfurt,
Milano, Bratislava, Budapesta, si Tarile Romane. Nicolae Balcescu spune ca
“revolutia europeana a fost ocazia si nu cauza revolutiei romane. Cauzele ei se
pierd in negura veacurilor”. Cauzele revolutiei romane au fost:
- Interesul burgheziei de a prelua puterea
- Lipsa drepturilor politice
- Rezolvarea situatiei taranilor
- Unirea tututor romanilor
- Eliberarea detinutilor politici
In Moldova tulburarile au fost inabusite rapid. Aici sub conducerea lui
Vasile Alecsandri s-a lansat
Petitia-Proclamatie (27 martie, Iași- Hotelul Petersburg, in fața a o mie de
revoluționari) cu revendicari destul de moderate, care a fost inmanata domnitorului
141
Mihail Sturdza. Desi initial a parut ca accepta propunerile, acesta a trecut apoi la
arestarea revolutionarilor. Cei care au reusit sa scape au participat si la actiunile
din Transilvania si au mai lansat programe la Brasov si Cernauti.
In Tara Romaneasca revolutionarii practic au condus tara din iunie pina in
septembrie 1848. Pe 9 iunie a fost lansat la Islaz programul revoluției (Proclamația
de la Islaz), în care se cerea regim republican reprezentativ, desfințarea clăcii
și împroprietărirea țăranilor prin despăgubire, etc. Ei au reusit sa-I impuna
domnitorului Gheorghe Bibescu programul lor pe 13 iunie, care a devenit pe
durata miscarii constitutia tarii. S-a format un guvern provizoriu din personalitati
precum Nicolae Balcescu, Alexandru Golescu, Nicolae Golescu, Ion Heliade
Radulescu, C.A. Rosetti. Interventia straina (ruseasca si otomana) a dus la
înlocuirea guvernului provizoriu cu o locotenență domnească formată din Ion
Heliade Rădulescu, Christian Tell și Nicolae Golescu, iar apoi cu un caiamcam
(locțiitor de domn). La 13 sept armata otomană pătrunde în București. Revoluția
este apărată de compania de pompieri condusă de Pavel Zăgănescu, însă turcii
ies învingători.
In Transilvania revolutia s-a declansat, din cauza pretenției revoluționarilor
maghiari conduși de către Lajos Kossuth de anexare a Transilvaniei la Ungaria. Au
avut loc trei Mari Adunări Naționale la Blaj in care românii s-au organizat și și-au
cristalizat programul de luptă. În cea de-a doua MAN din 3-5 mai 1848, Simion
Bărnuțiu a dat citire programului numit Petiția Națională. Acesta vorbea de
recunoașterea națiunii române, folosirea limbii române în administrație,
desfințarea iobăgiei și împroprietărirea țăranilor fără despăgubire, etc. Pentru a-i
dezbina pe români și maghiari, guvernul austriac a acceptat cererile maghiarilor
care au trecut la ocuparea Transilvaniei. La 18/30 mai 1848, Dieta din Cluj a
votat unirea Transilvaniei cu Ungaria. În consecință, în septembrie are loc a III-a
MAN la Blaj, în care se decide organizarea Transilvaniei în prefecturi militare și
apărarea ei de maghiari.
Guvernul ungar al lui Kossuth Laios a incercat sa inabuse lupta romanilor,
dar el s-a confruntat cu rezistenta armata a romanilor in Muntii Apuseni sub
conducerea lui Avram Iancu. Luptele s-au prelungit până în vara anului 1849, când
maghiarii au fost înfrânți la Șiria, lângă Arad.
Cu toate ca interventia brutala a armatelor otomane, tariste si habsburgice a
fost incununata de succes in 1848-1849, valul de innoire in favoarea ideilor
democratice s-a raspindit peste tot in urmatoarea decada. Revolutionarii romani au
luat calea exilului adapostindu-se in marile capital europene: Paris, Viena si
Londra. Aici au facut lobby pentru cauza romaneasca, sustinand mai ales unirea
principatelor romane (Tara Romaneasca si Moldova).
In 1849 Rusia si Imperiul Otoman (puterea protectoare si puterea suzerana)
semneaza Conventia de la Balta Liman. Adunarile Obstesti care potrivit
Regulamentelor Organice reprezentau puterea legislativa erau inlocuite cu
DIVANE. Domnii erau alesi pe o perioada de 7 ani.
142
In anii 1853-1856 are loc un nou razboi care implica Rusia, Imperiul
Otoman si Imperiul Habsburgic – Razboiul Crimeii. El se incheie cu infrangerea
Rusiei si Congresul de pace de la Paris.
Datorita pozitiei lor strategice la gurile Dunarii, pe masura ce aceasta cale
de navigatie era din ce
in ce mai importanta pentru comunicatiile europene, la Congres s-a pus problema
statutului Principatelor dunarene. Valahia si Moldova ramaneau inca sub
suveranitate otomana, dar acum ele erau plasate sub tutela colectiva a celor sapte
puteri care semnau Tratatul de pace de la Paris: aceste puteri au hotarit atunci sa
fie convocate adunarile locale care sa hotarasca asupra viitoarei organizari a celor
doua principate.
Tratatul de la Paris stipula de asemenea: retrocedarea sudului Basarabiei la
Moldova, teritoriu
ce fusese anexat de Rusia in 1812 (judetele Cahul, Bolgrad, Ismail); navigatia
libera pe Dunare; stabilirea unei comisii europene a Dunarii; statutul de
neutralitate a Marii Negre. In 1857 au fost convocate Adunarile Ad-hoc la
Bucuresti si Iasi in baza prevederilor Congresului de Pace de la Paris din 1856. În
Moldova, caimacamul (locțiitorul de domn) Nicolae Vogoride, cu sprijinul
Austriei a falsificat alegerile pentru Adunarea ad-hoc pentru a da câștig de cauză
anti-unioniștilor. Întervenția hotărâtă a Puterilor garante a dus la restabilirea
situației. toate categoriile sociale participante la aceste adunari au hotarat in
unanimitate sa uneasca cele doua principate intr-un singur stat si aducerea unui
print strain.
Imparatul francez Napoleon al III-lea a sprijinit aceasta hotarare, Imperiul
Otoman si Austria au
fost impotriva, astfel ca s-a convocat o noua conferinta a celor sapte puteri in Paris
(Mai-august 1858): cu acea ocazie doar citeva din revendicarile romanilor au fost
acceptate:
- S-a acceptat doar o unire legislativa. Comisia Centrala de la Focsani elabora
proiecte de legi pentru ambele Principate.
- Numele statului era Principatele Unite ale Valahiei si Moldovei
- Fiecare dintre cele doua Principate urma sa aiba in continuare domn, guvern si
adunare legislativă proprii.
- Aceste hotarari formau Conventia de la Paris, care devenea constitutia noului
stat.
Dar, romanii au ales in 5 ianuarie 1859, in Moldova, si in 24 ianuarie 1859, in
Tara Romaneasca, pe colonelul Alexandru
Ioan Cuza, ca domnitor unic, realizand, de
facto, unirea celor doua principate. Cuza a
luptat in primii ani ai domniei sale la
convingerea marilor puteri pentru
acceptarea dublei sale alegeri si apoi a
unirii depline. La Conferința Marilor
Puteri de la Constantinopol din 22
143
nov.1861, dubla alegere este recunoscută de către toți participanții. Turcii sunt
de acord doar pentru perioada domniei lui Cuza, apoi urmând ca statul să se
supună normelor Convenției de la Paris. În 1861 a fost înfiintată Inalta Curte
de Casație și Justiție. La 22 ianuarie 1862 s-a format la București primul guvern
unic condus de către Barbu Catargiu. A urmat apoi o perioada de mari reforme
culminand cu reforma agrara care a dus la improprietarirea a numeroase familii de
tarani (1864). Principalul sau sustinator in aceasta perioada a fost Mihail
Kogalniceanu. Alte reforme au fost: Legea codului penal, Legea codului civil
(1864), Legea instrucțiunii publice, in principiul careia scoala primara devenea
obligatorie si gratuita (1865), infiintarea universitatilor din Iasi (1860) si din
Bucuresti (1864). Tot în 1864 se înființează Casa de Economii și consemnațiuni
(CEC) . Pentru a putea introduce reforma agrară, Cuza a fost nevoit să dea la 2
mai 1864 o lovitură de stat prin care dizolva Adunarea legislativă și instituie
Parlamentul bicameral format din Senat și Camera Deputaților. Totodată cresc
puterile domnitorului care poate guverna prin decrete fără a mai avea nevoie de
votul parlamentului. Aceste modificări sunt incluse în Statutul Dezvoltător al
Convenției de la Paris. Reforma a dus la împropietărirea a 463554 familii de
țărani, prin plata unei despăgubiri către forștii proprietari. Ultimii ani ai
regimului lui Cuza au fost insa caracterizati de metode autoritare si acest fapt a dus
la inlaturarea sa la 11 februarie 1866 de catre o grupare a marilor boieri numita
monstruoasa coalitie.
Dupa abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (1866), Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen, inrudit cu familia regala de Prusia, si care a fost sprijinit de
Napoleon al III-lea si Bismark, a fost proclamat, in 10 mai 1866, dupa un
pleibiscit, ca print conducator al Romaniei, sub numele de Carol I.
Carol I a initiat si aprobat prima Constitutie interna a Romaniei in iunie 1866.
Noua Constitutie, inspirata dupa cea belgiana (din 1831), care a fost promulgata in
1866 si s-a aflat in uz pana in 1923, proclama Romania ca o monarhie
constitutionala.
Romania in perioada monarhica

Carol I (1866-1914) a avut cea mai lunga domnie din istoria Romaniei
presarata cu numeroase reusite, dar si cateva momente tensionate. Unul dintre
aceste momente a fost in 1871, in timpul raz boiului franco-prusac incheiat cu
victoria Prusiei si formarea ceilui de-al doilea Reich condus de Kaiser-ul Wilhelm
I si cancelarul Otto von Bismarck. Carol a sustinut cauza Prusiei, fapt ce a enervat
teribil opinia publica, in majoritate covarsitoare francofila. La Ploiesti a avut loc
chiar o incercare de introducere a Republicii sub conducerea lui Candiano-
Popescu, insa in final lucrurile s-au calmat. Dupa acest moment se cristalizeaza
primele partide politice in Romania – PNL
(1975) condus de Ion. C Bratianu si apoi Ion
I.C. Bratianu si Partidul Conservator (1880) in
frunte cu Lascar Catargiu si Petre P. Carp.
144
Primele idei politice se cristalizează încă din timpul revoluției de la 1848.

Boierimea liberală era adeptă egalității în drepturi și a împroprietăririi țăranilor
(în general a pătrunderii ideilor moderne din spațiul occidental), în timp ce
conservatorii susțineau reformele lente și votul censitar. În 1867 s-a reușit
punerea de acord a grupărilor liberale conduse de Ion C. Brătianu și Mihail
Kogălniceanu și s-a înfiripat un program politic numit PROGRAMUL DE LA
CONCORDIA. La 24 mai 1875 se înființează Coaliția de la Mazar-Pașa, care va
deveni PARTIDUL NAȚIONAL LIBERAL. În 1895, regele Carol I întroduce
ROTATIVA GUVERNAMENTALĂ prin care cele două partide se roteau la
guvernare. Această măsură viza stoparea scandalurilor politice.
In 1875 se redeschide “problema orientala” cand izbucnesc o serie de
rascoale in Balcani indreptate impotriva Imperiului Otoman. Rusia, sub pretextul
sprijinirii luptei popoarelor crestine, cere acordul guvernului român pentru a
tranzita teritoriul tarii noastre. Discutiile se incheie la 4 aprilie 1877 cu o conventie
militara româno-rusa. Romaniei nu i se permitea participarea la acest război. Din
momentul in care armatele rusesti trec Prutul indreptandu-se spre Dunare, turcii
trec la bombardarea oraselor romanesti. Se ajunge astfel la o situatie de razboi
intre Romania si Imperiul Otoman. Drept consecinta, pe 9-10 mai 1877
Parlamentul proclamă Independența României față de Imperiul Otoman. Din cauza
unor dificultăți pe front, reprezentanții Rusiei cer sprijinul Romaniei, astfel ca
armata română ajunge sa lupte la Plevna, Rahova si Smardan si sa contribuie la
infrangerea turcilor. Prin tratatele de pace de la San Stefano si Berlin (1878) este
recunoscuta independenta Romaniei cu conditia modificarii art. 7 din Constitutia
de la 1866 prin care se acorda cetatenia doar crestinilor. Rusia primeste Dobrogea
pe care o cedeaza Romaniei in schimbul celor 3 judete din Sudul Basarabiei.
In 1880 se infiinteaza Banca Romaniei si se emite o moneda proprie – leul.
In 1881 Romania se transforma in regat. In 1883 tara noastra se alatura unei
aliante defensive numita Puterile Centrale din care mai faceau parte Germania,
Italia si Austro-Ungaria. Aceasta actiune a fost generata de politica tot mai
agresiva a Rusiei pe care Romania trebuia s-o contracareze printr-o serie de
aliante. În 1885, Biserica Ortodoxă și-a proclamat autocefalia (independența)
față de Patriarhia de Constantinopol.
In 1912-1913 se desfasoara razboaiele balcanice. Romania a
participat la cel de-al doilea purtat impotriva Bulgariei si a obtinut
partea de sud a Dobrogei numita Cadrilater.
In 1914 izbucneste Primul Razboi Mondial, iar Consiliul de
Coroana de la Sinaia decide neutralitatea, desi Romania era
membra a Puterilor Centrale. Pe 27 sept 1914 regele Carol I
moare și este urmat la tron de nepotul său, Ferdinand I. Din
1915 devine tot mai evident că neutralitatea nu poate asigura
reîntregirea națională, astfel că primul ministru Ion. C
Brătianu poartă tratative cu Antanta (Anglia, Franta, Rusia,
145
Serbia, etc.) care îi putea oferi sprijin împotriva Austro-Ungariei unde România
avea cele mai mari interese. Aceasta stare dureaza pana in 1916 cand Antanta
promite Romaniei recunoasterea teritoriilor locuite de românii din Austro-Ungaria
(Transilvania, Banatul si Bucovina). Romania intra in razboi alaturi de Antanta la
15 august 1916 (de ziua reginei Maria). După o scurtă ofensivă în Transilvania,
armatele române sunt nevoite să se retragă fiind atacate de la Dunăre de
germano-bulgari. În urma înfrângerilor de la Turtucaia, Jiu și Neajlov-Argeș,
partea de sud a țării este pierdută. Armata, guvernul, parlamentul și o parte din
populație se retrag în Moldova. In nov. 1916, Iașiul devine noua capitală a țării.
În 1917 armata română oprește încercările Puterilor Centrale de a pătrunde în
Moldova, prin victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz.
146
Tot anul 1917 aduce si intrarea SUA in razboi alaturi de Antanta, dar si
iesirea Rusiei din razboi din cauza revolutiei comuniste
conduse de Lenin. Basarabia se desprinde de Rusia și
își proclamă autonomia (8 octombrie 1917). În
noiembrie se înființează la Chișinău Sfatul Țării,
condus de Ion Inculeț, care avea ca obiectiv Unirea
cu România. Sfatul
Țării proclamă în
decembrie
Republica
Autonomă
Moldovenească, iar
în 24 ianuarie 1918, independența acesteia. La
27 martie 1918 Sfatul Țării decide unirea
Basarabiei cu România. Cu toată această
realizare uimitoare, situația României se
complică. După ieșirea Rusiei din război, România (în fapt Moldova +
Basarabia) este înconjurată de Puterile Centrale. La 24 aprilie guvernul român
condus de Alexandru Marghiloman este obligat sa inchie pacea cu Puterile
Centrale la Buftea-Bucuresti, deoarece fara Rusia nu mai putea sustina frontul de
Est. Pacea aducea o serie de cedari teritoriale in favoarea Bulgariei si Austro-
Ungariei si concesii economice Germaniei. Regele Romaniei Ferdinand I
(1914-1927), amana semnarea pacii, care nu devine niciodata efectiva.
In toamna, Romania isi remobilizeaza armata astfel ca sfarsitul razboiului (11 nov.
1918) ne gaseste in tabara invingatorilor (Antanta castiga). Romania isi poate
indeplini misiunea pentru care intrase in razboi. În toamna anului 1918, Austro-
Ungaria se dezmembrează. În aceste condiții la Cernăuți, românii conduși de
Iancu Flondor cer dreptul la autodeterninare și convoacă un Congres General
al Bucovinei pe 28 noiembrie. Acesta decide Unirea Bucovinei cu Romania. În
Transilvania și Banat situația era asemănătoare. La sfârșitul lui octombrie se
înființează la Arad Consiliul Național Român Central din membri ai Partidului
Național Român (condus de iuliu Maniu) și membri ai Partidului Social
Democrat. Acesta publică manifestul ”Către națiunea română” (6 nov. 1918)
prin care argumentează drepturile românilor la autodeterninare. Parlamentul
de la Budapesta nu accepta decât autonomia Transilvaniei în cadrul Imperiului
Austro-Ungar. Ca urmare, s-a decis convocarea unei Mari Adunări Naționale la
Alba Iulia la care să participe delegați ai românilor din Banat și
Transilvania. La 1 decembrie 1918 cei 1228 de delegați, în fața a peste 100000
de oameni, decid Unirea romanilor din Transilvania si Banat cu Romania.
Astfel se incheie procesul de formare a statului national unitar roman, inceput cu
domnia lui Cuza.
147
20. Societate, ideologii, viata politica in Romania pana la Primul

Razboi Mondial
 Sistemul politic românesc de la începutul secolului al XX-lea era organizat

potrivit Constituţiei României din anul 1866.
 România era o monarhie constituţională, bazată pe principiul separării
puterilor în stat, iar regele Carol I (1866 – 1914) şi-a îndeplinit rolul de arbitru
al vieţii politice.
 În condiţiile exercitării votului censitar (doar de către bărbaţi), în primii ani ai
secolului al XX-lea, cele două formaţiuni care au dominat viaţa politică,
Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator, au guvernat alternativ
(potrivit principiului rotativei guvernamentale, practică introdusă în 1895).
 Acestea erau exponentele a două ideologii diferite cu privire la evoluţia
României:
 Liberalismul, reprezentat de oameni politici precum Ion I. C. Brătianu
(preşedinte al P.N.L. din 1909), se pronunţa pentru dezvoltarea rapidă a ţării,
după model occidental, pe baza capitalului autohton.
Conservatorismul, reprezentat de politicieni ca Gh. Gr. Cantacuzino (conducător

al Partidului Conservator între anii 1899 – 1907), dorea o dezvoltare organică a
statului, prin crearea instituţiilor moderne pe măsură ce societatea simţea nevoia
apariţiei lor.
21. Romanii din afara granitelor (secolul al XIX - lea si inceputul

secolului al XX - lea)
Romanii din afara granitelor
In secolul al XIX - lea un numar mare de romani traiau sub dominatie straina, deci
in afara granitelor tarii:
-romanii din Transilvania (inclusiv Banat, Crisana si Maramures) -

sub stapanirea hasburgica (austro-ungara)
romanii din Bucovina aflati sub stapanirea austriaca.
romanii din Basarbia, sub stapanirea rusa.
romanii din Sudul Dunarii, in Peninsula Balcanica - aromanii sau romanii

macedoneni.
148
La jumatatea sec al XIX - lea se formeaza diaspora romaneasca, prin

emigrarea romanilor din teritoriile stapanite de hasburgi, din Vechiul Regat, etc.,
pe continentul American sau in vestul Europei. Diaspora se diferentiaza de
romanii aflati sub dominatie straina, deoarece reprezinta un grup, o comunitate
etnica care se integreaza in viata statului respectiv pastrandu-si doar traditia si
cultura.
a) Transilvania
Etapele stapanirii habsburgice in Transilvania:
I. 1699 - 1848 - regim absolutist. Programele politice ale romanilor au

cerut recunoasterea natiunii romane, acordarea de drepturi politice, sociale si
nationale si recunoasterea ortodoxismului (ex. Supplexul lui Micu Klein sau
Supplex Libellus Valachorum)
La inceputul sec XIX, pana la 1848 programele politice au repetat cererile din
Supplex, iar daca pana acum lupta politica fusese condusa de cler, incepand cu
1840 initiativa revine carturarilor: George Baritiu, fondatorul „Gazetei de
Transilvania” si Simion Barnutiu, profesor la Liceul iezuit din Blaj.
II. 1849 - 1861 - regim neoabsolutist habsburgic. Apasatorul regim, bazat

pe centralizare si germanizare, impus de contele Bach, a sugrumat timp de cativa
ani orice posibilitate de manifestare nationala. Singura concesie a fost ridicarea
episcopiei unite de la Blaj la rang de mitropolie (1854) si ridicarea la rangul de
mitropolit a ortodoxului Andrei Saguna (1864)
III. 1861 - 1866 - regim liberal; prin acordarea de autonomie sporita

Transilvaniei, miscarea nationala romaneasca s-a infiripat iarasi.
Noua Dieta a Transilvaniei, instalata la Sibiu avea in componenta 48 de romani, 44

maghiari si 32 sasi. Acum sunt votate legile:
-recunoasterea natiunii romane, egala cu celelalte natiuni.
-recunoasterea limbii romane si a religiei ortodoxe
IV. 1867 - 1918 - regim dualist, austro-ungar. Transilvania isi pierde autonomia,
fiind anexata Ungariei. Noua Dieta, dominata de maghiari anuleaza legile votate
de Dieta de la Sibiu (1863 - 1864) si voteaza integrarea Transilvaniei la Ungaria.
Romanii si-au proclamat opozitia categorica fata de dualism, inca de la inceput,

folosind mijloace diferite : de la proteste si redactarea de petitii, articole de presa
la organizarea politica a romanilor (aparitia partidelor politice romanesti), etc.
149
Lupta romanilor pentru drepturi nationale politice si sociale atinge apogeul in

aceasta ultima perioada, in conditiile politicii dure de maghiarizare, pana la
destramarea dualismului (1918)
-legea nationalitatilor (1868) - recunoastea doar o singura natiune, cea maghiara.
-Legea electorala (1874) a instituit un cens ridicat la sate unde populatia

romanesca era mai mare (deci votau mai putin) si un cens scazut la orase. In 1917
se exagera atat de mult, dandu-se drept de vot numai stiutorilor de limba maghiara.
-1878 - se instituia legea care reprima orice opozitie nationala.
-legile scolare, antiromanesti, cea din 1868 si apoi celebra lege Apponyi
(1907) care impunea limba maghiara in scoli.
-1896 legea Banffy hotara maghiarizarea numelor satelor si oraselor.
Lupta romanilor contra regimului dualist
15 mai 1868 “Pronunciamentul de la Blaj”, cu ocazia comemorarii a 20 de ani

de la Marea Adunare de la Blaj. Era prima forma de protest fata de regim se
cerea autonomia Transilvaniei si revenirea la drepturile anterioare, votate de
Dieta de la Sibiu, in anii 1863-1864. Redactat de G. Baritiu, a fost expus in «
Gazeta de Transilvania », iar autorii au fost arestati , dar gratiati de imparat.
Lupta culturala si prin presa. Se constituie societati culturale ce sustin cauza

romanilor transilvaneni (ex « Transilvania » la Bucuresti, Astra, etc.). Prin presa,
intelectuali sau oameni politici sustineau miscarea nationala - ex ziarul «
Romanul » la Bucuresti , condus de C.A. Rosetti.
Lupta politica. La conferinta de la Mircurea (1869) s-a hotarat formarea unui

Partid National Roman condus de Ilie Macelaru. Un partid similar se formase in
Banat, tot in 1869, condus de Alexandru Mocioni.
In 1881 cele doua partide au fuzionat formand Partidul National Roman

(P.N.R)., cel mai important partid al romanilor din Transilvania. P.N.R. a adoptat:
tactica pasivismului ( neparticiparea la viata politica a Ungariei si lupta prin alte
mijloace, incercand astfel sa protesteze la anexarea Transilvaniei).
Cel mai important moment al pasivismului il reprezinta Memorandumul

din 1892. Documentul a fost trimis spre consultare si regelui Carol I, al Romaniei.
Memorandumul critica maghiarizarea fortata (legile prezentate mai sus), se
opunea unirii fortate a Transilvaniei si cerea acordarea de drepturi romanilor..
Raspunsul autoritatilor a venit repede, autorii textului (conducatorii P.N.R.-ului)
150
fiind arestati, dar gratiati in 1895 de imparat, la cererea regelui roman, Carol I.
Relatiile P.N.R.-ului cu autoritatile maghiare s-au inrautatit la cumpana celor doua
secole si Conferinta nationala a P.N.R. din 1905 a hotarat schimbarea tacticii
: renuntarea la pasivism si adoptarea activismului , din 1905. ( insemna
participarea la viata politica a Ungariei, de la tribuna careia se puteau duce
dezbateri pentru obtinerea drepturilor nationale). Ca urmare s-au ales in
Parlamentul de la Budapesta 8 deputati romani, apoi in 1906 - 10 deputati iar 1910
-5deputati.
Ultimii ani ai monarhiei dualiste gasea in sanul P.N.R.-ului 3 directii de actiune:

- linia „oficiala” - I. Maniu, V. Goldis, Stefan Cicio-Pop
- federalisti, adepti ai federalizarii monarhiei austro-ungare - Aurel C. Popovici si

Alexandru Vaida-Voievod
- tinerii oteliti –cereau unirea cu Romania - O. Goga.
b) Bucovina
Provincie romaneasca smulsa de hasburgi in 1775 cunoaste mai multe etape sub
aceasta stapnire:
I. 1775 - 1786 - regim de administratie militara, fiind condusa de capitanii

districtuali in numele imparatului.
II. 1786 - 1949 - este anexata Galitiei si dependenta ( condusa) de guvernul de la

Lvov.
III. 1849 - 1918 - devine mare ducat (autonomie), desi ramane dependenta fata de
Curtea de la Viena.
- este supusa unui proces de deznationalizare prin colonizari de populatie slava si
germana si prin interzicerea scolilor romanesti
- lupta nationala a fost stimulata de viata culturala (societatile „Concordia”,
„Junimea”,etc.) dar si de organizarea politica a romanilor din Bucovina - 1892
apare Partidul National Roman din Bucovina care avea ca obiectiv recastigarea
drepturilor politice si nationale si unirea cu tara.
c) Basarabia
Provincie romaneasca, cucerita de rusi in 1812, cunoaste urmatoarele etape, in

stapanirea tarista:
I. 1812 - 1828 - statut de oblastie, o autonomie sporita.
151
II. 1828 - 1871 - este anexata guberniei Novoroosisck si este supusa rusificarii
prin mai multe metode
- interzicerea limbii romane 1867
- colonizari de populatie slava
III. dupa 1871 si pana in 1918 este simpla provincie

(gubernie). Deznationalizarea continua, iar romanii folosesc calea culturala,
pentru lupta lor politica. Se remarca radicalii Ion Inculet, Pantelimon Halippa, iar
in perioada primului razboi mondial, lupta pentru unire cu Romania s-a
intensificat.
22. Primul si al Doilea Razboi Mondial. Statele lumii in timpul celor

doua razboaie mondiale
Chiar fara a analiza cauzele Primului Razboi Mondial, se poate observa ca

intarirea nationalismului, promovata chiar de politica de stat, a contribuit din plin
la izbucnirea conflictului. In mod paradoxal, Marele Razboi, la randul sau, le-a
consolidat, prin asa-numita solidaritate a transeelor. Al Doilea Razboi Mondial, in
multe privinte, l-a continuat pe primul. El se diferentiaza totusi (intre alte aspecte),
prin felul in care s-a sfarsit: dupa 1945, in Europa de Vest, in orice caz,
nationalismul si-a pierdut din virulenta.
Primul razboi mondial. Omenirea nu a mai cunoscut pana atunci un razboi

atat de nimicitor. In Europa el a asezat fata in fata:
-de o parte, Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria si Imperiul Otoman

-de cealalta parte, la vest, Franta, Belgia (invadata de germani din august 1914
desi era neutra), Marea Britanie, Italia (incepand din aprilie 1915) si Portugalia
(din 1916, dar al carei rol a ramas modest), iar la est Rusia, Serbia si Romania.
In 1917, SUA declara razboi Germaniei si participa din acel moment la

luptele de pe frontul apusean. In acelasi an, ca urmare a revolutiei din Octombrie,
Rusia paraseste conflictul. In noiembrie 1918 Austro-Ungaria si, apoi, Germania
semneaza armistitiile.
Tratatele de pace. Invingatorii au semnat cu Germania Tratatul de la

Versailles (iunie 1919); cu Austria, Tratatul de la Saint-Germain (septembrie
152
1919). In vest, Germania restituie Alsacia si Lorena Frantei si cedeaza Belgiei

Eupen-Malmedy, iar Danemarcei Schleswigul de Nord. In est, ea pierde chiar mai
multe teritorii, in special in favoarea Poloniei: coridorul polonez separa Prusia
Orientala de restul Germaniei. Danzigul este declarat oras liber.
Austro-Ungaria se destrama si doua state noi iau nastere: Cehoslovacia si

Iugoslavia. Populatia de limba germana a fostului imperiu se regaseste, in mare,
impartita intre trei state: Austria propriu-zisa, foarte redusa teritorial; Cehoslovacia
(germanii din Boemia); Italia, care reuseste sa anexeze in 1919 Tirolul de sud,
germanofon. In ciuda vointei de atunci a populatiei austriece, aliatii inscriu in
tratate interdictia totala a uniunii dintre Austria si Germania. In afara Tirolului de
sud si a zonei Trentin/Trento (de limba italiana), Austria cedeaza Italiei Venetia
Giuliana (Trieste si zona invecinata), partial populata cu sloveni si croati.
Fara a avea legatura directa cu Primul Razboi Mondial, problema Irlandei

isi gaseste in 1920? 1921 o solutie, putin satisfacatoare, dar care pare sa fie
durabila: impartirea insulei intre un stat liber irlandez, cvasi-independent, si o
Irlanda de Nord ramasa in cadrul Marii Britanii.
Perioada interbelica. Dificultatile economice, sociale etc. carora regimurile

democratice au fost nevoite sa le faca fata au condus la instaurarea in unele tari a
unor sisteme politice autoritare de tip nou. Italia se prabuseste prima: sef al
guvernului incepand din 1922, Mussolini intemeiaza, in cativa ani, un stat fascist.
In Germania, Hitler lichideaza in 1933?1934 regimul politic al Republicii de

la Weimar, fondat in 1919. In aceeasi perioada, in Austria, Dollfuss pune bazele
unui stat corporatist. In Portugalia, statul corporatist pe care Salazar il va conduce
pana in 1968 prinde forma in 1933. In Spania, republica, instaurata in 1931, se
confrunta cu o asa-zisa miscare nationalista care, in trei ani de razboi civil (1936?
1939) o doboara; regimul autoritar al generalului Franco va lua sfarsit doar o data
cu moartea sa, in 1975.
Pas cu pas, Hitler pune in discutie tratatele din 1919: remilitarizarea

Renaniei in 1936, anexarea Austriei in martie 1938; dezmembrarea Cehoslovaciei
in octombrie 1938, cu incuviintarea Frantei si a Regatului Unit (acordata la
München in septembrie); incorporarea Boemiei si Moraviei Reichului in martie
1939. In august, Hitler pretinde Danzigul. Polonia se opune si, astfel, razboiul
izbucneste.
Al doilea razboi mondial. Putine state europene izbutesc sa se tina la

distanta de conflict: Elvetia, Suedia, Spania (deja greu incercata de razboiul civil),
Portugalia, Irlanda, Turcia. De partea Germaniei naziste se afla Italia lui
Mussolini, diverse state mai mult sau mai putin satelizate din Europa Centrala
(Ungaria, Romania, Bulgaria, Slovacia...) si Finlanda (atacata de URSS in
153
noiembrie 1939, invinsa in 1940, ea reintra in lupta in iunie 1941).
Dupa semnarea pactului germano-sovietic (23 august 1939), care prevede in

primul rand impartirea Poloniei, armatele germane invadeaza aceasta tara in
septembrie. In aprilie 1940, ele patrund in Danemarca si Norvegia; in mai, in
Tarile de Jos, Belgia si Luxemburg; in iunie, in Franta, in aprilie 1941, in
Iugoslavia. Din iunie 1940 pana in iunie 1941, Marea Britanie infrunta singura
Germania.
In iunie 1941, Hitler isi lanseaza armatele impotriva URSS. In luna

decembrie a aceluiasi an, SUA, atacate la Pearl Harbor de catre Japonia, aliata
Germaniei, intra la randul lor in razboi. Incepand din 1943 in fata sovieticilor, apoi
din 1944 in fata americanilor, fortele germane sunt obligate sa se retraga complet
invinse. In mai 1945, Germania accepta capitularea neconditionata.
Conflictul a facut mai multe victime decat cel din 1914?1918: victime din
randul militarilor, victime civile (bombardamente), oameni ucisi in lagarele de
concentrare naziste. Din 1941 pana in 1945, in timpul desfasurarii razboiului,
nazistii au exterminat intre cinci si sase milioane de evrei.
Dupa razboi. Din timpul ultimei etape a razboiului, sovieticii isi impun
hegemonia in Europa Centrala si de Est, iar americanii in Europa de Vest. Linia de
demarcatie strabate Germania si Austria, divizate in zone de ocupatie (sovietica,
americana, britanica si franceza). Aceasta linie va deveni in curand o ?cortina de
fier?. ?Razboiul rece? dintre Est si Vest debuteaza in 1948.
In februarie 1947, tratatul de pace semnat de Italia pune capat litigiilor

mostenite din epoca mussoliniana. In mai 1947, comunistii sunt exclusi din
guvernele francez si italian. In iunie, SUA propun tarilor europene un ajutor
economic (planul Marshall). Statele din Europa Centrala, cele mai multe aflate
deja sub control comunist, resping acest ajutor, cu exceptia Cehoslovaciei care se
va conforma, la randul ei, in februarie 1948 («lovitura de la Praga »). Toate statele
Europei de Vest au beneficiat apoi de planul Marshall, cu exceptia Spaniei
franchiste (careia nu i-a fost oferit) si a Finlandei (care l-a refuzat pentru a nu
deranja URSS).
Urmeaza vremea aliantelor militare. In 1948, cele trei tari ale Beneluxului
(uniune vamala fondata in 1944 de Belgia, Olanda si Luxemburg) semneaza
impreuna cu Marea Britanie si cu Franta Tratatul de la Bruxelles, indreptat, inca,
impotriva Germaniei. In anul urmator, Pactul Atlantic (sau Tratatul Atlanticului de
Nord) are in vedere, in schimb, apararea comuna in fata amenintarilor sovietice. In
afara SUA si Canadei, tratatul mai are ca semnatare Belgia, Danemarca, Franta,
Marea Britanie, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda si Portugalia. In
1952 se vor alatura Grecia si Turcia
154
Soarta Germaniei. In ciuda razboiului rece, Austria izbuteste sa-si pastreze

unitatea politica: aceasta va fi consacrata prin Tratatul privind statul austriac din
1955. Nu se va intampla la fel cu Germania care sufera succesiv o amputare si o
divizare.
Din 1945-1946, teritoriile situate la est de linia Oder-Neisse, desprinse de

facto din teritoriul Germaniei, sunt alipite Poloniei (si, partial, la URSS).
Locuitorii lor germani sunt expulzati in masa catre vest, ca si germanii din
Boemia.
La vest de linia Oder-Neisse, razboiul rece se manifesta prin formarea, in

1949, a doua state germane distincte: Republica Federala Germania
(corespunzatoare zonelor de ocupatie americana, franceza si britanica); Republica
Democrata Germana (zona de ocupatie sovietica). RFG adera la Pactul atlantic in
1955. Incepand din 1961, zidul Berlinului imparte orasul in doua.
23. Participarea Romaniei la cele doua conflicte mondiale

25. Lumea interbelica. Romania intre cele doua razboaie
mondiale
În 1918, la sfârșitul primului război

mondial, Transilvania, Basarabia și Bucovina s-au unit cu Regatul
României. Această unire a fost ratificată în1920 prin Tratatul de la Trianon (în
cazul Transilvaniei, Crișanei, Banatului șiMaramureșului) și prin Tratatul de la
Versailles (în cazul Bucovinei și Basarabiei). România anexase de
asemenea Cadrilaterul, după înfrangerea Bulgariei in 1913 in cadrul celui de-al
doilea război balcanic. Astfel, suprafața și populația României s-au dublat în
numai 5 ani, iar cel mai important, întreg poporul român era cuprins pentru prima
oară între granițele unui singur stat.
In perioada interbelica: 1918-1938 Romania a traversat mai multe etape:
a) 1919-1922 - etapa caracterizata prin resimtirea distrugerilor provocate de
Primul Razboi Mondial;
b) 1922-1928 - perioada dezvoltarii relative, cand Romania isi reface potentialul
economic, productia industriala si agrara creste treptat si se incheie procesul de
unificare in plan politic si economic;
c) 1929-1933 - marea criza economica caracterizata prin inflatie, somaj,
pauperizare;
d) 1934-1938 - perioada relansarii ecInomice a Romaniei datorita politicii
protectiIniste si a interventiei statului in economie. In 1938 Romania a atins
punctul maxim al evolutiei sale.
155
Romania a fost in perioada interbelica o tara mediu dezvoltata, o tara in care

ramura de baza era agricultura iar industria era in ascensiune. Societatea
romaneasca a fost si acum o societate a contrastelor, existand o mare diferenta
intre mediul urban unde locuiau cam 18% din totalul locuitori si cel rural.
Realizarea Marii Uniri, prin
unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cuVechiul Regat, a fost rezultatul
acțiunii românilor în conjunctura favorabilă de la sfârșitul primului război
mondial. Unirea acestor teritorii a fost posibilă în contextul afirmării internaționale
a principiului autodeterminării naționalităților, exprimat în ,,cele 14 puncte” ale
lui Woodrow Wilson.
Realizarea unirii celei mari la 1 decembrie 1918 a facut din Romania una
din marile tari ale Europei. Suprafata ei a crescut de la 137.000 kmp la 295.049
kmp, fiind a noua tara ca suprafata In Europa. Populatia tarii a ajuns la
aproximativ 18 mil. locuitori, din care circa 72% erau romani, iar 28% minoritati :
maghiari, germani, evrei, urcrainieni, sarbi, croati, tigani, etc. Minoritatilor li s-
au asigurat drepturi egale cu ale populatiei majoritare, drepturi consfiintite prin
decretele-lege din 1918, 1919, prin Constitutia din 1923, Legea Invatamantului
1924 si 1928 si prin Legea Electorala 1926.
Pentru integrarea si solutionarea problemei minoritatilor nationale, imediat
dupa Primul Razboi MIndial in Romania s-a infiintat un subsecretariat de stat
pentru minoritati. De asemenea, Romania a acceptat tratatul minoritatilor incheiat
la Paris in timpul Conferintei de Pace. In solutionarea problemelor minoritatilor,
guvernele Romaniei din perioada interbelica a avut drept model principiile
consemnate in acest domeniu de Rezolutia Unirii de la Alba-Iulia, 1918.
Minoritatilor li s-a permis o reprezentare parlamentara si dreptul de a-si constitui
partide proprii, ca de exemplu : Partidul Maghiar - 1922, Partidul German - 1929,
Partidul Evreiesc - 1931.
Regatul Romaniei a progresat în perioada interbelică, o nouă Constituție
fiind adoptată în 1923. Majoritatea guvernelor românești din această perioadă a
păstrat forma dar nu și substanța unei monarhii constituționale liberale. La 15
octombrie 1922 are loc la Alba-Iulia încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei
Maria ca suverani ai României Mari. Partidul Național Liberal, în frunte cu Ion I.
C. Brătianu, sfătuitorul Regelui Ferdinand, a fost forța politică dominantă după
Primul Război Mondial și până la moartea aproape concomitentă a Regelui
Ferdinand și a lui I.I.C. Brătianu.
România Mare a existat în această formă până în 1940. Ca urmare a Pactului
Ribbentrop-Molotov din 1939 - ultimatumul sovietic de „retrocedare imediată
a Basarabiei și a Bucovinei de nord” (26 iunie 1940) și Dictatul de la Viena (30
august 1940) - România a pierdut o treime din țară fără să fi tras un foc de armă .
Termenul nu a fost niciodată denumirea oficială a statului român, nefiind înscris în
constituție.
156
24. 1918 la romani: Marea Unire
Acest an, 1918, reprezinta pentru poporul roman anul triumfului idealului
national. Acest proces istorica, care s-a desfasurat in intregul spatiu romanesc, a
inregistrat puternice manifestari in 1784, 1821, 1848-1849, ca si evenimentele
importante care au urmat, cum ar fi: unirea Moldovei si Munteniei in 1859,
proclamarea independentei Romaniei consfintita pe campul de lupta de armata
romana in razboiul din 1877-1878, precum si adunarile reprezentative ale
romanilor din teritoriile aflate sub stapanire straina de la Chisinau, Cernauti si
Alba Iulia.
Intrarea Romaniei in razboiul mondial, in august 1916, alaturi de Antanta, a

urmarit realizarea deplinei unitati nationale prin unirea cu Vechiul Regat a
Transilvaniei si Bucovinei, teritorii care erau locuite de romani. Luptele din anii
1916-1917 au pus in lumina durabilitatea sentimentului national si convingerea ca
ziua infaptuirii marelui act al unirii tuturor romanilor se apropie. In ciuda
impunerii pacii umilitoare de la Bucuresti din 1918, si a prezentei trupelor straine
pe o mare parte a teritoriului national, Romania care a fost redusa teritorial la
Moldova, prin retragerea armatei si autoritatiior, continua sa existe ca stat de sine
statator. In conditiile in care, in 1918, pe fronturile de lupta Puterile Centrale
inregistrau infrangeri categorice, Imperiul Rus si Imperiul Austro-Ungaria s-au
prabusit. Paralel cu lupta politico-diplomatica si militara a Romaniei pentru
supravietuire, s-a desfasurat lupta romanilor din provinciile aflate sub stapanire
straina pentru libertate nationala. Acestia au hotarat, intr-un cadru democratic
reprezentat de adunarile populare si printr-o consultare a maselor populare, sa se
unească cu Tara. Deplasarea armatei romane in provincii s-a facut doar la
chemarea organelor reprezentative ale populatiei romanesti si numai atunci cand
hotararea unanim aprobata a populatiei majoritare a fost pusa in pericol de vreo
posibila interventie armata straina.
157
Unirea teritoriilor romanesti cu Romania in 1918 a parcurs trei etate, si

anume: obtinerea autonomie, proclamarea independentei si unirea cu statul roman.
Prima provincie care s-a unit cu Romania a fost Basarabia. Aceasta a

survenit pe fondul dezmembrarii Imperiului Rus, odata cu proclamarea
principiului autodeterminarii pana la despartirea de statul multinational in care au
fost inglobate. La inceputul lunii aprilie in 1917 a luat nastere la Chisinau Partidul
National Moldovenesc, al carui presedinte a fost ales Vasile Stroescu. Ca organ de
presa al partidului a fost „Cuvantul Moldovenesc” condus de catre Onisifor Ghibu.
Congresul ostasilor moldoveni s-au intrunit la Chisinau, la 25 septembrie/8
octombrie 1917, si au proclamat autonomia Basarabiei. Intre 2-6 noiembrie 1917
s-a constituit o adunare reprezentativa, numita Sfatul Tarii avand ca presedinte pe
Ion Inculet si ca organ executiv Consiliul Directorilor Generali- guvern condus de
Petre Erhan. La 2 decembrie 1917 Sfatul Tarii a proclamat Basarabia „Republica
Democratica Moldoveneasca”, autonoma in interiorul Rusiei; primul presedinte al
acesteia a fost ales Ion Inculet, iar puterea executiva a fost preluata de guvern.
Consiliul Directorilor Generali care se confrunta cu dezordinile si distrugerile
provocate de trupele rusesti in retragere si cu incercarile bolsevicilor de a prelua
puterea in teritoriu, a solicitat sprijinul militar guvernului roman. La 12 ianuarie
1918 armata romana a trecut Prutul si a restabilit ordinea in Basarabia, eveniment
urmat de proclamarea independentei Republicii Democratice Moldovenesti si
separarea ei de Republica Federativa Rusa la 24 ianuarie 1918. Au urmat doua luni
in care s-a facut propaganda pentru unire, iar la 27 martie/9 aprilie 1918 Sfatul
Tarii a votat unirea Basarabiei cu Romania. La 22 aprilie 1918 regele Ferdinand a
semnat decretul de promulgare a Actului Unirii Basarabiei cu Romania. Pentru
administrarea provizorie a Basarabiei a fost desemnat Consiliul Directorilor, pana
a fost preluata de catre guvernul de la Bucuresti.
Desfasurarea primei conflagratii mondiale a adancit si criza de structura a

regimului dualist austro-ungar si a impus rezolvarea situatiei provinciilor locuite
158
de catre romani, si anume Bucovina si Transilvania. Bucovina a fost teatru de

razboi, numerosi tineri fiind inrolati in armata austro-ungara, ceea ce a agravat
situatia locuitorilor sai. Bucovina a constituit un subiect al planurilor Vienei in
incercarea de reorganizare a Imperiului pe baze federale. Lupta nationala s-a
radicalizat in provincie, in conditiile infrangerilor suferite de Puterile Centrale.
Numerosi ostasi romani din fosta armata austro-ungara, luati prizonieri in Rusia, s-
au inrolat in detasamentele de voluntari care sustineau lupta pentru unitatea
nationala. La 27 mai/8 iunie 1917 a sosit la Iasi primul detasament de voluntari
transilvaneni si bucovineni. Situatia romanilor din Bucovina s-a inrautatit in
toamna anului 1918 cand Austro-Ungaria s-a prabusit. In octombrie 1918 deputatii
romani din Parlamentul de la Viena au constituit Consiliul National Roman,
condus de Constantin Iosipescu Grecul si George Grigorovici. La 9 octombrie
1918 Consiliul National Roman a cerut dreptul la autodeterminare si si-a exprimat
dorinta de secesiune. La 14/27 octombrie 1918 a fost constituita Adunarea
Constituanta a Bucovinei, din care faceau parte reprezentanti ai locuitorilor in
majoritate romani. Presedintele acestui organism a fost ales Iancu Flondor.
Adunarea Constituanta a hotarat unirea Bucovinei cu celelate provincii romanesti
din imperiu intr-un stat national. S-a format si un Consiliu National ca organ
reprezentativ. In acest teritoriu au fost inceput sa patrunda trupe ucrainene cu
scopul de a-l ocupa si alipi Ucrainei. In aceste conditii Consiliul National Roman a
solicitat sprijinul armatei romane. Armata romana a intervenit pentru a restabili
ordinea, iar la inceputul lui noiembrie trupele ucrainene au fost alungate din
intrega Bucovina. La 12 noiembrie Consiliul National Roman a stabilit institutiile
Bucovinei. La 28 noiembrie 1918 a avut loc Congresul General al Bucovinei,
participand reprezentatii romanilor, polonezilor, germanilor si rutenilor.
Presedintele acestui congres a fost ales Iancu Flondor, care a dat citire Motiunii
prin care se hatara „Unirea neconditionata si pe vecie a Bucovinei, in vechile ei
hotare, cu Romania”. Reprezentatii celorlate populatii au fost de acord cu acesta
hotarare a romanilor.
159
In Transilvania, lupta pentru realizarea unirii cu Romania a vrut sa se

radicalizeze o data cu debutul primei conflagratii mondiale. Contactele cu
cercurile oficiale de la Bucuresti s-au intensificat, iar Liga pentru unitatea politica
a tuturor romanilor a desfasurat o vie activitate in sprijinul idealului national.
Intrarea trupelor romane in Transilvania, in vara anului 1916, a fost salutata cu
entuziasm de catre romani. Numerosi tineri au cautat sa se inroleze in armata
romana. Dupa retragerea unitatilor militare, urmare a necesitatilor campaniei de la
sudul Dunarii, autoritatile maghiare au dezlantuit o campanie de reprimare a
miscarii nationale romanesti. S-au facut rechizitii, internari in lagare, s-a trecut la
arestarea unor lideri politici, a fost suspendata presa romaneasca, au fost inchise si
desfiintate scoli confesionale si elementare ale romanilor. Multi romani au fost
inrolati cu forta in armata austro-ungara. In aceste conditii grele au avut loc, in
ciuda interdictiilor pronuntate de guvernul Tisza, actiuni sociale si de protest, intre
1916-1918, pe Valea Jiului, la Cluj, Oradea, Brasov, Timisoara. In conditiile
infrangerilor de pe front si a adancirii crizei dualismului austro-ungar s-au produs,
la finele anului 1917 si in 1918, demonstratii de strada si agitatii in unitatile
militare. La 1 octombrie 1917 a reaparut ziarul "Adevarul". In ianuarie si in iunie
1918 au avut loc, in intreg Imperiul, puternice greve generale. In cursul anului
1918 monarhia habsburgica a fost supusa presiunii luptei popoarelor pentru
autodeterminare. Congresul natiunilor din Imperiu, desfasurat in aprilie 1918 la
Roma, a fost adoptat hotararea fiecareia dintre acestea de a se constitui in stat
national independent sau de a se uni cu statul sau national existent. In aceste
conditii, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, reprezentatii Partidului National
Roman s-au intrunit la Oradea si au adoptat o „Declaratie” in care se proclamau:
libertatea natiunii, separarea politica de Ungaria si asumarea suveranitatii in
teritoriul national. Alexandru Vaida-Voievod a prezentat aceasta Declaratie de
autodeterminare, in Parlamentul Ungariei la 18 noiembrie 1918. Pentru
coordonarea actiunilor miscarii nationale, la 30-31 octombrie 1918 s-a constituit la
Arad Consiliul National Roman Central (CNRC), format din 6 reprezentanti ai
160
Partidului Social Democrat si 6 reprezentanti ai Partidului National Roman. CNRC

a publicat la 6 noiembrie 1918 manifestul „Catre natiunea romana” in care erau
argumentate drepturile romanilor din teritoriile ce apartineau atunci Ungariei la
autodeterminare. La 9/10 noiembrie CNRC a adresat guvernului maghiar o nota
ultimativa, prin care cerea intreaga putere de guvernare, astfel guvernul maghiar a
trimis o delegatie pentru tratative. Aceste tratative s-au desfasurat intre zillele de
13-14 noiembrie 1918 la Arad, tratativele au esuat deoarece maghiarii recunosteau
doar autonomia Transilvaniei si nu separarea definitiva de Ungaria. CNRC a
publicat la 7 noiembrie 1918 textul convocarii la Alba Iulia a Adunarii Nationale a
romanilor. Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia s-a desfasurat la 18
noiembrie/1 decembrie 1918, la care au participat 1228 delegati si peste 100.000
de persoane. Adunarea a fost deschisa de catre Gheorghe Pop de Basesti, iar
Rezolutia Unirii a fost prezentata de Vasile Goldis. Adunarea Nationala de la Alba
Iulia a adoptat rezolutia care in primul sau articol a proclamat Unirea acelor
romani si a tuturor teritoriilor locuite de dansii cu Romania. Pentru conducerea
Transilvaniei pana la integrarea sa definitiva in statul roman s-au format Marele
Sfat National cu rol legislativ si Consiliul Dirigent, forul executiv. La 24
decembrie 1918 regele Ferdinand a emis decretul de unire.
La 1 decembrie 1918 s-au pus bazele statului national unitar roman prin
unirea provinciilor romanesti aflate sub dominatie straina, motiv pentru care
aceasta zi este si Ziua Nationala a Romaniei. Noua Romanie se deosebea in chip
fundamental de cea existenta inainte de 1914, crescuse in primul rand ca intindere,
ajungand prin inglobarea Transilvaniei, Banatului, Basarabiei si Bucovinei de la
130.177 km2 la 295.049 km2 . Din punct de vedere demografic vechea unitate
etnica era inlocuita cu o situatie noua, in care alaturi de romani coexistau si un
procent insemnat de alte nationalitati. Conform statisticii din 1930, Romania Mare
avea in acel an o populatie 15.541.424 locuitori, din care 71% romani. Dupa 1918
Romania si-a pierdut caracterul de tara de imigratie numarul celor care plecau
definitiv depasindu-l acum pe al celor care veneau sa se stabileasca. Din punct de
161
vedere social, absorbirea noilor provincii nu a modificat substantial structura

populatiei; in 1930 populatia rurala reprezenta 78,9% iar cea urbana 20,1% din
totalul populatiei. Au marcat cresteri importante, cum ar fi suprafata arabila de la
6,6 milioane ha la 14,6 milioane ha, suprafata acoperita cu paduri - de la 2,5
milioane ha la 7,3 milioane ha, reteaua cailor ferate de la 4.300 km la 11.000 km.
A avut loc integrarea deplina, social-economica si politica, a noilor teritorii unite
Romania, un progres economic real si eficient, aplicarea unui program democratic
de propasire a tarii. Modificarea fundamentala a structurii institutionale si
economice, dupa reformele din 1921-1923, s-a tradus prin largirea masiva a
cadrului vietii social-politice, mutatii in ceea ce priveste echilibrul social de forte.
S-a faurit o lume a contrastelor, in care taranimea, ce reprezenta majoritatea
populatiei, traia relativ greu, mai ales din gospodariile proprii, iar Bucurestiul a
devenit "Micul Paris", principala capitala din sud-estul Europei, un oras modern,
aliniat standardelor urbanismului international. Intr-un cadru general de evolutie a
intregii societati au aparut si fenomene noi, precum coruptia, arivismul si violenta.
Degradarea pozitiilor fortelor conducatoare a facut loc manifestarilor de extrema
stanga si dreapta in societate, cu efecte negative. Pe plan international, Romania s-
a afirmat ca un factor cu initiativa diplomatica, cu o conduita exemplara, in sensul
mentinerii pacii si securitatii europene, contra politicii de revizuire a tratatelor de
pace, a oricarui atentat la adresa statu-quo-ului teritorial. In noile conditii
internationale din deceniul al patrulea al secolului nostru, marcate de ascensiunea
fascismului, a avut tendinta catre autoritarism, promovata de regele Carol al II-lea,
Romania Mare s-a dezmembrat, in vara anului 1940, sub loviturile de forta ale
puterilor totalitare, democratia facand loc regimurilor totalitare.
162
26. Lumea postbelica - de la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi

Mondial la inceputul mileniului al III – lea
„Marea Alianta” dintre Statele Unite ale Americii, Uniunea Republicilor Sovietice
Socialiste si Marea Britanie impotriva Germaniei naziste nu a supravetuit desi a iesit
invingatoare. Cei trei parteneri s-au fost aliat ca sa elimine inamicul comun, si anume, pe
Hitler. SUA si Marea Britanie s-au fost aratat din timpul razboiului dispuse sa-i recunoasca
URSS o zona de influenta la frontierele sale vestice.
SUA si Anglia sperau ca daca s-au aratat intelegatoare fata de dorinta lui Stalin, de a-si
vedea protejate frontierele in Europa, il vor determina pe dictatorul sovietic la constituirea
unei lumi posbelice cu un sistem de relatii intre state intemeiat pe respectul pentru
independenta si siguranta fiecaruia, insa aceste sperante nu s-au realizat. Stalin a folosit
prezenta Armatei Rosii in tarile Europei central-rasaritene si sud-est (Polonia, Cehoslovacia,
Romania, Ungaria, Bulgaria, Iugoslavia, Republica Democrata Germana {RDG}) pentru a
incuraja si a sprijini partidele comuniste sa ajunga la putere.
Dupa ocuparea acestor tari de catra Armata Rosie comunistii au inceput sa ii inlature
pe reprezentantii partidelor democratice si sa ii inlocuiasca cu reprezentanti ai partidelor
noncomuniste, dar care acceptau rolul conducator al comunistilor in conducerea statului
(fictive). Trecerea la coalitia autentica la cea fictiva a avut loc in tarile din sfera de influenta
sovietica intre anii 1945-1948. In terminologia soviectica, in tarile cu regim monarhic a fost
impusa republica (Romania, Iugoslavia, Bulgaria). In realitate, „democratiile populare” aveau
un regim de dictatura care excludea participarea la conducerea poporului. In 1948 a fost
impus de catre URSS, modelul stalinist al societatii socialiste.
La 12 martie 1947, presedintele american Harry S. Truman a anuntat un program de

asistenta militara si economica pentru Grecia si Turcia, in urma anuntului facut de gurvernul
britanic, si anume ca nu mai au fonduri sa suporte costurile ce derivau din sprijinirea celor
doua tari. Truman sustinea ca „ era necesar ca politica SUA sa sprijine popoarele libere”.
Secretarul de Stat american George C. Marshall a urmat exemplul lui Truman si a lansat in
iunie 1947 un vast program de asistenta economica destinat refacerii economiilor europene,
cu scopul de a opri extinderea comunismului, fenomen pe care il considera legat de
problemele economice. Stalin pentru a-si proteja zona de influenta si pentru a-si consolida
163
controlul asupra ei, si a partidelor comuniste de peste tot, dictatorul sovietic a interzis
participarea la Planul Marshall a tarilor din Europa de est, care au fost devenit satelite ale
URSS, si a creat in septembrie 1947, un centru de conducere si supraveghere a miscarii
comuniste international, numit Biroul Informativ al Partidelor Comuniste si Muncitoresti (
COMINFORM). Sarcina Cominformului a fost de a impune mijloacele ortodoxe in cadrul
miscarii comuniste internationale.
Atitudinea rigida si ostila a URSS fata de fostii parteneri din „Marea Alianta” a
ingrijorat tarile vest-europene. Pentru a intari institutiile democratice, in 1947, reprezentantii
partidelor comuniste din Italia si Franta au fost indepartati, iar prin ajutorul economic
american economiile europene si-au revenit si s-au intarit regimurile democratice. Stalin a
incercat sa elimine prezenta puterilor occidentale din fosta capitala germana, si anume Berlin,
declansand in 1948 „Criza Berlinului”. Potrivit acordului intre SUA, URSS si Marea Britanie,
din 12 septembrie1944, fosta capitala nazista (Berlin) a fost impartita in patru sectoare, si
anume sectorul american, britanic, francez si sovietic, aflate sub conducerea
Comandamentului Aliat din Berlin. In perioada iunie 1948 - mai 1949 autoritatile rusesti au
blocat caile de acces ale puterilor occidentale spre Berlin. Acest fapt a determinat crearea asa
numit-ului „Pod aerian al Berlinului” pentru aprovizionarea populatiei din cele trei sectoare
occidentale. Dupa constituirea Republicii Democrate Germane in 1949, autoritatile noului stat
comunist si-au stabilit resedinta in partea estica a Berlinului. Libera circulatie catre berlinezii
federali si cei democratici a fost oprita de catre rusi, prin crearea „Zidului Berlinului” la 13
august 1961.
La 4 aprilie 1949 puterile vestice au semnat Tratatul Atlanticului de Nord, astfel s-au
pus bazele infiintarii Organizatiei Pactului Atlanticului de Nord (NATO), alcatuita din SUA,
Marea Britanie, Franta, Canada, Italia, Olanda, Belgia, Luxemburg, Norvegia, Danemarca,
Portugalia si Islanda, apoi s-au alaturat Grecia, Turcia, Spania si Republica Federala
Germania (RFG). Crearea NATO a fost expresia cea mai importanta in plan politic a doctrinei
de „indiguire” a comunismului, care a devenit fundamental politicii externe a SUA din 1947.
URSS a impus in 1955 semnarea Pactului de la Varsovia care a sudat blocul sovietic sub
autoritatea Moscovei. Tratatul a fost initiat de Nikita Hrusciov si a fost semnat la Varsovia pe
14 mai 1955. Pactului de la Varsovia au aderat tarile urmatoare: URSS, Polonia,
Cehoslovacia, RDG, Ungaria, Romania si Albania care sa retras in 1968. Desi cele doua parti,
SUA si URSS, se inarmau si se pregateau, nu s-a ajuns la un razboi propriu zis. Principalul
motiv care a determinat aceasta situatie a fost crearea armelor termonucleare. SUA si-a
164
demonstrat puterea in 1945 prin distrugerea oraselor japoneze Hiroshima si Nagasaki cu

bombe atomice. Pe 29 august 1949 URSS aveau propriile sale bombe atomice. Ei au testat
prima bomba in Kazahstan. Ulterior ambele parti au construit bombe cu hidrogen, rachete si
altele de acest gen. In cele din urma s-a ajuns de comun acord la concluzia ca un razboi
nuclear ar distruge intreaga planeta.
Razboiul Rece a fost jalonat de numeroase lupte, cum ar fi cele din Coreea (1950-
1953), cele din Vietnam (1945-1954, 1963-1975), cele arabo-israilene (1948, 1956, 1967,
1973). Razboiul din Coreea a inceput pe 25 iunie 1950 si s-a sfarsit pe 27 iulie 1953 prin
semnarea unui armistitiu. Razboiul a fost un conflict militar intre Republica Coreea sau
Coreea de Sud, si Republica Populara Democrata Coreeana sau Coreea de Nord. Coreea de
Sud a avut ca aliati pe SUA, iar Coreea de Nord a fost sprijinita de Republica Populara
Chineza cu ajutor militar din partea URSS. In ianuarie 1950 natiunile comuniste conduse de
Republica Populara Chineza au recunoscut diplomatic Republica Democrata Vietnam al Viet
Min-ului cu capitala la Hanoi in timp ce natiunile necomuniste au recunoscut Statul Vietnam
sprijinit de Franta, cu capitala la Saigon. condus de fostul imparat Bao Dai. Izbucnirea
Razboiului din Coreea in iunie 1950 a convins multi factori de decizie din Washington ca
razboiul din Indochina este un exemplu al expansiunii comuniste condus de URSS. Consilierii
militari chinezi au inceput pregatirea militarilor din Viet Min inca din iulie 1950. In
septembrie 1950 SUA a creat Grupul consultativ de asistenta militara (MAAG) pentru a
analiza cererile de asistenta ale francezilor si de a instrui soldatii vietnamezi. Batalia de la
Dien Bien Phu a marcat sfarsitul interventiei si colonialismului francez in Indochina. La 7 mai
1954 garnizoana franceza s-a predat. La Conferinta de la Geneva Franta si Viet Min au
acceptat incetarea focului garantand independenta Cambogiei, Laosului si Vietnamului.
Dictatorul sovietic Iosif Stalin a murit in 1953. Succesorul sau a fost Nikita Hrusciov.
Noul lider a modificat cele mai dure aspecte represive ale regimului stalinist, desi URSS a
ramas un stat aflat sub controlul total al unui singur partid. Hrusciov a dizolvat Cominformul
si a conceput o noua doctrina a ,,convietuirii pasnice”. Renuntand la ideea conform careia un
conflict intre Est si Vest era inevitabil, el a declarat ca cele doua sisteme puteau sa se afle intr-
o competitie pasnica: cea care va avea mai mult succes o va elimina pe cealalta.
In 1956 a avut loc revolutia ungara impotriva dictaturii bolsevice si a ocupatie
sovietice care a inceput la 23 octombrie. Initial studentii au declansat o demonstratie pasnica
impotriva conducerii lui Matyas Rakosi, care s-a transformat intr-o revolutie violenta si s-a
sfarsit cu masacrul sovietic din 10-11 noiembrie 1956. In acelasi an a avut loc al doilea razboi
165
arabo-israilean, intre octombrie 1956 – martie 1957, dintre Franta, Marea Britanie si Israel
contra Egiptului. Franta si Marea Britanie au atacat Egiptul pentru redobandirea controlului
asupra Canalului Suez, iar Israel a cerut stoparea atacurilor unitatilor neregulate egiptene
„fadaiun” contra coloniilor si populatiei civile israilene, precum si respectarea dreptului la
navigatie a vaselor israilene prin Canalul de Suez.
Cea mai grava criza postbelica a avut loc in Cuba. In ianuarie 1959, revolutionarul
cubanez Fidel Castro a preluat controlul asupra insulei; apoi, in urma unor dispute cu SUA, s-
a mutat in tabara comunista. Fidel Castro considera ca dominatia americana era una din
cauzele principale ale problemelor Cubei, si trebuia inlaturata. SUA nu agrea prezenta unui
aliat sovietic in aceasta regiune considerata intotdeauna ca facand parte din sfera sa de
influenta; in plus, Cuba se afla la o distanta destul de mica fata de coasta SUA. Criza a
inceput la 14 octombrie 1962 si a durat 38 de zile, pana la 20 noiembrie 1962. Aceasta criza a
fost privita ca fiind momentul cand Razboiul Rece s-ar fi putut sa devina un razboi nuclear si
sa se transforme in cel de al treilea Razboi Mondial. Pe 14 octombrie 1962, personalul tehnic
al spionajului american, au descoperit ca sovieticii construiau baze de lansat proiectile de
distanta medie in Cuba. A doua zi presedintele american, John F. Kennedy, a convocat o
intrunire de urgenta cu consilierii sai experimentati in domeniul militar, cel politic si cel
diplomatic pentru a discuta aceasta problema; acest grup a fost cunoscut cu numele de
ExCom, adica Comitetul Executiv. ExCom s-a decis pentru o carantina navala si s-a cerut
dezmebrarea respectivelor baze iar proietilele sa fie indepartate. Carantina navala a Cubei a
inceput pe 23 octombrie. La cerea a peste 40 de tari necombatante, Secretarul-General al
ONU, generalul U. Thant a trimis apeluri private lui Kennedy si lui Nikita Hrusciov, insistand
ca guvernele lor sa se abtina de la orice actiune care ar putea agrava situatia si ar putea duce la
izbucnirea unui razboi. La 26 octombrie sovieticii propun incheirea crizei, bazele de proiectile
sovietice vor fi demontate in schimbul promisiunii SUA ca nu vor ataca Cuba si demontarea
bazelor de rachete americane din Turcia. Criza rachetelor a avut efecte deosebite pentru
relatiile dintre SUA si URSS. Constiente de forta de distrugere pe care o puteau desfasura cele
doua guverne au decis sa deschida o linie telefonica directa intre Washington D. C. si
Moscova (asa numita „linie rosie”).
SUA si URSS au fost ajuns la concluzia ca daca nici una dintre ele nu vor detine
controlul international asupra armamentului nuclear, atunci sa incheie acorduri privind
gestionarea acestora. Un prim acord a fost semnat in 1963, prin Tratatul privind limitarea
testarilor, care interzicea incercarea armelor nucleare in atmosfera; un al doilea acord a urmat
166
in 1968, Tratatul de neproliferare nucleara, prin care se cerea statelor care detineau arme
nucleare sa nu ajute alte state sa le obtina; iar in 1972 s-a semnat Acordul provizoriu de
limitare a armelor strategice, limita numarul rachetelor balistice de pe uscat si de pe mare ce
puteau fi detinute de fiecare putere si impunea acceptarea verificarilor prin intermediul
satelitilor de recunoastere. Tot in 1972 a fost semnat si Tratatul privind rachetele balistice,
care interzicea producerea de mijloace de aparare impotriva rachetelor cu raza lunga.
In 1961, John F. Kennedy era presat de infrangerile pe care americanii le sufereau in Razboiul
Rece. Presedintele J.F. Kennedy tocmai esuase in tentativa de rasturnare a regimului Castro.
Kennedy avea de refacut imaginea citadelei democratiei si a ales ca teatru de operatiuni
junglele sud-estului Asiei. Pana in 1963, aproximativ 16.000 de militari americani au ajuns
acolo. Diem si fratele sau sunt asasinati intr-o lovitura de stat in 1963 sprijinita de americani,
desi Kennedy avea unele retineri. In data de 22 noiembrie 1963, Kennedy este si el asasinat.
Fostul vice-presedinte Lyndon B. Johnson este numit presedinte. Prima miscare a noii
strategii americane a fost trimiterea in Vietnamul de Sud a 100 de militari din trupele speciale,
care sa se alature celor 700 de consilieri militari implicati in sprijinirea regimului Diem.
Momentul inceperii celui mai controversat razboi din istoria Americii nu este fixat de o
declaratie oficiala de razboi, ci de o rezolutie a Congresului SUA, adoptata la 7 august 1964.
Intre martie 1965 si noiembrie 1968 s-a desfasurat Operatiunea Rolling Thunder. In 1968,
nivelul trupelor americane in Vietnam depasise 500.000 de militari, iar avioanele US Air
Force lansasera mai multe bombe decat trupele aliate in cel de-al doilea Razboi Mondial. In
zadar, Lyndon Johnson nu a mai fost reales preşedinte, iar miscarile populare de protest
impotriva razboiului din Vietnam au devenit capul de afis al ziarelor americane. Convins ca
America nu va castiga razboiul impotriva partizanilor din nord, noul preşedinte Nixon si-a
inceput mandatul reducand efectivele si intensificand bombardamentele. Nixon a promis ca
pana in anul 1972 va obtine o „pace in onoare“. Actiunile antirazboinice din America
antrenau milioane de protestatari. Nici bombardarea masiva a Vietnamului de Nord, inclusiv a
capitalei Hanoi si a portului Haifong, nu mai putea schimba soarta razboiului. Trupele
Nordului ocupasera deja Sudul cand, la 27 ianuarie 1973, pacea era semnata la Paris, pace in
care SUA au acceptat conditiile impuse de Vietnamul de Nord.
Sub conducerea lui Lenoid Brejnev (1967-1982) arsenalul nuclear al URSS a atins o
marime comparabil cu cel al SUA; flota sovietica a fost si ea extinsa iar influenta sovietica
parea in continua crestere, deoarece in numeroase tari din lumea a treia a fost impus prin
interventia sovietica directa sistemul partidului unic. Ascensiunea comunismului pe plan
167
mondial era inselatoare. In timpul lui Brejnev, cheltuielile militare au ajuns aproape la 15%
din totalul venitului national. Ca o consecinta a acestui fapt si a sistemului de planificare
centralizat, economia sovietica a alunecat tot mai mult in datorii. Dupa ce un numar destul de
mare de conflicte a dus la deterioarea relatiilor dintre cele doua superputeri, la sfarsitul anilor
′70 apare un nou tip de mesaj, si anume rezolvarea diferendelor pe cale amiabila si s-a facut
apel la intelegere. Aceasta perioada in care s-au promovat relatiile cordiale si s-au inregistrat
progrese pe calea cooperarii internatioanale s-a sfarsit odata cu atacarea Afganistanului de
catre URSS, in decembrie 1979. Adevaratele slabiciuni ale URSS-ului au devenit evidente la
inceputul anilor 1980, cand presedintele american Ronald Reagan, un anticomunist convins, a
intarit programele militare americane, care au culminat cu propuneri de instalare a unui sistem
balistic in spatiul proiectul ,,Star Wars”. In 1985 Mihail Gorbaciov a devenit presedinte al
URSS-ului, cu consecinte decisive asupra Razboiului Rece.Concentrat asupra reformei interne
Gorbaciov, a realizat ca URSS nu mai putea face fata cursei inarmarilor. In 1987, dupa
acceptarea unor importante concesii, a asigurat prima diminuare a armelor nucleare. Cu
economia sovietica aflata intr-un declin rapid, Gorbaciov a hotarat incetarea ajutorului acordat
si retragerea sprijinului politic acordat regimurilor comuniste est-europene, care in 1989 au
inceput sa se prabuseasca. Uniunea Sovietica o luase pe drumul democratiei controlul
partidului comunist devenise din ce in ce mai slab si economia era la pamant, Uniunea
Sovietica devenea o tara ce trebuia ajutata, in decembrie 1989 fiind anuntat sfarsitul
Razboiului rece de Gorbaciov si George Bush.
La 7 februarie 1990 Comitetul Central al Partidului Comunist Sovietic a fost de acord
sa renunte la monopolul puterii. Republicile constituente ale URSS-ului au inceput sa-si
impuna suveranitatea nationala, incepand cu guvernul central "razboiul legilor", razboi in care
guvernele republicilor constituente au respins legislatia unionala acolo unde intra in conflict
cu legile locale, castigand controlul asupra economiilor nationale si refuzand sa plateasca taxe
Moscovei. Acest blocaj a dezorganizat economia, fluxurile de aprovizionare au fost rupte si a
provocat o adancire a declinului economiei sovietice. Pe 11 martie 1990, Lituania si-a
proclamat independenta si a anuntat ca se retrage din uniune. Dar Armata Rosie avea o
prezenta puternica acolo. Uniunea Sovietica a initiat o blocada economica si au mentinut
trupele acolo pentru a "asigura drepturile etnicilor rusi". In ianuarie 1991, au aparut ciocniri
intre trupele sovietice si civili lituanieni, care au facut 20 de victime. Aceasta a slabit mai
mult legitimitatea Uniunii Sovietice pe plan international si national. Pe 30 martie 1991,
Consiliul Suprem Estonian a declarat puterea sovietica in Estonia ilegala incepand cu 1940 si
a inceput procesul de restabilire a independentei tarii. Pe 17 martie 1991, intr-un referendum
168
unional, 78% dintre votanti s-au mentinut pentru mentinerea Uniunii Sovietice intr-o forma
reformata. Pe perioada toamnei anului 1991 guvernul rusesc a preluat ministerele unionale
unul cate unul. In noiembrie 1991, presedintele rus Boris Elțîn a dat un decret interzicand
Partidul Comunist din Uniunea Sovietica pe tot intinsul republicii. Pe 1 decembrie 1991,
Ucraina si-a declarat independenta fata de URSS dupa un referendum popular in care 90%
dintre votanti au optat pentru independenta. Pe 8 decembrie 1991, conducatorii Rusiei,
Ucrainei si Belarusului au afirmat ca Uniunea Sovietica a fost dizolvata si a fost inlocuita de
Comunitatea Statelor Independente. Gorbaciov a devenit un presedinte fara tara. Pe 25
decembrie 1991, el a demisionat din functia de presedinte al URSS-ului si a predat puterea lui
Boris Elțîn. In ziua urmatoare, Sovietul Suprem a votat pentru autodizolvarea sa si a abrogat
declaratia din 1922 care stabilea in mod oficial existenta URSS. Pana la sfarsitul anului, toate
institutiile oficiale sovietice isi incetasera activitatea.
Incheierea celui de al doilea razboi mondial (1945) situa Romania in tabara statelor
invinse, cu toate consecintele politice si economice ce au urmat. Plasarea sa în zona de
influenta a URSS s-a dovedit a fi decisiva pentru evolutia regimului politic dupa 1947. Impus
prin forta, regimul comunist a scos pentru o jumatate de secol tara din randul natiunilor
democratice. Romania a denuntat planul Marshall (1947), a devenit membra CAER (1949) si
a aderat la Tratatul de la Varsovia (1955). In timpul regimului de nuanta stalinista al lui
Gheorghe Gheorghiu-Dej, Romania a sustinut pozitia Moscovei in criza iugoslava si cea
maghiara (1956). Sub conducerea comunistului reformator Imre Nagy, maghiarii incercau sa
puna capat sistemului partidului unic si sa obtina retragerea Ungariei din pactul de la
Varsovia, motiv pentru care Dej a sustinut invadarea Ungariei de catre Hruşciov. In conditiile
sporirii increderii pe care Moscova o manifesta fata de liderii Partidului Comunist din
Romania, se obtine retragerea trupelor sovietice din tara in 1958. Criza rachetelor din Cuba si
conflictul chinezo-sovietic din anii ’60 i-au permis lui Dej sa faca primii pasi in
„destalinizarea“ tarii si sa adopte o linie comunista nationalista. Odata cu declaratia din aprilie
1964 prin care Romania respingea Planul Valev lansat de URSS, in cadrul caruia tarii noastre
ii revenea rolul de furnizor de produse agricole, distanta fata de puterea sovietica se va
accentua.
Primii ani ai regimului Ceauşescu aduc o perioada de relativa destindere si o

accentuare a distantarii fata de politica Moscovei. Este vremea unor decizii majore, precum
recunoasterea RFG, Romania devenind astfel primul stat socialist cu care Germania stabileste
169
relatii diplomatice in anul 1967. Se stabilesc relatii diplomatice cu Israelul, tara devine
membra a Fondului Monetar Intemational si a Bancii Mondiale si s-a declarat impotriva cursei
inarmarilor, in special a celor nucleare. Refuzul Romaniei de a participa la interventia militara
a trupelor Tratatului de la Varşovia in Cehoslovacia in 1968 a reprezentat un moment
semnificativ in detasarea tarii de politica Moscovei, fiind apreciata admirativ de politicienii
vremii. Dar independenta fata de URSS reprezenta, in acelasi timp, consolidarea national-
comunismului, care va evolua treptat spre revenirea practicilor staliniste si spre izolarea
diplomatica a Romaniei. La inceputul anilor ’70, in urma vizitelor efectuate in China si
Coreea de Nord, practici ale „revolutiei culturale“ chineze, precum si modelul nord-coreean
de dezvoltare se vor regasi in politica economica, sociala si culturala promovata de regimul lui
Ceausescu. Nemultumirea sociala tot mai accentuata datorata crizei economice interne, cultul
exacerbat al personalitatii conducatorului, politica demografica si atitudinea fata de lumea
satelor a condus la prabusirea regimului Ceausescu si a comunismului in Romania.
Evenimentele de la finele anului 1989 vor readuce Romania intre statele democratice ale
lumii.
27. Cultura romana - evolutie si particularitati in cultura universala

(secolele al XVIII - lea – al XX - lea)
În Evul Mediu cultura în limba română şi-a început existenţa într-o perioadă
cu mult ulterioară culturii în limbile vorbite de popor în Europa occidentală. Cel
mai vechi document scris în limba română care ni s-a păstrat, Scrisoarea lui
Neacşu din Câmpulung, datează din 1521, perioadă în care în Europa occidentală
marii oameni de litere ai Renaşterii îşi scriseseră operele sau şi le desăvârşeau.
Cultura română a recuperat treptat acest decalaj uriaş existent între ea şi cea
occidentală.
Se consideră că în perioada secolelor XVI-XIX au existat patru momente în

care s-a produs sincronizarea culturii române cu cea occidentală: apariţia
tiparului, scrierile cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin şi ale cărturarului
Dimitrie Cantemir, opera literară şi istorică a reprezentanţilor Şcolii Ardelene din
170
Transilvania şi activitatea tinerilor studenţi de la Paris dina perioada premergătoare
revoluţiei de la 1848 (generaţia paşoptistă).
 Primul moment îl reprezintă apariţia tiparului, la începutul secolului XVI.

Prima tipografie românească este cea de la mânăstirea Dealu, din Ţara
Românească, din 1508, care a tipărit cărţi în limba slavonă. Tiparul apăruse
în Germania cu aproximativ 60 de ani în urmă. Prima lucrare tipărită în
limba română a apărut în Transilvania, la Sibiu, în 1544 (Catehismul
românesc).
 În secolul XVII, cronicarii Grigore Ureche şi Miron Costin sunt nişte
umanişti întârziaţi (umanismul europeană se încheie în secolul
XVI). Dimitrie Cantemir este primul om de cultură român de valoare
internaţională. El este considerat de unii cercetători ca umanist iar de alţii ca
preiluminist. Opera sa fundamentală Istoria creşterii şi descreşterii
Imperiului otoman (1714-1716) este primul tratat de istorie despre Imperiul
otoman. Pentru activitatea sa ştiinţifică şi literară, Cantemir a fost ales
membru al Academiei din Berlin.
 În secolul XVIII, reprezentanţii Şcolii Ardelene din Transilvania
sunt iluminişti care se afirmă în aceeaşi perioadă cu iluminiştii europeni.
 În secolul XIX, în anii premergători revoluţiei de la 1848, tinerii români care
au studiat la Paris au preluat ideile politice romantice: libertate, egalitate şi
formarea statului naţional, pe care le-au popularizat în Ţara Românească şi
Moldova în timpul revoluţiilor de la 1848 iar în 1859 au realizat Unirea
Principatelor. Ei au fot numiţi paşoptişti. Tot în secolul XIX, în perioada
1870-1889, Eminescu se afirmă ca ultimul mare reprezentant al
romantismului european.
Inginerul Henry Coandă a creat avionul cu reacţie, naturalistul Emil Racoviţă a

pus bazele biospeologiei (ştiinţa studierii vieţii din peşteri), Dimitrie Gusti a creat o
şcoală sociologică de studiere a satelor româneşti, ajunsă model pentru sociologia
europeană.
Cultura română în perioada interbelică: disputa între europenişti şi

tradiţionalişti
În perioada interbelică au existat două orientări în cultura română, una care îi

grupa pe intelectualii numiţi europenişti şi alta pe
cei tradiţionalişti. Europeniştii considerau că România trebuie să se dezvolte din
punct de vedere economic, social şi cultural urmând modelul Europei occidentale.
Liderul europeniştilor era criticul literar Eugen Lovinescu, care, în lucrarea Istoria
171
civilizaţiei române moderne, a expus teoria sincronismului. Lovinescu i-a criticat
pe cei care idealizau lumea rurală românească şi a considerat că civilizaţia română
modernă s-a născut odată cu începuturile contactelor culturale cu Europa
occidentală, din prima jumătate a secolului XIX. Lovinescu a utilizat termenul
de sincronism pentru a denumi recuperarea decalajului dintre civilizaţia
românească şi ce a Europei occidentale. Elitele din secolul XIX au reuşit să şteargă
enormele diferenţe dintre România şi occident prin adoptarea instituţiilor şi
moravurilor din ţările occidentale puternic industrializate şi urbanizate. La început
preluarea a fost pur şi simplu imitaţie superficială şi neselectivă, dar ulterior ea s-a
transformat într-o adaptare a civilizaţiei occidentale la cea românească. Lovinescu
arăta că în perioada interbelică civilizaţia românească ajunsese să semene din ce în
ce mai mult cu cea occidentală. Clasele sociale urbane, adică burghezia şi
intelectualii, au avut şi vor avea rolul de a promova civilizaţia occidentală în
rândurile românilor. Principalele reviste ale europeniştilor au
fost Sburătorul şi Contimporanul. Aici au publicat Ion Barbu, Camil Petrescu,
George Bacovia, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Tudor Vianu, George Călinescu.
Tradiţionaliştii căutau modele pentru dezvoltarea României în trecutul

autohton. Ei considerau că civilizaţia românească este predominant rurală, astfel că
importurile culturale din Occidentul urbanizat nu se potrivesc specificului nostru
naţional. Cei mai muţi tradiţionalişti s-au grupat în jurul revistei Gândirea,
condusă de Nichifor Crainic. Nichifor Crainic a fost iniţiatorul curentului
numit ortodoxism, care pornea de la ideea că cea mai înaltă dezvoltare a spiritului
uman o reprezintă cultura creştină. Teoriile sale de filosofia culturii se bazau pe
operele Părinţilor Bisericii şi pe scrieri ale teologilor moderni, cum au fost Serghei
Bulgakov sau Nikolai Berdiaev. Crainic a considerat că spiritualitatea ţăranului
român este în primul rând religioasă iar intelectualii români din secolele XIX şi
XX, adepţi ai civilizaţiei occidentale, s-au izolat de popor şi au depărtat civilizaţia
românească de la cursul său normal de dezvoltare. Dintre colaboratorii
revistei Gândirea îi amintim pe Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Ionel
Teodoreanu, Camil Petrescu, George Bacovia etc. De fapt, cei mai mulţi dintre
tradiţionalişti au avut ca surse de inspiraţie cultura tradiţională, dar din punct de
vedere al expresiei artistice s-au integrat în curente moderniste ale vremii lor.
Dealtfel, mulţi dintre ei au colaborat şi la revistele europeniste şi la cele
tradiţionaliste. Filosoful Lucian Blaga, unul dintre aceştia, a căutat izvoarele
specificului naţional românesc, ajungând să pună în evidenţă filonul tracic. El a
considerat că obiceiurile şi credinţele precreştine şi-au pus o amprentă importantă
asupra culturii române. Blaga era de părere că spiritualitatea românească era cel
mai bine reprezentată de lumea satului Teoria sa despre stil şi originalitatea culturii
a fost influenţată însă de teoriile psihanalitice ale lui Freud şi Jung.
172
Românii în avangarda culturii europene
Cultura europeană în prima jumătate a secolului XX este caracterizată

de apariţia unor curente care căutau modalităţi inedite de expresie şi reflectau
revolta artiştilor împotriva civilizaţiei moderne. Dintre acestea, cel mai mare
impact au avut expresionismul, cubismul, abstracţionismul, suprarealismul. Aceste
curente au influenţat arta pe parcursul întregului secol.
Expresionismul a apărut în Europa de Nord la începutul secolului XX şi s-a

manifestat cu precădere în Germania. Artiştii expresionişti căutau să redea esenţa
lucrurilor sau a fenomenelor, deformând în mod voit realitatea fizică pentru a
surprinde expresia psihologică . Expresioniştii au prezentat, în general, o viziune
pesimistă asupra realităţii. În pictură, expresioniştii au fost interesaţi de teme ca
frica, disperarea, moartea şi au folosit ca modalităţi de exprimare culori intense şi
linii frânte. Cel mai reprezentativ artist expresionist este pictorul norvegian Edvard
Munch iar lucrarea sa cea mai celebră este Strigătul. În literatură, expresioniştii au
avut ca temă predilectă valorificarea miturilor. Din această perspectivă, scriitorul
român care se încadrează acestui curent este Lucian Blaga.
Cubismul a fost un curent manifestat în artele plastice, cu deosebire în

pictură, care a bulversat noţiunea de reprezentare în artă deoarece obiectele au fost
simplificate până la geometrizare iar perspectiva spaţială a căpătat o importanţa tot
mai redusă. Obiectele devin cilindrii, conuri, sfere, iar personajele sunt construite
din linii frânte, discontinue, toate dispuse într-un anumit ritm care creează structuri
spaţiale. Privitorul este cel care depune efortul pentru a reconstitui realitatea, iar
realitatea poate fi privită din unghiuri diferite şi reconstruită de fiecare în manieră
personală. Cubismul a fost iniţiat de pictorii Pablo Picasso şi Georges Braque.
Primul tablou cubist este considerat a fi Domnişoarele din Avignon, pictat de
Picasso în 1907. Acest curent a deschis calea spre arta abstractă manifestată în
diverse forme pe tot parcursul secolului XX. Unii critici de artă îl consideră pe
Brâncuşi drept sculptor cubist sau abstracţionist, dar creaţia sa profund originală
depăşeşte aceste curente artistice.
Abstracţionismul sau arta abstractă s-a afirmat în pictura şi sculptura

secolului XX, fiind caracterizată de lipsa oricărei referinţe la realitatea concretă,
observabilă. Primul pictori abstracţionişti sunt Vassily Kandinsky şi Piet
Mondrian.
Suprarealismul a fost o mişcare artistică apărută în Franţa în perioada

interbelică care a contestat valorile morale şi sociale ale epocii şi toate formele de
173
expresie raţională în artă, înlocuindu-le cu valorizarea instinctului, a visului, a
inconştientului, a iraţionalului. Cea mai importantă sursă a artei suprarealiste a fost
psihanaliza. Suprarealismul a apărut ca prelungire a mişcării dadaiste, iniţiată de
românul Tristan Tzara. Cei mai importanţi artişti suprarealişti au fost poetul André
Breton, pictorii Juan Miró, René Magritte şi Salvador Dali.
În prima jumătatea a secolului XX, principala caracteristică a culturii

române a fost sincronizarea ei cu cea Europeană. Dealtfel cultura română nu a
fost doar sincronă cu cea europeană ci a avut momente în care s-a aflat în
avangarda culturii europene. Poetul Tristan Tzara a pus bazele unui curent
cultural numit dadaismul, care a revoluţionat literatura şi mai ales artele plastice.
Filozoful şi scriitorul Mircea Eliade a fost fondatorul unei noi discipline ştiinţifice,
istoria religiilor. Dramaturgul Eugen Ionescu a fost unul dintre iniţiatorii teatrului
absurdului. Sculptorul Constantin Brâncuşi a revoluţionat acest domeniu al artelor
plastice. Compozitorul şi violonistul George Enescu a făcut cunoscută muzica
românească pe marile scene ale lumii, de la Viena şi Paris la New York.
Originalitatea compoziţiilor sale a constat tocmai în faptul că s-a inspirat din
folclorul românesc. Aceşti scriitori şi artişti s-au afirmat în prima jumătate a
secolului XX (unii au continuat activitatea şi după 1950) şi au trăit mai ales în exil,
un exil la care au consimţit de bună voie.
Tristan Tzara împreună cu mai mulţi tineri de diverse naţionalităţi, a creat,

în Elveţia, în perioada Primului război mondial, un curent cultural numit dadaism.
Dadaismul era o mişcare culturală apărută ca protest faţă de civilizaţia modernă;
dadaiştii considerau că civilizaţia modernă dusese la devastatorul război mondial,
astfel că ei au negat valorile acesteia. Membrii mişcării contestau esenţa
modernităţii, şi anume, gândirea raţională şi valorile estetice bazate pe căutarea
frumuseţii eterne. De aceea dadaismul s-a manifestat ca promotor al libertăţii
neînfrânate a individului, al iraţionalului, al imperfecţiunii şi ca un contestatar al
ordinii şi al purităţii formelor artistice. „Reţeta” poeziei perfecte pe care o propune
Tzara este sugestivă pentru felul în care dadaiştii înţelegeau actul artistic: se ia un
ziar din care se decupează cuvinte la întâmplare, se amestecă toate şi se extrag pe
rând, apoi se copiază în ordinea în care au fost extrase şi astfel a apărut o poezie
originală şi reprezentativă pentru creatorul ei. Inclusiv termenul care denumea
curentul cultural, dada, fusese găsit prin deschiderea unui dicţionar la întâmplare,
arătând cât de arbitrar poate fi actul artistic. Dadaismul a stat la baza mişcării
suprarealiste. Dintre adepţii curentului dada, poetul André Breton şi artistul plastic
Marcel Duchamp au devenit apoi membrii de bază ai suprarealismului.
174
Mircea Eliade este cunoscut ca prozator, filosof şi istoric al religiilor; în
toate aceste domenii a creat opere care au avut un mare succes internaţional. Un rol
important în cariera sa a avut-o experienţa trăită în India în perioada interbelică,
unde a studiat civilizaţia indiană şi a experimentat practicile yoga. Reîntors la
Bucureşti, a obţinut titlul de doctor cu o teză despre yoga, pe care a publicat-o apoi
în limba franceză în 1936. Tot în urma experienţei indiene, a scris un roman de
dragoste, Maitreyi, ajuns apoi celebru în întreaga Europă, fiind tradus în
numeroase limbi europene. Tartaul său de istoria religiilor, publicat în limba
franceză în 1949, a avut rapid succes, cunoscând traduceri nu doar în limbile
europene ci şi în limbi asiatice (japoneză, coreeană). Eliade a ţinut cursuri de
istoria religiilor la Universitatea din Bucureşti, la Sorbona şi École de Hautes
Études în Franţa iar din 1957 a fost profesor de istoria religiilor la Universitatea
din Chicago. Din 1961 şi până la decesul său, în 1986, a lucrat la monumentala
operă Istoria religiilor (titlul exact este Istoria credinţelor şi ideilor religioase),
care l-a făcut cel mai celebru dintre istoricii religiilor din secolul XX. Prima ediţie
a lucrării a apărut în 1976. Eliade a elaborat o viziune comparată a religiilor
pornind de la analiza credinţelor religioase neolitic până în prezent.
Eugen Ionescu este unul dintre cei mai importanţi autori dramatici ai
secolului XX şi iniţiator al teatrului absurdului, alături de dramaturgul irlandez
Samuel Beckett. Ionescu a debutat în perioada interbelică în România în ipostaza
de critic literar. Cariera sa internaţională începe în 1950, când se joacă pe scena
unui teatru din Paris, unde locuia autorul, piesa Cântăreaţa cheală. În anii următori
a continuat să publice o serie de piese care făceau parte din aceeaşi categorie, a
teatrului absurdului: Scaunele, Lecţia, Rinocerii, Regele moare etc. În piesele sale,
Ionescu evidenţiază barierele de comunicare pe care le pun între oameni
convenţiile sociale şi lipsa de sens pe care o capătă viaţa oamenilor în societatea
modernă excesiv tehnicizată. Opera lui Eugen Ionescu a cunoscut succesul
internaţional, constituit obiectul a zeci de cărţi şi sute de studii, teze de doctorat,
colocvii internaţionale, simpozioane şi festivaluri. În 1970, Ionescu a fost ales
membru al Academiei Franceze. În 1990, prestigioasa editură franceză Gallimard a
publicat, în colecţia Biblioteca Pleiadei, opera de teatru completă a lui Ionescu,
fiind pentru priam oară când o ediţie din Biblioteca Pleiadei era consacrată unui
artist încă în viaţă.
Constantin Brâncuşi este considerat de majoritatea criticilor de artă cel mai

important sculptor al secolului XX şi unul dintre cei mai mari artişti ai tuturor
timpurilor. Cele mai cunoscute opere le sale sunt Pasărea în văzduh (din care a
creat mai multe variante în marmură şi bronz în anii 1920), Cocoşul, Noul născut şi
ansamblul monumental de la Târgu-Jiu (realizat în perioada 1937-1938), care
175
cuprinde Masa tăcerii, Poarta sărutului şi Coloana infinitului. Sursa fundamentală
de inspiraţie a operelor sale rămâne arta populară din zona Gorjului, acolo unde s-a
născut. Brâncuşi a refuzat reprezentarea figurativă a realităţii şi a căutat, în opera
sa, să redea esenţa lucrurilor. De aceea el a redus formele la ceea ce era mai
reprezentativ pentru fiecare dintre ele, eliminând detaliile de prisos. În întreaga sa
operă a folosit câteva motive care alcătuiesc esenţa lumii: sfera, ca simbolul al
perfecţiunii, oul, ca simbol al genezei, inelul, ca simbol al unităţii, zborul ca simbol
al căutării idealului. Marele critic de artă Giulio Carlo Argan spunea despre
Brâncuşi că este singurul artist din zilele noastre care a ajuns până la origine, la
rădăcina lucrurilor, la frontiera dintre real şi sacru.
Ecoul european al culturii româneşti în perioada regimului comunist
Regimul comunist a controlat producţia culturală atât în perioada lui

Gheorghiu Deja, cât şi a lui Ceauşescu, de aceea cultura română a avut perioade în
care artiştii de valoare nu s-au putut exprima. Anii '60 şi, într-o anumită măsură,
anii '70 au fost cei mai benefici pentru artiştii românii, iar în anii '50 şi '80 s-a
manifestat cel mai dur cenzura comunistă. Cu toate restricţiile impuse de cenzură,
unii scriitori au obţinut inclusiv recunoaşterea internaţională. Astfel, mai mulţi
poeţi şi prozatori români au primit premiul Herder, o prestigioasă distincţie
pentru artă, ştiinţă şi literatură, acordată de universităţi din Austria şi Germania
pentru scriitori din Europa centrală şi de est. Tudor Arghezi, Zaharia Stancu,
Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Adrian Marino etc. au fost laureaţi ai acestui
premiu. Fără îndoială, liderul acestei generaţii este Nichita Stănescu, poetul care a
fost tradus în mai multe limbi europene şi a fost nominalizat la Premiul Nobel
pentru literatură în 1980.
Unii scriitori, care au fost persecutaţi aici, au plecat în exil. Cei mai
importanţi dintre aceştia sunt Paul Goma şi Vintilă Horia. Scriitorul Paul Goma a
trimis la postul de radio „Europa Liberă” (din Marea Britanie) o scrisoare în care
cerea respectarea drepturilor omului în România. Pentru aceasta a fost arestat şi
bătut de Securitate. Ca să evite reacţii la nivel internaţional, securiştii nu l-au
eliminat, ci l-au obligat să părăsească ţara. Goma s-a stabilit la Paris şi a publicat
numeroase cărţi în limbile franceză şi germană despre regimul comunist. În Franţa
a scris mai multe romane document despre regimul comunist din România. În 1981
apare Les Chiens de mort, consacrat experienţelor de reeducare comunistă prin
tortură, practicate în 1949-1952 la închisoarea din Piteşti. Goma a fost singurul
scriitor român care a descris, în exil, viaţa în regimul comunist.
176
Vintilă Horia este singurul romancier român care a obținut prestigiosul
premiu literar francez Goncourt, în 1960, pentru romanul său Dieu est né en
exil (Dumnezeu s-a născut în exil). Până la sfârşitul anului 1960, în Franţa s-au
vândut 150 000 de exemplare din roman; până în 1990 au fost publicate 14
traduceri si 4 ediţii în limba spaniolă (scriitorul a trăit mult timp în Spania).
Romanul are ca subiect exilul poetului latin Ovidiu la Tomis (unde a scris celebrele
poeme Tristele), în anii 8-17 d. Hr. De fapt, Vintilă Horia îl consideră un roman
autobiografic, folosindu-se de poetul antic pentru a explica trăirile sale de exilat.
28. Regimul comunist din Romania
Comunismul face parte din categoria totalitarismului, un regim adoptat in

Romania secolului XX, o perioada neagra din istorie care s-a caracterizat prin
suferinta natiunii in urma duritatii conducerii si asprimii legilor, o perioada care a
lasat in urma ei amintiri neplacute, dureroase si greu de imaginat.
In Romania, comunismul apare ca urmare a mai multor evenimente

importante petrecute in plan international, printre care si Acordul procentajelor.
Acesta a fost de fapt o intelegere, semnata la Moscova in data de 9 octombrie 1944
intre W. Churchill si Stalin, in urma careia s-a creat sfera de influenta sovietica
asupra Europei de Est, Romania primind o influenta sovietica de 90%.
Regimul comunist din Romania a fost divizat in doua etape, prima

numindu-se Stalinismul, iar a doua National-comunismul. Liderii politici ai acestor
doua perioade au condus prin severitate si prin incalcarea drepturilor oamenilor.
Astfel, o trasatura apriga a regimului a fost procesul de colectivizare. Aceastra
transformare socialista a agriculturii romanesti a durat 13 ani (1949-1962), timp in
care taranii sunt obligati sa isi cedeze pamanturile, utilajele, uneltele si animalele
statului, mai exact GAC-urilor (Gospodariile Agricole Colective), devenite mai
apoi vestitele CAP-uri (Cooperative Agricole de Productie). In aceasta perioada
96% din pamantul arabil al tarii intra sub controlul statului deoarece se dorea
distrugerea chiaburimii (taranii instariti). Au fost folosite insa si diferite mijloace
precum restrictiile, campaniile de presa, confiscarile si chiar arestarile, iar ca forma
de rezistenta au avut loc si rascoale ale taranilor soldate cu cca 80 000 de victime.
Ca urmare a acestui fenomen economic, au existat si consecinte mai putin
177
favorabile precum exodul de la sat la oras, mecanizarea agriculturii, productie
foarte mare dar de calitate indoielnica si distrugerea satului traditional romanesc.
Un al doilea fapt istoric specific regimului comunist, mai exact

socialismului dinastic il reprezinta revolutia culturala. In urma vizitelor din China
si Coreea de Nord ale anului 1971, Nicolae Ceausescu porneste o revolutie
culturala bazata pe lansarea “tezelor din iulie”. De fapt, aceasta a reprezentat o
ideologizare puternica a societatii romanesti prin care liderul dorea construirea”
omului nou” ( omul fidel regimului si partidului). In acest mod se evidentiaza ceea
ce inseamna cultul personalitatii, in fapt idolatrizarea constanta a conducatorului-
singurul care are calitati supraomenesti, singurul capabil de fericire si de bunatate,
sngurul om perfect. Astfel, incepand din aceasta perioada, lui Nicolae Ceausescu i
se atribuie caracteristici exagerate de slavire, copiii invatand din primii ani de
scoala cantece si poezii patriotice dedicate exclusiv liderului, se folosesc mijloace
de propaganda, apar tablouri in scoli cu chipul conducatorului, apar pancarte si
timbre postale cu acesta, dar si cu sotia sa, Elena. De asemenea tinerii si copiii
erau inregimentati in organizatii numite”Soimii patriei” create tot in scop
propagandistic, cu rol de venerare a liderului. Toate aceste actiuni facute in
favoarea lui Nicolae Ceausescu au fost inspirate in cea mai mare parte din cultul
personalitatii lui Kim Il-sung, liderul comunist al Coreei de Nord de la acea
vreme.
In opinia mea, secolul XX a fost unul dedicat diversitatii politice,

intrucat inca din prima jumatate a acestuia, in Romania au oscilat extremele
regimurilor politice. Astfel, un argument relevant subiectului il detine adoptarea
constitutiilor de-a lungul timpului, in diferite inervale. De exemplu, in perioada
interbelica Romania cunoaste doua tipuri de stat- cel democratic, din 1918pana in
1938 (fiind adoptata Consitutia din 1923, potrivit careia Romania era o monarhie
constitutionala, un stat national si unitar) si- cel autoritar, in perioada 1938-1940
(aplicandu-se Constitutia din 1938, cea din timpul lui Carol al II-lea, care largeste
prerogativele regelui). In perioada postbelica Romania a fost pe rand: stat
totalitar(1948-1989 –in aceasta perioada existand mai multe Constitutii precum cea
din 1948 in care se evidentiaza institutionalizarea comunismului) si stat democratic
dupa anul 1989 (ultima Constitutie fiind cea din 1991 in care Romania este
proclamata drept un stat national, suveran si independent, cu forma de
guvernamant republica semiprezidentiala).
In concluzie, regimul comunist in Romania s-a instaurat treptat, fiind

o deziluizie a istoriei si una dintre cele mai grele perioade prin care romanii au
trecut, supunandu-se liderilor si legilor cumplite ale acestora, uitand ceea ce
178
inseamna libertate, drepturi si o viata linistita. Insa, intr-un final, poporul roman s-a
dovedit a fi unul invingator, castigand lupta pentru autonomie aspura propriului lor
teritoriu.
29. Romania: 1989 - la inceputul mileniului al III – lea
După căderea regimului comunist, România a încercat să revină la

democrație, iar în politica externă s-a îndreptat spre Occident, în anii următori
devenind membră a NATO și a Uniunii Europene.
Încă din Proclamația Consiliului Frontului Salvării Naționale, care a preluat

conducerea după fuga lui Ceaușescu, se promitea organizarea de alegeri libere.
Erau restabilite și drepturile și libertățile cerățenești îngrădite sub comunism.
Pe 30 decembrie Consiliul Frontului Salvării Naționale a emis un decret-lege

prin care se reglementa formarea partidelor politice. Ca urmare, în doar câteva
săptămâni au apărut circa 100 de partide politice, dintre care mai importante au
fost PNL (Partidul Național Liberal), PNȚCD (Partidul Național Creștin-
Democrat) și PSDR (Partidul Social-Democrat din România). Cel mai important
partid a fost însă chiar FSN (Frontul Salvării Naționale), fondat de o parte din
membrii CFSN. După constituirea ca partid a FSN, celelate partide au acuzat
incorectitudinea membrilor FSN care aveau acum la dispoziție mijloacele puterii,
fără să fi obținut puterea în mod legitim. În urma protestelor opoziției, la sfârșitul
lui februarie 1990 CFSN a fost desființat și în locul său s-a format Consiliul
Provizoriu de Uniune Națională care a jucat rolul unui parlament de tranziție. Prin
negocieri între partide s-a stabilit ca această instituție să fie compusă de jumătate
din membrii fostului Consiliu al Frontului Salvării Naționale și cealaltă jumătate
din reprezentanți ai tuturor noilor partide.
Partidele de opoziție au mai cerut și retragerea din viața politică a foștilor

membri ai conducerii Partidului Comunist Român, deschiderea arhivelor
Securității și pedepsirea celor care se făcuseră vinovați de abuzuri sub regimul
comunist. În aprilie susținătorii acestor cerințe cuprinse în Proclamația de la
Timișoara au organizat un miting maraton în Piața Universității din București.
Miile de oameni care au ocupat această piață au spus că nu vor pleca de acolo până
ce Proclamația de la Timișoara nu va deveni lege. Între timp avea loc campania
179
electorală, iar oamenii de rând nu îmbrățișau ideile susținute de cei din Piața
Universității. Nefiind obișnuiți cu astfel de manifestări, oamenii susțineau Frontul
Salvării Naționale care promitea că dacă va câștiga alegerile le va aduce liniște și
stabilitate. Unele dintre sloganurile folosite de Frontul Salvării Naționale în
campania electorală au fost: „Nu ne vindem țara!”, „Nu reîntoarcerii moșierilor!”,
„Voi n-ați mâncat salam cu soia!”. La alegerile din 20 mai 1990 FSN a obținut
66% din voturi, iar Ion Iliescu a fost ales președinte cu 85% din voturi. După
alegeri s-a format un nou guvern sprijinit de FSN și conduse de Petre Roman. Noul
guvern a încercat să folosească forța pentru a îi dispersa pe manifestanții din Piața
Universității. În ziua de 13 iunie 1990 aceștia au fost alungați de Poliție, dar au
devenit violenți și au atacat Poliția, ajungând chiar să incendieze clădirea Poliției
Capitalei. Ca urmare a acestor acțiuni, Ion Iliescu a apărut la televizor și a cerut
sprijinul populației pentru apărarea democrației, care ar fi fost atacată de niște
legionari. În urma acestui apel, pe 14 iunie au sosit la București mii de mineri din
Valea Jiului, în frunte cu Miron Cozma. Minerii au ocupat Piața Universității și au
ajutat la Poliția să-i aresteze pe manifestanți. Ei au comis și abuzuri, devastând
Universitatea, sediile partidelor de opoziție și ale ziarelor antiguvernamentale. Mii
de oameni au fost bătuți pe stradă. Ca urmare a acestui fapt România a fost multă
vreme izolată pe plan internațional.
Guvernul Petre Roman a condus țara până în septembrie 1991, când a

fost silit să demisioneze de o nouă mineriadă. A urmat un guvern susținut de FSN
și PNL condus de Teodor Stolojanu. În noiembrie 1991 Parlamentul a adoptat noua
constituție care a fost aprobată prin referendum la 8 decembrie 1991.
În 1992 FSN s-a scindat, susținătorii lui Ion Iliescu fondând un nou
partid condus de Adrian Năstase sub numele de Frontul Democrat al Salvării
Naționale. Noul partid a obținut cele mai multe voturi la alegerile parlamentare din
septembrie 1992 și Ion Iliescu, reales președinte cu același prilej, l-a numit prim-
ministru pe Nicolae Văcăroiu. Acesta a format un guvern compus din reprezentanți
ai Frontului Democrat al Salvării Naționale, Partidul România Mare, Partidul
Socialist al Muncii și Partidul Unității Naționale Române. Noul guvern a continuat
politica de privatizare a economiei începută de Petre Roman, însă reformele sale au
fost foarte timide. În politica externă România s-a îndreptat hotărât spre Occident,
fiind primită în 1993 în Consiliul Europei și depunând în 1995 cererea oficială de
aderare la Uniunea Europeană.
Alegerile din 1996 au fost câștigate de Emil Constantinescu și de o

coaliție a partidelor de dreapta, în frunte cu Partidul Național Țărănesc Creștin-
Democrat, numită Convenția Democratică din România. FDSN a pierdut alegerile
180
mai ales din cauza acuzațiilor de corupție ce i s-au adus, fiindcă sub guvernarea
Văcăroiu au apărut primii miliardari îmbogățiți din afaceri cu statul.
Guvernarea CDR aliată cu fostul FSN, devenit Partidul Democrat și cu

UDMR a fost marcată de certuri între aliați. În urma unei astfel de dispute cu
Ministrul Transporturilor, Traian Băsescu, primul ministru Victor Ciorbea și-a dat
demisia. El a fost înlocuit de Radu Vasile care a fost nevoit și el să demisioneze
după un an și 9 luni și prim ministru a devenit Mugur Isărescu. În plan intern
guvernarea CDR a realizat o serie de reforme economice și privatizări care au
stopat o parte din pierderile economiei de stat, dar au dus la creșterea rapidă a
șomajului. În plan extern, România a solicitat să devină membră a NATO, dar nu a
reușit.
În 1999 România s-a situat hotărât de partea NATO în conflictul cu

Iugoslavia pentru provincia Kosovo și drept răsplată Occidentul a hotărât în
decembrie 1999 începerea negocierilor oficiale de aderare a României la Uniunea
Europeană. Scăderea nivelului de trai și eșecul luptei împotriva corupției au dus la
prăbușirea catastrofală a popularității CDR, care la alegerile din decembrie 2000
nu a mai obținut suficiente voturi pentru a pătrunde în Parlament. Alegerile au fost
câștigate de fostul FDSN, redenumit PDSR - Partidul Democrației Sociale din
România, iar la prezidențiale Ion Iliescu l-a înfrânt în turul al doilea pe Vadim
Tudor. A urmat o guvernare a PDSR, redenumit apoi PSD, prim-ministru fiind
Adrian Năstase.
181

Istorie Tematica Stiintifica

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istorie Tematica Stiintifica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ATENȚIE! Această lucrare este protajată de drepturi de autor conform Legii nr. 8/1996.

TEMATICA STIINTIFICA PENTRU DISCIPLINA ISTORIE

1. Orientul Antic (Mesopotamia, Egipt, Palestina)

1. Orientul Antic (Mesopotamia, Egipt, Palestina)

Statele și popoarele orientului antic

2. Lumea greacă (secolele al VI-lea – al IV-lea i.Hr.)

Grecia Antică (în greacă Ἑλλάς, în latină

Civilizația grecească antică s-a dezvoltat în peninsula balcanică la trei

În secolul al IV-lea î.Hr. regele macedonean Alexandru cel Mare a supus

Lisimah, Regatul macedonean al lui Casandru⁠(d) și regatul greco-bactrian din

Perioada istorică a Greciei Antice este prima atestată academic ca fiind

Herodot din Halicarnas este considerat a fi "părintele istoriei, al

Tucidide creează o nouă abordare a studiului istoric, fiind considerat al

Xenofon, om politic, istoric, filosof și general, este autorul primei mostre a

Aristotel, filosof cu operă vastă, din domenii variate (filozofie, politică,

Grecia Clasică și Epoca de Aur a Atenei

Grecia a fost dominată la începutul secolului al IV-lea î.Hr. de hegemonia

Aflaţi din punct de vedere al organizării sociale în faza democraţiei militare,

Treptat, în cadrul societăţii geto-dace s-au accentuat diferenţele dintre

Ocupaţiile de căpetenie ale geto-dacilor erau agricultura şi creşterea vitelor.

romane originale, care ilustrează intensitatea schimbului practicat cu negustorii

În funcţie de factorii geoclimatici, îşi construiau atât case de suprafaţă, din

Geto-dacii practicau cu precădere ritul funerar al incineraţiei. Religia lor

În cadrul ariei largi locuite de gto-daci, începând cu sec. I î.Hr., în

4. Statul roman (Republica, Principatul, Imperiul, Dominatul)

Republica romană (509-27 î.Hr.)

Instituțiile Republicii romane

Expansiunea teritorială a Romei

Imperiul Roman (27 î.Hr.-476)

- Roma atinge apogeul în timpul împăratului Traian

La sfarsitul antichitatii, inceputul evului mediu, in spatiul carpato-balcanic in

Poporul roman apartine de marele grup etnolingvistic indoeuropean, fiind

Numele etnic propriu al romanilor sau etnonimul (de la "etnos" - popor si

Constiinta etnica a romanilor, care se gaseste in legatura stransa cu limba

Spatiul etnogenezei romanilor a cuprins teritorii intinse din Europa de sud-

Timpul etnogenezei romanilor reprezinta o perioada indelungata de

Factorii etnogenezei reprezinta elemente care determinata caracterul

Premisele etnogenezei reprezinta conditiile care au generat noul etnos.

Etapele etnogenezei ilustreaza fazele de constituire a noului etnos

Esenta romanizarii. Romanizarea reprezenta procesul asimilarii de catre

Premisele romanizarii. Romanizarea traco-geto-dacilor a avut la baza un

Caile romanizarii. Fenomenul romanizarii a decurs pe doua cai de baza:

Focarele romanizarii. Romanizarea traco-geto-dacilor s-a derulat

Factorii romanizarii. Romanizarea traco-geto-dacilor s-a realizat datorita

Etapele romanizarii. Procesul romanizarii s-a desfasurat in trei etape de

Procesul romanizarii geto-dacilor. In procesul romanizarii a fost antrenat

III. Formarea poporului roman si a limbii romane

Impactul migratorilor asupra etnogenezei romanilor. Procesul

procesului etnogenezei romanilor. Dintre toate poarele migratore numai slavii au

Rolul slavilor in etnogeneza romanilor. Populatia slava veche a migrat in

Finalizarea etnogenezei romanilor. In sec. VII-VIII, in conditiile presiunii

Aparitia limbii romane. Odata cu incheierea etnogenezei s-a finalizat si

IV. Societatea veche romaneasca

In perioada medievala timpurie, romanii, duceau un mod de viata sedentar,

Civilizatia veche romaneasca purta un caracter profund rural. In comparatie

85-89 - razboiul daco-roman dintre Decebal si Domitian

6. Crestinismul - de la origini la Marea Schisma

CRESTINISMUL SI MESAJUL SAU

Nucleul întregii doctrine (doctrina reprezinta pentru crestini totalitatea

Componenta esentiala a acestei noi religii este iudaismul, care a promovat

LUPTA CRESTINISMULUI PENTRU SUPRAVIETUIRE

Biserica a avut de infrantat circa 300 de ani problema externa a

persecutie dateaza din 303 si a fost ordonata de împaratul Diocletian.