Romania in relatiile internationale interbelice

Dictatul de la Viena

Plesa Dragos Constantin

 Dictatul de la Viena (cunoscut si ca Al doilea arbitraj de la Viena) a fost un act
internațional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape
jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Acest
act a fost impus de Germania Nazistă și Italia fascistă în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial sub titlul de „arbitraj”.
In urma primului arbitraj de la Viena (2 noiembrie 1938), Ungaria a obtinut o portiune
din Slovacia (parte a ceea ce era numita Ungaria Superioara in timpul vechiului Imperiu
Austro-Ungar), iar la mijlocul lunii martie 1939 a ocupat Ucraina Subcarpatica (Rutenia)
autonoma - azi, regiunea Transcarpatia din Ucraina.Ungaria dorea sa obtina si celelalte
teritorii care apartinusera Transleithaniei si pe care le considera pierdute prin Tratatul de
la Trianon, in special Transilvania.                                   
Negocierile prin intermediul reprezentantilor Germaniei si Italiei au inceput la 16
august 1940 la Turnu Severin.Ungaria a pretins circa 70.000 km² din suprafata Romaniei,
la care guvernul roman a raspuns oferind un schimb de populatie si o serie de rectificari
minore ale granitelor. In final, negocierile de la Turnu Severin au esuat si se parea ca
disputa romano-ungara se va muta pe campul de lupta.Germania era insa interesata sa
pastreze pacea in regiune, deoarece avea nevoie de exporturile acestor tari pentru
necesitatile de razboi.Ministrii de externe ai Romaniei (Mihail Manoilescu) si Ungariei
au fost convocati la Viena, la 29 august, unde Hitler a impus ambelor parti pre-acceptarea
neconditionata a arbitrajului germano-italian, care avea sa devina cel de-al doilea arbitraj
(Diktat) de la Viena.Consiliul de Coroana, convocat de regele Carol al II-lea, sub
amenintarea ocuparii intregii tari de catre Germania, a admis arbitrajul cu majoritate de
voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abtinere), in schimbul garantarii de catre Germania si Italia
a noilor granite.
Dictatul de la Viena a produs o grava criza politica in Romania. La 4 Septembrie
1940, guvernul Gigurtu a fost fortat sa demisioneze, intre altele sub presiunea
legionarilor. Armata ungara a intrat in teritoriul cedat al Transilvaniei, la 5 septembrie
1940. Populatia maghiara a intampinat cu entuziasm trupele si a considerat separarea de
Romania ca o eliberare.
Pe teritoriul Transilvaniei invadate s-au produs o serie de incidente in care etnici romani
au fost masacrati in mod barbar de trupele hortyste, cum ar fi Moisei, Traznea (9
septembrie 1940), Ip (13/14 septembrie 1940), Ciumarna, Zalau, Camar, Dragu, Hida,
Cosniciu de Sus, Cerasa, Marca, Nusfalau, Sarmasu, Muresenii de Campie, Campia
Turzii, Ludus, Prundu Bargaului, Huedin, Cucerdea, Lascud.
 In paralel, a fost executata o ampla operatiune de expulzare/intimidare a etnicilor romani
pe intreg teritoriul Transilvaniei de Nord. Numarul exact al victimelor acestor actiuni este
disputat intre istorici, dar existenta unor astfel de evenimente nu poate fi disputata.Prin al
doilea Dictat de la Viena, Ungaria a primit 43.492 km² din teritoriul national roman, cu o
populatie estimata atunci la 2.609.000 locuitori.
Germania nazistă a fost principalul beneficiar al Dictatului de la Viena prin faptul că a
câștigat suportul militar simultan al Ungariei și României. Cele două țări au aderat
la pactul Tripartit în noiembrie 1940.Guvernul britanic a refuzat să recunoască dictatul, la
fel și S.U.A., conform politicii lor de a nu recunoaște nici un teritoriu ocupat de la
începutul războiului.
După declanșarea conflictului sovieto-german, diplomația maghiară a susținut în
cancelariile Puterilor Axei că diferendul teritorial româno-maghiar cu privire la
apartenența Transilvaniei putea fi soluționat prin intermediul despăgubirii României în
est, respectiv prin anexarea Transnistriei și Galiției în schimbul renunțării României la
pretențiile asupra Transilvaniei de Nord. În viziunea Budapestei, o atare soluție prezinta
avantaje multiple, pe de o parte oferea posibilitatea omogenizării etnice a teritoriului
maghiar prin strămutarea populației românești în est, pe de altă parte crea premisele
reîntregirii Transilvaniei în cadrul Coroanei Sf. Ștefan. Diplomația germană a manifestat
receptivitate față de această soluție, funcționarii din ministerul de externe german
evocând în cadrul convorbirilor purtate cu diplomații români, în repetate rânduri,
posibilitatea „despăgubirii” României prin intermediul anexării unor teritorii din est.
Pentru a nu periclita revendicările teritoriale asupra Transilvaniei de nord, guvernul
român a respins ideea anexării oricăror teritorii dincolo de Nistru, acceptând doar
„răspunderea pentru administrarea și exploatarea economică numai a spațiului dintre
Nistru și Bug”.
Deși în marea sa majoritate evreimea din Transilvania de Nord se identifica cu
națiunea maghiară prin limbă și cultură, începând cu 15 mai 1944 ea a fost, aproape în
totalitate, deportată și exterminată în lagărele de concentrare de la Auschwitz.
După răsturnarea guvernului Antonescu la 23 august 1944 și întoarcerea armelor
contra Germaniei naziste, armata română a participat în toamna anului 1944 la luptele
pentru eliberarea Transilvaniei de Nord. Uniunea Sovietică a acceptat ca Transilvania de
Nord să revină României, cu condiția instaurării la București a unui guvern procomunist.
Administrația civilă română a revenit în Transilvania abia în martie 1945, după formarea
guvernului condus de Petru Groza.
În decursul Conferinței de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmărit să păstreze o
parte a teritoriului primit prin Dictatul de la Viena. Demersul a rămas fără rezultat, încât
articolul 1, punctul 2, al tratatului de pace cu Ungaria și articolul 2 al tratatului de pace cu
România prevăd nulitatea acordului încheiat prin „arbitrajul” de la Viena, din 30 august
1940, și restabilirea frontierei existente la 1 ianuarie 1938 între România și Ungaria.
Hartă germană arătând România în 1940 după Dictatul de la Viena

Bibliografie:

Cornel Grad, Al doilea arbitraj de la Viena, Institutul European, Iași, 1998

Marinescu, Aurel Sergiu, O contribuție la Istoria Exilului Românesc
Adrian Nicolae Petcu (coordonator), Partidul, Securitatea si cultele. 1945-1989, Ed.
Nemira, Bucuresti, 2005