Participarea României la Primul Război Mondial

Participarea României la Primul Război Mondial cuprinde totalitatea măsurilor și acțiunilor

de ordin politic, diplomatic și militar desfășurate de statul român, singur sau împreună cu aliații,
între 28 iulie 1914 și 11 noiembrie 1918, în vederea atingerii scopului politic principal al
participării la război - realizarea statului național unitar român.
Din punct de vedere al statutului de beligeranță, România a fost pe rând: țară neutră în
perioada 28 iulie 1914 - 27 august1916, țară beligerantă de partea Antantei în perioada 27
august 1916 - 27 noiembrie 1917, în stare de armistițiu în perioada 27 noiembrie 1917 - 7
mai 1918, țară necombatantă în perioada 7 mai1918 - 9 noiembrie 1918, țară beligerantă de
partea Antantei în perioada 9 noiembrie 1918 - 11 noiembrie 1918.
La izbucnirea Primului Război Mondial, pe plan intern, România era o țară în care chiar dacă
instituțiile regimului democratic erau prezente, funcționarea organismului statal era departe de
standardele occidentale. Economia avea o structură arhaică și anacronică, bazată pe o
agricultură de subzistență, tradițională și cu un nivel redus de productivitate.
Societatea era dominată de o aristocrație funciară (marii proprietari de terenuri agricole) care își
exercita dominația asupra unei mase mari de populație, preponderent rurală și în covârșitoare
măsură analfabetă.
Cu tot efortul făcut de elitele politice și intelectuale ale țării în a doua jumătate a secolului XIX,
România era încă departe de sincronizare cu Occidentul european. În ciuda neajunsurilor,
România rămâne cea mai productivă țară din Europa de Est datorită resuselor sale naturale si a
potențialului agricol.
Sistemul internațional era marcat la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX de
rivalitatea dintre marile puteri pentru controlul lumii extraeuropene. În
Europa, Germania devenise principala putere și comportamentul ei pe continent a determinat o
extraordinară destrămare și recompunere a alianțelor în raport cu deceniile anterioare.
România era ea însăși prinsă în aceste jocuri de putere. Pe de o parte ea era un obiect al
rivalităților imperiilor vecine, care aveau pregătite planuri anexioniste pentru diferite părți ale
teritoriului său, pe de altă parte România căuta să își creeze condițiile propice pentru
îndeplinirea idealului național, de adunare într-un singur stat a tuturor provinciilor istorice
românești.
Din punct de vedere militar, România venea după o victorie fără glorie în Al Doilea Război
Balcanic, euforia victoriei făcând să se treacă cu ușurință peste lipsurile manifestate în domeniul
conducerii militare, organizării și instruirii trupelor și mai ales a înzestrării cu armament și
tehnică de luptă moderne.
Deși legată de Imperiul Austro-Ungar printr-un tratat secret de alianță, din 1883, România alege
să se declare neutră la izbucnirea ostilităților, în iulie 1914, prevalându-se de interpretarea
clauzelor relative la „casus foederis”. În anii neutralității, guvernul liberal condus de Ion I.C.
Brătianu a adoptat o atitudine de expectativă, în ciuda faptului că toate părțile implicate în
conflict au făcut presiuni asupra României combinate cu promisiuni, pentru a li se alătura.
În august 1916, România primește un ultimatum să decidă dacă dorește să se alăture Antantei
„acum ori niciodată”. Sub presiunea cererii ultimative, guvernul român acceptă să intre în
război de partea Antantei, deși situația de pe fronturile de luptă nu era una favorabilă.
După o serie de victorii tactice rapide în Transilvania asupra unor forțe austro-ungare copleșite
din punct de vedere numeric, armata română va suferi în toamna anului 1916 o serie de
înfrângeri zdrobitoare, ceea ce va forța autoritățile statului să se refugieze în Moldova,
permițând inamicului să ocupe două treimi din teritoriul național, inclusiv capitala București.
Cauzele principale ale înfrângerii Armatei României în campania anului 1916, de forțe germane
și austro-ungare semnificativ inferioare numeric, au fost ingerințele politice majore în actul
conducerii militare, incompetența, impostura și lașitatea unei părți semnificative a eșalonului
militar de conducere, precum și lipsa de adecvare a pregătirii și dotării trupelor pentru tipul de
război purtat.
În iarna lui 1916 și primăvara anului 1917, sub conducerea unui nou „leadership” militar
(generalii Prezan, Christescu, Grigorescu, Averescu, Văitoianu etc.) și cu sprijinul substanțial
al Misiunii Militare Franceze conduse de generalul Henri Berthelot, Armata României a fost
reorganizată și instruită pe baze moderne adaptate cerințelor războiului.
Campania din vara anului 1917 a fost una de succes, reușindu-se, în faza inițială, înfrângerea
trupelor Puterilor Centrale în bătăliile de la Mărăști, Oituz și Mărășești. Planificatorii militari
români intenționau ca în continuare să dezvolte această ofensivă pentru a începe eliberarea
teritoriului ocupat, dar izbucnirea revoluției în Imperiul Rus a dus la abandonarea acestor
planuri și trecerea din nou la defensiva strategică.
Situația pe frontul de est a evoluat într-un mod negativ, astfel încât după ce Rusia a
încheiat pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, România a fost nevoită să ceară
armistițiul și apoi să fie nevoită să iasă din război și să semneze o pace separată în condiții
umilitoare, în primăvara lui 1918. Din fericire, refuzul regelui Ferdinand, care a amânat la
nesfârșit gestul formal de a semna acest tratat, a făcut posibilă reînceperea ostilităților în
ultimele două zile ale războiului, prezervând în acest mod statutul României de stat beligerant
la Conferința de Pace de la Paris.
România în anii premergători izbucnirii războiului
Situația internă
Viața politică
La izbucnirea Primului Război Mondial, România era o țară aflată la finalul unei etape, de mai
bine de 50 de ani, a unui proces de modernizare structurală. Acest proces a afectat toate
domeniile vieții sociale, dar în mod diferit, astfel încât în primii ani ai secolului XX societatea
românească cunoștea un nivel de dezvoltare diferit a segmentelor componente.
Aceste inegalități și discrepanțe își aveau originea în permanenta oscilare a societății românești
în alegerea modelului de dezvoltare socială, în care s-au confruntat două mari tendințe: un
model inspirat din experiența Europei Occidentale, bazat pe industrializare și urbanizare, menite
să determine schimbări radicale în fiecare aspect al societății românești, iar un al doilea model
bazat pe tradiția României de țară agricolă și care punea accentul pe menținerea structurilor
sociale și valorilor culturale tradiționale.[7]:pp 389-390
În viața politică, regele Carol I a jucat un rol-cheie, prin folosirea discreționară a atribuției sale
constituționale de a-l numi pe viitorul prim-ministru. „Rotativa guvernamentală” - bazată pe
alternanța la putere a Partidului Național Liberal și Partidului Conservator - a fost mecanismul
politic unic folosit de rege în această perioadă, atât ca modalitate de a trece peste crizele
economice și politice serioase, dar și de a-și păstra propria putere, prin determinarea celor două
partide să se afle în competiție pentru favorurile sale. Acest sistem nu a dat posibilitatea de a
accede la putere pentru alte partide.[8]:p. 400
În același timp, sistemul de vot cenzitar făcea ca mari segmente ale populației, cum ar fi mare
parte a țărănimii, să fie excluse de la procesul politic, făcând ca influența lor asupra deciziilor
politice să fie redusă.[9][10]
Izbucnirea războiului a găsit la putere guvernul Partidului Național Liberal, condus de Ion I. C.
Brătianu, instalat la începutul anului 1914, care succeda unei guvernări conservator-junimiste de
patru ani.[11]:p. 129
Viața economică Perioada premergătoare Primului Război Mondial, a fost o perioadă
hotărâtoare pentru dezvoltarea economică și socială a României, în care industrializarea a luat
avânt și a început să se dezvolte elementele de infrastructură specifice unei economii avansate.
Economistul Nicolae Xenopol o caracteriza ca o „epocă excepțională”.[12]:p. 106
Avuția națională, în anul 1915, era apreciată, de Nicolae Xenopol la circa 21,5 miliarde lei aur,
și includea: terenul agricol - 13,5 miliarde lei; construcțiile urbane - 2 miliarde lei; investițiile
industriale și comerciale - 1,8 miliarde lei; capitalul mobiliar - miliarde lei; proprietățile statului
- miliarde lei etc. Această avuție era grevată de datoria externă de peste 2 miliarde lei și de
valoarea capitalurilor străine plasate în țară, de 700 milioane lei.[12]:p. 115
Producția materială a României înregistra în ajunul războiului o serie de parametri record:
recoltele de cereale sporesc de Ia media anilor 1896-1900 de 4,2 milioane de tone Ia 6,2
milioane de tone ca medie pentru anii 1911-1915; producția industrială a întreprinderilor mari a
crescut de Ia 230 milioane de lei la 584 milioane de lei; in același interval, 1900-1913, valoarea
exportului urca de Ia 280 milioane de lei la 671 milioane de lei și a importului de la 217
milioane de lei Ia 590 milioane de lei, iar balanța comercială a fost activă, cu excepția a doi ani,
a avut un excedent total de peste 1.000 milioane de lei aur.[13]:p. 119
În același timp s-au perpetuat numeroase caracteristici ale unei țări subdezvoltate. România își
întemeia dezvoltarea pe resursele sale naturale, pe masa de forță de muncă rezultată din
creșterea demografică și pe mijloacele financiare si tehnice, în majoritate externe; ea era
departe de procesele de dezvoltare intensivă, bazată pe tehnici industriale, pe productivitate și
eficiență ridicate, caracteristice economiilor avansate. [14]:p. 206
Agricultura a continuat să fie ramura economică de bază, care ocupa marea majoritate a forței
de muncă. În pofida creșterii producției agricole, în 1914 agricultura rămăsese în esență în
stadiul de la aplicarea reformei agrare de către Alexandru Ioan Cuza, iar locuitorii satelor nu au
beneficiat decât în mică măsură de avantajele dezvoltării economice. Sărăcia era larg
răspândită, rata mortalității rămăsese ridicată, alimentația era precară, iar condițiile igienico-
sanitare și nivelul asistenței sociale erau necorespunzătoare.[15]:p. 162
Agricultura românească avea o structură de proprietate revolută și un sistem al relațiilor de
muncă ce nu încurajau productivitatea. Repartiția terenurilor și a veniturilor agricole era una
extrem de disproporționată. O statistică din anul 1903 din Vechiul regat arăta că 7.780 de mari
proprietari cu moșii mai mari de 50 de hectare dețineau 51% din suprafața agricolă a țării, în
vreme ce peste 1.250.000 de familii de țărani dețineau restul de 49%. Alte 300.000 de familii
țărănești nu dețineau deloc pământ.[16]:pp 310-312[8]:p. 400
O altă statistică din anul 1909 a veniturilor din mediul rural reliefa aceeași discrepanță:
1.240.000 (98,3%) dintre proprietari aveau un venit mediu de 95 de lei pe an, în timp ce 2.200
(0,2%) de proprietari aveau un venit mediu de 45.400 lei/an. Pentru comparație, salariu mediu
al unui funcționar de stat era în jur de 100 de lei/lună. Această repartiție - arăta Nicolae
Xenopol - pune în evidență structura economică a societății noastre, în care bogăția se găsește
în mâna unei clase foarte puțin numeroase, în care clasa mijlocie este excesiv de redusă și în
care încă nu există o tranziție naturală între marea masă de săraci și privilegiații sorții.[12]:p. 106.
La rândul său industrializarea, chiar dacă făcuse progrese impresionante, era inegală, având în
vedere că atât industria grea dar și ramurile industriale legate de agricultură se dezvoltau încet.
Deși avea cel mai mare număr de întreprinderi industriale din sud-estul Europei, România era
încă departe de țările dezvoltate. Vechiul Regat avea la începutul războiului un număr de 410
fabrici cu un număr mediu de 75 de lucrători, în timp ce în Transilvania existau 379 de fabrici
cu o medie de peste o sută de lucrători
Legăturile economice cu marile puteri europene au devenit mai complexe, însă relațiile de
schimb nu se desfășurau pe picior de egalitate. Piețele străine pentru exportarea producției
agricole, furnizorii externi de produse manufacturiere pentru industrie și pentru piața de
consum, precum și capitalul extern au devenit indispensabile pentru sănătatea economică a
României, ceea ce sporea dependența țării de marile puteri din Europa Occidentală.
Relațiile externe;
Scena internațională la începutul secolului XX a fost caracterizată ca fiind o luptă a tuturor
împotriva tuturor

Relațiile cu Marile Puteri

În ultimul deceniu dinaintea declanșării războiului au început să se manifeste tendințele unei
încercări de reașezare a raporturilor României cu marile puteri europene. Din 1883, România
era membră a Triplei Alianțe și, pe cale de consecință, în majoritatea situațiilor a urmat linia de
conduită externă a acesteia, fără mari reușite în a reuși să o influențeze. Totuși, începând cu
criza bosniacă și războaiele balcanice, România a început să se distanțeze de pozițiile Triplicei,
în special de cele ale Austro-Ungariei. Are loc o reorientare în cadrul alianței tot mai mult spre
Germania, ca partener preferat, concomitent cu dezvoltarea unui proces de consultare și
coordonare a pozițiilor naționale cu Italia.
Concomitent începe și un proces de apropiere de țările Antantei, pe fondul interesului
manifestat de acestea pentru diferite aspecte ale situației din Balcani. Rusia își făcuse public
obiectivul urmărit în această zonă - stăpânirea strâmtorilor - „drepturi speciale” recunoscute ca
legitime de Franța, prin prisma sprijinului pe care Rusia i-l putea oferi într-un posibil război cu
Germania. Deși făceau eforturi pentru a determina ieșirea României din Tripla Alianță, nici
Franța nici Marea Britanie, interesul lor primordial era de a nu deranja Rusia, astfel încât nu
erau dispuse să acorde garanții de securitate României într-o astfel de eventualitate.[19]:pp 69-70
Contactele cu țările Antantei s-au intensificat după cele două războaie balcanice, luându-se în
discuțiile modalitățile în care acestea ar fi putut sprijini România în îndeplinirea obiectivelor
sale naționale.[20] Pe măsură ce probabilitatea izbucnirii unui conflict între cele două tabere
devenea tot mai evidentă, problema atragerii României de partea Antantei devenise una acută.
Un document al ministerului rus de externe sublinia acest imperativ arătând că „Această
Românie trebuie să o câștigăm cu orice preț, atât pentru ora prezentă, cât și pentru viitor”.
Relațiile cu țările balcanice
Dezvoltarea relațiilor cu statele din Balcani a fost una dintre prioritățile politicii externe a
României în toată perioada care a urmat cuceririi independenței. Dinamica acestor raporturi nu
a fost una uniformă, fiind influențată de o serie de factori cum ar fi: evoluția intereselor politice,
economice și de securitate ale României, atitudinea guvernelor de
la Atena, Belgrad, Istanbul și Sofia față de țara noastră, raporturile acestor țări cu marile puteri
precum și imixtiunile celor două blocuri militare adverse în regiune.[19]:p. 74
România avea trei mari interese strategice de securitate în această regiune:

 apărarea lungii frontiere danubiene precum și a frontierei terestre dintre Dunăre și Marea
Neagră;
 menținerea deschisă a strâmtorilor Bosfor și Dardanele prin care se realizau 90% din
schimburile cu exteriorul
 evitarea izolării sau încercuirii politice a României prin menținerea deschisă a
comunicației Salonic-Niș-Dunăre, prevenirea blocării sale ca urmare a unor conflicte locale
sau preluării sub control strict de către una din marile puteri din regiune.[18]:pp 30-41
Pornind de la aceste considerente, politica externă adoptată de România în primii ani ai
secolului XX a fost una a „compensațiilor”, având ca principal obiectiv menținerea „balanței de
forțe” existente, ca instrument prin intermediul căruia se urmărea atât prevenirea ridicării
unui stat hegemon regional, cât și evitarea conflictelor care ar fi putut duce la modificarea statu-
quoului în sudul Dunării. [15]:pp 154
După depășirea crizei din relațiile româno-turce din 1905, și a ruperii relațiilor diplomatice cu
Grecia din același an, guvernul român condus la acea vreme de Dimitrie A. Sturdza a făcut
cunoscută această politică balcanică, al cărei pilon principal îl constituia refuzul de a se angaja
în nici o alianță la nivel balcanic, concomitent cu menținerea opțiunii de a interveni în orice
situație în care modificarea echilibrului de forțe în Balcani ar fi amenințat interesele românești.
Alianțe;
La 18/30 octombrie 1883 România a aderat la Tripla Alianță printr-un tratat bilateral cu Austro-
Ungaria. Tratatul prevedea ca aliații să-și acorde sprijin unul celuilalt în cazul unui atac din
partea Rusiei (deși aceasta nu era menționată în mod explicit) și au promis să nu se alăture unei
alte alianțe îndreptate împotriva unuia dintre ei. Germania a aderat la acord în aceeași zi, printr-
un act separat.[22]:p. 143
Alianța cu Puterile Centrale a fost piatra de temelie a politicii externe a României timp de
treizeci de ani, deoarece regele și conducătorii politici liberali și conservatori au perceput
Puterile Centrale ca fiind cea mai puternică forță militară și economică din Europa.[7]:p. 413
Prin încheierea acestei alianțe, România evită o izolarea diplomatică de care era amenințată, în
cazul realizării unei înțelegeri pe seama statului român între imperiile rus și habsburgic.
Totodată România primește anumite garanții de securitate, își consolidează poziția politică în
sud-estul Europei și reușește să primească o soluție convenabilă la „Chestiunea Dunării”.[22]:p. 143
O dată cu trecerea timpului, în alianța României cu Puterile Centrale au apărut numeroase fisuri.
Problema românească din Ungaria, în special. Opinia publică românească a devenit din ce în ce
mai ostilă față de Austro-Ungaria.
Războaiele balcanice au constituit testul cel mai sever al alianței României cu Austro-Ungaria.
În al Doilea Război Balcanic, acțiunile României nu au primit sprijinul scontat din partea
Imperiului Habsburgic, care avea ca obiectiv principal atragerea Bulgariei în Tripla Alianță. În
același timp, s-a produs o încălzire a relațiile oficiale dintre România și Franța după ce aceasta a
susținut și aprobat acțiunile României și a aprobat termenii tratatului de la București. Criza
balcanică din 1912-1913 a desăvârșit alienarea României față de Austro-Ungaria și Tripla
Alianță. […] În primăvara anului 1914, apropierea dintre România și Tripla Antantă (Marea
Britanic, Franța și Rusia) era un fapt real.
Nivelul de pregătire al Armatei
Articol principal: Situația Armatei României la izbucnirea Primului Război Mondial.
Starea Armatei României în anii premergători declanșării războiului era una precară, fapt care
avea să aibă repercusiuni grave în viitor, având în vedere că ea avea menirea de a materializa
deciziile factorului politic. Organismul militar românesc era la sfârșitul unei lungi perioade de
pace, de aproape patru decenii, rezultatul fiind că Armata României de la începutul secolului
XX avea mai mult caracteristicile unei miliții înarmate decât ale unei armate moderne. [23]:pp 7-8
Calitatea de membru în Tripla Alianță, apărea în ochii regelui și a decidenților politici ca fiind
suficientă pentru asigurarea securității, mai ales că evenimentele internaționale nu au evidențiat
mult timp iminența unui război, chiar și regional. Urmarea a fost că, armata nu a reprezentat un
obiectiv prioritar pentru guvernările care s-au succedat în acest timp, astfel că evoluția sa a fost
una lentă.[24]:p. 3
Pregătirea și dotarea armatei a fost unul dintre domeniile care au suportat cele mai semnificative
reduceri bugetare în această perioadă. Dimitrie A. Sturdza, care era și ministru de război
în 1901, justifica aceste reduceri, spunând că decât o mare oștire nepregătită, este mai bine să
avem una numai de 100.000 oameni, dar bine pregătită. Rezultatul după aproape 15 ani a fost
doar că am avut o mică oștire de 100.000 de oameni dar nepregătită și neechipată.[25]:p. 288
Trecuseră doar șapte ani de la răscoala din 1907, un eveniment care a avut un impact major
asupra elitei politice românești, prin reliefarea necesității ca bazele pe care statul român era
construit trebuiau reformate din temelii. Armata, ca si garant al existenței statului român, nu
putea face excepție. „Pentru înlăturarea răului de care am suferit până la 1907, trebuie o
acțiune hotărâtă pentru aplicarea reformelor, completarea operei sociale și economice
începute, operă atât de necesară consolidării statului nostru. Nu trebuie să așteptăm ca o
primejdie din afară unită cu o frământare interioară să prindă statul nostru într-o situație mai
grea decât aceea din 1907”.[26]
Totuși, după liniștirea răscoalei aceste intenții au fost trecute în plan secundar, astfel încât la
declanșarea crizei balcanice din 1912, percepția generală era că România nu avea instrumentul
adecvat pentru a-și îndeplini obiectivul politic propus. Nicolae Iorga aprecia că o acțiune
militară era dificilă, întrucât „noi nu puteam purta un război, neavând nimic în adevăr gata”. [27]
Deși s-au încercat niște eforturi paleative în anii 1912-1913, disfuncțiile structurale nu au putut
fi remediate, ele manifestându-se pe timpul campaniei din sudul Dunării,
din 1913. Amalgamarea unităților permanente și nepermanente, insuficiența armamentului,
munițiilor și echipamentului, slaba organizarea a serviciilor, inclusiv a celor sanitare,
pregătirea modestă a unei părți din corpul ofițeresc etc. sunt numai câteva din caracteristicile
acțiunii militare la sudul Dunării.[24]:p. 3
Lecțiile identificate din participarea la cel de-Al Doilea Război Balcanic nu au fost urmate de o
analiză serioasă și responsabilă a tuturor aspectelor, iar măsurile întreprinse au fost departe de
necesități.
Sub impactul lecției severe primite în campania la sudul Dunării în 1913 și a izbucnirii în anul
următor a Marelui Război, reforma armatei române a intrat într-o cursă contracronometru pentru
recuperarea întârzierilor și pentru întărirea capacității de luptă. Condițiile erau mult mai dure,
deoarece, la „1 ianuarie 1914, armata se găsea în cea mai mare lipsă de tot ce-i era neapărat
trebuincios pentru a intra în campanie”. De asemenea, efectivul mobilizabil nu atingea cifra de
500 000 de oameni, rezervele nu erau organizate, iar în privința armamentului, munițiilor și
echipamentului existau mari deficite. [28]:p. 141
Acest lucru a avut repercusiuni grave în campania din anul 1916, care s-a soldat cu o înfrângere
militară de proporții. A fost, într-un fel, „darul otrăvit” al victoriei ușoare din vara anului 1913.

Perioada neutralității
Articol principal: România în perioada neutralității în Primul Război Mondial
Imediat după izbucnirea ostilităților ambele tabere solicită României să intre în război de partea
sa. Astfel, Germania, prin intermediul împăratului Wilhelm al II-lea și cancelarului T. von
Bethmann-Hollweg, cereau regelui Carol I să pună în aplicare tratatul de alianță și să-și facă
datoria de aliat. La rândul său, Antanta, avansa României prin intermediu ministrului
plenipotențiar al Rusiei Stanislas Poklewski-Koziel propunere de intrare în acțiune de partea sa,
în schimbul recunoașterii drepturilor asupra teritoriilor locuite de români din cadrul Imperiului
Habsburgic.[22]:p. 157
Țara a întâmpinat criza departe de a fi unită. Existau dezacorduri politice serioase între rege și
un mic grup de germanofili pe de o parte și majoritatea politicienilor si opinia publică,
favorabile Antantei, pe de altă parte. Dar ambele părți erau de acord că era imperativ necesar să
se evite războiul.[7]:p. 415
În fața acestei situații regele decide convocarea unui Consiliu de Coroană, pentru a decide
poziția pe care trebuia adoptată. Consiliul de Coroană a avut loc la castelul Peleș din Sinaia, la
data de 3 august 1914. Consiliul a analizat două posibile opțiuni. Prima – susținută de regele
Carol I și liderul conservator Petre Carp – cerea intrarea imediată în război de partea Puterilor
Centrale, pentru îndeplinirea prevederilor tratatului de alianță. Cea de-a doua – susținută de
marea majoritate a celorlalți lideri politici – cerea rămânerea în neutralitate, prin neîndeplinirea
condițiilor pentru „casus foederis” prevăzute de art. 2 din tratat.[29]:pp 51-66
După dezbateri aprinse au prevalat opțiunea celor care pledau pentru respingerea solicitărilor
Puterilor centrale și păstrarea neutralității, pornind de la următoarele considerente sintetizate
astfel de primul ministru Ionel Brătianu: „Un stat ca al nostru, care in alianță a intrat ca stat
suveran și pe picior de egalitate, nu poate fi tratat în așa chip. […] Pe de altă parte, Romania
nu ar putea admite să ia armele într-un război a cărui cauză este tocmai nimicirea unei națiuni
mici. […] Sentimentul public este aproape în unanimitate împotriva războiului. […] Soarta
Românilor de peste munți, idealul național al românismului, sunt chestiuni pe care nici un
guvern român nu le poate nesocoti”.[29]:pp 57-58
Regele Carol I a fost profund afectat de această decizie, pe care a considerat-o ca un gest de
nerecunoștință din partea țării față de tot ce el făcuse de-a lungul domniei sale. Cu toate acestea
a acceptat decizia luată.
„Constat că reprezentanții țării aproape în unanimitate au cerut neutralitatea României. Ca
rege constituțional mă supun votului dumneavoastră, mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși
micșorat din ședința de azi și mă tem că ați luat o hotărâre de care România se va căi în
viitor.”[29]:p. 62
Carol I, Discurs la Consiliul de Coroană din 3 iulie 1914
Comunicatul oficial dat publicității după desfășurarea lucrărilor consiliului preciza
următoarele: „Cu aproape unanimitate de voturi Consiliul a decis ca România să ia toate
măsurile spre a păzi toate fruntariile sale, adică expectativa armată.
Acțiuni politico-diplomatice
În cei doi ani care au urmat ambele tabere vor depune eforturi intense pentru atragerea
României de partea lor. Pe de altă parte, nici noul rege Ferdinand nici primul-ministru Ion I.C.
Brătianu – ale cărui simpatii înclinau spre Antantă - nu aveau vreo intenție de a abandona starea
de neutralitate până în momentul în care cursul războiului devenea clar și ei puteau fi siguri că-
și vor realiza obiectivele naționale.[15]:p. 295
La 1 octombrie 1914 la Sankt Petersburg a fost semnat un acord secret ruso-român – Convenția
Sazonov- Diamandy. Prin aceasta, Rusia garanta integritatea teritorială a României și
recunoștea drepturile acesteia asupra provinciilor din Austro-Ungaria locuite de români, urmând
ca România să le ocupe când va considera oportun. În ce privește Bucovina, principiul
naționalităților urma să servească drept bază în delimitarea teritoriilor între cele două state.[22]:p.
158

La rândul său, la 29 iunie 1915 ministrul Austro-Ungariei la București, contele Ottokar

Czernin prezenta oferta guvernului său care prevedea recunoașterea drepturilor României
asupra Basarabiei, retrocedarea integrală a Bucovinei și o serie de concesii privind regimul
populației române din Transilvania.[22]:p. 159
Acest balet diplomatic avea să dureze până la intrarea României în război, câștigarea de timp
fiind linia de conduită principală a guvernului român în această chestiune. După cum arăta Ion
G. Duca „dacă tratativele nu mergeau mai repede aceasta se datora și faptului că aveam
interesul să le tărăgănăm. Brătianu insista deci asupra condițiunilor sale, Aliații refuzau să i le
încuviințeze, iar lucrurile stăteau în loc”.
Pregătiri militare pentru război
La izbucnirea războiului, Armata României, din punct de vedere al nivelului capacității de
luptă, nu putea asigura instrumentul de forță la îndemâna conducerii politice a țării pentru
atingerea scopurilor unei eventuale participări la ostilități. Această stare de fapt se datora unei
neglijări permanente a armatei de către decidenții politici. După cum arăta istoricul Constantin
Kirițescu „Evenimentele politice din ultimul timp arătaseră că armata noastră avea lipsuri
care-i micșorau puterea de luptă. Considerații de ordin politic - legăturile noastre cu puterile
Triplei Alianțe – o făceau să pară inutilă; considerații de ordin financiar o făceau să pară
imposibilă”.[30]:p. 206 La rândul său, Ion G. Duca arăta că „Expediția din Bulgaria din anul
precedent ne dovedise că puterea noastră militară era fictivă, că armata noastră n-avea cadre
suficiente, că rezervele ei nu erau organizate, că lipseau echipamentul, munițiile, armamentul,
artileria grea, serviciile dinapoi, medicamentele”.[29]:p. 110
Sub impactul acestor lecții identificate, noul guvern liberal instalat la începutul anului 1914 a
decis demararea unui program masiv de recuperare a întârzierilor și întărirea capacității de luptă
a armatei, aflată într-o situație critică pentru că, după cum arăta generalul Dumitru Iliescu, sub-
șef al Marelui Stat Major, „la 1 ianuarie 1914 armata se găsea în cea mai mare lipsă de tot ce-i
era neapărat trebuincios pentru a intra în campanie”.[28]:p. 141
În acest context, Ministerul de Război - al cărui titular era chiar premierul Ion I.C. Brătianu - și
Marele Stat Major au elaborat patru planuri de reformă a armatei având ca obiectiv general
creșterea capacității combative a acesteia: 1) „Planul de completare, transformare și reparare a
armamentului, munițiilor și materialelor de război”; 2) „Planul pentru completarea
echipamentului de toate categoriile și acela pentru hotărârea subzistențelor oamenilor și
animalelor la toate eșaloanele de luptă și studierea înființării centrelor mari de aprovizionare
de nutriment si echipament”; 3) „Planul sanitar al armatei”; 4) „Planul efectivelor
trebuincioase armatei de operații și serviciilor ei”.
Pentru punerea în practică a acestor planuri au fost alocate fonduri importante, atât prin buget
cât și prin credite extraordinare. Bugetul Ministerului de Război a crescut de la 73.000.000 lei
în 1913 la 115.000.000 lei (18% din bugetul de stat) în 1916. În același timp, până în toamna
anului 1916 suma creditelor pentru armată a atins 700.000.000 lei, iar până la intrarea României
în război la 838.841.215 lei.
Conform planului de mobilizare, România putea mobiliza cinci corpuri de armată (15 divizii,
dintre care zece active si cinci de rezervă), două divizii de cavalerie și cinci brigăzi de călărași;
în total, o forță de 301 de batalioane (cu 260 de mitraliere); 99 de escadroane (cu 22 de
mitraliere) si 227 de baterii (din care două de obuziere grele și nouă de asediu), cu un efectiv
total de 630.000 de oameni, dintre care 488.000 formau armata de operații.[2]:pp 35-36
In privința completării armamentului și echipamentului militar, responsabilii militari au fost
nevoiți să facă față la două situații critice: lipsa unui personal și a mijloacelor calificate pentru
producția internă de război și restrângerea surselor de aprovizionare externe, cele două coaliții
aflate în luptă fiind reticente atunci când era vorba de onorarea comenzilor statului român. De
asemenea, diversitatea de tipuri de calibre a armamentului a avut un impact negativ asupra
instruirii trupelor, nepermițând o uniformizare a instrucției și a adus greutăți în aprovizionarea
cu muniții în timpul războiului mondial.
Rezultatul eforturilor din anii neutralității au avut ca efect transformarea armatei române într-un
real instrument de luptă, având însă două mari limitări: o inferioritate a înzestrării tehnice - ca
rezultat al greutăților în asigurarea cu armament și muniție ca urmare a izbucnirii războiului – și
o lipsă de pregătire și instruire privind noile metode, tactici și procedee de ducere a luptei
utilizate pe fronturile de război.
Operația de la Flămânda
După Turtucaia, comandamentul germano-bulgar de pe de pe frontul de sud comandat de von
Mackensen, a realizat faptul ca românii nu aveau experiența unui război modern, conducere
politică și militară a țării nefiind pregătită să accepte riscuri, chiar minore. Viitoarele lor acțiuni
militare au fost pregătite pornind de la considerentul că românii, care încă luptau conform
doctrinei apărării terenului cu orice preț si nu anihilării forțelor vii ale inamicului, nu vor
accepta o amenințare directă asupra Capitalei, în spatele forțelor din Transilvania, amenințare
care nu era serioasă în fapt, armata bulgară neavând capacitatea de a angaja forțe semnificative
la nord de Dunăre, în condițiile în care avea masat grosul forțelor pe frontul de la Salonic.[49]
La 15 septembrie 1916, regele convoacă la Periș un Consiliu de Război la care participă primul
ministru, locțiitorul șefului Marelui Cartier General – generalul Dumitru Iliescu, și comandanții
de armate, generalii Ioan Culcer, Alexandru Averescu si Constantin Prezan. Pe timpul
consiliului s-au conturat două concepții diametral opuse, una susținută de generalul Prezan care
cerea continuarea planului inițial și a ofensivei din Transilvania, cu unele întăriri punctuale ale
frontului de sud și cea de-a doua susținută de generalul Averescu căruia i s-au adăugat ceilalți
comandanți de armate, care prevede oprirea ofensivei în Transilvania și desfășurarea unei
ofensive la sud de Dunăre.
Pe timpul dezbaterilor „s-au amestecat rațiuni de stat cu orgolii personale, propuneri fanteziste
si oferte realiste etc”. Consiliul a adoptat varianta susținută de Averescu, care a fost însărcinat
cu pregătirea și conducerea operațiunii.
Operația de la Flămânda „- subiect de studiu excelent în manualele de artă militară – a fost o
improvizație cu efecte dezastruoase pentru începutul campaniei anului 1916 în România”.[49]
Acest lucru a fost recunoscut după război chiar de principalul ei artizan, generalul Averescu,
care arăta că:
„dacă trecerea Dunării și-ar fi urmat cursul, până la completa realizare a planului stabilit, din
cauza modului cum s-au desfășurat evenimentele, în celelalte părți ale teatrului de operațiuni
român, suma algebrică a tuturor operațiunilor ar fi fost negativă, în așa măsură, încât ar fi
echivalat cu un quasi-dezastru, pentru situațiunea generală, oricare ar fi fost rezultatul local”.
—Alexandru Averescu, Manevra de la Flămânda
Obiectivele operației au fost neclare, chiar pentru cei implicați în ea: „Pregătită în secret și
întreruptă înainte de a se fi conturat îndeajuns, pentru a i se cunoaște caracterul, scopul și
mecanismul, această indrăsneață operațiune, a rămas pentru toată lumea o enigmă”.
La rândul său, generalul Erich Ludendorff își exprima nelămurirea referitor la planificarea unei
astfel de operații: „Ce a urmărit comandamentul român cu această operațiune nu am putut să
înțeleg. Ea nu putea schimba în nici un caz cursul evenimentelor din Ardeal si Dobrogea”.[51]
Operația de la Flămânda s-a desfășurat între 23 septembrie – 6 octombrie 1916. Planul inițial
prevăzând trecerea la sud de Dunăre a unui număr de 6 divizii și executarea unui atac concentric
cu acestea și forțele din Dobrogea, în vederea respingerii forțelor bulgaro-germane.[32]:p. 367
După construirea unui pod la Flămânda și trecerea la sud de Dunăre a două divizii în data de 1
octombrie 1916, operația a fost anulată în ziua următoare, din cauza ruperii podului și inundării
sectorului de trecere în urma unor ploi torențiale. Trupele au fost retrase la nord de Dunăre
pe 3 și 4 octombrie 1916. Paradoxal, generalul Averescu își asumă și aici marele merit de a fi
ajutat astfel Marele Cartier General să mute aceste trupe din nou pe frontul din Carpați:
„Aceasta schimbare a putut sa se facă la timp, și deci cu rezultat fericit, mulțumită în parte
faptului, că din cauza unor ploi torențiale, îndrumarea operațiunilor de la Flămânda a suferit o
oareșicare întârziere.”
Șirul deciziilor pripite începute cu Turtucaia și continuate cu „Manevra de la Flămânda“ a dus
la oprirea ofensivei pe frontul din Transilvania, armatele române trecând la apărare pe un
aliniament nefavorabil, dând astfel timp forțelor Puterilor Centrale pentru realizarea
dispozitivului de luptă în vederea trecerii la ofensivă pentru străpungerea apărării de pe Carpați,
în timp ce un număr important de divizii românești se deplasau de pe un front pe altul în
marșuri istovitoare. „S-a dovedit încă odată adevărul dictonului conform căruia generalul care
nu știe să piardă o provincie pierde întreaga țară”.[52][43]:p. 22
Averescu însă considera că dincolo de realitățile războiului și de rezultatele dezastruoase,
concepția operației a fost una strălucitoare: „Independent însă de aceste considerațiuni
generale, de ordin strategic, trecerea Dunării pe la Flămânda, considerată în sine însăși,
prezintă un interes netăgăduit, pentru că avea la bază o concepțiune strategică din cele mai
îndrăznețe”.
Acțiunile militare din Dobrogea-Articol principal: Acțiunile militare ale Armatei României
în Dobrogea în campania anului 1916.

La 1 septembrie 1916 armata a 3-a bulgară a trecut frontiera bulgaro-română și a înaintat spre
Dobrogea.
Generalul rus Andrei Medardovici Zaioncikovski și trupele sale au sosit în grabă pentru a întări
frontul aliat româno-rus, în încercarea de oprire a armatei lui Mackensen mai înainte ca acestea
să cucerească calea ferată București – Constanța. Au urmat lupte grele, cu atacuri și
contraatacuri viguroase până pe 21 septembrie.
În Dobrogea, generalul Mackensen a lansat o nouă ofensivă pe 20 octombrie, după o lună de
pregătiri atente, și trupele amestecate de sub comanda sa au reușit să le învingă pe cele ruse.
Rușii au fost forțați să se retragă din Constanța spre Delta Dunării. Armata rusă era nu doar
demoralizată, dar și cu proviziile pe sfârșite. Mackensen a ales să transfere în mare secret o
jumătate din armata sa lângă orașul Sviștov (Sistova) din Bulgaria, pregătindu-se să forțeze
cursul Dunării.